Daniel Defoe -ROBINSON CRUSOE

Paul Goma – Patimile dupa Pitesti

 

Pădurea spînzuraţilor – Liviu Rebreanu

RASCOALA -Liviu Rebreanu

ION- Liviu Rebreanu

Victor Suvorov: Sinuciderea, De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?

Paul GOMA, Săptămana Roşie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Saptamana Rosie – Paul Goma

Victor Suvorov – Ultima Republica

"Diferenta între sovietici si fascisti a constat în faptul ca hotarîrea de a constitui Palatul Republicilor de la Moscova, viitoarea capitala a Republicilor Sovietice Socialiste Mondiale, a fost luata înainte ca Adolf Hitler sa moaie penita în cerneala si sa scrie primul rînd din Mein Kampf. Viitoarea Republica Sovietica Socialista Mondiala nu trebuia sa aiba granite. Ea se voia nemarginita." (Victor Suvorov)

VICTOR SUVOROV

© by POLIROM Co SA Iasi, 1997

Editura POLIROM, B-dul Copou nr. 3, P.O. Box 266, 6600 Iasi Tel. & Fax (032) 214100; (032) 214111 (032) 217440 (distributie)

ULTIMA REPUBLICĂ
De ce a pierdut Uniunea Sovietica al doilea razboi mondial ?

Capitolul 1 DE CE A REFUZAT STALIN SA ONOREZE PARADA VICTORIEI?

Toti au cazut de acord. Razboiul în Europa s-a încheiat, dar încercuirea capitalista a ramas,

Maresalul de aviatie Alexandr Pokrîskin, de trei ori Erou al Uniunii Sovietice

"Ostasul sovietic" 1985, nr. 9, p. 32

24 iunie 1945.

Piata Rosie.

O orchestra de o mie trei sute de alamuri si o suta de tobe.

Vuietul celei mai mari parade din istoria omenirii.

În etapa finala a razboiului, în componenta Armatei Rosii intrau zece fronturi operationale. Fiecare front înseamna un grup de armate. Unele fronturi erau mici – doar patru-cinci armate, dar erau si altele gigantice, ca Frontul 1 bielorus, în componenta caruia intrau douasprezece armate, inclusiv una aeriana si doua de tancuri.

Fiecare din cele zece fronturi a trimis la parada câte un regiment de mars, câte o mie din cei mai buni sergenti si ofiteri. În fruntea fiecarui regiment era însusi comandantul frontului si toti comandantii de armata subordonati. Urmau purtatorii de drapel cu drapelele regimentelor, brigazilor, diviziilor si corpurilor de armata distinse în lupte.

Dupa cele zece regimente urmau un regiment de mars din partea Armatei Poloneze, regimente din partea Flotei militare sovietice, din partea Comisariatului poporului pentru aparare, câte doua-trei batalioane din partea fiecarei academii militare. Pe lânga acestea mai erau institutele militare ale trupelor N.K.V.D., institutele Suvorov si Nahimov, tancurile, artileria, aruncatorii de mine, infanteria motorizata, genistii, transmisionistii, trupele de desant. Marsul asurzitor care înalta sufletele pâna la cer amuti deodata, lasând piata într-o liniste de mormânt. Pauza e apasatoare. Dar iata ca linistea e sfâsiata de rapaitul tobelor, iar în Piata Rosie intra un batalion special cu steaguri fasciste, în dreptul mausoleului lui Lenin, batalionul se întoarce brusc la dreapta si doua sute de drapele sânt trântite pe granitul ud.

Era apoteoza victoriei, Marele triumf al poporului sovietic în cel mai mare dintre toate razboaiele lumii. Moment asteptat de sute de milioane de oameni. Era cel mai fericit moment al vietii, dupa care puteai sa mori fara regrete. Zeci de milioane de oameni au pierit fara sa prinda clipa, dar crezând în ea. Stalin a dus tara spre aceasta clipa. A adus-o dupa înfrângeri si catastrofe, dupa greseli de tot felul, dupa jertfe si pierderi irecuperabile. Stalin a dus tara de la înfrângere la victorii stralucite. Apogeul lor a fost Steagul Victoriei înaltat deasupra Reichstag-ului, adus apoi pe aeroportul central din Moscova si întâmpinat de o garda de onoare. Acum Steagul Victoriei flutura deasupra pietei, iar blacheurile cizmelor soldatesti calca matasea uda a steagurilor fasciste.

Acesta era momentul când soldatii plângeau si nu se rusinau de lacrimile lor. Plângeau aceiasi soldati care trecusera prin Brest si Smolensk, Viazma si Harkov, Stalingrad si din nou Harkov, Orel si Kursk, Harkov pentru a treia oara, Sevastopol si Novorossisk, prin "abatorul" din zona Demiansk si foametea din vremea Blocadei. Altii strabatusera Minskul, Vilniusul, Riga, Tallinul, Kievul, Varsovia, Viena, Konigsbergul, Bucurestiul, Budapesta si, în sfârsit, Berlinul. Era momentul de fericire, dat o data în viata si nu oricui.

În aceste clipe, miile de oameni din piata, milioanele de pe strazile Moscovei si zecile de milioane din toata tara si de dincolo de granitele ei pareau uniti de unicul sentiment de usurare, bucurie si triumf. Infanteristii sleiti de razboi, artileristii asurziti în lupte, tanchistii adeseori arsi în blindate, pilotii râmasi în viata ca prin minune si milioane de concetateni pareau ca nu pot trai decât un singur sentiment: de triumf. Dar nu.

Mai era si sentimentul înca nelamurit, dar general, al dezamagirii profunde. Ceva întuneca triumful si nu-l facea deplin. Exista o boare imperceptibila de amar si neîntelegere, care plana deasupra pietei, asupra Moscovei, asupra întregii târi.

Deasupra multimii ce jubila, deasupra batalioanelor aliniate în siruri, deasupra mausoleului si a stelelor de pe Kremlin plana, ca o fantasma înfricosatoare, întrebarea de nimeni pusa: de ce Comandantul Suprem nu onoreaza

Parada Victoriei?

Nimeni nu punea întrebarea cu voce tare, si totusi ea exista în sufletul tuturor. si ea stirbea din triumful învingatorilor.

Acolo, în piata, soldatii nu puteau întreba: pe soldat disciplina îl obliga sa nu-si puna probleme de prisos. Locuitorii Moscovei nu puteau întreba: tovarasul Stalin facuse poporul sovietic sa înteleaga ca pentru curiozitati în plus poti ajunge în locuri foarte neplacute. Poporul sovietic îl întelegea deplin pe marele sau conducator si de aceea nu punea întrebari incomode. De atunci au trecut însa cincizeci de ani, tovarasul Stalin nu mai exista, iar pentru întrebarile de prisos nu mai esti trimis în locuri neplacute. Asadar, de ce n-au raspuns istoricii nostri oficiali la aceasta întrebare? De ce istoricii Kremlinului nici n-au pus-o macar? De ce nu ne-au atras atentia asupra ei? De ce o ocolesc printr-o tacere rusinoasa?

Poate ca este complicat de raspuns, dar ce-i împiedica sa si-o puna totusi?

Avem în fata o enigma a istoriei: are loc Parada Victoriei, iar Comandantul Suprem, Maresalul Uniunii Sovietice, losif Stalin, participa la ea ca simplu spectator, ca observator, în locul Comandantului Suprem, parada este onorata de loctiitorul sau, Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov.

Ce s-a întâmplat? Ce sa întelegem din asta? Comandantul Suprem si Victoria sânt notiuni pure, sacre, de neseparat. Ca mirele ele mireasa. Ca împaratul si Tronul. Este o situatie în care loctiitorul nu are ce cauta.

Poate spune cineva prietenului sau cel mai bun: uite mireasa mea, du-o la cununie, eu am sa vin mai târziu? Poate un rege sau un împarat sa-i spuna consilierului sau: uite coroana, sceptrul si puterea, sezi în locul meu pe tron, eu sânt pe aici, prin preajma?

Pe 24 iunie 1945, în Piata Rosie nu era însa nunta si nici sala tronului. Era Parada Victoriei în cel mai sângeros razboi din istoria omenirii, era o victorie stralucita în cel mai înfricosator razboi. Asa ceva se întâmpla o singura data în istoria universala. A onora Parada Victoriei nu este numai un drept al Comandantului Suprem, ci si o obligatie nemijlocita.

Sa ne îndreptam atentia asupra lui Hitler. La grandioasele adunari fasciste de la Nürnberg, înaintea coloanelor nesfârsite, se afla Führerul însusi. Ne putem imagina ca în locul lui sa apara altcineva, iar Hitler sa stea deoparte? Nici pe departe. Or, acolo, la Nürnberg, nu era nimic de sarbatorit; aici era VICTORIA! si ar fi fost logic ca din partea fiecarui front operational sa participe câte un regiment. Zece fronturi – zece regimente, în fruntea fiecaruia – comandantul frontului în persoana, întreaga parada sa fie comandata de loctiitorul Comandantului Suprem, Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov, si sa fie onorata de EL ÎNSUsI, de Stalin!

Sa nuantam: în etapa finala a razboiului, Jukov nu era numai loctiitorul Comandantului Suprem, primul adjunct al Ministrului apararii, ci si comandantul unuia din fronturi, întâi Bielorus, însa aici nu sânt probleme. El trebuia sa-si duca la îndeplinire obligatiile functiei sale mai înalte, de loctiitor al Comandantului Suprem, iar coloana Frontului întâi Bielorus putea s-o conduca loctiitorul sau. În acest caz putea fi admis si de înteles ca loctiitorul sa se afle în fruntea regimentului. Aceasta mica exceptie nu încalca deloc întregul sistem. Asa trebuia sa fie.

Dar nu a fost: Stalin n-a onorat parada; în locul sau s-a aflat Jukov.

În acest caz: cine sa conduca parada în locul lui Jukov? Stalin a hotarât: o va comanda K.K. Rokossovski.

Bun maresal, nimic de zis. Însa el este pur si simplu unul din comandantii de front. Ceilalti comandanti de front erau jigniti. Konev, de pilda; si Malinovski; si Vasilevski. Iar ca sa-l numesti pe Konev în locul lui Rokossovski ar fi însemnat sa-l jignesti pe Rokossovski.

Într-un cuvânt, a fost încalcata toata logica paradei. De ce?

În întreaga literatura stiintifica am gasit doua explicatii; mai precis: doua încercari, si acelea nereusite. Prima "explicatie": Stalin nu stia sa calareasca. Foarte convingator.

Dar nici Hitler nu calarea, îi placeau paradele, dar nu le onora de pe cal. Pentru parade avea un Mercedes. Considera ca a aparea calare în fata trupelor era o situatie caraghioasa (Henri Picker, Alocutiunile lui Hitler, însemnarea din 4 iulie 1942).

Ca sa nu se afle într-o situatie caraghioasa, Führerul a modificat vechea traditie si a introdus una noua. De altfel, prin aceasta se remarca secolul douazeci: în veacurile precedente oamenii luptau pe cai, acum au trecut în masini. De aceea si paradele au început sa fie onorate din automobil, nu pe armasari albi.

Nici pe Churchill nu mi-l pot imagina în sa. Am vizionat mii de metri de pelicula documentara, dar nici pe Charles de Gaulle nu l-am vazut pe cal.

Iar Roosevelt era paralizat. Asadar, Roosevelt trecea în revista trupele într-un jeep de campanie, iar de Gaulle si Churchill apelau la ceva asemanator.

Prin traditie, în Rusia parada se desfasura pe cai. Pentru Parada Victoriei s-a hotarât: comandantul de parada -pe armasar negru, conducatorul paradei – pe armasar alb. Pentru o situatie speciala însa traditia putea fi abandonata, sau, mai bine zis, se putea crea una noua, din orgoliu: am intrat în razboi pe cai, l-am terminat în masini.

si erau multe de aratat. Stalin ar fi putut aparea în Piata Rosie nu pe un cal alb, ci pe tancul IS-2, adica pe tancul "losif Stalin", fara egal în lume. În timpul probelor, proiectilul acestuia perfora orice blindaj de "Pantera"; strapungea transmisia, peretele blindat al compartimentului de lupta, motorul. Puterea lui era atât de mare, încât spargea si blindajul posterior pe linia de sudura si-l arunca la câtiva metri distanta. IS-2 era din aceeasi categorie de greutate cu tancul "Pantera" (IS-2 = 46 tone, "Pantera" = 45 tone), însa proiectilul acestuia nu spargea blindajul tancului IS-2 de la o asemenea distanta. Nici proiectilele de "Tigru" (56 tone) si "Tigru-B" (67 de tone) nu îl puteau perfora de la asemenea distanta, pe când IS-2 le perfora. De ce n-ar fi aparut Stalin la Parada Victoriei pe un asemenea tanc? Ce simbol! losif Stalin pe cel mai bun tanc din lume: "losif Stalin"!

Dar fortele armate sovietice îl aveau deja pe IS-3. Fusese aratat aliatilor la parada de la Berlin. Multi ani, IS-3 a constituit modelul imitatiilor în strainatate. Era nu numai cel mai puternic tanc din vremea sa, ci si frumos din punct de vedere estetic. Vreme de cincizeci de ani, nici un tanc din lume nu s-a putut compara cu el în privinta elegantei formelor. Iata ce putea sa apara în Piata Rosie! si atunci poetii si ziaristii ar fi gasit metafore si ode…

Se putea veni si într-un "Mercedes" luat ca trofeu. Atunci, toata lumea ar fi exclamat: a luat chiar "Mercedes"-ul lui Hitler. De ce sa nu-l arate lumii?

Câta cerneala s-ar fi scurs prin gazete… Putea fi comandata o limuzina. Pentru Conferinta de la Potsdam, bunaoara, constructorilor sovietici li s-a cerut o masa rotunda de dimensiuni neobisnuite. În 24 de ore, cei mai buni mesteri au construit-o. Mâinile de aur ale mesterilor au masurat, au geluit, au pus primul strat ele vopsea, au pus-o la uscat, iar au vopsit-o, iar au uscat-o, au slefuit-o, au asamblat-o. Dupa nici 24, masa era deja în avion, spre Potsdam. Nici cu limuzina n-ar fi fost probleme. Daca este pentru tovarasul Stalin…

Ar fi putut însa aparea si într-un simplu "GAZ" al armatei. Simplu si modest, precum mantaua soldateasca a lui Stalin. Modestia îl prindea pe Stalin. si nu numai pe el.

Dar nu. Tovarasul Stalin n-a aparut nici pe tanc, nici în jeep, nici în limuzina, în locul sau a aparut Maresalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, pe un minunat armasar alb numit Kumir.

A doua "explicatie": poporul îl iubea atât de mult pe Jukov, încât Stalin i-a cedat dreptul de onoare.

Aceasta versiune are si o varianta: Jukov era un conducator de osti asa de mare, da' asa de mare, ca Stalin i-a recunoscut superioritatea si…

O oarecare Karen Rush se exprima astfel în paginile "Revistei de istorie militara": "…Stalin a simtit însa întâietatea fortei sale vitale si i-a cedat acestuia Parada din 1945" (1989, nr. 8, p. 7). Merituoasa explicatie.

Ce-i drept, tovarasul Stalin a simtit si în tovarasul Frunze întâietatea fortei vitale. si i-a dat ordin tovarasului Frunze sa-si taie beregata.

Un surplus de forta vitala s-a vadit limpede si în tovarasul Tuhacevski. Se stie ce chestii curioase s-au petrecut cu Tuhacevski.

Iar la tovarasul Trotki forta vitala clocotea. Ce-i de facut? Sa-i cedeze locul? Nu. Tovarasul Trotki a primit un glonte-n cap.

La razboi, Stalin a avut nevoie de Jukov, dupa razboi la ce i-ar mai fi folosit?

Cât priveste dragostea poporului, nici o problema. Daca-i ordin, poporul iubeste pe oricine. Iata, de exemplu, tovarasul Beria; si el a fost iubit profund de popor, îndrazneste cineva sa spuna ca Lavrenti Pavlovici a fost iubit mai putin? înaintea lui, poporul l-a iubit la nebunie pe tovarasul Ejov. si Kirov a fost iubit cu înfocare. Tuhacevski a fost iubit de doua ori. Prima data a fost iubit la ordin; apoi tovarasul Tuhacevski a fost dat jos si s-a primit ordin sa nu mai fie iubit. si nu l-am mai iubit. Apoi a venit ordin sa fie iarasi iubit. si este iubit. si nimeni nu spune ca Tuhacevski a fost un calau si un ucigas, ca în probleme de strategie se pricepea prea putin, mai precis deloc. Ca sa întelegi acest lucru, trebuie pur si simplu sa citesti doua volume din "operele" sale. Insa volumele nu se citesc. Este iubit fara a fi citit. Apuca-te si spune ca Tuhacevski a fost un aventurier, un carierist, un las, ca "genialele" sale creatii se potriveau doar cu manualele de ridicare a nivelului politic, ca propunerile sale de reînarmare a armatei sânt pure fabulatii. Zi asa ceva: îti frângi gâtul, fiindca Tuhacevski este iubit.

Iubim dupa cum ni se da ordin, iar foita iubirii noastre ni se transmite centralizat, în orice moment, Mâna Puterii poate sa diminueze sau sa sporeasca forta iubirii populare. Nu stiu cât l-a iubit poporul pe Jukov, dar la un an dupa parada Stalin l-a trimis sa comande Regiunea militara Odessa, apoi si mai departe, în Urali. si l-a tinut acolo tovarasul Stalin pe tovarasul Jukov fara intentia de a-i mai da drumul. Atâta timp cât Stalin a fost la putere, Jukov a stat exilat în Urali ca pisica dupa soba. Iar poporul nu s-a revoltat. Cauza dizgratiei lui Jukov a fost tocmai refuzul lui Stalin de a împarti gloria cu tovarasii sai apropiati din timpul razboiului. Maresalul de aviatie A.A. Novikov, Comandantul Trupelor aeriene de razboi, a ajuns în închisoare. Amiralul N.G. Kuznetov, Ministrul Flotei maritime de razboi, a intrat pe mâinile "tribunalului de onoare", a fost degradat si retrogradat din functie. "Au zburat" din posturi comandantul de artilerie al Armatei Rosii, maresalul de artilerie N.N. Voronov si multi, multi altii. Nu numai epoletii zburau de pe umerii generalilor, ci si capetele… Dupa razboi au cazut victime S.A. Hudiakov, G.I. Kulik, V.N. Gordov, F.T. Rîbalcenko si altii.

Chiar si Jukov a fost eliberat din functie cu formula: "…pierzându-si orice urma de modestie, si-a atribuit elaborarea si desfasurarea tuturor operatiunilor principale, inclusiv acele operatiuni cu care n-a avut nici o legatura". Stalin însusi a semnat acest ordin (ordinul Ministerului Fortelor Armate al URSS nr. 009 din 9 iunie 1946, "Revista de istorie militara" – V.I.J., 1993 nr. 5, p. 27).

Însa lucrurile n-aveau sa se încheie aici. Tovarasul Stalin a "maturat" mai departe. Iata relatarea generalului–locotenent K.S. Teleghin, care a facut aproape întreg razboiul împreuna cu Jukov: "Am fost arestat fara mandat de arestare si dus la Moscova, la închisoarea interna a K.G.B.-ului moscovit. Aici mi-au luat hainele, ceasul si restul, mi-au smuls placa de aur din gura împreuna cu dintii… M-au umilit si m-au batjocorit, anchetatorii si conducerea închisorii îmi cereau marturii despre "Complotul» care, chipurile, era condus de Jukov G.K., Serov I.A. si de mine. Mi-au dat de înteles ca si ei sânt arestati. Mi-au rupt bucati de carne de pe trup (marturie sta corpul meu)… m-au lovit cu capul de zid… n-aveam voie sa stau jos, în decurs de jumatate de an am putut sa stau doar în genunchi, sprijinindu-ma cu capul de perete… Uitasem deja ca am o familie, uitasem numele copiilor si al sotiei." etc.

Aceste marturii au aparut de curând si au fost publicate în repetate rânduri, de pilda în "Ogoniok". Nu sânt amintiri, ci marturii aduse procurorului dupa moartea lui Stalin si dupa eliberarea din închisoare. Sânt documente. Nu este vorba însa de Teleghin si alti generali, ci chiar despre Jukov, care a fost si el foarte aproape de un asemenea tratament. Pe Jukov l-a salvat solidaritatea celorlalti maresali, avizati de experienta predecesorilor; au înteles cu totii: astazi Teleghin, mâine Jukov, cine urma?

Asadar, varianta cu "întâietatea fortei vitale" nu este valabila.

Cât priveste iubirea populara, nici aici lucrurile nu sânt prea limpezi. Cei care au facut frontul au o alta parere despre Jukov. Nu-i am în vedere pe acei combatanti care au primit ordine si medalii pentru serviciul de baraj, ci pe mutilati, cei care dupa razboi si-au petrecut viata în insula Volaam. Ei, estropiatii, fara mâini, fara picioare, erau tinuti departe, ca sa nu mânjeasca imaginea garilor din capitala cu prezenta lor. Acestia aveau o alta viziune despre Jukov: apare Jukov, înseamna ca va fi o ofensiva si va ramâne în viata doar acela care-si va frige mâinile sau picioarele.

Ceilalti vor cadea în lupta.

Dar, chiar daca poporul l-ar fi iubit cu adevarat pe Jukov pâna la uitarea de sine, nu era nevoie ca Stalin sa-i cedeze locul. Putea sa aiba "grija" ca, în ultimele zile de lupta pentru Berlin, Jukov sa cada eroic, strivit de zidul unei case ce se prabusea sau "sa se împuste" ca Ordjonikidze, surmenat peste masura. Jukov putea sa piara simplu, cum a pierit Nikolai Ivanovici Ejov, si el iubit de popor, dupa ce si-a îndeplinit misiunea. si nimeni nu s-a întrebat: unde este Ejov? Unde este odorul nostru iubit? Nu e, si gata. Atât.

Sa ne amintim ca Stalin era gelos. Cu cei care erau populari se petreceau tot felul de "neplaceri": unii alunecau sub rotile masinilor, altora le cadeau caramizi în cap, altii ajungeau pe nestiute în subsol la Lubianka.

Ciudata aceasta explicatie privind iubirea poporului.

Ţarul Petru Alexeevici si-a înfrânt dusmanul, pe Carol XII, la Poltava si a organizat o "priveala" a ostilor, un fel de parada. Ni-l putem închipui pe Petru spunând: "Asculta, Alexaska Mensikov, asa de mult te iubeste gloata, ai tu în rarunchi o asa de mare întâietate vitala, încât mai bine du-te si onoreaza parada în locul meu. Fa-ti pohta, iar eu am sa dau târcoale p-aici."

Putea fi asa?

Nu. NU PUTEA FI!

si înca un argument împotriva iubirii poporului: lucrând toata viata în armata, Jukov avea etica militara împlântata în suflet: ofiterul de serviciu pe companie nu poate raporta loctiitorului comandantului de companie, daca alaturi se afla însusi comandantul de companie. NU POATE. De aceea Jukov n-a pretins sa primeasca Parada Victoriei. De aceea i-a spus Jukov lui Stalin între patru ochi ca el, fiind Comandantul Suprem, trebuie sa comande parada; nu este numai un drept al sau, dar si o obligatie, pe care nu poate s-o ocoleasca, întreg poporul îl astepta pe Stalin. Nu pe Jukov.

Dar poate ca lui Stalin nu-i placeau gloria si onorurile?

Dimpotriva, îi placeau chiar foarte mult. Medaliile victoriei au fost încrustate cu profilul lui Stalin, nu cu al lui Jukov.

Pe scurt: ambele "explicatii" nu lamuresc nimic. De aceea sânt nevoit sa caut o a treia explicatie. Puteti sa fiti de acord cu mine, puteti si sa nu fiti. Eu însa îmi voi prezenta punctul de vedere.

Pentru Stalin, Parada Victoriei a fost parada unei victorii a la Pyrrhus, adica a unei victorii egala cu o înfrângere. Noi ne-am învatat sa sarbatorim asa-numita "zi a victoriei", dar haideti sa ne amintim ca în timpul lui Stalin nu exista o astfel de sarbatoare. Ziua de l Mai -da, o sarbatoream. Era ziua trecerii în revista a fortelor proletariatului universal, ziua verificarii pregatirii pentru Revolutia mondiala. Ziua de l Mai era o sarbatoare, în acea zi poporul nu lucra, în acea zi Piata Rosie rasuna de parade militare iar demonstrantii umpleau pietele si strazile cu urale de fericire. Exact ca în Germania hitlerista: Hitler era socialist; la fel ca Lenin, si Stalin sarbatorea l Mai, iar poporul german venea buluc la demonstratii cu aceleasi steaguri rosii ca si poporul sovietic.

Un detaliu picant: cele mai solemne sarbatori în Uniunea Sovietica erau 7 si 8 noiembrie, iar în Germania hitlerista-8 si 9 noiembrie. Sarbatorile fasciste principale aveau aceeasi radacina, iar originea lor era legata direct de aniversarea asa-numitei "mari revolutii socialiste din octombrie". Vom vorbi despre asta mai târziu.

Acum sa vorbim însa despre faptul ca în timpul lui Stalin nu s-a stabilit nici un fel de "zi a victoriei". Prima aniversare a înfrângerii Germaniei – 9 mai 1946 – a fost o zi obisnuita, ca toate celelalte. si 9 mai 1947 a fost o zi obisnuita. si toate celelalte. Daca se întâmpla sa coincida cu duminica, nu se lucra, daca nu coincidea, se lucra.

Nu se sarbatorea nimic.

Primul 1 Mai dupa Stalin, în 1953, s-a sarbatorit cum trebuie: cu scrâsnetul coloanelor de tancuri si uralele multimii, iar 9 mai a fost o zi obisnuita. Fara tancuri, fara huruit de senile, fara orchestre si demonstratii. Lui Molotov, Malenkov, Beria, Kaganovici, Bulganin – tovarasii de drum ai lui Stalin – nu le-a trecut câtusi de putin prin cap sa aniverseze ceva în acea zi.

A venit însa 9 mai 1955. Zece ani! Stalin nu mai este, dar sânt în viata maresalii legendari: Jukov, Konev, Rokossovski, Vasilevski, Malinovski… Nu numai ca sânt vii, dar se afla si în posturi! Sa tot vezi tancuri huruind si avioane împânzind cerul.

Dar nu. N-a fost sa fie. Scrâsnetul de tancuri n-a înspaimântat vrajmasul. Nu s-au batut medalii. Cincisprezece ani s-au scurs în liniste. Fara triumf si fara solemnitati.

si iata ca abia dupa ce scumpul nostru Nikita Sergheevici Hrusciov, "ultimul mohican" din Biroul Politic stalinist, a fost îndepartat de la putere, în toamna lui 1964, s-a decretat "ziua victoriei" ca sarbatoare de stat. De-abia din acest moment 9 mai a devenit zi nelucratoare. Faptul s-a petrecut în timpul lui Brejnev.

Leonid Ilici era ahtiat dupa ordine, medalii, titluri si solemnitati. Stalin avea o steluta de "Erou al Uniunii Sovietice". O primise în razboi, dar nici pe aceea n-o purta. Brejnev s-a decorat pe sine de patru ori. si asta în timp de pace. si-a însusit titlul de maresal si, în ciuda statutului, s-a decorat cu înaltul ordin militar "Victoria". Acest om nerusinat, ca sa vorbim elegant, voia victorii si triumfuri. Asadar a decretat "ziua victoriei" ca sarbatoare de stat si zi nelucratoare. A stabilit acest lucru numai dupa ce toti membrii Biroului Politic stalinist si mai toti maresalii din acea vreme erau pe lumea cealalta sau nu mai erau activi.

Însa atâta vreme cât a trait Stalin, atât timp cât la putere se aflau tovarasii si maresalii sai, nici n-a fost vorba de aniversarea victoriei.

S-a organizat o singura data "parada victoriei", în 1945, si a fost destul.

Dar si parada din 1945 a fost neobisnuita. Mai bine zis, a fost ciudata.

Se întelege ca este vorba de o întâmplare, dar cerul însusi pare-se ca n-a fost de acord cu "parada victoriei" din 1945. În acea zi s-a petrecut o rupere de nori absolut neobisnuita pentru Moscova. Parada s-a desfasurat cu chiu cu vai, dar demonstratia oamenilor muncii a trebuit sa fie amânata. Am examinat buletinele meteorologice pentru toate zilele când în Piata Rosie s-au desfasurat parade militare. O ploaie torentiala ca la 24 iunie 1945 n-a mai fost nicicând. Generalul de armata A.T. Stucenko îsi aminteste în memoriile sale: pentru parada i s-a confectionat special o uniforma, dar uniforma s-a dus pe apa sâmbetei; s-a facut ciuciulete, cusatura cu fir de aur a plesnit, n-a mai avut ce arata nepotilor. (M, 1968, p. 265).

si nu numai generalul de armata Stucenko si-a festelit uniforma. Toate atelierele si fabricile de confectii din Moscova si din împrejurimi erau mobilizate sa îndeplineasca o sarcina de mare raspundere: sa confectioneze pentru miile de participanti la parada uniforme noi, special pentru aceasta ocazie. Le-au confectionat. si toate s-au deteriorat. N-a mai ramas nimic pentru muzee.

Nu ploaia a stricat însa sarbatoarea si nu din cauza vremii urâte marsul solemn suna ca un mars funebru pentru Stalin. Era altceva, care-l obliga pe Stalin sa se poarte asa cum se poarta toti dictatorii dupa o înfrângere dezastruoasa.

Fiica lui Stalin, Svetlana losifovna, marturiseste ca dupa razboi Stalin "intentiona sa se retraga pentru odihna".

Fireste, erau numai vorbe. Pâna în ultimele zile ale vietii, Stalin s-a cramponat de putere. "Dosarul medicilor" semnifica doar ultimele rabufniri ale acelei mari lupte care se dadea sub stelele Kremlinului la sfârsitul anului 1952. Stalin a luptat pâna la urma. si chiar ultimul sau gest de pe patul de moarte, dupa marturisirea aceleiasi Svetlana losifovna, "era înfricosator". Pâna si la ultima suflare Stalin îsi înfricosa tovarasii de idei. În aceasta situatie, de ce oare, în 1945, sa fi declarat ca doreste "sa se retraga pentru odihna"? Sa plece de la putere? De buna voie? S-o lase altcuiva?

Asa ceva nu s-a mai întâmplat la noi. Conducatorii nostri nu-s construiti pe un asemenea calapod, îndeosebi tovarasul Stalin. "Intentiona sa se retraga pentru odihna", iar el pregatea dosarele ca sa-i împuste pe Jukov, Beria, Serov, Molotov, Vorosilov…

Cum sa gasesti un numitor comun? Pe tovarasii sai cei mai apropiati îi acuza de complot si spionaj, pregateste o noua taiere de capete si, totodata, îsi manifesta dorinta sa se retraga de la putere.

Îsi dau demisia cei care au suferit o înfrângere. Îsi dau demisia nu ca sa plece, ci ca sa ramâna. Îsi declara dorinta de a pleca, pentru ca toti cei din jur sa-i roage sa nu plece. La fel, copilul face o criza de nervi, plânge ca îi este râu numai pentru a fi contrazis.

Amiralul Uniunii Sovietice N.G. Kuznetov arata ca Stalin s-a comportat la fel si imediat dupa parada (V.I.J., 1993; nr. 7, p. 54). Amiralul povesteste ca, în aceeasi zi, într-o camaruta din zidul Kremlinului, s-au adunat numai cei din cercul intim, membrii Biroului Politic si maresalii. Aici Stalin i-a informat despre "intentia sa de a se retrage".

Fireste, toti au început sa-l convinga pe tovarasul Stalin sa n-o faca.

Peste doua zile, la 26 iunie, ca sa-l linisteasca pe Stalin, a fost semnat un decret de acordare a celui mai înalt titlu militar: "Generalissim al Uniunii Sovietice". La 27 iunie, Stalin a primit titlul. Totodata si pe cel de "Erou al Uniunii Sovietice", fiind decorat cu al doilea ordin "Victoria".

Numai ca tovarasul Stalin se purta ciudat fata de aceste titluri si decoratii.

Înainte de razboi, Stalin a primii "Steaua de aur" de Erou al Muncii Socialiste. Purta aceasta "Stea de aur".

În 1943, dupa cotitura hotarâtoare de la Stalingrad, comandantul Suprem, tovarasul Stalin, a primit titlul militar de "Maresal al Uniunii Sovietice". În 1944, dupa încheierea victorioasa a operatiunii ofensive din Bielorusia, Stalin a primit înaltul ordin militar "Victoria".

si iata ca dupa "parada victoriei" conducatorii tarii iau hotarârea sa-i înmâneze titlul de "Generalissim al Uniunii Sovietice", titlul de "Erou al Uniunii Sovietice" si sa-l decoreze cu al doilea ordin "Victoria". De aici încep ciudateniile. Stalin a primit titlul de "Generalissim", uneori aparea în uniforma militara, dar purta epoletii de "Maresal al Uniunii Sovietice", refuzând sa poarte epoletii, special gânditi pentru el, de "Generalissim".

Stalin purta ostentativ "Steaua de aur" de Erou al Muncii Socialiste, dar "Steaua de aur" de Erou al Uniunii Sovietice nu numai ca n-o purta, dar a si refuzat s-o primeasca. si al doilea ordin "Victoria" a refuzat sa-l primeasca. Purta decoratiile dinainte de razboi. Cele primite în timpul razboiului le purta rareori, însa nu le purta pe cele primite pentru o victorie mareata.

Organul central al Ministerului Apararii din Federatia Rusa "Steaua Rosie" scrie: "A acceptat si al doilea ordin "Victoria" doar la 28 aprilie 1950. În aceeasi, zi N.M. svernik i-a înmânat lui Stalin si "Steaua de aur" de Erou, doua ordine "Lenin", care au trebuit sa astepte atât de mult pâna le-a venit ceasul' (27 octombrie 1994).

În aceasta fraza trebuie sa acordam atentia cuvenita cuvântului "a acceptat".

Decoratiile lui Stalin ce desemnau victoria au trebuit sa-si astepte asadar titularul aproape cinci ani.

În decembrie 1949, "întreaga omenire progresista" sarbatorea cei saptezeci de ani ai lui Stalin. Ce larma si ce vuiet! Ce solemnitati si ce cuvântari! Câte sute de milioane de volume cu lucrarile lui Stalin în toate limbile au fost raspândite în întreaga lume. Datorita tirajului, Stalin se afla si astazi în Canea Recordurilor. N-a fost întrecut de nimeni.

Tovarasului Stalin îi placeau onorurile.

Ah, si câte cadouri! S-a organizat si o expozitie, numita chiar "Cadourile lui Stalin". N-a fost nimic mai falnic ca aceasta expozitie în întreaga istorie umana. Tovarasul Stalin primea felicitari si cadouri.

Însa nu accepta decoratiile pentru victorie.

Abia dupa aniversarea celor saptezeci de ani a acceptat sa le primeasca.

A acceptat. Dar le purta oare?

În Enciclopedia militara sovietica exista un portret al lui Stalin cu toate ordinele. Era o regula generala: fiecare ofiter este obligat sa aiba un fotoportret cu toate decoratiile primite. Acest portret se pastreaza la serviciul de cadre al Fortelor Armate. La primirea unui nou titlu militar sau a unor decoratii, se face alt portret. Stalin n-a facut exceptie de la regula. El a depus juramântul militar ca orice ostas rosu, a semnat documentul, iar acest document s-a pastrat la serviciul de cadre. Asa încât s-au facut fotoportrete la toate decorarile.

Însa nu exista informatii ca Stalin s-ar fi înfatisat multimii cu toate aceste ordine.

Asa si este reprezentat pe panouri: cu o singura steluta, cea pentru evidentierea în munca. Recomand tablourile principalului portretist "de curte", V. Ivanov, Mergem spre belsug (1949), losif Visarionovici Stalin (1952) si altele.

Ultima fotografie oficiala a lui Stalin ("Ogoniok", 1953, nr. 8): pe toata coperta, tovarasul Stalin cu o steluta, cea pentru munca.

O scurta recapitulare: nu onoreaza "parada victoriei", nu doreste decoratiile pentru victorie si nu le poarta, nu tine sarbatoarea victoriei, e ipohondru, capricios, îsi cere demisia, dar nu pleaca…

Toate acestea pentru ca tovarasul Stalin nu avea ce sa sarbatoreasca si n-avea motiv de bucurie. Al doilea razboi mondial era pierdut. Stalin o stia. Toti tovarasii sai apropiati stiau si întelegeau acest lucru.

si toti comunistii nu aveau motive de dans si de distractii.

Ca sa întelegem toate acestea, trebuie sa ne întoarcem în vremea când a luat nastere dictatura comunista, în timpul formarii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Trebuie sa ne amintim de acel moment când s-a hotarât sa se faca bustul lui Lenin.

Un bust foarte mare…

Capitolul 2 DE CE AVEAU NEVOIE DE REVOLUŢIA MONDIALĂ?

Ne punem toata speranta în faptul ca revolutia noastra va declansa revolutia europeana. Daca popoarele revoltate din Europa nu vor strivi imperialismul, noi vom fi cei striviti, fara îndoiala. Ori revolutia rusa va înalta vârtejul luptei în Accident, ori capitalistii tuturor {arilor ne vor înabusi.

L. Trotki, Cuvântare la Congresul al II-lea al Sovietelor, 26 octombrie 1917

Marx considera ca revolutia comunista trebuie sa fie mondiala.

Acest fapt era atât de evident pentru Marx, încât nici n-a încercat sa-si fundamenteze ideea. Era limpede, fara nici o fundamentare.

si Lenin considera ca revolutia comunista trebuie sa fie mondiala.

Din principiu, nu-l voi cita pe Lenin. Toate scrierile leniniste sânt patrunse de o singura idee: "ori unul, ori celalalt învinge".

Într-adevar, într-un singur caz Lenin a avut dreptate: sau comunistii vor cuceri întreaga lume, sau puterea comunista se va prabusi pretutindeni.

Asa s-a si întâmplat. N-au putut sa cucereasca întreaga lume.

De aceea puterea lor s-a prabusit.

Trotki se situa pe aceeasi pozitie: pe planeta, comunismul nu poate coexista cu nici o alta societate omeneasca.

Sa ne întelegem: aici nu vorbim de termeni. Poti sa nascocesti câte denumiri vrei: socialism, fascism, fascism comunist, marxism-hitlerism, hitlerism-leninism, trotkism–stalinism… Acum însa vorbim de esenta. Iar esenta consta în faptul ca statul are numai doua functii:

a) sa-si apere cetatenii;

b) sa organizeze viata în asa fel ca oamenii sa lucreze bine si cu placere.

Toate celelalte probleme si le rezolva oamenii si singuri. Nu trebuie sa se amestece nimeni în viata lor, nu trebuie sa le arate nimeni ce, cum si când sa faca. Într-un stat sânt milioane, zeci de milioane si chiar sute de milioane de oameni. Fiecare are cap, asa ca fiecare cap trebuie sa lucreze.

Daca statul începe sa se amestece în viata oamenilor, în activitatea lor, nu va iesi nimic bun. Daca statul începe sa dea indicatii, ce si cum sa faca fiecare, daca oamenii lucreaza sub amenintarea bâtei, acel stat nu va dainui.

Amestecul statului (fie chiar si din motive nobile) în activitatea economica a cetatenilor sai are întotdeauna si pretutindeni aceeasi consecinta: populatia saraceste si da bir cu fugitii.

În teorie suna frumos: totul va apartine întregii societati, întregului popor! în fapt, daca avutia nu apartine nimanui în mod concret, ea va apartine statului. Frumos si asa. Dar, ce este statul? Cum îl poti pipai? Statul înseamna structurile si organele statale, cu alte cuvinte, reprezentantii poporului sau, pe scurt, birocratia.

Daca socialistii ar fi spus deschis: noi introducem birocratizarea totala, cine i-ar mai fi sustinut? De aceea ei întrebuinteaza termeni atragatori: nationalizare, socializare, controlul de stat etc. Dar folosirea cuvintelor frumoase nu schimba esenta problemei: statul, adica birocratia, nu este în stare sa dirijeze efectiv economia. Birocratul n-are interes sa riste, sa economiseasca, sa introduca "noul".

Societatea socialista saraceste rapid, iar cetatenii cei mai inteligenti fug acolo unde exista posibilitatea sa lucreze independent, fara sa se supuna unor instructiuni.

O lege fara exceptii: OAMENII FUG DE SOCIALISM.

De orice tip.

Cu cât este mai nationalizat, cu atât trebuie mai multi functionari pentru dirijarea economiei socializate. Cu cât economia merge mai prost, cu cât tara este mai saraca, cu atât mai mult cetatenii voteaza fara discernamânt.

Socialismul sovietic n-a placut la nimeni, iar cetateanul occidental spunea cu dispret: la voi nu este socialism, la voi e totalitarism, domina birocratia.

Corect. Dar daca, spre exemplu, americanilor li se va lua pamântul, li se vor lua magazinele si uzinele, li se vor lua vapoarele si caile ferate si totul va fi dat în folosinta comuna, cine va conduce toata aceasta economie? Raspunsul este unul singur: proprietatea comuna este proprietate de stat, altfel spus controlata de structurile statale, adica de birocratie. Iar daca va spune cineva ca birocratia americana va putea conduce economia mai bine decât a facut-o birocratia rusa, atunci nu mai avem ce discuta.

Vom trai si vom vedea.

Iar acum sa facem un experiment. L-am facut de nenumarate ori. Opriti pe strada o persoana, de preferinta un strain din cea mai bogata tara democratica, si uluiti-l putin cu urmatoarea introducere: imaginati-va ca sînteti seful celui mai bogat si mai dezvoltat stat, ieri ati dat tot ce este în tara dumneavoastra în proprietate comuna, iar astazi dimineata cetatenii tarii dumneavoastra au fugit… Ce faceti?

Sânt posibile numai doua raspunsuri:

a) renunt imediat la birocratie, adica la socialism;

b) iau toate masurile sa-i opresc pe fugari.

Este destul de interesant ca primul raspuns îl veti auzi extrem de rar. Foarte putine persoane vor veni cu o întrebare de întâmpinare: "De ce fug?" Persoanele care încearca sa gaseasca motivul sânt rare. De cele mai multe

Ori, interlocutorul nostru necunoscut, primind informatia "au fugit", reactioneaza hotarât si sever: "opriti-i!"

Este momentul sa punem a doua întrebare: cum?

Aici va va însira un pachet de masuri:

– sa fie închise toate granitele;

– mai multi câini de paza;

– elicoptere;

– sa se mineze granitele;

– sa fie luminate cu proiectoare;

– sa se instaleze semnalizare electronica;

– sa se ridice un zid de-a lungul granitei.

Raspundeti-i ca toate aceste masuri au fost luate, dar nu ajung.

Probabil ca interlocutorul va raspunde: "dracu" sa-i ia, lasa-i sa plece".

Nu sânt de acord. Nu fug cei mai prosti. De Lenin a fugit toata floarea marii culturi ruse, a stiintei si a societatii: sahisti geniali si creatorii primelor elicoptere din lume, generali si diplomati, bancheri si oameni de afaceri, maestri de balet cunoscuti în întreaga lume si actrite, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecti, ofiteri, juristi… Chiar si cei care au ridicat în slavi proprietatea sociala si au afurisit orasul diavolului galben si America vilelor, cei din stirpea lui Gorki si Maiakovski, si ei au fugit. Ridicau osanale puterii muncitorilor si taranilor, aflându-se departe de ei. Caci inefabilul, dupa cum am învatat, se vede numai de departe.

Niciodata si în nici o tara afluxul de fugari nu a scazut dupa socializarea economiei, ci a crescut, în vara anului 1961, numai într-o jumatate a unui singur oras – ma refer la Berlinul Occidental -, populatia sporea cu un om la fiecare minut, în Berlinul de Est populatia se micsora cu câte un om la fiecare minut. A fost nevoie sa fie înaltata o a opta minune a lumii, Zidul Berlinului, si toti cei care încercau sa treaca peste zid sa fie ucisi.

Problema se complica prin faptul ca granicerii erau si ei oameni. Fugeau si ei prin sârma ghimpata. Atunci a trebuit introdusa securitatea electronica, sa se închida zonele de acces la granita cu câmpuri de mine, cu bariere care nu pot fi distruse nici de tancuri, nici de buldozere… Dar oamenii fugeau.

La Berlin exista cel mai interesant muzeu din lume: muzeul Zidului Berlinului, muzeul evadarilor peste zid. Doamne! Este muzeul unor inovatii geniale! Câte n-au nascocit oamenii ca sa ruga dintr-o societate în care statul s-a amestecat în viata lor. Este muzeul riscului vietii, muzeul sperantei si al credintei ca omul poate sa fuga.

Oamenii fugeau din toata tarile socialiste. Numarul maxim de republici din componenta Uniunii Sovietice era saisprezece. Apoi au ramas mai putine – cincisprezece. Populatia uneia din republici, Karelia-Finlandeza, s-a strecurat în cea mai mare parte, în Finlanda învecinata. Oamenii erau retinuti, prinsi, amenintati, dar pamântul ramânea gol; populatia unei întregi republici nu poate fi nicicum înlantuita.

Sa ne amintim cum s-a petrecut caderea comunismului în Germania de Est, în Polonia, Cehia, Slovacia. Ungaria a deschis granitele cu Austria si, deodata, sute de mii de oameni din tarile comuniste învecinate au fost cuprinsi de dorul de duca. În vara lui 1989, toate soselele Europei Rasaritene erau supraaglomerate de turisti care calatoreau într-o singura directie, fara intentia de a se mai întoarce vreodata. Viata economica era paralizata concomitent în mai multe state. Oamenii erau multumiti ca pot pleca spre granita, ca s-a deschis o mica portita. si întreaga lume a fost martora efectului balonului de oxigen; uriasul balon rosu a fost întepat cu un ac si s-a dezumflat. Fîsss!

Asadar comunistii nu puteau permite oamenilor sa calatoreasca liber. Acela care ar fi admis asa ceva, devenea groparul Marii Idei. Iar Ideea s-a spart ca un balon de sapun.

În practica, socializarea economiei a fost însotita întotdeauna de fuga în masa a cetatenilor. Iar luptatorii pentru fericirea poporului trebuiau sa respecte cu strictete, întotdeauna si pretutindeni, ceea ce tovarasul Stalin a denumit "granita închisa".

Însa nici granita închisa nu putea mentine iuresul. Puterea trebuia sa întreprinda ceva mai serios si mai radical, întrebati pe oricine de pe strada ce va face claca oamenii fug cu milioanele?

Interlocutorul va va propune noi masuri:

– sa fie trimisi în tarile vecine agenti secreti, ca sa-i depisteze si sa-i aduca înapoi pe fugari;

– fugarii sa fie ucisi, drept exemplu pentru altii;

– sa se caute printre locuitori tradatori potentiali;

– sa se ia ostatici: ai fugit, noi îti împuscam pe cei apropiati;

– sa se spuna convingator poporului ca peste hotare viata este grea, ca acolo "negrii sânt batuti"…

Va va da si multe alte sfaturi.

Dumneavoastra replicati: "E putin. Cu aceste masuri nu-i poti opri pe fugari."

Cel mai perspicace dintre interlocutorii dumneavoastra va propune atunci o solutionare externa pentru o problema interna: SA SE FACĂ ÎN AsA FEL INCÎT SA NU AIBĂ UNDE FUGI.

Ni s-a spus ca Rusia nu era pregatita pentru socialism; socialismul se poate introduce numai într-o tara bogata, evoluata, cu o cultura înaintata. Adevarat. Dar de ce? Libertatea economica, întreprinderea libera se poate introduce oriunde – în Singapore, în Coreea de Sud, în Taiwan – iar rezultatul este întotdeauna acelasi: o dezvoltare uimitoare a stiintei, a culturii, a productiei industriale, a agriculturii, a bunastarii oamenilor. Dar socialismul poate fi introdus numai în tarile bogate, cu nivel cultural ridicat. De ce? Pentru ca, singura, birocratia nu este capabila sa creeze nimic, cineva înainte de ea, prin munca, trebuie sa acumuleze bogatii, sa ridice nivelul cultural, stiinta, industria si agricultura. Numai pe aceste bogatii create înfloreste socialismul. Nu pentru mult timp.

Birocratii ruineaza orice tara, cât de bogata. si foarte repede.

Se spune ca în Rusia n-a fost deloc socialism, ci altceva, mai îngrozitor.

Adevarat. Sa tinem minte o regula: în teorie, orice socialism este minunat.

Ni se spune ca în Rusia n-a fost socialism, ci capitalism de stat. Asa spun socialistii însisi. Intentiile lor sânt de înteles: dati-ne înca o data posibilitatea sa încercam si de data asta vom construi adevaratul socialism.

Pot sa fac si un pronostic: orice amestec al statului, adica al birocratiei, în economie duce la coruptie, furt, mita, epuizarea resurselor naturale, concentrarea puterii si averilor în mâna câtorva, banditism pe fata, stagnare economica si culturala.

Iar oamenii fug de aceasta societate.

Nu vorbesc cu rautate când ma refer la Marea Britanic, care m-a gazduit. Guvernul britanic încearca sa organizeze totul cât se poate de bine, de aceea Marea Britanic pierde anual o mie de oameni de stiinta de înalta clasa. Fenomenul se numeste "scurgerea creierelor". Câte trei persoane pe zi. Decenii la rând. Acesti savanti nu se vor mai întoarce niciodata în Marea Britanic, în momentul când cititi aceste rânduri, trei dintre ei se afla pe aeroportul Heathrow, terminalul numarul patru – pentru California, în California clima nu este prea potrivita pentru albi. În California tâlharia este în floare, în California poti fi atacat în orice moment. si multi chiar sânt atacati. Pier oameni, se pierd valori. si cine stie ce se va putea întâmpla în urmatoarea clipa, însa oamenii vin aici.

Socialismul în Marea Britanie este relativ blând. Dar imediat ce functionarii, cu cele mai bune intentii de altfel, încearca sa ne îmbunatateasca si sa ne organizeze viata, imediat afluxul celor care pleaca creste. Iar statul, pur si simplu pentru a se autoapara, va fi silit sa prinda oamenii de stiinta cu câinii pe aeroporturi si sa le aplice aceleasi masuri pe care le-am enumerat mai sus.

Se zice ca rusii, chinezii, germanii, cubanezii si toti ceilalti comunisti nu l-au înteles cum trebuie pe Marx.

Posibil.

Dar daca miliarde de oameni au încercat sa-si organizeze viata dupa Marx si nimeni n-a obtinut nimic, atunci a sosit timpul sa-i reprosam si lui Marx ca trebuia sa prevada si efectele secundare. Daca un savant genial a inventat un medicament care n-a ajutat nimanui, dar din cauza caruia au pierit zeci de milioane de oameni, nu trebuie considerat genial. Se poate desigur declara ca pacientii, prostanaci, n-au folosit cum trebuie geniala reteta. Avem însa ce-i reprosa si savantului: era obligat sa scrie instructiunile în asa fel încât sa nu ramâna posibilitati de interpretare gresita.

În lume sânt mii de profesori-marxisti, dar nici unul n-a încercat, teoretic macar, sa construiasca un model de societate dupa retetele lui Marx.

Sa deschidem Manifestul partidului comunist, scris de Marx si Engels, si sa vedem cum trebuie sa fie adevaratul comunism.

Iata câteva recomandari:

1. Sa lichideze în totalitate proprietatea privata.

2. Sa lichideze familia, sa introduca oficial "o comunitate deschisa a sotiilor".

3. Toti copiii sa fie luati pentru educatia în comun, (în rezolutia congresului de la Geneva al Internationalei, Marx dezvolta aceasta idee: "orice copil, începând cu noua ani, trebuie sa fie un lucrator productiv".)

4. "Sa se instituie armatele industriale, îndeosebi pentru agricultura."

Marx si Engels au uitat sa spuna cine va fi soldat al muncii si cine caporal al muncii, cine ofiter si cine feldmaresal al muncii.

Sa încercam sa ne imaginam sute de milioane si miliarde de oameni, care nu au NIMIC: nici pamânt, nici case, nici sotii, nici copii. Mai înainte, în fiecare zi, sute de milioane de oameni luau miliarde de hotarâri: ce sa faca, când sa are, când sa semene, ce sa produca, ce sa cumpere, ce sa vânda. Daca oamenilor li se ia totul, înseamna ca îi lipsim de dreptul si posibilitatea de a lua hotarâri. Cine va lua miliarde de hotarâri cotidiene, cine va dar dispozitii tuturor?

Raspunsul lui Marx este acelasi: statul înseamna "centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul bancii nationale cu capital de stat si cu monopol exclusiv", «centralizarea întregului transport în mâinile statului", "sporirea numarului fabricilor de stat" s.a.m.d.

Daca luam taranului bucata de pamânt si nu-i permitem sa dispuna de ea asa cum considera necesar, trebuie sa introducem un post de birocrat, care va da ordine în numele statului. Imediat apare întrebarea: dar daca taranul nu doreste sa se supuna birocratului? Daca el nu se va calauzi dupa instructiunile statului, ci dupa propria-i experienta? în acest caz statul va fi obligat sa foloseasca forta, caci daca-i dai voie fiecaruia sa se conduca dupa experienta si sa ia singur hotarâri, atunci cui îi mai sânt necesare armatele marxiste ale muncii?

Se spune ca Marx si Engels au vrut sa distruga clasele si exploatarea? Asa sustin cei care n-au citit Manifestul si vorbesc din auzite. Proiectul lui Marx este altul: o piramida precisa, cu separarea societatii în inferiori, medii si superiori (cu o multime de trepte intermediare), concentrarea tuturor bogatiilor si a puterii la vârf, transformarea indivizilor inferiori în executanti ascultatori si supusi.

În principiu, visurile lui Marx pot fi realizate. Tot ceea ce au visat Marx si Engels a fost înfaptuit la Buchenwald, Dachau sau Saxenhausen. Caci acolo sânt armatele muncii unde oamenii n-au familie, nu exista proprietate particulara, copiii sânt transformati în lucratori productivi.

Visurile lui Marx s-au mutat cu totul dincolo de gratii si au ramas la nivelul Auschwitz-ului.

În orice tara, în orice mare oras exista adevarate focare de marxism: comunitati de oameni carora statul le asigura pe gratis locuinta, încalzire, ajutor medical, hrana, îmbracaminte, le garanteaza un loc de munca. Formal, oamenii din aceste comunitati sânt egali: se hranesc la fel, au aceeasi îmbracaminte, aceleasi conditii de viata. Unde se poate întâlni acest trai idilic? în închisori.

În închisoare totul este facut dupa Marx: este lichidata proprietatea particulara, oamenii sânt asigurati cu cele necesare vietii, iar munca le este garantata, închisoarea si lagarul de concentrare sânt idealul spre care tinde orice stat marxist.

Marx si Engels au înteles absolut clar necesitatea terorii: cine sa traiasca de buna voie în raiul lor comunist? De aceea gasim la Marx chemari la dictatura, dar la o "dictatura energica" ("Noua gazeta a Rinului", 14 septembrie 1848), iar la Engels, în Catehism, gasim recunoasterea unui fapt simplu: n-ajung închisorile pentru toti. De aceea Engels recomanda "locuri speciale de securitate" pentru dusmanii regimului, în secolul douazeci, aceasta notiune se exprima cu o sintagma mai scurta si mai pe înteles: lagar de concentrare.

Cu cât vom lua pamântul, uzinele sau soselele de la oameni, cu atât mai mult vom avea nevoie de birocrati pentru conducerea acestora. Marx si Engels au propus ca oamenilor sa li se ia TOTUL, adica au propus o birocratizare totala, e drept, fara sa numeasca lucrurile în mod explicit.

În esenta sa, marxismul reprezinta controlul totalitar al economiei prin stat, altfel spus prin birocratia de stat. Într-adevar, Rusia nu era gata sa traiasca dupa conceptia lui Marx. Dar aratati-mi acea tara care este gata sa traiasca dupa recomandarile "jecmanitorilor barbosi".

Daca, de exempl 10310k1014k u, Marx ar fi încercat sa edifice comunismul în Germania, ar fi trebuit sa curga râuri de sânge. Daca trebuia sa ia pamântul taranilor germani, magazinele de la comercianti, atelierele de la micii meseriasi, câti nemultumiti nu trebuiau nimiciti? Daca vom lua copiii de la parinti, daca barbatilor le vom lua sotiile si le vom da spre folosinta comuna, vom întâmpina o puternica rezistenta. Pentru înabusirea rezistentei, Marx ar fi avut nevoie de milioane de soldati pentru razboiul împotriva poporului sau, de politie secreta, de executii publice pentru a se da exemplu etc. Daca ar fi reusit sa înabuse împotrivirea, germanii ar fi fugit în tarile vecine. Apropo, Marx a prevazut fuga în masa si a propus masuri stricte împotriva nemultumitilor si a fugarilor. Nu Hrusciov, ci Marx ar fi construit zidul din jurul raiului sau, nu Erich Honecker, ci Marx ar fi dat ordin sa fie împuscati fugarii, în final, Marx ar fi fost obligat sa înceapa razboiul revolutionar împotriva târilor vecine pentru ca acestea sa nu-i ademeneasca supusii. Prin instaurarea comunismului în Austria, Franta, Elvetia nu se poate însa rezolva problema -. germanii, austriecii, francezii, elvetienii vor fugi mai departe, în Marea Britanie, Italia, Spania, iar Marx va trebui sa continue razboiul la scara mondiala. El însusi a înteles acest lucru si de aici concluzia: comunismul poate exista numai în întreaga lume.

Pentru populatia oricarei tari comuniste, tara învecinata este un element de comparatie, întotdeauna comparatia nu este în folosul comunismului. Cetatenii din Coreea de Nord privesc la vecinii lor din Coreea de Sud si trag concluzii, însasi existenta Coreei de Sud este periculoasa pentru existenta comunismului în Coreea de Nord; oamenii înceteaza sa-i mai creada pe comunisti. De aceea doua sisteme nu pot coexista mult timp. Tocmai de aceea a fost imposibila coexistenta îndelungata a doua Germanii.

Oamenii fugeau clin Germania de Est, tara îsi pierdea potentialul sau intelectual si de aceea trebuia ori sa instaureze comunismul în Germania Occidentala (împreuna cu aliatii), ori sa se prabuseasca.

Cu toate acestea, transformarea tarii vecine în tara comunista nu solutioneaza problema. Vietnamul comunist de Nord a raspândit comunismul în Vietnamul de Sud, însa oamenii au fugit mai departe…

Iata pentru ce Marx si Engels vad solutia global, la nivel mondial: toata populatia Pamântului sa fie minata într-o singura închisoare de munca, sa fie cu totii subordonati unui singur guvern, pentru ca nicaieri sa nu mai existe hotare ademenitoare. De aceea în orice carte a lor termenul "stat" este folosit numai la singular. Ei subliniaza ca este vorba de un stat universal unic, ca este gândit pentru toate popoarele, pentru totdeauna, ca o încoronare a evolutiei umane, nemaiputîndu-se imagina ceva mai bun. Marx considera necesar sa-si difuzeze ideea oamenilor, atât contemporanilor, cât si celor din generatiile viitoare.

Revolutia mondiala este unica varianta posibila a existentei marxismului pur. Marx si Engels nu puteau admite altceva, nici macar teoretic.

Revolutia mondiala putea sa izbucneasca numai ca rezultat al unui razboi mondial. Marx si Engels au prevazut razboiul mondial, visau la razboiul mondial…

Stalin a înteles si el ca existenta îndelungata a regimului comunist (fie si în varianta mai blânda, stalinista, nu în sensul pur marxist) alaturi de statele normale este imposibila. "Existenta îndelungata a Republicii Sovietelor alaturi de statele imperialiste este lipsita de sens." Asa a spus Lenin. si a repetat-o de nenumarate ori: "Atâta timp cât au ramas împreuna, capitalismul si socialismul nu pot trai în pace: în final ori unul, ori celalalt va învinge; prohodul va fi cântat ori Republicii Sovietelor, ori capitalismului." Stalin cita adesea aceste fraze ale lui Lenin.

Ca sa ascunda esenta sistemului, comunistii prezentau chestiunea în felul urmator: Uniunea Sovietica ar fi totuna cu Imperiul Rus. La prima vedere sar în ochi similitudini: aceleasi granite stabilite de Ecaterina II, aceiasi vecini, aceleasi conflicte seculare cu Rusia.

Era însa o deosebire între Uniunea Sovietica si toate imperiile, inclusiv Imperiul Rus.

Teoretic, Genghis-Han putea sa se opreasca la orice hotar si sa nu mearga mai departe. Puteau sa se opreasca Alexandru Macedon, Attila, Bonaparte. Orice imperiu – britanic, spaniol, francez, rus – se putea opri la orice hotar fara a se întinde mai departe.

Uniunea Sovietica nu se putea opri.

Uniunea Sovietica trebuia sa cuprinda întreaga lume, fiindca nu putea exista alaturi de statele normale. Salvarea comunismului consta numai în raspândirea sa în întreaga lume, în distrugerea vietii normale din celelalte state, pentru ca poporul sovietic sa nu mai aiba vreo tara la care sa poata visa, în care sa poata fugi, în care sa existe altfel de viata. Comunismul trebuia instaurat pretutindeni, pentru ca peste câteva generatii oamenii sa uite ca este posibila si o altfel de existenta.

Iata de ce, pentru Uniunea Sovietica, al doilea razboi mondial era dorit, necesar si inevitabil. Stalin a proiectat al doilea razboi mondial ca o etapa în lupta pentru raspândirea comunismului în întreaga lume. Extinderea mondiala nu este toana lui Stalin, nici expansiunea teritoriala a Imperiului Rus. Nu este ideologie, ci lupta cruda pentru viata. La fel lupta pentru viata puiul de cuc, iesit din ou în cuib strain. Pur si simplu este obligat sa-i arunce din cuib pe ocupantii de drept, sa-i duca la pierzanie, ca sa poata el supravietui. Lenin sublinia mereu: "extinderea este absolut necesara pentru mentinerea comunismului. Nu ne vom extinde – vom pieri". Iata de ce, luând puterea într-o tara, Lenin a creat o organizatie puternica de subminare si spionaj, care si-a împânzit reteaua în întreaga lume.

În conceptia stalinista si leninista, victoria în al doilea razboi mondial însemna macar cucerirea întregii Germanii, a Frantei, Italiei, Spaniei si a coloniilor lor. Obiectivul n-a fost atins. A început descompunerea, si comunismul sovietic s-a prabusit inevitabil.

Însa în anii '20 ai secolului nostru, comunistii erau plini de sperante. Trebuie spus ca sperantele erau pe deplin întemeiate…

Iata de ce, chiar din primul moment dupa preluarea puterii, au început sa vorbeasca despre noul razboi mondial si despre Revolutia mondiala.

Tocmai de aceea a ordonat Stalin sa se faca o statuie uriasa a capului lui Lenin.

Capitolul 3 PRIMA ÎNCERCARE

Strânge de gâtul lumii degetele proletariatului

V. Maiakovski

La 11 noiembrie 1918 s-a încheiat primul razboi mondial. Iar la 13 noiembrie guvernul sovietic a încalcat unilateral Tratatul de la Brest si a dat Armatei Rosii ordin de atac. Este suficient sa deschidem protocoalele nenumaratelor sedinte si congrese din acele zile ca sa ne convingem: pe ordinea de zi era o singura problema – Revolutia mondiala.

Scopul ofensivei sovietice – comunismul în Europa.

Peste câteva zile, Armata Rosie a intrat pe teritoriul statelor baltice. La 29 noiembrie a fost format guvernul comunist al Estoniei, la 14 decembrie – al Letoniei, putin mai târziu – al Lituaniei. Pe 14 decembrie, la Riga a fost publicat un manifest: telul apropiat al ofensivei – Germania. Scopul – declansarea noului razboi mondial.

Dar nici macar nu trebuie sa citesti proclamatiile si manifestele, hotarârile si rezolutiile congreselor. Chemarea puternica la razboi mondial strabatea în acele zile întreaga viata a Rusiei demonizate. Chemarea la razboiul mondial se lafaia pe prima pagina a noului abecedar, pe milioane de afise lipite pe ziduri, în case si pe strazi; rasuna la fiecare adunare muncitoreasca, la fiecare miting al ostasilor rosii, de la fiecare tribuna si, fireste, de pe fiecare pagina a plachetelor de poezie: vom atâta incendiul mondial!

Poetii nostri mergeau si mai departe, în 1918, multi dintre ei receptau al doilea razboi mondial nu ca un viitor dorit, fericit, inevitabil si apropiat, ci ca prezent. De exemplu, La baioneta (versuri P. Oresin, muzica I. svedova):

O ultima lupta, o lupta totala Arde-n arena mondiala. Cu baioneta-n atac voinicesc Rasturna-vom tot globul pamântesc.

Interesant este ca, frunzarind paginile îngalbenite ale brosurilor de cântece sovietice, în acelasi volumas, peste câteva pagini, putem întâlni Noi sîntem pentru pace! de A.Jarov si S. Tulikov:

Popor de pe-ntregul pamânt Sa suni alarma cu-avânt Lumea-ntreaga o vom lua! Razboi iar vom atâta!

În orice brosura de cântece este inclusa în mod obligatoriu Armata Rosie a celor puternici, de P. Grigoriev si S. Pokrassa:

Vom aprinde incendiul mondial…

La fel întâlnim în apararea lumii de J. Frenkel si V. Belîi:

Iarasi bogatii aprind incendiul,

îi pregatesc lumii lovituri de moarte…

Cântecele erau alcatuite si interpretate de aceiasi oameni. Vom isca un nou razboi si ne vom lupta cu mânie împotriva capitalistilor, caci, la rândul lor, si ei vor razboi.

Adolf Hitler este una dintre cele mai îngrozitoare personalitati din istoria mondiala, însa liderii sovietici au dorit sa înceapa al doilea razboi mondial ÎNAINTE ca Adolf Hitler sa se înscrie în Partidul Muncitoresc German, la numarul 007.

În 1918, Armata Rosie n-a ajuns pâna în Germania si n-a reusit sa "atâte" al doilea razboi mondial. În 1919, într-o serie de landuri germane au aparut guverne comuniste. Acum însa Lenin n-avea timp de Germania. În 1919, ca si în 1918, Lenin lupta împotriva popoarelor din fostul Imperiu Rus.

Dar tovarasul Lenin privea înainte. si tovarasul Trotki la fel. La 5 august 1919, Trotki scrie vestitul sau memorandum: "Calea spre Paris si Londra trece prin orasele din Afganistan, prin Punjab si Bengal…" Trotki propune "pregatirea unei lovituri armate asupra Indiei, în ajutorul revolutiei hinduse". Pentru aceasta, credea, trebuiesc înfiintate în Urali sau în Turkestan "un stat-major politic si militar al revolutiei asiatice si o academie revolutionara", trebuie un corp special de cavalerie de 30.000-40.000 de calareti, care "sa fie trimis în India" în ajutorul "revolutionarilor din partea locului". Trotki visa ca apele calde ale Oceanului Indian "sa spele copitele cailor ostasilor rosii". Dar nici atunci n-a reusit sa înceapa cel de-al doilea razboi mondial. Popoarele din fostul Imperiu Rus luptau cu arma în mâna împotriva comunistilor si nu le-au permis sa atâte "revolutia din partea locului".

În 1920 comunistii au facut o noua încercare de a începe al doilea razboi mondial, patrunzând prin Polonia în Germania. De data aceasta scopul era "sa adape caii Armatei Rosii în apele Vistulei si Rinului". Iata fragmente din ordinul de zi dat trupelor Frontului de Vest nr. 1423 din 2 iulie 1920: "…în Occident se hotaraste destinul revolutiei mondiale. Peste cadavrul Poloniei albe se asterne calea spre vâlvataia mondiala. Vom aduce pe baionete fericirea si pacea oamenilor muncii. Spre Apus!…" Semneaza : Tuhacevski, Smilga, Unschlicht, Swarz.

Comandantii nostri, poetii si comisarii vorbeau o singura limba. Fiecare ordin este în acelasi spirit. Iata un fragment din ordinul nr. 1847 din 20 august 1920: "Frontul de Vest este frontul revolutiei mondiale." Semneaza aceiasi.

Sânt putini cei care înteleg ca victoria este aproape. Pentru a o obtine nu se cerea o ocupatie clasica, era suficient sa fie aprinsa flacara razboiului. A o aprinde nu e însa treaba usoara. Macinata de primul razboi mondial, naruita, sleita pâna aproape de limita, Europa, totusi, s-ar aprinde.

Armata Rosie a intrat pe teritoriul Poloniei si, imediat, în primul oras cucerit, a proclamat înfiintarea Republicii

Sovietice Socialiste Poloneze. (Documente si materiale de istorie privind relatiilor sovieto-poloneze, M., 1964, vol. 3, p. 221). R.S.S.P. era condusa de tovarasi de la departamentul din Lubianka, inclusiv de F.E. Dzerjinski si de loctiitorul sau I.S. Uschlicht.

Frontul de Vest era condus de Tuhacevski. Iata fragmente din cartea sa Campania pentru Vistula, editata în 1923 la Smolensk, în colectia "Revolutia din afara":

"Poate oare Europa sa raspunda la aceasta miscare socialista printr-o explozie a revolutiei în Occident? Evenimentele spun ca da… Asadar, Germania era în clocot si pentru iuresul final astepta doar contactul cu fluxul înarmat al revolutiei, în Anglia, clasa muncitoare era de asemenea cuprinsa de cea mai vie miscare revolutionara… În Italia se dezlantuise o adevarata revolutie proletara… Nu era nici o îndoiala ca, daca am fi obtinut victoria pe Vistula, revolutia ar fi cuprins cu flacara ei întreg continentul european… Revolutia din afara era posibila."

Iata si un fragment din finalul cartii:

"Operatiunea noastra a facut sa tremure întreg capitalul european… Acest focar n-ar fi ramas limitat în cadrul polonez. S-ar fi împânzit într-un suvoi plin de avânt în întreaga Europa Occidentala. Armata Rosie nu va uita aceasta experienta a revolutiei din afara."

Maresalul Jozef Pilsudski, care a condus guvernul polonez si armata în razboiul împotriva comunistilor, în cartea sa Anul 1920 (Varsovia 1924), este cu totul de acord în aprecierea situatiei: destinul civilizatiei mondiale era aproape de catastrofa. Se crease o situatie cu adevarat dramatica, atunci când, dupa spusele lui Pilsudski, "asupra întregii Varsovii navalise cosmarul neputintei si al lasitatii".

În cazul caderii Varsoviei, drumul spre Europa era deschis pentru Armata Rosie, în 1920, în afara de Polonia, în Europa nu mai era cine sa i se opuna.

Pilsudski considera ca "acest razboi aproape ca a întors destinul întregii lumi civilizate".

Pilsudski a înfrânt armatele comuniste în apropierea Varsoviei. El considera ca principala slabiciune a rusilor incapacitatea lui Tuhacevski de a conduce trupele, nestiinta "de a lega ideile cu activitatea curenta a trupelor". Daca în locul lui Tuhacevski ar fi fost alt comandant, care s-ar fi descurcat cât de cât în probleme de strategie, Armata Rosie ar fi patruns în Germania. Iar în acel moment, în Germania, situatia politica si economica era la limita anarhiei.

Însa Europa a avut noroc si de aceasta data. Polonia i-a batut pe comunisti.

Comunistii sovietici au mai repetat încercarile de a declansa razboiul si revolutia. A existat intentia de a aprinde "Revolutia balcanica", iar din zona Balcanilor, dupa cum spunea Trotki, calea este deschisa spre porturile Frantei si Marii Britanii. A fost întreprins un atentat împotriva tarului bulgar Boris. Ţarul a scapat cu viata ca printr-o minune. "Revolutia bulgara trebuia sa fie ca o introducere la revolutia germana" (L. Trotki, Lectiile lui Octombrie, Priboi, 1924, p. 221). Au existat încercari de a începe revolutia în America de Sud, în China, în India.

Dar scopul principal ramasese Germania.

Una din cele câteva încercari de a lua puterea în Germania prezinta un deosebit interes. Ea a fost întreprinsa în toamna lui 1923. Boris Bajanov descrie evenimentul astfel:

"La sfârsitul lui septembrie a avut loc sedinta extraordinara a Biroului Politic, atât de secreta încât la ea au fost chemati numai membrii Biroului Politic si eu. Nici unul dintre membrii C.C. n-a fost admis. sedinta a fost convocata ca sa se fixeze data revolutiei în Germania. A fost stabilita pentru 9 noiembrie 1923." (Amintirile fostului secretar al lui Stalin, Paris, "Tretia volna", 1980, p. 69).

Planul este simplu: la l noiembrie se aniverseaza luarea puterii de catre comunisti în Rusia. Lucratorii germani vor iesi la demonstratie de solidaritate, iar grupuri de provocatori G.P.U., pregatiti la Moscova, si grupurile spionajului militar sovietic, conduse de I.S. Unschlicht vor provoca conflicte cu politia, ca sa se produca ciocniri sângeroase si represiune si astfel sa stârneasca indignarea muncitorilor. sapte noiembrie era planificata ca o zi a demonstratiilor si conflictelor, la opt noiembrie ele trebuiau sa se transforme în lupte de strada, iar în noaptea ele noua noiembrie detasamentele lui Unschlicht urmau sa cucereasca cele mai importante institutii de stat, oglindind reactia stihiala a maselor la bestialitatile politiei.

Scenariul e simplu, dar solid. Tocmai pe acest scenariu s-a savârsit asa-numita "Mare Revolutie Socialista din Octombrie". Dupa acest scenariu au iesit victorioase "revolutiile proletare" din Estonia, Lituania, Letonia atât în 1918, cât si în 1940. La fel au venit comunistii la putere în multe tari dupa al doilea razboi mondial: manifestari stihiale ale oamenilor muncii, indignarea populara… si grupuri mici de provocatori profesionisti.

La demonstratiile din noiembrie ale anului 1923 au fost convocate toate fortele de stânga din Germania, în acest moment, Partidul Muncitoresc German avea o noua denumire – Partidul Muncitoresc German National-Socialist, si un nou Führer – pe Adolf Hitler.

si Hitler a hotarât sa ia puterea în acelasi moment, cel care fusese desemnat la Moscova. Sa fi avut instructiuni de la Moscova? N-avem cum sti.

Dar trebuie sa ne amintim: Hitler este socialist. Daca iei de pe coperta numele autorului si denumirea partidului, sub programul economic al partidului lui Hitler ar putea semna cu mândrie Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Fidel Castro, Hrusciov, Brejnev si multi altii.

Se poate replica: Hitler nu facea parte dintre proletari. Adevarat, însa nici Vladimir Ilici nu era de la strung, iar Marx"n-a lucrat în abataj.

Se spune ca partidul lui Hitler era partidul bacanilor si al micii burghezii. De dragul adevarului însa trebuie sa atragem atentia si asupra partidului leninist. Proletarii din acest partid erau tinuti doar pentru statistica, la conducere fiind Stalin, Molotov, Malenkov, Radek, Zinoviev, Kamenev, acelasi Trotki, apoi Suslov, Hrusciov, Brejnev… Iertati-ma, care dintre ei este proletar?

Dupa componenta sociala, partidul lui Lenin si partidul lui Hitler sânt frati gemeni.

Asadar, la 8 noiembrie 1923, la München, Hitler cu un grup de adepti înarmati a arestat guvernul Bavariei si a declarat începutul revolutiei, afirmând ca guvernul bavarez si cel al Imperiului au fost rasturnate…

S-a format imediat un nou guvern, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, un grup cu Ernst Rohm în frunte a cucerit statul-major al regiunii militare, încercarile de a cuceri alte obiective au fost zadarnicite de armata si politie. La 9 noiembrie, Hitler a condus o demonstratie a partizanilor. A avut loc o ciocnire a demonstrantilor cu politia înarmata. Au fost ucisi 16 adepti ai lui Hitler si 3 politisti.

Încercarea de puci a fost înabusita cu forta. Hitler si partizanii sai apropiati au fugit, curând au fost prinsi, au comparut în fata justitiei. A urmat închisoarea în fortareata Landsberg, unde Hitler a scris Mein Kampf.

Mai târziu, venind la putere, Hitler i-a declarat pe cei cazuti eroi nationali, iar zilele puciului din 8-9 noiembrie -principala sarbatoare nationala a Germaniei.

Însa iata ce este interesant: cartea Mein Kampf este dedicata memoriei celor saisprezece tovarasi ai lui Hitler ucisi la 9 noiembrie 1923. Or, într-o carte atât de mare (numai primul volum are aproape 600 de pagini, cu caractere mici), nu scrie nimic despre evenimentele din 8-9 noiembrie. Hitler scrie cartea în detentie, dar nu spune de ce a ajuns dupa gratii. Din anumite motive, Hitler ascunde tot ceea ce a precedat acestor evenimente, în schimb, pe ultima pagina, noteaza scurt: "Nu voi înfatisa aici evenimentele care au condus la 8 noiembrie 1923." Atât.

Ciudat. Cartea se numeste Mein Kampf, autorul povesteste despre sine, despre partidul sau, despre lupta pentru înrâurirea maselor si pentru putere. Evenimentele din 8-9 noiembrie constituie momentul culminant al acestei lupte, dupa care partidul lui Hitler a fost interzis, iar el însusi închis, în momentul scrierii cartii, nu se întâmplase nimic mai important în viata lui Hitler si a partidului sau. Despre ele, nici un cuvânt. Avea ce sa ascunda…

Revolutia nereusita a lui Hitler coincide în chipul cel mai ciudat cu esecul revolutiei comuniste.

Exista câteva coincidente uimitoare.

Data revolutiei a fost stabilita la Moscova si s-a pastrat în cel mai mare secret. Iar Hitler a hotarât sa înceapa revolutia în aceeasi zi, sub acelasi steag rosu, sub aceeasi lozinca de expropriere a veniturilor neobtinute prin munca, de nationalizare a concernelor, de confiscare a beneficiilor de razboi. Tactica hitleristilor corespunde în totalitate cu ceea ce Moscova prescria agenturii sale: sa aiba loc demonstratii în ciuda interdictiei, sa fie provocate conflicte cu politia, sa fie cucerite institutiile guvernamentale. A existat o coincidenta în scop, metode, loc si timp cu o precizie de ore si minute.

si mai ciudat este însa altceva. Lenin, Trotki, Stalin credeau în complot, revolutie, luare a puterii de catre o minoritate organizata. Asa au procedat în Rusia. Hitler are o altfel de abordare a chestiunii. Hitler e palavragiu demagog, agitator. Mein Kampf este cartea unui sef de gloata, care stie cum sa se adreseze multimii, cum sa-i câstige încrederea si iubirea. Mein Kampf este o carte despre cum sa cuceresti puterea pe cale legala, în ea nu este nici un cuvânt, nici o observatie privind metodele leninist-staliniste. În sfera luptei legale, deschise pentru influentarea maselor, Hitler este cu mult mai tare decât Lenin, Trotki si Stalin luati la un loc. Iar în sfera rascoalei, a complotului, Hitler este vadit mai slab. Domeniul nu l-a atras. Peste zece ani va veni la putere pe cale legala, prin intermediul agitatiei, propagandei, demagogiei, al urnei electorale (si cu ajutorul nepretuit din partea nu se stie cui). Calea unei hahalere galagioase – aceasta este calea sa. Aici e tare, si e mândru de forta lui de orator.

Atunci de ce în noiembrie 1923 Hitler a fost atras de metodele leninist-staliniste? Ba chiar simultan cu actiunile conduse de Moscova?

Timp de saptezeci de ani, istoricii comunisti ne-au tot repetat: este pur si simplu un lant de coincidente bizare si inexplicabile. S-a întâmplat asa: noi am hotarât sa luam puterea, iar el a hotarât la fel. În aceeasi zi.

Bine. Fie. Sa credem.

Însa eu am avut un foarte bun profesor, care îndeplinea obligatiile de rezident GRU la Geneva, un lup batrân al spionajului, Valeri Petrovici Kalinin. N-a primit titlul de contraamiral din cauza mea. Însa era mai merituos decât orice titlu. El m-a învatat un lucru: daca sânt mai mult de doua coincidente, înseamna ca nu mai este vorba de coincidenta…

În concluzie: încercarile de a folosi pe Hitler si partidul sau pentru destabilizarea situatiei politice în Germania au fost întreprinse de comunistii sovietici cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere.

Chiar daca încercarea de preluare a puterii este declarata un lant de coincidente inexplicabile, nenumaratele tentative ale comunistilor sovietici "de a aprinde incendiul universal" si de a începe al doilea razboi mondial nu se pot explica prin coincidente; aceasta este însa natura lor. Ea s-a manifestat imediat, din primul moment al dictaturii proletare. Prima încercare de a începe al doilea razboi mondial a fost întreprinsa de comunistii din Rusia la 13 noiembrie 1918, adica a treia zi dupa încheierea primului razboi mondial.

Când, demult, am terminat clasa I, s-a pregatit un spectacol. Rolul principal îl avea corul. Repertoriul era standardizat: cântece revolutionare despre crucisator, cântece antebelice despre contrarevolutie, cântece de razboi despre Katiusa si cântece postbelice.

începeam ca la carte: "Noi vom aprinde incendiul universal".

Treceam apoi la:"Da Varsovia! Da Berlinul! / Deja am intrat în Crimeea!"

Încheiam cu: "Iar bogatii aprind focul…"

Prima mea învatatoare, Anna Ivanovna, ne învata cuvintele. Pe vremea aceea ma numeau Vovocika, eram un baietel disciplinat, cu guleras alb, înainte de a pune o întrebare ridicam mâna. Mi s-a dat permisiunea sa pun o întrebare si am pus-o…

Învatatoarea a ramas uimita.

Acum, amintindu-mi de aceasta femeie inteligenta, de retinerea si inteligenta ei, de zâmbetul trist, trag concluzia: se vede ca trecusera deja ani lungi de deportare. Cine s-o fi alungat în satucul Barabas, raionul Hosanski, regiunea Primorie, daca era sotie de ofiter?

Atunci însa nu puteam sa înteleg. Am simtit pur si simplu cum se înabusa la auzul întrebarii mele. si mi-a parut rau de ea.

N-a raspuns nimic. Apoi, dupa câteva zile, m-a întâlnit singur pe coridor si mi-a spus ca n-am s-o sfârsesc bine daca pun asemenea întrebari. Femeia, înteleapta, mi-a vazut întregul destin într-o singura întrebare. si a avut dreptate.

Întrebarea mea a coplesit-o; dar si eu eram uimit.

Dupa câte îmi dau seama acum, era un om deosebit, însa pâna a-i pune eu întrebarea, n-o tulburasera contradictiile urlate de corul nostru. Nu le observase.

Atunci le-a observat si le-a înteles.

Pe mine însa ma mira altceva: învatam cântecele cu toata clasa; de ce nimeni, în afara de mine, nu punea întrebari? Era de neînteles.

Aceasta neîntelegere am purtat-o cu mine întreaga mea viata dezlânata.

Capitolul 4 CE VA FI DUPĂ ARMISTIŢIU?

Daca Rusia va încheia pacea, aceasta pace va fi un armistitiu. Revolutia socialista în Rusia va învinge numai atunci când tara va fi înconjurata de inelul republicilor socialiste surori. Pacea cu Germania imperialista va fi un fenomen episodic. Ea ne va da un scurt ragaz, dupa care razboiul va porni iar.

G. Zinoviev, membru al Biroului Politic, Presedintele Cominternului, Opere,1925, vol. 7, p. 490

Se cuvine sa spunem ca uneori, chiar si printre comunisti, au aparut oameni care considerau ca trebuie sa se renunte la dominatia birocratiei, altfel spus la amestecul statului în economie, adica la socialism, si sa se revina la o viata normala.

Unul dintre ei este Nikolai Buharin. În trecut, Buharin a fost teoreticianul executiilor în masa ca singur mijloc de a obtine oameni ai viitorului comunist, homo sovieticus.

Dupa esecul încercarilor Armatei Rosii de a începe al doilea razboi mondial si Revolutia mondiala, Buharin a cugetat si a lansat în mase lozinca total necomunista: "îmbogatiti-va!"

Sub o astfel de lozinca se putea trai liber, iar oamenii nu mai aveau de ce fugi din tara. Or, daca masele vor trai sub semnul unei asemenea lozinci, de ce ar mai fi nevoie de comunisti în fruntea statului ?

Tovarasul Stalin a hotarât ca lozinca "îmbogatiti-va!" este o deviere vadita de la idealuri, ca din Buharin nu se poate scoate un comunist de tip nou. De aceea tovarasului Buharin i s-a deschis calea spre împuscare într-un beci, unul din acele beciuri pe care le proslavise mai înainte.

Ce trebuiau sa faca ceilalti comunisti, care nu renuntasera la idealuri si n-ajunsesera în beciul respectiv? Regimul lor nu putea coexista cu cele din alte târi, de aceea statele vecine trebuiau transformate în republici surori; dar atunci ar aparea noi granite, dincolo ele care se afla alte târi normale, acestea trebuind transformate si ele la rândul lor s.a.m.d. Era necesar un "incendiu universal", dar acesta nu se aprindea nicicum.

Daca o tara ostila (sau tari, sau întreaga lume) nu poate fi cucerita, iar la cucerire nu se poate renunta, atunci ramân doua cai: a) sa fie continuate încercarile sterile de asalt; b) asaltul sa înceteze, sa fie semnat armistitiul, sa se pregateasca bine si sa fie repetat asaltul.

În partidul comunist rus au aparut imediat aderenti atât ai primei cai, cât si ai celei de-a doua.

Pentru prima cale s-a pronuntat Trotki cu ideea revolutiei permanente. Pentru a doua – Lenin si Stalin.

Trotki: zidul trebuie spart necontenit.

Lenin si Stalin: sa-i lasam pe capitalisti sa se bata între ei, iar noi sa asteptam. Pâna atunci, vom acumula fortele necesare.

Lenin a înteles cel dintâi ca razboiul mondial s-a încheiat, însa a lasat în urma sa o mostenire-dinamita. Ţarile învingatoare, îndeosebi Franta, patimase fiind, au impus Germaniei învinse conditii umilitoare. Victoria aliatilor occidentali a fost întarita prin Tratatul de la Versailles, care a jefuit si a umilit Germania. Plata unor daune uriase catre învingatori a dat nastere la o criza economica crunta în Germania si a dus poporul german la limita foametei, a saraciei si a necazurilor de tot felul.

Lenin a înteles primul ca Tratatul de la Versailles este o bomba asezata la temelia Europei. Mai ramânea doar sa fie montat detonatorul si sa se declanseze mecanismul. Lenin a înteles ca aviditatea învingatorilor îi va pierde: Germania nu se va împaca niciodata cu nedreptatea, în Germania se vor gasi forte care sa se pronunte împotriva Tratatului de la Versailles si pentru reconsiderarea rezultatelor primului razboi mondial. Ele vor fi de partea revansei si o vor înfaptui.

Înca din 1920, la o consfatuire a presedintilor comitetelor executive judetene, de plasa si satesti, Lenin spunea: "…ordinea stabilita prin pacea de la Versailles sta pe un vulcan, întrucât sapte zecimi din populatia întregului pamânt este înrobita si de-abia asteapta sa se gaseasca cineva care sa o ridice la lupta. Atunci vor începe sa se cutremure toate statele". (Opere complete, voi. 41, p. 353.)

Exact în acest moment cineva s-a gândit. Acest cineva s-a înscris în Partidul Muncitoresc German la numarul 007.

Lenin insista sa înceteze actiunile la baioneta purtate de Armata Rosie întru "fericirea" tarilor vecine si sa fie stabilite cu ele relatii diplomatice si comerciale.

A venit Conferinta de la Geneva. Occidentul a ramas uimit: o delegatie sovietica în fracuri negre, cilindre de matase… Occidentul e cuprins de entuziasm: sovieticii se schimba! Vor deveni la fel ca noi!

Cineva atrage atentia: trebuie un termen de proba înainte de a ne aseza cu ei la masa.

Comunistii nostri nu ascundeau faptul ca nu s-a schimbat nimic. Aveau nevoie doar de trei lucruri: tehnologie, tehnologie si tehnologie. Trebuiau sa se înarmeze, sa se înarmeze, sa se înarmeze. Apoi sa savârseasca Revolutia mondiala, motiv pentru care vor declansa al doilea razboi mondial. Acum însa e un ragaz.

Poetul preferat al lui Stalin, Vladimir Maiakovski, scria în acele zile poezia Cuvântul meu la Conferinta de la Geneva.

Mergeam, examinând cu ochi de gospodari viitorul

Federatia Mondiala a Sovietelor

Flecaresc limbile în rânduri de gazete

"Sa-i punem la-ncercare mai întâi".

Ajunge cu lucrurile de prisos!

Nu voi ne dati un termen de-ncercare,

Ci noi va dam un oaresce ragaz.

Stalin a înteles ideea lui Lenin si, dupa moartea conducatorului, a luat apararea leninismului în lupta împotriva partizanilor spargerii zidului. Calea lui Stalin este simpla si clara: sa înceteze provizoriu asaltul, sa fie consolidata puterea comunistilor în interiorul Rusiei, sa se dezvolte industria cu ajutorul Occidentului, sa se modernizeze armata, în acelasi timp, sa fie ridicat cineva în fruntea Germaniei si sa nimiceasca Franta.

Acel "cineva" se afla atunci în închisoare si scria Mein Kampf. Prima limba în care a fost tradusa lucrarea Mein Kampf a fost cea rusa. Ce-i drept, autorul n-a fost platit pentru asta, iar în vitrinele librariilor Mein Kampf nu a fost expusa în timpul vietii lui Stalin. Era un act, obisnuit la noi, de piraterie literara. Cartea a fost tradusa si editata pentru conducatorii de partid, ai armatei si statului. Maresalul Uniunii Sovietice K.K. Rokossovski aduce marturie: "în acel timp toti citeam cartea lui Hitler Mein Kampf (V.I.J., 1989, nr. 4, p. 53).

Trotki n-a înteles intentiile lui Stalin si l-a acuzat de deviere de la idealuri. Nici Occidentul nu i-a înteles intentiile. Mai exact, liderii occidentali nu vedeau ceea ce era în fapt, ci doar ce ar fi vrut sa vada.

Iar ei voiau ca Rusia comunista sa devina o tara în rând cu lumea, sa se lecuiasca de turbare, sa se ocupe de propriile probleme, sa nu încerce sa cufunde lumea în mizeria în care se afundase singura.

Acum ni se spune ca Stalin a renuntat pur si simplu la ideea Revolutiei mondiale. si se aduc marturii: s-a facut filmul Crucisatorul Potemkin, iar la sfârsitul acestuia apare lozinca "Traiasca Revolutia mondiala!" Stalin a dat ordin sa fie scoasa lozinca. Nu este oare o dovada?

Eu n-o consider dovada. Daca doriti cu adevarat sa va pregatiti serios ca sa distrugeti Occidentul si pentru aceasta aveti nevoie de tehnologia Occidentului, trebuie s-o obtineti; a flutura cârpa rosie sub nasul vecinilor stiu si prostii. Nu se cere prea multa minte pentru asta.

si înca o dovada. Trotki, exilat din tara în îndepartatul Mexic, scrie negru pe alb: Stalin a tradat clasa muncitoare si a refuzat marea Idee.

Dovada ?

Poate.

Însa nu tot ceea ce spune Trotki trebuie luat în serios. Trotki, de pilda, a criticat toata viata birocratia sovietica. El considera ca puterea muncitorilor si taranilor a degenerat în puterea birocratiei, propunea sa fie eliminata birocratia, sa se reduca, sa fie pusa sub control muncitoresc si câte si mai câte. Uimitoare pozitie: la început Trotki a luat oamenilor tot ce aveau si a dat totul în proprietate comuna. Dar daca nimeni nu are dreptul sa dispuna de pamânt, de subsolul acestuia, de cai ferate si uzine, cine le va conduce pe toate? Daca pe cel mai bun mecanic de locomotiva îl pui, în numele clasei muncitoare, sa conduca Magistrala transsiberiana, va avea nevoie de mai multe telefoane, ca sa fie la curent cu tot ce se întâmpla de-a lungul drumului. Va avea nevoie de o masa pe care sa puna telefoanele, de un cabinet pentru masa, de un dulap pentru hârtii, ca sa pastreze propriile dispozitii date ieri, pentru ca dispozitiile pe care le va da azi sa nu le contrazica pe acestea. Va avea nevoie de o dactilografa care va bate la masina hârtiile, de ajutoare, fie ei tot muncitori, care vor conduce complicatul orga­nism în lipsa sa. Într-un cuvânt, într-o clipa proletarul se va transforma într-un birocrat.

Uluitoare logica are tovarasul Trotki: la început a dat ordin sa fie luat totul sub controlul statului, iar apoi se alarmeaza din cauza cresterii birocratiei. si lupta împotriva ei. Dar daca nu vor conduce birocratii, atunci cine? Sa fie data calea ferata în proprietate particulara? La o societate pe actiuni? Pentru ce mai trebuie atunci Revolutia mondiala? Iar dupa Revolutia mondiala cine va mai conduce întreaga economie mondiala?

Asa ca logica lui Trotki schiopateaza.

Politica este lupta pentru idei. Dar ca sa pui ideile în practica, trebuie puterea. De aceea politica este lupta pentru putere. Maretia si micimea politicienilor se verifica numai cu o singura masura: cum vor izbândi în lupta pentru putere. Trotki nu s-a mentinut la vârful puterii, prin urmare n-a înteles politica, iar aprecierea lui asupra situatiei politice nu poate prezenta interes. Un fund de provincie mexican si arma stalinista a lui Raimon Mercador au întrerupt refrenul politic al lui Trotki – cea mai buna dovada a faptului ca a înteles gresit situatia. Daca ar fi înteles-o asa cum trebuie, ar fi fost conducatorul Revolutiei mondiale si al proletariatului mondial.

Trebuie sa sesizam psihologia celui care a pierdut, Trotki. Uneori întâlnim oameni care se apreciaza pe sine exagerat. Exista artisti faimosi de cinema care considera ca dupa plecarea lor cinematografia se va duce de râpa. Balerine convinse ca talentul lor este o culme de neatins, ca dupa ele baletul nu va mai atinge niciodata asemenea cote. Exista astfel de oameni si în politica. Hitler, de exemplu, considera ca a ramas viu si nevatamat pentru ca s-a lasat la timp de fumat. Tocmai aceasta împrejurare a salvat poporul german (Henry Picker, Alocutiunile lui Hitler, însemnare din 11 martie 1942). Rezulta ca daca Hitler n-ar fi gasit în sine puteri si nu s-ar fi lasat de fumat, poporul german ar fi pierit fara doar si poate, nu i-ar mai fi ramas nici o cale de mântuire…

Acelasi punct de vedere îl împartasea si Trotki. Lega neîncetat numele sau de Revolutia mondiala. Toate articolele si scrisorile sale sânt strabatute de un unic tipat: "O, aduceti-ma înapoi pe culme! Fara mine veti pieri!". Trotki nu reusea sa-si închipuie Revolutia mondiala fara el în frunte. Orice actiune a lui Stalin îi aparea ca o prostie îngrijoratoare, iar Stalin însusi, ca sa folosim cuvintele lui Trotki, era de "o mediocritate remarcabila". Dar oricare altul, fiind în vârful puterii, ar fi fost în ochii lui Trotki un prost, un mincinos, un tradator al marii cauze, o mediocritate, un birocrat etc.

Articolele lui Trotki privind devierea lui Stalin de la ideea Revolutiei mondiale sânt vaietele victimei. Nu le vom acorda deci nici o atentie.

Doi cunoscuti istorici, luri Leontievici Diakov si Tatiana Semenovna Busueva, au publicat o carte de o forta deosebita, Sabia fascista s-a calit în URSS. Ce sonor si cuprinzator titlu! Spune tot! Aproape patru sute de pagini de dovezi irefutabile! Stalin a pregatit Germania de razboi. Fara ajutorul stalinist, Germania n-ar fi putut sa se înarmeze, sa înfrânga Europa si sa atace URSS.

În planul stalinist ceva nu a functionat însa cum trebuie. Asa cum am prevazut, înarmata de noi, Germania ne-a atacat. Dar nu pentru asta am înarmat-o! Undeva Stalin a calculat gresit. Unde anume?

Cartea lui Diakov si Busueva este buna prin faptul ca ne sileste sa gândim. Închizi cartea dupa ultima pagina, o pui de-o parte, dar nu-i uiti titlul. Te trezesti în miezul noptii: SABIA FASCISTĂ S-A CĂLIT ÎN URSS! Urmeaza întrebarea: DE CE? PENTRU CINE?

Raspunsul trebuie cautat în Mein Kampf, capitolul XIII:

"Trebuie sa luam separat fiecare punct al Tratatului de la Versailles si sa-l lamurim sistematic, în cele mai largi paturi ale poporului. Trebuie sa izbutim ca 60 de milioane de germani – barbati si femei, adulti si copii -, toti pâna la unul, sa simta în inimile lor rusinea acestui tratat. Trebuie sa izbutim ca toti cei 60 de milioane de oameni sa-l urasca pâna în fundul sufletului, pentru ca din aceasta ura fierbinte sa se caleasca vointa poporului si totul sa se reverse într-o chemare comuna: DAŢI-NE DIN NOU ARME!"

Tocmai asta visa tovarasul Stalin: sa fie gasit cineva. Iata-l! L-a gasit!

Tratatul de la Versailles nu numai ca cerea Germaniei bani, bani si iar bani pentru Franta, dar îi interzicea sa posede, sa cumpere, sa construiasca, sa testeze si sa produca armament ofensiv si îi limita drastic armamentul defensiv si numarul soldatilor.

Când comunistii spun ca Stalin a renuntat, chipurile, la ideea Revolutiei mondiale, îi sfatuiesc sa citeasca înca o data Sabia fascista… Iata, de pilda, raportul strict secret al aceluiasi Unschlicht catre tovarasul Stalin, privind ajutorul secret dat Germaniei. Raportul este datat 31 decembrie 1926: "…este necesar sa avem o baza ultrasecreta pentru înarmari ilegale".

Confruntând ceea ce spunea Lenin cu ce scria Hitler si facea Stalin, ideea de a purta o disputa pe tema renuntarii lui Stalin la Revolutia mondiala cade.

Pur si simplu Trotki a pregatit Revolutia mondiala prin lozinci si tipete împânzite în întreaga lume, dezvaluindu-si planurile. N-avea însa puteri sa le execute, nici mijloace, nici posibilitati. Tovarasul Stalin nu tipa în cele patru vânturi, ci actiona. Aceste actiuni purtau stampila "strict secret". Sub stampila se ascundeau toate documentele despre crearea forjelor secrete, unde se calea sabia fascista.

Dupa venirea la putere, în 1933, Hitler a hotarât sa zdrobeasca toate partidele si miscarile politice din Germania, lasându-l numai pe al sau, singurul înarmat cu o conceptie dreapta. Pentru zdrobirea inamicilor, Hitler s-a folosit de un provocator. A fost ales un oarecare Marinus van der Lübbe, un tip sarac cu duhul, într-o noapte Reichstag-ul a luat foc. În mâinile politiei a cazut van der Lübbe cu o faclie în mâna si carnet de membru al partidului comunist în buzunar. A reiesit ca tocmai comunistii au dat foc Reichstag-ului, încât Hitler a nimicit partidul comunist din Germania, iar cu aceeasi ocazie si celelalte partide.

Or, Führerul nu întelegea un singur lucru: el însusi, în mâinile lui Stalin, juca rolul prostanacului van der Lübbe, numai ca la scara mondiala. Hitler va aprinde focul celui de-al doilea razboi mondial, acel foc pe care îl visau parintii si bunicii nostri, despre care cîntau copiii. Apoi îi vor pune lui Hitler o faclie în mâna, iar hitlerismul va fi condamnat la Nürnberg. si nici unuia dintre judecatori nu i-a trecut prin minte întrebarea: cine a pus în mâna lui Hitler faclia si sabia fascista, mestesugita în URSS?

Atâta timp cât tovarasii comunisti n-au dat raspuns la întrebarea: de ce partidul lor i-a pregatit pe fascisti de razboi, nu putem accepta dovada renuntarii lui Stalin la Revolutia mondiala.

Sa scoatem din raft cele treizeci de tomuri ale operelor lui Stalin si sa le mai citim o data. Cel care le-a studiat poate confirma: tot ce este scris dupa asa-numita "Mare Revolutie Socialista din Octombrie" reprezinta o polemica pe tema: ce înseamna victoria deplina a socialismului si ce înseamna victoria definitiva?

Este lesne de înteles logica stalinista. Stalin vorbeste clar, chiar daca lucrurile nu sânt atât de simple cum par. Ideea lui: la început vom construi socialismul într-o tara, apoi – inevitabil – în întreaga lume. Victoria deplina a socialismului într-o singura tara este posibila, dar ea nu este definitiva. Victoria definitiva este numai la scara mondiala.

Se întelege, Stalin n-a ajuns niciodata în practica pâna la brutalitatea pur marxista, n-a anulat familia, n-a trimis femeile spre folosinta comuna, nu a nationalizat copiii, în armatele de munca ale gulag-ului au intrat foarte putini oameni – maxim zece procente din populatie, în timp ce Marx recomanda sa fie introdusi toti si pentru totdeauna. Socialismul lui Stalin a fost o varianta "prea-usoara" de marxism, ca sa spunem asa, un socialism cu fata umana. si totusi, cât de "usoara" a fost, stalinismul a ramas în cadrele marxismului si socialismului. Marx si-a formulat clar programul: lichidarea proprietatii private. Stalin nu s-a abatut de la recomandarea lui. A lichidat proprietatea particulara. Iar lagarele de concentrare sânt o consecinta inevitabila a lichidarii proprietatii particulare.

Lichidati proprietatea oriunde ar fi si veti descoperi cu surprindere ca nu va puteti lipsi de lagarele de concentrare.

Edificând socialismului deplin într-o singura tara, Stalin stia ca orice contact al supusilor sai cu strainatatea "putreda" va da nastere unor dusmani ai regimului. Viitorul a aratat ca însasi fiica lui Stalin, la prima posibilitate de a fugi, a profitat din plin. A fost de acord sa traiasca oriunde, numai în patria proletariatului mondial nu.

Nu ne mai punem întrebarea daca Stalin a renuntat sau nu la ideea Revolutiei mondiale. Ne punem o alta întrebare: putea oare Stalin sa renunte la aceasta idee, daca stia ca o coexistenta îndelungata alaturi de tarile normale este lipsita de noima?

Chiar daca Stalin ar fi voit sa renunte la Revolutia mondiala, n-ar fi putut sa o faca, deoarece ar fi însemnat înfrângerea si sinuciderea. si n-a renuntat. Repeta deschis si perseverent: "Victoria definitiva a socialismului în Sensul garantiei depline fata de restaurarea relatiilor burgheze este posibila numai la scara internationala" ("Pravda" 14 februarie 1938).

Gabriel Gorodetki, un critic al meu, scrie: "Suvorov se straduieste sa demonstreze ca politica externa a Uniunii Sovietice a fost determinata în întregime de ideologie si a urmat dogmele marxiste, care aveau întotdeauna drept scop revolutia mondiala. Suvorov nu ia în calcul interesele nationale…"

Despre ce fel de interese nationale poate fi vorba? Numai în decursul colectivizarii, în Uniunea Sovietica au fost nimiciti mai multi oameni decât în timpul primului razboi mondial în toate tarile participante la un loc. Colectivizarea este al doilea razboi mondial, dus împotriva propriului popor. Iar când se spune ca la l septembrie 1939 Hitler a început… eu raspund: la 19 august 1939 Stalin a început al doilea razboi mondial împotriva popoarelor Europei. Dar, daca privim la radacina, vom vedea ca al doilea razboi mondial a fost început de fapt de comunisti în 1930, împotriva mujicilor Rusiei, Ucrainei si Bielorusiei. În 1939 acest razboi s-a extins si în tarile învecinate, încercati sa explicati din punct de vedere al intereselor nationale razboiul împotriva propriului popor, nimicirea milioanelor de reprezentanti ai natiunii, cei mai activi si mai harnici, osatura si coloana vertebrala a natiunii, cei care o hranesc, în plus, robustul mujic gospodar este întotdeauna un bun soldat. Repet: întotdeauna. Nimicirea mujicilor a însemnat nimicirea celor mai buni soldati. Iar când, din neîntelegere, razboiul sovieto-german a fost numit "mare" si chiar "national", obiectez: colectivizarea a fost un razboi comunist antinational, un razboi împotriva propriului popor, un razboi de nimicire a aparatorilor patriei. Razboiul în Europa este doar o continuare. Un razboi dus împotriva tuturor vecinilor, mai apropiati sau mai departati.

Numai din punct de vedere al Revolutiei mondiale actiunile lui Stalin au un înteles. Ţaranimea libera n-are nevoie de Revolutia mondiala, tocmai taranimea libera s-ar opune sovietizarii Etiopiei si Antarcticei, caci pentru Comintern si aventurierii acestuia cel ce plateste este mujicul, el îsi varsa sângele.

De aceea tovarasul Stalin a frânt spinarea mujicului rus, si în acelasi timp a întregului popor, ca sa nu-l împiedice sa alipeasca noile republici într-o uniune indestructibila. si este chiar foarte logic: la început într-o tara, apoi la scara mondiala.

Domnul Gorodetki explica foarte interesant: avea chef Stalin, se conducea dupa ideologia marxista, nu avea chef – dupa interesele nationale.

Însa tovarasul Stalin nu avea o asemenea libertate. Echitatea sociala cerea nationalizarea, nationalizarea însemna birocratizare, aceasta atragea dupa sine exodul în masa si "granita închisa", "granita închisa" însemna autoizolare, ruperea de civilizatia mondiala si, inevitabila, înapoiere. Am început sa fierbem în suc propriu, am pierdut contactul cu alte popoare, cu cele mai înaintate realizari ale stiintei mondiale, ale tehnicii si culturii. Eram siliti sa inventam totul singuri, într-o lume normala, o descoperire stiintifica dintr-o tara devine repede bun comun, toate tarile profita. Noi însa nu puteam face acest lucru… Ramânerea în urma a dat nastere nemultumirii poporului în privinta ordinii existente…

Toti care au mers în aceeasi directie au fost pur si simplu siliti sa paseasca pe urmele staliniste catre necesitatea razboiului de distrugere a celor liberi, adica acelor bogati si fericiti. Sau China comunista va declansa razboiul nuclear si jumatate din omenire va pieri (asa considera optimistul Mao), sau comunismul chinez se va narui. N-au dezlantuit razboiul nuclear, deci comunismul chinez se va prabusi. Ori Fidel Castro va trimite trupe cubaneze Sa lupte în Africa, sa instaureze acolo conducerea birocratiei (explicati-mi: unde este aici interesul national al Cubei?), ori regimul lui Fidel se va narui. si se naruie…

Asa ca din doua, una: sau interesele nationale, libertatea fiecaruia si bunastarea tuturor, sau mersul pâna la capat, pâna la ultima republica. Numai ca si aici sânt diferentieri: a merge cu întârziere sau fara.

Stalin a pornit spre Revolutia mondiala cu întârziere. Dar stia: nu poate sa dureze prea mult. Occidentul ne va corupe cu foxtrotul si tangoul sau (si chiar ne-a corupt!). Este ca o tumora canceroasa: sau organismul distruge Celulele canceroase si supravietuieste, sau tumora canceroasa va distruge organismul. Comunistii se considerau Organismul sanatos, iar toate statele normale erau tumora ce trebuia biruita. Nu voi comenta atribuirea rolurilor, dar ele nu puteau exista alaturi. Avea dreptate tovarasul Lenin: ori unul, ori celalalt.

De aceea ragazul stalinist s-a încheiat la începutul lui 1939- Ca sa întelegem acest lucru, trebuie sa rasfoim ziarele vremii. Uniunea Sovietica traia în asteptarea unor mari evenimente. Congresul al XVIII-lea al partidului comunist respira un aer de razboi eliberator inevitabil. Generalul-maior A.A. Lobacev a participat la aceasta "reuniune de razboi", îsi aminteste de 10 martie 1939: "Trecusera doua decenii de când eu, aproape un copil, faceam de paza, însotind entuziasmat delegatii la congresul Cominternului. Acum în acest post se afla alt tânar, iar eu îl salutam, poate, pe delegatul la viitorul congres mondial al comunismului biruitor" (Pe drumuri grele, M, 1960, p. 97).

În acelasi an, preferatul lui Stalin, Konstantin Simonov, descria în piesa Un flacau din orasul nostru lupta trupelor sovietice la Halhin-Gol împotriva armatei 6 japoneze: "Tu te gândesti acum la ultimul pisc, iar eu la ultimul fascist. Ma gândesc la el de mult, înca de la Madrid… În cel din urma oras fascist, acest ultim fascist va ridica mâinile în fata tancului pe care se va afla steagul rosu, da, rosu."

Asemenea rânduri se scriau în momentul când Germania n-avea granite comune cu Uniunea Sovietica, si nu ne putea ataca, cu atât mai putin prin surprindere. Se scriau atunci când Ribbentrop lua avionul spre Moscova ca sa semneze pactul, când tovarasul Stalin l-a îmbratisat pe Ribbentrop si i-a jurat prietenie vesnica. Se scriau atunci când "cel din urma oras fascist" putea fi considerat nu numai Koln sau München, nu numai Neapole sau Palermo, nu numai Barcelona sau Lisabona, dar si Addis–Abeba, Luanda sau Tripoli. Scopul nostru nu este apararea târii, ci "cel din urma oras fascist".

Daca Simonov ar fi exprimat numai propriile sale idei, fara sa consune cu linia generala, premiile staliniste nu i-ar fi umplut buzunarele. Tovarasul Stalin stia ce carti cere momentul.

Iar visul despre "cel din urma oras fascist" era în consonanta cu visul lui Genghis-Han: spre ultima mare! Exista si diferente: era contraindicat sa taraganam chestiunea, iar de oprit nu ne puteam opri, chiar daca am fi vrut-o.

De aceea tovarasul Stalin a ordonat sa se faca uriasa statuie cu bustul lui Lenin…

Capitolul 5 CĂTRE ULTIMA REPUBLICĂ

Rusia este prevestitoarei federatiei mondiale a republicilor.

Herbert Wells, martie 1917

S-a dat asadar ordin sa se faca un cap mare al lui Lenin. Foarte mare.

Atât de mare încât în el sa poata încapea o sala pentru conferinte si congrese.

La un asemenea cap trebuia sa se ataseze un trup de dimensiuni corespunzatoare. S-a calculat. S-a ajuns la concluzia ca în acest caz trupul trebuie sa fie mai mare decât turnul Spasski din Kremlin, însa un turn este usor de construit. Turnul e turn si gata. Dar tovarasul Lenin nu este turn. Lenin nu statea stana. Tovarasul Lenin, dupa cum oricine stie, avea întotdeauna mâna îndreptata înainte. Mâna tovarasului Lenin indica întotdeauna calea proletariatului: "Mergeti pe drumul cel drept, tovarasi!".

Trebuia ca tovarasul Lenin sa faca în asa fel încât sa nu semene cu bravul soldat Svejk, cu mâinile la vipusca, ci mâna sa fie îndreptata înainte.

S-a calculat iarasi: rezulta o mâna cât arcada unui pod zdravan de cale ferata. Podul este lesne de construit. Podul e pod. Capetele podului se sprijina pe doua maluri. Însa mâna tovarasului Lenin se afla în aer. În gol. Spre înainte. A fost usor de ridicat statuia Libertatii din New York: mâna cu faclia este îndreptata aproape în sus. Statuia lui Hristos de pe muntele de la Rio a fost usor de înaltat: doua mâini întinse în lateral, se echilibreaza una pe alta… Dar tovarasului Lenin îi placea sa tina mâna înainte. Numai sub aceasta înfatisare s-a permis sa fie reprezentat.

si-au batut capul inginerii si au hotarât: o vom face adaugind în interiorul statuii o contragreutate de o mie de tone.

Dar s-a ivit o noua problema; în ce directie va trebui sa arate mâna leninista? Spre Vest? Spre Rasarit? Poate spre Sud, spre Oceanul Indian, în apele caruia trebuiau sa-si spele cizmele? Asadar, în ce directie va trebui sa arate mâna?

S-a decis în felul urmator: ideea noastra este Revolutia mondiala, lumea va fi a noastra. De aceea este mondiala Revolutia, toata lumea va fi a noastra. De aceea Lenin trebuie sa arate spre întreaga lume. În plus, Lenin trebuie sa arate calea spre zorile de mâine. De aceea s-a luat hotarârea sa se instaleze sub statuie un motor electric (sau doua, sau o suta, daca e nevoie) si statuia sa se învârta mereu: soarele se afla la Rasarit – Lenin arata cu mâna spre el. Soarele se deplaseaza pe cer, mâna leninista, îmboldeste spre el. Douazeci si patru de ore – o rotatie completa. si iar de la început… Timp de veacuri! De milenii! Pentru totdeauna!

Însa bataia de cap inginereasca nu s-a sfârsit aici, ci de abia a început. Nu se poate sa se aseze statuia pur si simplu pe pamânt. Nu se poate. Statuia trebuie ridicata pe un postament corespunzator. Daca este mai înalta decât oricare din turnurile Kremlinului, în acest caz, ce fel de postament sa aiba? De o suta de metri? Doua sute? Trei? Bineînteles ca nu. Trei sute este putin. Trei sute are si turnul Eiffel din Paris. Trebuie mai înalt. Iar acolo, în vârful turnului, sa se înalte Lenin ca o girueta. Sa se învârta ca un cocosel de aur. De mai mare dragul – cea mai înalta constructie din lume, iar în vârf Lenin -cocoselul.

În postament s-a hotarât sa se instaleze muzeul Revolutiei mondiale, cea mai mare biblioteca din lume, Institutul "Marx si Engels", separat – Institutul "Lenin", cluburi muncitoresti si o sala mare, cea mai mare sala din lume…

Salile si scarile vor fi clin granit rosu, granit alb, negru, marmura alba si roz, malahit, labrador. Draperiile vor fi din brocart aurit.

În noptile albe mii de ingineri cautau rezolvari la mii ele probleme: ce fel de lifturi se vor face? de ce capacitate? cu fotolii sau fara? cum sa faca ventilatia? Dar încalzirea? cum sa asigure o acustica buna în sala principala? Dar daca în tavanul salii principale se arde un bec, cum poate fi schimbat la înaltimea de saptezeci de metri ?

si se gaseau rezolvari: garderobele vor fi de tip conveier, pentru zece mii de persoane; pui jetonul într-un orificiu, iar paltonul îti apare într-o clipa. Se întelege, restaurantele sânt amenajate în spiritul national al republicilor fratesti iar bucataria este conform cu cele mai bune traditii; restaurant rus, ucrainean, polonez, german, italian, francez… În postament, se intentiona sa fie instalate si multe altele: bufete, sali de odihna etc. Iar jos s-a decis sa fie adus metroul, pentru ca din tunelul subteran sa existe o iesire direct în dantelariile de marmura, în luxul orbitor si în stralucirea feerica a celui mai frumos palat din lume…

Toate acestea se numeau cu doua cuvinte: Palatul Sovietelor. Sau cu doua litere – P.S. În popor – Turnul Babei.

Constructia de-abia începuse, iar linia de metrou fusese deja extinsa si se înfiintase o noua statie: "Palatul Sovietelor".

S-a ales un loc minunat pentru Palatul Sovietelor, în fata, chiar lânga Kremlin, peste râul Moscova, stralucea în soare maiestuoasa Catedrala a Mântuitorului Hristos, mântuitorul Rusiei. Catedrala este simbolul Rusiei, înaltata spre cer prin munca de jumatate de veac a mesterilor rusi, zugravita si împodobita de cei mai mari pictori si sculptori. Catedrala a fost ridicata din copeicile muncite de tarani, muncitori, învatatori si mici negustori, de artisti si soldati, din banii adunati de marea burghezie si de nobilime.

Tovarasii comunisti au pus sub Catedrala Mântuitorului Hristos o cantitate corespunzatoare de dinamita si… au aruncat-o în aer.

Tocmai pe ruinele simbolului Rusiei s-a hotarât sa se ridice noul simbol.

Comunistii nu recunosteau Patria si razboiul pentru patrie, dupa cum nu recunosteau nici Rusia. În centrul Moscovei, pe locul simbolului Rusiei, a fost împrejmuita o suprafata si sapata o groapa.

S-au bagat în pamânt mii de tone de otel inoxidabil (otel marca P.S.), s-au turnat zeci de mii de tone de mortar (ciment marca P.S.) si s-a ridicat spre cer o carcasa de otel.

S-a construit o fabrica de ciment care dadea cel mai bun ciment din lume, cimentul albastru. La Magnitogorsk s-a dat în exploatare un laminor care producea constructii din otel, executate cu mare truda si deosebita precizie. Numai la executarea carcasei se cereau trei sute de mii de tone din cel mai bun otel. Din acest otel s-ar fi putut construi zece mii de tancuri T-34, care sa echipeze zece armate de tancuri. S-a dat în exploatare un combinat, care a început prelucrarea fibrei lemnoase printr-un procedeu special, ca lemnul sa nu ia foc si sa aiba rezistenta metalului. A aparut si alt combinat, care a început sa produca din fibra lemnoasa mobila "eterna" pentru P.S. si un alt combinat: executa placi de marmura pentru îmbracarea încaperilor în interior. Trebuiau multe. Alt combinat executa blocuri si placi de granit pentru îmbracamintea exterioara. Iar în Kirghizia, în paduri, topoarele loveau fara mila si se auzea zgomot de ferastraie: detinutii doborau nuci seculari. Din toata Uniunea veneau esaloane la Moscova: cedru, mesteacan din Karelia, stejar baituit, fag, radacina de nuc pentru amenajarea saloanelor!

În Urali, detinutii slefuiesc malahit. La pragurile Niprului se taie blocuri de granit…

La Moscova se aduna cei mai buni mesteri clin toata tara: dantelarese si brodeze în fir de aur, argintari si lucratori în bronz, lucratori în marmura, tesatori de covoare, sticlari, slefuitori…

La 4 iulie 1941, toate lucrarile la Palatul Sovietelor au fost sistate. Curând toata tehnica de constructie a fost trimisa pentru ridicarea obiectivelor defensive. Pentru aceleasi necesitati au fost trimise sutele de mii de tone de materiale deja pregatite: cimentul la constructia DOT-urilor, otelul întotdeauna necesar la razboi, fibra lemnoasa speciala pentru producerea avioanelor de vânatoare. Carcasa P.S.-ului a fost taiata.

În octombrie 1941, miile de constructori ai Palatului au fost înrolati într-o divizie de militie populara si abandonati în calea tancurilor. Cei mai buni lucratori ai Rusiei: montori, sudori, sticlari si sculptori, gravori si slefuitori -toti, toti au cazut pe câmpiile înzapezite de lânga Moscova.

Dupa razboi s-a încercat de câteva ori sa se reia constructia, dar totul a fost lasat balta, în 1956, la Congresul al XX-lea al partidului, Hrusciov l-a demascat pe Stalin: "Cu toata hotarârea luata acum treizeci de ani de a construi Palatul Sovietelor, ca un monument dedicat lui Vladimir Ilici, constructia a fost amânata mereu, iar proiectul a început sa fie uitat încetul cu încetul". Sala a raspuns cu strigate de entuziasm.

Se parea ca, daca s-a amintit despre Palat, daca Stalin a fost stigmatizat pentru ca nu l-a construit, atunci poate fi înaltat acum. Care-i problema? Fundatia a ramas… Apropo, fundatia este absolut unica, mobila, în forma unei cupe uriase care poate sta pe orice sol, mai bine zis poate aluneca pe orice sol, ca o farfurie în ligheanul de spalat vase. Fundatia nu poate fi amenintata de cutremur, la fel cum farfuria care pluteste într-un lighean nu este amenintata de usoarele valuri de apa ce-o înconjoara. Iar daca Stalin nu a construit Palatul, luati aceasta fundatie unica si construiti!

Dar Hrusciov nu s-a apucat sa construiasca Palatul. Nici viitoarelor generatii nu le-a dat posibilitatea sa-l construiasca. Hrusciov a dat ordin ca farfuria fundatiei sa fie umpluta cu apa, iar în jurul acesteia sa se amenajeze vestiare. S-a obtinut astfel cel mai mare bazin de înot în aer liber din lume. Este o idee foarte buna: un bazin de înot sub cerul liber. N-o sa înghete la iarna ?

Nu. S-a hotarât ca apa sa fie încalzita. si a fost.

Câta energie trebuie ca în februarie, la Moscova, sa încalzesti cel mai mare bazin în aer liber din lume? Câta energie trebuie pentru ca apa sa nu se raceasca noaptea?

Sincer vorbind, nu stiu. si nimeni n-a calculat. Cine sa raspunda si pentru ce? Cine dramuieste banul poporului? . Într-o asemenea afacere, orice capitalist s-ar ruina. De aceea în capitalism prostii nu rezista mult în afaceri: ai luat o hotarâre tâmpita, ai patit-o. De aceea este bun socialismul, ca îti permite sa iei orice fel de hotarâri. În capitalism îti plasezi banutii tai. În socialism însa sânt comuni. Ai poporului. Ai nimanui.

Apropo de banii poporului. La Kiev, pe stadionul din centrul orasului, s-a construit cândva o trambulina pentru schi. Instalatia este la nivelul standardelor internationale. Numai ca, din cauza economiei, trambulina a fost asezata în asa fel încât schiorul putea ateriza numai în tribuna spectatorilor, pe banci. N-are unde sa aterizeze în alta parte. De aceea timp de decenii trambulina a tronat mândra deasupra orasului, dar nu s-au gasit doritori sa sara. La Varsovia exista un gigantic stadion abandonat. Stadionul este atât de mare încât ar putea încapea în el toti locuitorii capitalei poloneze, ba ar mai ramâne si multe locuri libere. Pe acest stadion se afla acum bazarul rusesc. Conationalii nostri vând ordinele "Slava" si "Razboiul de aparare al Patriei", medaliile "Pentru eliberarea Varsoviei", "Pentru cucerirea Berlinului", "Pentru victoria asupra Germaniei". Bun bazar. Bogat.

Asta apropo de puterea poporului. Sa nu deviem însa de la tema: cel mai mare bazin de înot sub cerul liber din lume. Iata o enigma pentru istorici: de ce fundatia n-a fost folosita pentru destinatia initiala? De ce Palatul n-a mai fost construit?

Ni se spune ca solul e moale. Asa este. Însa tehnologii din secolul trecut au izbutit sa înalte pe acest sol Catedrala Mântuitorului Hristos. si n-a patit nimic. Nici catedralele grandioase din Petersburg nu se afla pe stânci de granit. Colosseumul roman este ridicat pe o mlastina si sta acolo de o mie de ani; si va mai sta multe mii, daca nu se va gasi un "destept" sa-l distruga.

La Londra, biserica Sfântul Petru se afla pe o mlastina, ca întregul oras, de fapt. Desigur, P.S.-ul este un edificiu unic, cel mai mare din lume, însa si tehnica în domeniul constructiilor a facut pasi înainte fata de vremea constructiei Colosseumului. si nu degeaba am vorbit despre farfuria aceea plutitoare. Proiectantii stalinisti îsi cunosteau bine meseria.

Explicatia privind solul moale a fost nascocita mai târziu. Daca s-ar fi spus la început: solul este moale, nu se poate construi, iar constructia s-ar fi sistat, acum am fi putut lua aceasta circumstanta ca fiind o cauza viabila. Însa nici în 1940, nici în 1941, constructorii n-au avut îndoieli. Palatul se construia în ritm sustinut. Se poate considera ca motiv al opririi constructiei un fapt pe care constructorii nu l-au pomenit niciodata ?

Iar daca motivul este solul, de ce constructia nu se muta în alt loc? Dureaza mult? Hidrocentrala Kuibîsev s-a construit într-un loc, apoi au ales un altul. Au vrut sa construiasca Universitatea în panta. Au calculat: va aluneca în râul Moscova. Sus este mai impresionanta, dar au mutat-o mai departe. si Palatul Sovietelor putea fi mutat într-un loc mai bun. Fie pe culmea Vorobiev, în locul Universitatii, fie la Ostankino. Acolo solul este potrivit. Nu se poate? Nu degeaba am pomenit de stadionul varsovian si de trambulina kieveana. Avem o tara bogata, banii nu se numara, cu banii poporului nu sânt probleme în socialism. Cine i-a numarat vreodata? si pentru ce?

Parerea mea este ca oprirea constructiei n-a fost provocata de cauze tehnice sau economice.

Poate ca n-a mai fost pe gustul tovarasului Stalin ? Nu, gustul nu s-a schimbat. Dupa razboi, din ordinul lui Stalin, a fost construita la Moscova cea mai mare Universitate din lume. Fireste, nu se compara cu Palatul. A o compara cu Palatul înseamna a compara un catelus cu un tigru. Vreau sa subliniez doar ca dragostea lui Stalin pentru cladirile monumentale a ramas întotdeauna vie. Sa fi avut mai mult timp, ar fi reconstruit toata Moscova. si nu numai Moscova. Acest stil pasea victorios în întreaga tara, fiind preluat si dincolo de limitele ei, de la Pekin la Varsovia.

Nici acum nu s-au potolit disputele privind cauzele sistarii construirii Palatului.

Cauza se afla însa la vedere. Este aceeasi pentru care Stalin a refuzat sa onoreze "parada victoriei" si sa poarte ordinul cu care a fost decorat în 1945.

Ca s-o întelegem, trebuie sa ne amintim destinatia Palatului, trebuie sa ne amintim cu ce scop se intentiona a fi construit.

"Acum cincizeci de ani, în capitala Germaniei hitleriste, Berlin, echipe speciale de constructori au început brusc sa darâme cartierele vechi ale orasului. A început o actiune grandioasa de reconstructie a Berlinului… Se pune întrebarea: capitala carui imperiu, mai corect, a carui teritoriu imperial trebuia sa devina Berlinul? Raspunsul este evident! Se avea în vedere teritoriul Germaniei dupa victoria în «razboiul fulger» care ar fi adus Reichului dominatia asupra întregii lumi. În programul propagandei ideologice monumentale a fascismului mai exista un plan – Marele Inel al Gloriei». Pe circumferinta noii granite a Germaniei (de la vest spre est – de la Oceanul Atlantic pâna la Urali si de la nord la sud – din Norvegia pâna în Africa de Nord) trebuiau sa se înalte concomitent uriase monumente imperiale sub forma de obeliscuri, mausolee, turle, gorgane, castele, asezate la oarecare distanta unele fata de altele. Se stie din istorie ca asemenea actiuni ideologice necesita uriase cheltuieli si eforturi din partea arhitectilor si artistilor, fiind caracteristice pentru sistemele statale totalitare, cu regim antidemocratic si cu un curs agresiv al politicii externe; sa ne amintim de piramide… Într-adevar, în anii '30 ai secolului nostru, arta Reich-ului nu putea sa nu aiba anumite corespondente cu arta oficiala a sistemelor totalitare. Legile timpului se manifesta implacabil, în tari precum Italia, Grecia, Spania, Polonia si chiar Franta au aparut recidive directe ale acestei arte."

Citatul de mai sus este clin îndragita mea "Revista de istorie militara" (1989, nr.7, pp. 95-96).

Nici autorul articolului, nici redactorul n-au remarcat contradictia: într-un paragraf sta scris ca Hitler nazuia sa instaureze dominatia mondiala, iar în urmatorul ca intentiona sa savârseasca o expansiune în Urali si în Africa de Nord, si sa marcheze apoi noile granite cu monumente. Dominatie mondiala? Daca Hitler va stapâni întreaga lume, de ce va mai fi nevoie de granite? Luând în considerare anvergura si cheltuielile, se poate presupune ca în mintea lui Hitler erau chiar granitele definitive ale Reichului.

Restul articolului te face sa râzi cu lacrimi. Ce-i drept, când l-am citit prima data, n-am râs. Autorul afirma ca Germania hitlerista este focarul odiosului monumentalism ideologic, ca în alte tari totalitare – Franta, Grecia, Polonia -au aparut monumente de tip hitlerist. Iar eu asteptam ca autorul sa pomeneasca înca o tara…

Ultima republica 61

Sa cadem de acord cu "Revista de istorie militara": au existat regimuri îngrozitoare în Franta, Polonia, Grecia. Sa acceptam ca arhitectura a oglindit tendintele lor agresive. Sa consimtim ca în secolul 20 Grecia a fost agresorul -agresorilor. Dar în afara acestora au fost si alte tari cu un regim deloc tolerant, cu ambitii geopolitice bine definite si cu o arhitectura care oglindeste aceste ambitii…

Ma gândeam tot timpul ca, începând discutia despre reconstructia Berlinului, autorul va aminti si reconstructia grandioasa a unei alte capitale. Mi se parea ca punând întrebarea cu "capitala carui imperiu…" vor urma si alte întrebari.

De acord, constructiile monumentale din Berlin sânt dovada planurilor expansioniste: viitorul imperiu avea nevoie de o capitala corespunzatoare.

Parerea mea este: n-ar fi mai bine sa ne uitam si-n ograda noastra?

La 30 decembrie 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. O asemenea denumire nu implica nici un fel de limite nationale sau geografice. Conform planului fondatorilor ei, aceasta formatiune trebuia sa se extinda în întreaga lume. Stema URSS era globul pamântesc cu simbolurile comuniste aplicate pe el. Chiar în ziua formarii URSS a luat cuvântul Serghei Kirov si a propus sa se construiasca Palatul. Tovarasul Kirov a explicat simbolistica lui: "Cladirea trebuie sa para o emblema a puterii viitoare, a triumfului comunismului nu numai la noi, ci si acolo, în Occident". si a precizat: palatul trebuie construit pentru ca în el sa fie primita în Componenta Uniunii Sovietice ULTIMA REPUBLICA. ; Nimeni atunci nu prevedea care anume va fi: Republica Sovietica Socialista Argentina sau R.S.S. Uruguay? însa toti stiau ca o vor primi cândva în familia frateasca, în acest scop s-a hotarât construirea P.S.-ului. :,,,-, Peste treisprezece luni a murit Lenin. Deasupra mormântului tovarasului Lenin, tovarasul Stalin a depus un juramânt: "…Plecând dintre noi, tovarasul Lenin ne-a lasat fiu limba de moarte sa consolidam si sa extindem Uniunea republicilor, îti juram, tovarase Lenin, ca vom îndeplini OU cinste porunca ta…" Tocmai aceste cuvinte s-a hotarât sa fie încrustate cu litere gigantice pe zidurile salii principale. Palatul Sovietelor însusi parea un monument închinat lui Lenin. Dar numai la prima vedere. Planul era oarecum altul: Marx si Engels sânt teoreticienii înteme­ietori, ei se afla la baza monumentului. Monumentele lor sânt gigantice, dar în comparatie cu Lenin, având o înaltime de o suta de metri, sânt micute. Iar Lenin este practicianul; Lenin a început sa transpuna teoria în viata, el a instaurat o viata fericita pe o sesime din suprafata uscatului. Pentru aceasta Lenin are o statuie de dimensiuni corespunzatoare, însa principalul element în Palat nu este nici Marx, nici Engels, nici macar Lenin, ci juramântul lui Stalin. Monumentul însusi simboliza victoria definitiva a comunismului pe pamânt si trebuia sa fie o expresie graitoare a juramântului îndeplinit.

Chipul lui Stalin nu era vizibil în statui si basoreliefuri, însa templul trebuia sa devina al sau: Stalin este fauritorul Cauzei Supreme în întreaga istorie universala. Tovarasul Stalin a fagaduit sa extinda Uniunea – iata juramântul sau pe zid -, tovarasul Stalin si-a îndeplinit juramântul cu cinste!

Acesta era planul…

Este interesant ca unul din proiectele Palatului, prezentat la concurs, avea, daca priveai la cladire de sus, contururile granitelor Uniunii Sovietice, asa cum erau ele în momentul concursului. Autorii acestui proiect au fost huiduiti. N-au înteles nici esenta sarcinii, nici destinatia Palatului, nici momentul istoric: ne vom extinde! Fratilor, granitele noastre vor deveni întreaga lume!

La întrebarea de ce nu a fost construit Palatul se poate raspunde simplu: pentru ca Stalin nu si-a îndeplinit juramântul. Pentru ca Stalin a declansat al doilea razboi mondial, însa l-a terminat practic în aceleasi frontiere în care îl începuse. Stalin stia ca o convietuire îndelungata cu societatea normala este imposibila, iar el n-a reusit s-o biruie. Rezultatele celui de-al doilea razboi mondial au însemnat sfârsitul comunismului. A fost o înfrângere istorica. Nu poate urma decât prabusirea. Mai devreme sau mai târziu. Iar victoria în razboi a însemnat înfrângerea comunismului la scara mondiala.

Ultimei republici nu i-a mai fost dat sa intre în componenta URSS, de aceea n-a mai fost nevoie de palat pentru aniversare.

Diferenta între sovietici si fascisti a constat în faptul ca hotarârea de a construi Palatul si a reconstrui Moscova -drept capitala a Republicii Sovietice Socialiste Mondiale a fost luata înainte ca Adolf Hitler sa moaie penita în cerneala si sa scrie primul rând al cartii sale. si înca ceva: Stalin n-a planificat sa ridice monumente si castele la viitoarele sale granite. Viitoarea Republica Sovietica Socialista Mondiala nu trebuia sa aiba granite.

Ea se voia nemarginita.

Capitolul 6 ISTORIA NE-A LĂSAT PUŢIN TIMP…

Numai simplul fapt al încheierii unei aliante între Germania si Rusia ar însemna ca un viitor razboi este inevitabil, rezultatul sau fiind hotarât dinainte. Un astfel de razboi n-ar putea însemna decât sfârsitul Germaniei.

Adolf Hitler, Mein Kampf, cap. XIV

Orice crima a lui Stalin în politica externa, orice ticalosie ni se explica scurt si simplu: istoria ne-a lasat prea putin timp! Trebuia sa câstigam timp!

La prima vedere, pare coerent: daca în iunie 1941 Uniunea Sovietica nu era pregatita de razboi, atunci cu atât mai mult nu era pregatita în august 1939. De aceea tovarasul Stalin a fost silit sa dea ordin tovarasului Molotov sa semneze pactul.

Iar "Revista de istorie militara" (1990, nr. 2) titreaza cu litere rosii; A fost de ales? Rezulta înca din titlu: n-a fost. Molotov a trebuit sa semneze pactul privind începutul celui de-al doilea razboi mondial fiindca nu eram pregatiti si trebuia sa amânam începutul acestuia… Logica este uimitoare, însa maresalii si generalii nostri nu recunosc o alta. În aceeasi revista (1991, nr. 4), Maresalul Uniunii Sovietice S.F. Ahromeev îsi prezinta punctul de vedere într-un lung articol. El merge mai departe: pactul Molotov-Ribbentrop, care a declansat razboiul, nu este pur si simplu un pas fortat al Uniunii Sovietice, ca sa câstige timp, ci este o manifestare de înalt umanism si moralitate. Oricine are impertinenta sa puna la îndoiala justetea actiunilor lui Stalin este un tip amoral:

"Pentru URSS, întelegerea din 23 august 1939 a amânat data de începere a razboiului cu aproape doi ani. În lipsa unei asemenea întelegeri, Uniunea Sovietica ar fi intrat în razboi înca din 1939 în conditii mai neprielnice decât în 1941."

Maresalul nu e singurul. Cântecul despre cum a câstigat timp tovarasul Stalin rasuna de cincizeci de ani. Vom reveni la problema autorului acestui cântec. Fiecare este poet în felul sau. Generalul de armata A.M. Maiorov: "Uniunea Sovietica a obtinut aproape doi ani pentru a se pregati sa respinga agresiunea" (V.I.J., 1989, nr.5, p. 36)

Iar scriitorul Ivan Fotievici Stadniuk scria despre aceasta ("Pravda", 22 iunie 1993) cu semne de exclamare: "iata, am mai scornit un truc diplomatic si am câstigat înca o luna pretioasa!"

Daca este sa dam crezare "Pravdei", Stalin a considerat atacul german inevitabil si s-a straduit prin tot felul de manevre sa-l amâne: na, am câstigat o luna pretioasa, iaca si înca o saptamâna…

Însa nu este greu deloc sa discreditam legenda cu timpul putin pe care tovarasul Stalin l-a recâstigat. Pentru aceasta trebuie numai sa ne amintim prin ce se deosebea Lenin de Hitler.

Partidul Comunist German era o forta politica serioasa, însa el nu-si tragea nicidecum forta de pe santierele navale din Hamburg, nici din cartierele muncitoresti din Berlin, nici din otelariile Ruhr-ului. Principalele resurse ale fortei comunistilor germani nu se gaseau în Germania, ci în Rusia comunista.

Înainte ca ideologul national-socialismului, Alfred Rosenberg, sa-si scrie cartile despre impuritatea slavilor, comunistii sovietici nimiceau deja cu milioanele pe însisi acesti slavi, în nenumaratele lagare pentru exploatarea lemnului, brigadierii tineau evidenta metrilor cubi. Milioane de metri cubi mergeau la export si se obtinea valuta. Cu valuta se alimenta Complexul militaro-industrial si Cominternul, statul-major al Revolutiei mondiale. Cea mai avida sectie a Cominternului era Partidul Comunist German, claca, fireste, nu luam în considerare Partidul Comunist Panrus (bolsevic).

Arhivele stau la dispozitie si orice curios se poate convinge: sursa puterii Partidului Comunist German se ascundea în exploatarile forestiere siberiene. si în minele de aur. Invincibila putere economica a lagarelor noastre de concentrare, iata temelia de granit a comunismului german. De la Romanovi au ramas rezervele de aur. Tovarasii sovietici au vândut avutiile tarii, tezaurele bisericesti si operele marilor maestri din Renastere. Multe erau date ca ajutoare. Lor le ajungeau si le mai dadeau partidelor fratesti câte ceva. Apoi colectivizarea. Pâinea era luata pe degeaba si trimisa la export. Partidul alimenta cu ajutoare pe bolsevici si pe fratii lor mai mici din întreaga lume. Pe malul Marii Negre, tovarasii sovietici au luat în proprietate tot: de la palatele tariste, pâna la gradinile botanice si resedintele de vânatoare. Comunistii din întreaga lume veneau aici sa traga chiulul si sa-si restabileasca sanatatea zdruncinata. Nu trebuie sa umblam mult dupa dovezi, trebuie doar citita cartea lui Nikolai Ostrovski, Asa s-a calit otelul. Chiar asa se si încheie: acolo, în huzureala statiunilor din Crimeea.

Aveam cu ce sa-i atragem de partea noastra. Trântorii din toate tarile se unisera la tigaia noastra. stiau ca daca te înscrii la comunisti îti este asigurat un viitor luminos. Moscova va plati orice, îti va da papica, bautura din belsug, iar statiunile din Crimeea sânt pe gratis. Afluxul de iubitori ai clasei muncitoare nu contenea.

Rândurile partidelor comuniste din toate tarile se completau cu prosti si delincventi. Nici Partidul Comunist German nu facea exceptie.

Raspund pentru cuvintele mele. În anii '20, în Germania nu existau lagare de concentrare, însa în Uniunea Sovietica da. si iata ca tot felul de specimene, precum Pieck sau Ulbricht, luptau pentru rasturnarea puterii legale, aleasa de poporul german, având intentia sa edifice o Germanie comunista dupa chipul si asemanarea Uniunii Sovietice, mai precis sa includa Republica Sovietica Socialista Germana într-o uniune indestructibila, cu toate consecintele ce decurgeau de aici: teroarea rosie, nimicirea în masa, lagarele de concentrare, colectivizarea si celelalte minunatii. Daca seful comunistilor germani Ernst Thälmann era marxist si se pregatea sa distruga clasele sociale în Germania, adica pregatea poporului executii în masa, înseamna ca era criminal. Dar daca el a crezut ca aceste clase pot fi lichidate fara executii, înseamna ca a fost un prost.

La începutul anilor '30, cele mai bogate zone agricole ale tarii noastre, dar si ale întregii planete – Ucraina, Don, Kuban, Povoljie – cu toata recolta record, au fost cuprinse de o foamete îngrozitoare. Oamenii mâncau câini, pisici, apoi au trecut la sobolani, soareci sau broaste. Un oarecare Mihail solohov a scris o carte teribil de comica, intitulata Pamânt destelenit, despre acele timpuri vesele si despre viata în libertate din timpul colectivizarii. Cartea e plina de umor. Cea mai comica scena: mos sciukar fierbe o supa cu broaste. Sa te strici de râs nu alta! si râdeau pâna la nechez tovarasii cominternisti, îl bateau pe umar pe tovarasul solohov, se gaseau si dintre aceia carora nu le era sila sa dea mâna cu tovarasul solohov, chiar mergeau în ospetie la el, stateau împreuna la masa. Iar acolo cereau icrisoare, nu broscute.

Se pune fireasca întrebare: cum au putut conducatorii proletariatului mondial, un Duclos sau un Thälmann, sa traiasca în aceasta tara si sa NU sTIE de foamete? Cum au putut sa nu stie de existenta lagarelor de concentrare? Cum au putut sa nu vada copiii-schelete?

Nu ma sfiiesc sa repet concluzia: daca nu au vazut cu adevarat unde vor sa-si duca popoarele si tarile lor, atunci au fost idioti. Dar claca au vazut?

Ni se descrie Germania anilor '20 ca devastata de somaj, inflatie si criza, însa în Germania nu se scriau atunci romane nostime despre supa cu broscute… Tovarasul Thälmann si camarazii sai luptau pentru instaurarea ordinii sovietice în Germania. Pentru ce luptau comunistii germani? Pentru supa cu broaste?

Uneori, toti acesti Thälmanni, bronzati în prealabil pe plajele din Crimeea, vizitau Germania natala, iar acolo puteau gasi cartea lui S.P. Melgunov, Teroarea rosie în Rusia. Puteau gasi si multe, multe alte carti despre lagarele de concentrare, despre foamete, despre bestialitatile "puterii populare". Sa nu-l fi interesat pe tovarasul Thälmann?

Comunistii (adica prostii si criminalii) nu puteau sa vina la putere pe cale legala nici în Germania, nici în alta tara normala, pentru simplul fapt ca nici într-o tara din lume prostii si criminalii nu formeaza majoritatea si nu se bucura de suficienta sustinere. De aceea partidul lui Thälmann nu ameninta cu venirea la putere pe cale legala. De aceea tovarasul Thälmann nu iubea democratia si lupta împotriva ei, ca si predecesorii si tovarasii sai de idei: tovarasii Lenin, Trotki, Stalin. Partidul comunist german reprezenta o forta atâta timp cât firmele de cherestea sovietice varsau o parte din beneficiile lor în casa de bani a tovarasilor germani. Fara aceasta, partidul proletariatului german era o nulitate, la fel cum ar fi fost în 1917 partidul lui Lenin fara aurul german.

Stalin stia: poti sa cheltui pentru întretinerea partidelor comuniste fratesti milioane de dolari, marci, franci si lire sterline, tone de aur, dar nici într-o tara, nici un partid comunist nu va lua vreodata puterea pe cale legala. "Experienta ultimilor douazeci de ani arata ca, în timp de pace este imposibil sa ai în Europa o miscare comunista atât de puternica pentru ca partidul bolsevic sa poata lua puterea. Dictatura acestui partid devine posibila numai ca rezultat al unui mare razboi." Sânt cuvinte rostite de tovarasul Stalin la 19 august 1939 într-o cuvântare strict secreta, care a ramas secreta pâna în 1994. Au fost rostite chiar în momentul când Stalin deschidea ecluzele celui de-al doilea razboi mondial.

Stalin stia: comunistii vor veni la putere numai ca rezultat al razboiului. De aceea Stalin se pregatea de razboi si-i pregatea pe comunisti.

Înca din anii '20, la Moscova a fost înfiintata o scoala Speciala a Cominternului. si înca o scoala purtând numele lui Lenin. În aceste scoli se pregateau agenturile pentru subminarea puterii existente în toate tarile lumii, pâna în Argentina si Brazilia, si pentru recrutarea conducatorilor proletariatului, înca din anii '20, Cominternul calea cadre de conducere, care trebuiau sa dirijeze parlamentele si guvernele noilor republici sovietice.

Iata un exemplu: Erich Mielcke, de doua ori erou al R.D.G., membru al Biroului Politic, general de armata, ' ministrul Securitatii statului. De unde provine ? Din scoala Cominternului. Politia germana l-a prins pe Erich Mielcke înca înainte de venirea lui Hitler la putere. "Steaua Rosie" din 27 decembrie 1987 scrie: "în vara lui 1931, situatia lui Mielcke a devenit periculoasa, era în pericol de a fi arestat". "Steaua Rosie" nu intra în amanunte, iar noi nu vom putea ghici cu ce a suparat autoritatile tovarasul Mielcke. Sa amintim însa ca, în 1931, Germania era o tara cu un înalt grad de libertate, cu momente dure de instabilitate si chiar de anarhie. Pentru propaganda comunista pur si simplu nu erai închis. Tovarasul Mielcke trebuie sa fi întreprins ceva foarte serios. "Steaua Rosie" pomeneste în treacat si despre o condamnare la moarte în contumacie, desi în timpul lui Hitler, Erich Mielcke n-a aparut în Germania.

Pentru astfel de tovarasi, portile capitalei proletariatului mondial erau larg deschise. Mielcke se salveaza de urmarire în Uniunea Sovietica, ajunge în scoala Cominternului, apoi în scoala "Lenin". Nu stiu ce a învatat în aceste scoli, dar între 1939-1940 Erich Mielcke lupta ilegal în Belgia. Mai departe, în biografia lui apare o lacuna inexplicabila, iar din 1945 Erich Mielcke îsi construieste o viata noua în rândurile organelor de conducere din Germania de Est. În 12 ani ajunge ministru al Securitatii de stat, si ramâne vreme de peste treizeci de ani.

Ah, aceste scoli ale Cominternului, ce plamada!

Bineînteles, ni se spun cuvinte frumoase despre viteazul antifascist; se poate ca Mielcke sa fi fost antifascist, dar pentru a lupta împotriva lagarelor de concentrare fasciste nu era obligat sa fuga în 1931 din Germania, unde nu existau înca lagare de concentrare, în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, unde acestea erau în floare. Nu stiu daca tara mea iubita a fost patria elefantilor, însa patria lagarelor de concentrare pentru proprii ei cetateni a fost cu siguranta. Aici nimeni nu ne ia întâietatea. Apropo, comunistii germani nu puteau sa fie adversari ai lagarelor: dupa înfrângerea fascismului, comunistii le-au folosit pe cele hitleriste. Tovarasul antifascist Mielcke nu putea sa nu aiba în aceasta chestiune o parere personala. Tovarasul Mielcke si alti tovarasi nu luptau împotriva lagarelor de concentrare, ci pentru ca ele sa nu mai existe sub steagul rosu fascist si sa treaca sub steagul rosu comunist. Ei luptau pentru a fi sefi în aceste lagare de concentrare.

Soarta lui Erich Mielcke este doar un exemplu: comunistii germani nu considerau ca patria lor este Germania ci Uniunea Sovietica, pe care o slujeau si careia i se supuneau. Asa informeaza si "Steaua Rosie": "El numeste tara lui Lenin a doua sa patrie".

Înca un exemplu. De data aceasta nu este vorba de Erich Mielcke, prea putin cunoscut în anii de dinainte de razboi, ci despre cel mai important si cunoscut comunist german; conducatorul comunistilor germani, Ernst Thälmann, petrecea mult timp în Uniunea Sovietica, mergea în uniforma militara bolsevica: "La tribuna a aparut tovarasul Thälmann în manta de ostas rus si cu cascheta având steaua rosie în frunte" ("Armata Rosie", 9 decembrie, 1926).

Foarte interesant: Uniunea Sovietica si-a propus drept tel al existentei sale distrugerea guvernelor legale în întreaga lume, printre care, si mai presus de toate, Germania, iar capul unuia dintre partidele politice germane merge în uniforma militara a inamicului. Iar Armata Rosie nu si-a ascuns niciodata principala sa destinatie: "Armata Rosie va considera misiunea bolsevica îndeplinita atunci când vom stapâni globul pamântesc". Acestea au fost spuse activului Comisariatului poporului pentru aparare pe 15 martie 1937 de catre seful Directiei politice din Armata Rosie a muncitorilor si taranilor, Comisarul militar de rangul întâi, tovarasul Ian Homarnik. Când ni se spune ca istoria a lasat comunistilor putin timp, replicam: i-a lasat prea mult. Daca tara s-ar fi pregatit de respingerea agresiunii, ar fi fost timp suficient, dar sub conducerea lui Stalin tara s-a pregatit de îndeplinirea altor sarcini. Iar acestea au fost spuse deschis din prima zi de existenta a dictaturii comuniste. S-au repetat la toate nivelurile si cel mai adesea în Comintern, unde tineau sedinte Bela Kun si înflacaratii Thälmann si Dolores, încaltati cu cizme sovietice de general.

Este uimitor, dar în acelasi timp în care tovarasul Thälmann prezida sedintele la Moscova, chiar în apropiere, în scoala secreta de tancuri de lânga Kazan, tovarasul Stalin pregatea viitorii comandanti germani de tancuri. Ce fel de uniforme purtau acestia? Germane? Fireste ca nu. Purtau uniforma Armatei Rosii, exact ca si tovarasul Thälmann, lipsindu-i numai steaua rosie (V.I.J., 1993, nr. 7, p. 42).

Cât de neagra esti, mama-istorie!

Repet ideea: Wilhelm Pieck, Otto Grotewohl, Ulbricht si Thälmann au fost copiii Uniunii, bine hraniti si ascultatori. Au trait fericiti în tara lagarelor de concentrare, au cutreierat statiunile de odihna din Crimeea si n-au voit sa stie ca Ucraina manânca scoarta de copac iar cazacii Donului supa de broasca, în timp ce pâinea Ucrainei mergea sa întretina miscarea comunista internationala. Tovarasii cominternisti se pregateau sa fie ministrii securitatii statului în republicile fratesti unificate, si în acelasi timp erau instruiti si tanchistii germani destinati sa distruga Europa. La prima vedere este un paradox, la a doua – o logica de fier.

Sa ne întoarcem acum la Lenin si la Hitler. Deosebirea dintre ei consta în faptul ca Hitler, îndeosebi dupa noiembrie 1923, lua în considerare venirea la putere numai pe cale legala, numai prin alegeri. Lenin însa nu avea scrupule. Lenin era gata sa ia puterea prin orice mijloace, în primul rând ilegale. Iata de ce n-au aparut piedici în calea tovarasului Lenin, însa în fata lui Hitler au aparut. Obstacolul consta în faptul ca trebuia sa aiba o majoritate absoluta de voturi la alegeri. Iar el n-o avea.

În iulie 1932, hitleristii au întrunit 13,7 milioane de voturi, însa tot n-au atins majoritatea absoluta. Acesta a fost apogeul, dupa care a urmat caderea. Peste patru luni, Hitler a pierdut aproape doua milioane de voturi. Caderea a continuat, accelerându-se. Iata repartizarea fortelor politice din Germania la sfârsitul anului 1932: hitleristii – 11,9 milioane voturi, social-democratii – 8,1 milioane, comunistii – 5,8 milioane.

Am fost învatati ca hitleristii sânt micii pravaliasi, social-democratii formeaza partidul micii burghezii, comunistii sânt partidul clasei muncitoare. Dar daca este sa credem rezultatele repetatelor alegeri de la începutul anilor '30, atunci micii pravaliasi si micii capitalisti din Germania erau de trei ori mai multi decât proletarii. Cu alte cuvinte, toate consideratiile lui Marx erau rasturnate înca de pe atunci si asta chiar în Germania industriala. si daca în Germania industriala proletara, pentru Hitler votasera de doua-trei ori mai multi decât pentru Thälmann, atunci cine era exponentul intereselor majoritatii oamenilor muncii?

Am fost învatati sa nu etichetam drept "socialist" partidul lui Hitler; doar la noi este adevaratul socialism; si la nemti este socialism, dar nu cel adevarat. Aici se poate remarca faptul ca Hitler avea un punct de vedere cu totul opus: numai el avea adevaratul socialism, iar socialismul de tip leninist este o denaturare, o pervertire, o abatere. De aceea propun sa numim partidul lui Hitler asa cum era denumit de Hitler însusi si de partizanii sai: Partidul Muncitoresc German National-Socialist (în prescurtare germana – N.S.D.A.P.). si haideti sa nu mai discutam ce este adevaratul socialism si ce este denaturare: atâta timp cât nu este la putere, orice socialism este corect.

Asadar, Partidul Muncitoresc National-Socialist era în criza. La prima vedere, Hitler este învingator. Se parea ca este cel mai popular politician al Germaniei si va lua puterea, însa nu. N-avea majoritatea absoluta si de aceea mi o putea face. O majoritate simpla, fara o superioritate hotarâtoare, nu înseamna victoria, ci criza profunda. Numarul de voturi ale social-democratilor si comunistilor este mai mare.

Partidul Muncitoresc National-Socialist al lui Hitler se afla si în cea mai grea criza financiara. În Germania, clasa muncitoare nu mai avea bani sa sustina partidul. Partidul era pur socialist, pur muncitoresc, pur proletar. De unde sa aiba proletarii bani? Procesul descompunerii partidului hitlerist a început sa evolueze. Este interesant de rasfoit jurnalul lui Goebbels din acele zile: "sperantele au disparut cu totul", "în casa nu avem nici un sfant" "nu sânt bani, nimeni nu da pe credit", "am ajuns la ultima suflare".

Situatia era dificila: partidul lui Hitler nu mai are bani pentru berea detasamentelor de asalt, pentru camasile brune, pentru cizme, pentru steaguri si faclii, pentru tobe si foi volante, pentru editarea de carti, pentru desfasurarea noii campanii electorale, pentru întretinerea aparatului de partid. Hitler se gândeste la doua variante de actiune: prima – fuga, a doua – sinuciderea. Acest fapt este consemnat, de exemplu, în jurnalul lui Goebbels, care era strict personal.

La zece ani dupa criza, Hitler însusi spunea într-un cerc restrâns: "Situatia a stat cel mai rau în 1932, când a trebuit sa semnez o multime de documente de credit ca sa am posibilitatea sa finantez presa, campania electorala si, în general, toate lucrarile de partid… Am semnat actele de împrumut în numele N.S.D.A.P., constientizând faptul ca, daca activitatea N.S.D.A.P. nu va fi încununata de succes, voi pierde totul." (Henry Picker, Alocutiunile lui Hitler, însemnarea clin 5 mai 1942).

La sfârsitul lui 1932, Adolf Hitler era terminat ca politician. Ramasese cea mai populara personalitate din Germania, dar partidul era înglodat în datorii care nu puteau fi platite. National-socialismul german era sortit pieirii. Numai un miracol îl putea salva. Or, miracole nu exista.

De aceea pe Hitler l-a salvat tovarasul Stalin.

Tovarasul Stalin nu numai ca l-a salvat pe Hitler, dar i-a si înmânat cheile puterii.

Democratia este structurata în asa fel încât în momentele hotarâtoare, de cotitura ale istoriei, minoritatea sa joace rolul fundamental.

Acest lucru se petrece pentru ca istoria are un numar nelimitat de variante de evolutie. Cât timp totul este bine, oamenii pot sa cada de acord asupra problemelor principale, însa în momentele de crize si tensiuni, în societate apar mii de solutii si planuri. Opiniile sânt diametral opuse si populatia divizata. În aceasta situatie, totul este solutionat de minoritatea instabila si oscilanta: daca ea se va îndrepta usor spre dreapta, vor câstiga cei de dreapta; daca o va lua spre stânga, vor câstiga cei de stânga.

O astfel de situatie era în Germania la sfârsitul anului 1932: hitleristii, dupa cum ne amintim, sânt pe primul loc, social-democratii – pe al doilea, comunistii – pe al treilea, însa nici hitleristii, nici social-democratii, cu atât mai putin comunistii, nu pot veni la putere.

În aceasta situatie, destinele Germaniei, ale Europei si ale întregii lumi s-au aflat în mâinile minoritatii, în mâinile comunistilor germani. Daca ei îi vor sustine pe social-democrati, hitlerismul se va prabusi, fara a se mai putea ridica vreodata. Dar daca îi vor sustine pe hitleristi, se va prabusi social-democratia.

Sa ne îmbracam în salopeta de lucru a tovarasului Thälmann si sa vedem ce-i de facut, punând la socoteala toate consecintele actiunilor noastre. Nici nu poate fi vorba de o venire separata la putere a comunistilor. Ramân doua cai.

Prima: a intra în coalitie cu social-democratii si a câstiga alegerile: social-democratii – partenerul mai mare, comunistii – partenerul mai mic. Trebuie împartite portofoliile: social-democratii – majoritatea ministerelor, comunistii – minoritatea. Dupa înfrângerea în alegeri, Hitler va fugi sau se va împusca, daca nu va fi închis pentru neplata unor datorii de multe milioane. Partidul lui se va dizolva; cine ar vrea sa ramâna într-un partid falimentar si sa plateasca datoriile acestuia dupa înfrângere? A intra în coalitie cu social-democratii însemna deci pentru comunisti (si pentru întreaga lume) zdrobirea hitlerismului. Dupa aceasta zdrobire, comunistii s-ar fi înaltat automat de pe hacul al treilea pe al doilea si ar fi împartit puterea cu social-democratii. Ademenitor.

Tovarasul Thälmann avea si o a doua cale, sa-i sprijine pe hitleristi. Consecintele acestui demers sânt usor de prevazut: Hitler, venit la putere, va baga în lagare de concentrare si pe social-democrati, si pe comunisti, si pe tovarasul Thälmann însusi. Sustinerea lui însemna deci pieirea social-democratiei si sinuciderea comunismului german.

Tovarasul Thälmann asa a procedat: l-a sustinut pe Hitler.

La alegerile din 1933, Hitler a avut 43% din voturi, social-democratii si comunistii – 49%. Iar tovarasul Thälmann n-a vrut sa intre cu social-democratii într-un Bloc unic. De aceea au învins hitleristii.

Este interesant cum descrie propaganda rosie venirea lui Hitler la putere. "Fascismul înseamna razboi… Oare Hitler si Mussolini ar fi reusit sa ia puterea si sa arunce Europa în prapastia razboiului daca toti antifascistii, în primul rând comunistii si socialistii tarilor occidentale, ar fi format front comun? Fireste ca nu." Asa sta scris într-un articol de fond din "Revista de istorie militara" (1962, nr. 5, p. 5), adica acesta este punctul de vedere oficial al Ministerului Apararii al URSS. Articolul clocoteste de o sacra mânie: daca s-ar fi unit, Hitler si Mussolini n-ar fi venit la putere! N-ar fi fost al doilea razboi mondial! Conducatorii Ministerului Apararii clocotesc de mânie, dar, din cine stie ce motiv, nu-i numesc pe vinovatii venirii la putere a lui Mussolini si Hitler.

Noi îi vom numi. Fara ajutor, Benito Mussolini nu putea veni la putere. Problema e aceeasi ca si în cazul lui Hitler: nu-i ajungeau voturile. Socialistii si liberalii aveau mai multe. si atunci tovarasul Lenin a interzis socialistilor italieni sa intre în coalitie cu liberalii. Rezultatul: la putere a venit Mussolini. Apropo, tocmai aceste actiuni ale lui Lenin au fost cauza scindarii partidului socialist. Cei care s-au supus ordinului leninist au iesit din partidul socialist si au format Partidul Comunist Italian. Multumim tovarasului Lenin.

Aceasta lectie a placut foarte mult tovarasului Stalin. În ianuarie 1924, la plenara C.C. al Partidului Bolsevic, Stalin a declarat: "Nu coalitie cu social-democratia, ci lupta pe viata si pe moarte cu aceasta".

Social-democratii au propus deseori comunistilor actiuni comune împotriva lui Hitler, în orice conditii, însa au primit întotdeauna un refuz ferm.

Stalin i-a deschis calea spre putere lui Hitler prin metoda cu care Lenin i-a deschis calea spre putere lui Mussolini. Or, iata ce spune acum propaganda noastra oficiala, în 1991 agentia "Novosti" editeaza cartea Criminalul numarul 1. Autori sânt Daniil Efimovici Melnikov, doctor în stiinte istorice, profesor universitar, si Ludmila Borisova Ciornaia, publicista si traducatoare. Cartea se refera la Hitler.

Autorii au desfasurat o uriasa munca de cercetare, au sapat pâna la radacina, cum se spune. Dau informatii despre stramosii lui Hitler, aflam care dintre acestia era casatorit nelegitim, care avea copii nelegitimi. Aflam multe lucruri interesante despre copilaria si tineretea lui Hitler. Avem în fata ochilor tabloul aparitiei si evolutiei national-socialismului german, care l-a avut drept conducator. Vedem ascensiunea national-socialismului, iar apoi criza din 1932: totul decadea, totul se ruina. Autorii citeaza cuvântarile politicienilor germani de la sfârsitul lui 1932: Hitler e condamnat, Hitler a iesit din carti, Hitler nu mai exista ca politician, puneti-i cruce. Autorii îsi enunta punctul de vedere: înca putin si toti adeptii ar fi parasit partidul, iar Adolf Hitler însusi, daca n-ar fi fugit sau nu s-ar fi sinucis, ar fi ajuns la închisoarea datornicilor.

Dupa toate, urmeaza descrierea venirii lui Hitler la putere.

Saltul în relatarea evenimentelor este de neînteles. Este ca într-un film, când se taie câtiva metri de pelicula: o smucitura si, deodata, pe ecran, fara nici un fel de întrerupere, caderea se transforma în zbor.

Cartea este despre Hitler si de aceea întrebarea cheie trebuie sa fie urmatoarea: cum a ajuns la putere ? Celelalte întrebari sânt secundare. Fara puterea în stat, Hitler n-ar fi valorat nimic. Toate crimele au devenit posibile numai pentru ca a preluat puterea. Nu poti construi lagare de concentrare ca persoana particulara. Cum a ajuns acest ticalos, acest nemernic, aceasta stârpitura la putere?

Iata ce raspuns ne propun autorii: "în aceasta carte nu avem posibilitatea, dar nici nu este necesar, de a enumera toate peripetiile luptei la vârf dintre anii 1932-1933 pentru fotoliul de cancelar" (p. 135).

Asta-i tot: "nu avem posibilitatea si nici nu este necesar". Hitler a ajuns la putere si nu ne intereseaza cum. Autorii au "sapat" pâna la bunici si strabunici, au cotrobait prin rufele murdare ale familiei, ne aduc la cunostinta toate "bârfele", iar când ajung la esential, are loc un salt inexplicabil în povestire.

Când nu voia sa vorbeasca despre evenimentele din noiembrie 1923, Hitler folosea procedeul: "nu voi extinde…". Propaganda comunista oficiala foloseste acelasi procedeu hitlerist: "nu avem posibilitatea si nici nu este necesar" de a povesti ceea ce este mai important si mai interesant.

Noi vom raspunde: tovarasi comunisti, avem posibilitatea de a judeca venirea lui Hitler la putere. Este si necesar.

Toate acestea pentru ca niciodata sa nu se mai repete.

Întrebare: ce ar fi trebuit sa faca tovarasul Stalin în situatia dramatica de la începutul anului 1933?

Raspuns: nimic.

Hitler ar fi pierdut si n-ar mai fi existat nici un "mare razboi de aparare a patriei". Ar fi fost pace. si noi n-am mai fi plâns milioanele de victime.

Însa tovarasul Stalin avea nevoie de razboi. De aceea tovarasul Stalin a dat ordin comunistilor sa nu intre în bloc comun cu social-democratii. Mai mult, greva din Prusia Orientala, unde trebuiau sa fie rasturnati social-democratii, s-a desfasurat sub steagul rosu comun, pe care, în zvastica, erau intercalate secera si ciocanul. Acum întelegem; comunistii n-au posibilitatea si nici nu este necesar sa povesteasca despre asta.

Dupa alegeri, 49% din voturi au fost împartite între social-democrati si comunisti. Împreuna însemnau forta, separat – slabiciune. Separat, nici comunistii, nici social-democratii nu aveau 43%, cum avea Hitler. Dar el a învins si toate datoriile i-au fost sterse.

Aici trebuie cautate sursele celui cle-al doilea razboi mondial.

Primele lagare hitleriste au fost pentru pederasti si social-democrati. Adolf Hitler nu i-a uitat nici pe comunisti. Cei de rang inferior din Partidul Comunist German s-au convertit repede în national-socialisti – nu e mare diferenta – iar esalonul superior, începând cu tovarasul Thälmann, a fost bagat în puscarie.

Înainte de alegeri, tovarasul Thälmann avea doua posibilitati: a) printr-un singur pas, printr-o singura miscare politica sa stârpeasca hitlerismul în fasa si, prin aceasta, sa devina ministru într-un guvern social-democrat; b) sa deschida calea lui Hitler spre putere si sa ajunga astfel dupa gardul de sârma ghimpata ca sa moara.

Tovarasul Thälmann a ales puscaria. si a murit acolo. Asa ca sa nu va suparati pe mine când îi fac prosti pe Thälmann si pe complicii sai! Daca exista alte pareri, sunt gata sa le ascult. Începând din 1932 însa nu s-au enuntat altfel de opinii despre capacitatile intelectuale ale conducatorului comunistilor germani. Cum sa întelegem comportarea sinucigasa a comunistilor în momentul în care se hotara destinul lumii?

Daca vom îmbraca salopeta de muncitor a tovarasului Thälmann, nu-i vom întelege deloc actiunile. Dar daca, în locul salopetei, vom îmbraca mantaua de ostas rosu a tovarasului Thälmann si cascheta sa tuguiata de postav, cu steaua rosie în frunte, atunci totul se explica.

Nu degeaba am consumat hârtie si timp ca sa povestesc despre scoala Cominternului si despre viata îmbuibata a comunistilor germani în tara unde, la Gara laroslav a capitalei proletariatului mondial, uneori, din neatentia producatorului, beneficiarul putea sa gaseasca în placinta cu carne ceva necomestibil. O unghie de om, de exemplu. Sau un degetel de copil.

Totul se plateste. Pentru viata minunata în "tara canibalilor", comunistii germani au platit cu supunerea neconditionata. Tovarasul Stalin a folosit aceasta supunere în interesul Revolutiei mondiale.

Tanchistii germani în uniforme sovietice, pe care Stalin îi pregatea în scoala secreta, trebuiau sa porneasca împotriva Europei. Pentru aceasta trebuia însa ca în fruntea Germaniei sa fie pus demonizatul Führer. De aceea trebuia nimicita social-democratia si curatata calea lui Hitler. De aceea partidul lui Thälmann a trebuit sa fie sacrificat ca un pion într-un joc important. Sacrificiul n-a fost prea mare. Ne putem convinge si singuri ca n-a avut o minte prea grozava, daca si-a pus singur grumazul sub topor în interesul lui Stalin. Sacrificându-l pe Thälmann, tovarasul Stalin stia ca în scolile Cominternului cresc noi conducatori si ca, la nevoie, se va gasi întotdeauna un candidat destoinic la postul de ministru al securitatii statului al Republicii Sovietice Socialiste Germane.

Asa ca sa nu mai vorbim de istoria care le-a lasat comunistilor prea putin timp de pregatire. Stalin avea toate posibilitatile sa-l opreasca pe Hitler. Nu trebuia sa faca mai nimic. Fara amestecul lui Stalin, comunistii germani, dintr-un sentiment de autoconservare, trebuiau sa intre în alianta cu social-democratii. Dar Stalin s-a amestecat deschizând astfel calea lui Hitler.

Am citat la începutul capitolului declaratia organului oficial al ministerului Apararii al URSS: "Al doilea razboi mondial ar fi putut sa nu fie, daca…". Într-adevar. Sa adaugam cele ce nu s-au spus: …daca Stalin nu l-ar fi adus pe Hitler la putere. În acest caz nici n-ar mai fi trebuit sa se pregateasca de al doilea razboi mondial. Lumea se putea lipsi de Hitler în fruntea Germaniei si, o data cu el, de al doilea razboi mondial.

Nu însa si Stalin.

Capitolul 7 CINE A FOST AUTORUL LEGENDEI DESPRE NEPREGĂTIREA LUI
STALIN DE RĂZBOI?

De-abia acum am constientizat cât de bine erau pregatiti rusii de razboi.

Adolf Hitler, 3 oct. 1941

Se considera ca legenda privind nepregatirea lui Stalin de razboi a fost nascocita de Hrusciov.

Obiectez împotriva acestei pareri: legenda a fost nascocita anterior.

Dar, ca sa-i gasim autorul, trebuia mai întâi sa stabilim cui îi folosea aceasta minciuna, cine si cu ce scop a difuzat-o.

Am scris si am telefonat multor autori de carti despre "nepregatire". Întrebarea a fost una singura: de ce nimeni n-a prezentat dovezi? Iar renumitii istorici au raspuns iritati: nu s-a reusit deocamdata sa se inventeze dovezi.

Asta da istorie! Comunistii ne-au povestit timp de 50 de ani despre nepregatirea de razboi. Cel mai mare aparat ideologic din lume avea ca sarcina principala sa clameze în toate directiile "nepregatirea". Pentru plasmuirea dovezilor au fost implicate academii si institutii, mii de candidati în stiinta si doctori docenti au primit titluri, grade si premii, dar nimeni n-a avut timp sa nascoceasca vreo dovada!

Aici nu-mi pot retine o exclamatie: oare chiar nici o carte nu poate prezenta vreo dovada?

Frati si surori, sa fim vigilenti: s-au strecurat alte dovezi. Nimeni n-a prezentat dovezi ca Stalin era nepregatit de razboi. Niciodata, în loc de acestea ni s-au strecurat mii, zeci de mii si sute de mii de dovezi privind nepregatirea lui Stalin pentru razboiul defensiv.

Nepregatirea pentru razboi si nepregatirea pentru razboi defensiv sânt lucruri diferite. Sa ma explic. Capul mafiei siciliene s-a deplasat timp de douazeci de ani pe strazile unui mare oras, fara arma si fara garda de corp. Se temeau atât de mult de el încât nici adversarii, nici politia, cu atât mai mult cetatenii cinstiti, n-au putut sa-i tulbure linistea. Tocmai de aceea s-a ars: l-au ridicat fara nici un foc de arma. N-avea asupra sa nici macar o mitraliera. Dar daca a uitat de autoaparare, înseamna ca n-a facut nimic nici în domeniul atacului? Dimpotriva, întreaga Italie tremura, chiar si multi altii din afara. Toate actiunile sale erau directionale spre atac si violenta, iar aceasta orientare era si cea mai buna aparare. Dar tot ea reprezenta si punctul slab: oamenii se temeau de agresivitatea sa, iar el, stiind acest lucru, a încetat sa se mai îngrijeasca de propria securitatea. Ca si Stalin.

Alt exemplu. Chinezii au ridicat Marele Zid timp de 2000 de ani. Vecinii lor, mongolii, n-au ridicat nici ziduri, nici fortarete. Genghis-Han nu s-a pregatit deloc pentru un razboi de aparare. Rezulta de aici ca nu era pregatit de razboi ?

Propaganda comunista ne trimite la data de 22 iunie: iata nepregatirea! Chiar s-au scris astfel de carti: 1941, 22 iunie. Ciudata abordare. Cine judeca însa pregatirea de razboi dupa prima zi? A judeca dupa prima zi înseamna a judeca un meci de hochei dupa primul gol marcat. Ei, s-a marcat. Se întâmpla. Dar haideti sa vedem sfârsitul!

Toamna se numara bobocii; pregatirea de razboi se vede dupa rezultate. Întotdeauna pregatirea de razboi se judeca dupa ultima zi. Fiecare parte a avut plusuri si minusuri în pregatire, dar numai ultima zi de razboi da posibilitatea bilantului. Haideti sa ne amintim de mai 1945, sa ne amintim de cadavrul carbonizat al lui Hitler, sa ne amintim de tovarasul Stalin, care încearca o noua uniforma la fereastra, si sa ne întrebam înca o data: cine s-a pregatit mai bine de razboi?

Se pot cauta la infinit noi cifre si fapte, dar rezultatul razboiului acopera toate plusurile si minusurile ambilor participanti.

Daca gresesc corectati-ma, dar mi se pare ca în mai 1945 tovarasul Stalin arata putin mai bine decât cadavrul lui Hitler. La final, plusurile lui Stalin erau mai multe decât minusurile.

Istoricii Kremlinului au gasit un procedeu universal de a demonstra nepregatirea lui Stalin de razboi. Orice numar de divizii si corpuri de armata, de armament si tehnica de lupta este declarat insuficient. Stalin avea 300 de divizii? Putin! Trebuia sa aiba 400. Stalin avea un milion de parasutisti instruiti? Putin. Trebuia sa instruiasca doua milioane. Metoda este infailibila. Daca Stalin ar fi avut 400 de divizii, ei ar fi spus ca era mai bine 500. Iar daca ar fi fost 500, ar fi spus ca, oricum, era bine sa aiba 600. Aceasta metoda se extinde asupra întregului armament: 100 de mm de blindaj pentru tancurile sovietice? Putin, putin, putin.

Haideti sa ne întelegem: pregatire perfecta nu exista. Ea este de neatins, ca si orizontul. Orice calitate si cantitate poate fi declarata insuficienta.

Dumneavoastra, de exemplu, ridicati o haltera de 100 kg iar eu va spun ca e putin. Ridicati 150, iar eu spun la fel. Oricât ati ridica, eu voi reusi întotdeauna sa dovedesc ca 200 e mai mult decât 150. si voi avea dreptate! Toti vor fi de acord cu mine, fiindca asa este cu adevarat: 300 este mai mult decât 200. Iar daca va ridica cineva vreodata 300, eu tot voi gasi ce sa obiectez.

Pe baza acestui simplu truc psihologic s-au mentinut toate povestile privind nepregatirea lui Stalin de razboi. Folosindu-se de el, mii de comunisti au scris mii de carti. Ei au dreptate: un milion de tone de munitii este putin, doua milioane este mai mult.

Daca vrem sa ne pronuntam în problema pregatirii de razboi, trebuie sa afirmam imediat: pregatirea perfecta este irealizabila. Nu exista si nu poate exista. Totul se recunoaste prin comparatie. Gradul de pregatire este o notiune relativa. Putem sa-l receptam numai în comparatie cu adversarul, nicidecum altfel.

De aceea, când ajungem la numarul de avioane sovietice vom aminti si pe cele ale inamicului; când vom vorbi de calitatea tancurilor sovietice, nu vom uita sa le comparam cu cele germane.

Am auzit urmatorul argument: Stalin nu putea sa-l atace pe Hitler în 1941 caci nu avea nici un fel de sanse de victorie… Cel mai devreme, un atac (cu minime sanse de succes) se putea produce… în 1942.

Logica este teribila. Sa vedem si alte exemple.

Avea oare Japonia sanse sa învinga America ? Sa comparam resursele de materii prime ale celor doua tari: America are de toate, Japonia n-are nimic. Potentialul industrial, stiintific si, în principal, tehnologic al Americii, în 1941, era incomparabil mai mare decât potentialul Japoniei. Faptul a fost demonstrat ceva mai târziu, în 1945, pe pielea a doua orase: Hiroshima si Nagasaki…

America avea aviatie strategica si potential pentru dezvoltarea pe mai departe a ei (o dezvoltare absolut incredibila…). Japonia nu avea un asemenea potential. Japonia nu putea sa traverseze oceanul si sa bombardeze America; de asemenea, ea nu putea sa desanteze nici macar un batalion în America. Era imposibil. Ramânea flota. Dupa 7 decembrie 1941, portavionul a început sa fie considerat principala forta de soc a flotei. America putea construi astfel de nave într-un ritm de necomparat cu vreo alta tara. Înainte de 7 decembrie, principala forta de soc a flotelor era vasul de linie. Japonia avea la începutul lui decembrie 1941 zece vase de linie si înca trei în constructie. America avea saisprezece vase de linie si înca saisprezece în constructie. si în privinta celorlalte tipuri de nave America era superioara. De exemplu, Japonia avea în constructie un crucisator greu si noua usoare. America avea în constructie opt grele si treizeci si doua usoare. Japonia construia în acel moment 43 de contratorpiloare, America – 188 cu caracteristici tehnice superioare (Antony Preston, Navies of World War lI, London, Bison books, 1982, p. 133, 151).

Potentialul industrial al Americii era de asemenea natura, încât putea sa-si mareasca numarul de vase de linie si, de asemenea, numarul de portavioane, de crucisatoare, contratorpiloare, fregate, submarine etc. Japonia însa, din cauza lipsei materiei prime, nu putea face nimic. Sa comparam si sa ne punem întrebarea: avea Japonia sanse cât de mici de victorie?

Concluzia: nu avea asemenea sanse. Dar daca nu avea nici un fel de sanse de victorie, nu rezulta ca Japonia n-ar fi putut sa atace. Putea. si a facut-o.

Mai mult decât atât, în momentul când a atacat America, Japonia era de mult angrenata în razboiul cu China. si n-avea nici o sansa de victorie. E greu sa-i macelaresti pe toti chinezii. Alaturi se afla Uniunea Sovietica, cu care Japonia n-avea relatii foarte bune si care, la o adica, daca Japonia ar ajunge la ananghie, o poate ataca prin surprindere. Ceea ce s-a si întâmplat. În afara de acestea, atacul Japoniei asupra flotei americane necesita si un atac concomitent asupra flotei britanice…

Sa tragem o concluzie. Putea oare Japonia sa învinga în acelasi timp China, America, Marea Britanic, Uniunea Sovietica si multimea lor de aliati? Nu putea. si totusi a atacat America. Al doilea exemplu. Putea oare Germania sa biruiasca întreaga Europa si Uniunea Sovietica? Raspunsul este acelasi. Prin urmare… nu putea sa atace? Putea. si a atacat.

Iata de ce, când ni se spune ca Stalin nu putea sa-l învinga pe Hitler si de aceea nu putea sa atace, raspund: sânt lucruri diferite, nelegate între ele. Din "nu putea sa învinga" nu rezulta cu nici un chip ca "nu putea sa atace".

Mai ales ca Stalin putea sa înfrânga Germania si sa ajunga pâna la Berlin. Nu doar ipotetic, ci si concret. Stalin a demonstrat în practica faptul ca putea ajunge pâna la Berlin.

Daca Stalin ar fi ajuns doar pâna la Viena, Varsovia si Konigsberg, acum am fi discutat daca putea, în anume conditii, sa ajunga pâna la Berlin. Dar a venit la Potsdam si acolo si-a împartit Europa cu partenerii sai. si iata ca dupa toate acestea, comunistii spun: daca Stalin ar fi intrat în razboi în 1941, nu putea sa ajunga pâna la Berlin. Bateti-ma, faceti-mi ce vreti, dar nu pot pricepe logica aceasta comunista: Stalin a ajuns la Berlin, dar nu putea ajunge la Berlin!

Armata Rosie a intrat în lupta cu Wehrmacht-ul în cele mai grele circumstante. si a încheiat lupta la Berlin. Armata germana a intrat în lupta în 1941 în conditii la care nici nu putea visa. si a încheiat cu o capitulare neconditionata, iar Hitler însusi s-a sinucis.

Iar acum ni se spune: Hitler era pregatit de razboi mai bine ca Stalin, nemtii cei inteligenti erau gata de razboi, iar prostii de rusi, ucraineni, tatari, uzbeci, evrei sau azeri nu erau deloc pregatiti.

Ca sa demonstreze nepregatirea lui Stalin, comunistii au nascocit trucuri uimitoare. Ziarul "Pravda" (22 iunie 1993) îsi ametea cititorii cu declaratia: "Armata Rosie a început reînarmarea înainte de razboi, dar n-a reusit s-o încheie…" De aceea, chipurile, n-a putut sa-l atace pe Hitler: cine sa atace, daca n-a terminat reînarmarea?

Urmând aceasta logica se poate spune: Moscova nu poate -fi capitala statului – constructia ei este începuta, dar deocamdata nu este terminata… Când se va încheia constructia ultimei case din Moscova, atunci va putea fi socotita capitala.

Sa amintesc redactiei "Pravdei" ca nu se construieste numai un oras distrus, iar reînarmarea oricarei armate este un proces continuu. Nu se reutileaza numai acea armata care si-a încheiat existenta. Toate celelalte armate, în timp de razboi, dar si în timp de pace, îsi completeaza neîntrerupt tehnica de lupta. Acest proces n-are sfârsit, este ca drumul spre orizont.

Exista o capcana psihologica în care au cazut nu numai unii istorici, dar chiar si puternice servicii de informatii.

Pentru exemplificare, sa luam aceleasi vase de linie japoneze. Japonia crede în vasele de linie, însa ea are de aproape doua ori mai putine decât America, în plus, sânt îmbatrânite, intrate în componenta flotei în perioada 1913-1921 (Antony Preston, Navies of World War II, p.151). Cea mai moderna dintre ele se afla la respectabila vârsta, pentru o nava, de douazeci de ani. Iar cele mai noi trei nave se construiesc la "Yamato", prima urmînd sa intre în componenta flotei la 16 decembrie 1941.

Sa ne închipuim ca ne aflam pe 6 decembrie 1941 în cabinetul vreunui sef al serviciului de informatii din cadrul spionajului militar al SUA. Noaptea, America doarme. Dar noi nu. Lumina suparatoare a becului, mesele acoperite de hârtii ravasite, pe pereti harti, grafice, diagrame, fotograme, tigara uitata în scrumiera, doua cesti de cafea racita de mult.

Întrebare: va putea oare flota japoneza sa atace flota americana la 7 decembrie 1941? Înainte ca primul din cele trei vase de linie sa intre în functiune?

Trag din havana înca o data si raspund ferm: nu.

Mai întâi trebuie încheiata reutilarea flotei japoneze, dupa aceea va ataca.

Dar si dupa 16 decembrie, dupa lansarea la apa a primului din cele trei vase de linie, atacul flotei japoneze nu numai ca este putin probabil, ci chiar exclus, dupa parerea mea. Puteti sa ma asezati pe scaunul electric, dar eu voi sustine cu tarie în continuare ca atacul este exclus. Mai întâi, vasul trebuie rodat, pe el se afla utilaje si instalatii complexe, oameni, care trebuie sa se rodeze si ei. Plus ca din Japonia trebuie sa ajungi în America. Pentru asta, nu-i de-ajuns o zi.

si chiar daca totul este pregatit, tot una-i: e doar un singur vas. As fi asteptat pâna ce este gata al doilea vas. Însa al doilea trebuie lansat la apa pe 5 august 1942. Dar chiar si dupa aceea, as astepta al treilea vas, si al patrulea.

Se vede ca acest sir nu are capat, în timp ce unul se pregateste de predare, al doilea este la vopsit, al treilea e lansat la apa, al patrulea se construieste în doc, al cincilea se asambleaza, al saselea se proiecteaza, al saptelea este doar idee. Iar când al optulea este dat în folosinta, primul se învecheste iremediabil.

A astepta pâna ce se vor construi toate este exact acelasi lucru cu a astepta pâna ce la Moscova se va construi ultima casa.

Se spune ca armatele lui Stalin n-au fost reutilate în totalitate cu tacuri T-34 si KV, prin urmare… Se spune: trebuia mai întâi sa se încheie reutilarea si numai dupa aceea…

Daca vom astepta sa fie terminata reînarmarea, razboiul nici nu va putea începe, nu va veni niciodata acel moment.

Ca sa se înarmeze jumatate din numarul armatelor de tancuri cu modelul T-34 se cer câtiva ani. În acest timp, va fi creat T-34-85, mai nou si mai bun. Daca vom reutila armata cu el, spre sfârsitul operatiunii va aparea T-44. Vom reîncepe, dar în acest timp va aparea T-54 s.a.m.d.

Se zice: Stalin nu putea sa atace, reînarmarea de abia începuse. Sa ne îndreptam atentia asupra starii armatelor de tancuri germane. Reînarmarea cu tancuri de clasa asemanatoare nici nu debutase. Germania nu avea nimic care sa egaleze tancurile T-34 si KV. Iar daca Stalin, care începuse modernizarea, nu putea sa atace, atunci Hitler, care nu ajunsese pe o asemenea treapta de evolutie, cu atât mai mult nu putea s-o faca.

În domeniul artileriei, în 1941, Armata Rosie avea armament produs de propriile uzine în perioada 1940-1941, iar artileria germana se folosea de tunuri si obuziere din 1918 si chiar din 1913. Modernizarea era doar un vis.

Dar putem trage, oare, concluzia ca Hitler nu putea sa atace?

Cui îi foloseste raspândirea mitului armatei "nepregatite"?

Foloseste comunistilor. Orice criminal se preface prost când este acuzat de crima sau de intentia de a o savârsi.

Regimul comunist a savârsit multe crime. Ciudat însa: comunistii n-au facut niciodata reclama la crimele si erorile lor. Le-au dosit cu strasnicie. Au ascuns anvergura nimicirii taranimii, n-au dezvaluit niciodata metodele de înabusire a revoltelor satesti, au tacut în privinta lagarelor de concentrare si deportarilor, au respins cu spume la gura acuzatiile de ucidere a ofiterilor polonezi, au ascuns informatiile despre catastrofele nucleare, n-au publicat statistici ale crimelor, au tinut în secret milioane de dosare de arhiva.

Au manifestat însa o complezenta uimitoare fata de tot ceea ce tine de începerea razboiului. si-au recunoscut greselile si neajunsurile în privinta pregatirii; mai mult, au cautat în arhive documente care sa confirme nepregatirea, au dat acestor documente o interpretare convenabila, adica au aparut de rusinea si rîsul lumii, în lumina cea mai proasta. Maresalii si generalii sovietici au recunoscut sincer ca sânt incompetenti, furnizându-le istoricilor noi si noi fapte.

Asa se comporta criminalul la judecata. El povesteste mai întâi ca nici n-a existat topor, apoi ca toporul nu era ascutit deloc, ca pistolul era ruginit si fara gloante, ca n-a învatat sa traga cu automatul, iar intentii rele nu putea sa aiba fiind slab cu duhul. Aceasta comportare este denumita în popor cu expresia a face pe prostul.

Timp de 50 de ani, politicienii, generalii si maresalii sovietici au tot facut-o pe prostii. si au alimentat pe istorici cu informatii pe masura.

Aici ar trebui istoricii sa ia seama: ce se petrece? De ce puterea comunista furnizeaza atât de transparent noi fapte care ar fi putut sta o suta de ani în arhivele secrete? De ce se face benevol de râsul lumii? Istoricii se puteau întreba: eu îi critic pe comunisti, atunci de ce îmi dau titluri si grade stiintifice? De ce comunistii vorbesc atât de mult despre nepregatirea lor? Cu atâtea amanunte? Ce interes au? Parca n-ar fi atâtea alte necunoscute în istoria comunista. Numai colectivizarea cât a costat! De colectivizare nu se atinge nimeni, încearca numai si imediat ajungi sa manânci din gamela în niste regiuni friguroase. Iar despre razboi (nu despre tot, numai despre începutul sau), va rog, poftiti, vorbiti cât vreti!

Însa istoricii n-au luat seama, ci au apucat ciosvîrtele aruncate si le-au înfulecat hulpav. Au raspândit în toata lumea istorioare care de care mai comice. Iar omul de pe strada s-a deprins în asemenea masura cu ideea "nepregatirii" lui Stalin, încât nici nu-si poate închipui ca au fost doi agresori, iar din cei doi, Stalin a fost mai viclean si mai crud si s-a pregatit mai bine de razboi, dupa cum o dovedesc rezultatele.

Un merit deosebit în raspândirea legendei despre nepregatirea de razboi a lui Stalin apartine lui Hrusciov. Pentru studii si carti despre "nepregatire", Hrusciov a primit premii, functii si ordine. Destept mujic Hrusciov! A înteles ca, scotând în relief "nepregatirea", trebuia sa tina dreapta masura. De aceea i-a mustrat în public pe diversi istorici, ca au întrecut masura… Dar, dojenindu-i, nu i-a închis si n-a scos cartile din vânzare. Prin aceasta manevra le-a facut reclama autorilor. Ei însisi se consi­derau cautatori ai adevarului, în conflict cu puterea.

În timpul lui Hrusciov, în corul comunist s-au intercalat si glasurile unor istorici de peste hotare. Sa recunoastem, nu numai de dragul rangurilor si al banilor l-au sustinut pe Hrusciov. Omul e slab, si fiecare vrea sa gaseasca pete în soare: iata, Stalin n-a înteles aia si aia, dar eu înteleg…

Priviti cum patefonul pus în functiune de comunisti hârâie si astazi. Ia cuvântul un oarecare Vladimir Jurovitki ("Rossiiskoe vremea", 1993, nr. 1) si enunta urmatoarea versiune: în general, Armata Rosie n-a avut nici un fel de planuri, tot ceea ce s-a facut a fost complet lipsit de sens. Deplasarea trupelor se realiza fara nici un scop: divizia asta merge încolo, asta dincolo, armata aceasta aici, armata aceea acolo. Dar pentru ce? Asa, pur si simplu. Iar Stalin, Jukov si Timosenko au hotarât sa însele armata, au încredintat "pachete rosii" corpului de comanda superior, însa în pachete nu se afla nimic. Planul lui Stalin" era sa însele comandantii de fronturi si de armate, comandantii de corpuri de armata si de divizii, sa sugereze ca are planuri. "Nu au fost cumva aceste «pachete rosii» un fel de tetine ce aveau drept scop sa imite existenta unor planuri, sa deruteze chiar pe proprii comandanti, sa le inoculeze ideea unor traiectorii bine gândite, când se deplasau prin paduri si mlastini? Probabil ca da."

Jurovitki considera ca Stalin, Timosenko, Jukov, Sokolovski, Vatunin, Vasilevski, Malandin, stemenko, sarohin, Kurasov nu munceau, ci imitau o activitate inteligenta, ca niste copii prostuti care repeta cuvinte inventate, imitând o limba straina inexistenta.

Aici, în Occident, articolul lui Jurovitki a provocat entuziasm printre dusmanii Rusiei. Rasistii exultau de bucurie, iar diversii gazetarasi au început sa scrie: rusii gândesc la nivelul dobitoacelor, în general nu sânt capabili sa cugete; daca ar fi spus comandantii ca nu exista planuri, fiecare ar fi actionat din proprie initiativa, adaptându-se la situatie; dar aceste dobitoace lase s-au înselat pe ele însele, au imitat existenta unor planuri, prefacându-se ca actiunile lor au sens.

Nu voi mai trece în revista toata mizeria care a urmat dupa Jurovitki. Ticalosi de toate culorile s-au tavalit pe jos de bucurie citind "Rossiiskoe vremea". S-au gasit si "savanti progresisti" care sa afirme aceleasi lucruri: John Erickson de la Universitatea din Edinburgh, un oarecare Jakobson, apoi profesorul Gabriel Gorodetki de la Universitatea din Tel Aviv (în cartea Mitul spargatorului de gheata).

Oricine si-a gasit timp sa citeasca planul Barbarossa stie ca nimic mai tâmpit n-a fost inventat în întreaga istorie a umanitatii. A ataca pe doua directii diferite, acesta era semnul dupa care la statele-majore sovietice erau depistati tâmpitii. Ţi se dadea o problema: iata, aici sîntem noi, aici este inamicul! Ataca! Cel pe harta caruia apareau doua sageti rasfirate în directii diferite putea sa nu mai viseze la cariera de comandant de operatiuni. Nu i se spunea în fata, însa mult timp nu mai era tinut la directia operativa…

Conform planului Barbarossa, sagetile erau îndreptate în trei directii. O lovitura data cu degetele rasfirate. Era culmea idioteniei. Dar daca tinem seama ca, în acelasi timp, sagetile germane apareau si pe harta operatiunilor din Africa, problema facultatilor intelectuale ale operationistilor germani nu se mai pune. Lucrurile sânt clare si asa. si în 1942 armata germana a atacat concomitent pe doua directii: spre Stalingrad si spre Caucaz. Unde se mai poate întâlni asemenea prostie ? Aici un rol important l-a avut si insuficienta fortelor. Daca ar fi fost mai multe, în '42 ar fi atacat pe trei directii, daca nu cumva pe patru.

Însa domnilor de la "Rossiiskoe vremea" nu le place sa aminteasca aceste lucruri.

Pentru ei, numai Ivan e tâmp, iar nemtii sânt destepti.

AICI LIPSESC PAGINILE DE LA 89 LA 94 INCLUSIV

tovarasului Stalin exact câte 2.000 tone de aluminiu pe luna (idem). Necesitatile URSS de aluminiu din cursul razboiului au fost acoperite de livrarile din SUA si Marea Britanie. Când comunistii se laudau cu productia de avioane de lupta din timpul razboiului, trebuie sa fim cinstiti si sa recunoastem meritul industriei aviatice a URSS. Cu toate acestea, trebuie amintita si provenienta "metalului înaripat" si a reperelor fara de care avioanele nu zboara. Cele mai bune tancuri din lume, cele sovietice, aveau cele mai bune motoare din lume, B-2. Metalul de baza era aluminiul. De unde provenea?

Flota sovietica de nord a primit numai din partea Marii Britanii 27 de nave de lupta, inclusiv 4 submarine, în plus, Marea Britanic a transmis lui Stalin temporar, pâna la sfârsitul actiunilor de lupta, o întreaga flota (pe lânga cea americana) compusa din 92 vase de razboi, inclusiv nava de linie "Royal Severeign" si un crucisator. Se poate obiecta ca nava de linie era veche, dar trebuie spus ca pâna atunci Uniunea Sovietica nu avusese vase grele în Oceanul înghetat, nici cuirasate, nici crucisatoare. De la l octombrie 1941 si pâna la 31 mai 1945, numai SUA a utilat si a transmis lui Stalin 2.660 de nave de transport, cu o încarcatura de 17.500.000 tone de materiale strategice. Pe drum, s-au pierdut zeci de nave si 1.300.000 de tone de materiale. Restul a ajuns în porturile sovietice. Pentru însotirea convoaielor se foloseau bastioane de razboi din SUA si Marea Britanie, avioane si zeci de mii de oameni. Numai Marea Britanic a pierdut 19 nave de lupta care însoteau transporturile pentru Uniunea Sovietica, printre acestea aflându-se si doua crucisatoare.

Cândva s-a desfasurat la Londra o întrunire a istoricilor.

Toti cu titluri, functii si grade. Eu n-aveam titluri si functii. Eram fara invitatie. Am intrat ca spectator curios. Tema: începuturile celui de-al doilea razboi mondial. De aceea si intrasem: era interesant.

Istoricii faceau comentarii despre începuturile razboiului si foarte repede (ce sa faca si ei ?) au ajuns la Spargatorul de gheata.

Râd, scrâsnesc, bârfesc, demasca, judeca si condamna. Totul este clar: acest Suvorov nu putea sa scrie Spar­gatorul… Exista cineva în spatele lui. În orice afacere trebuie sa te gândesti cui îi aduce foloase, altfel spus cui prodesf. Aduce foloase rusilor. Toti spun ca acestia nu stiau sa lupte, ca, în general, nu întelegeau nimic; prosti, ce mai! Citesti însa Spargatorul… si rezulta ca prosti nu sânt rusii, ci occidentalii. Nu Stalin este prost, ci Hitler, Churchill si Roosevelt. Într-un cuvânt, totul este clar: cartea este scrisa de experti din spionajul sovietic, iar un grup din cei mai buni istorici ai URSS le-a dat ajutor. si în ceea ce priveste volumul Acvarium totul este clar. Acvarium este un elogiu al armatei sovietice. Cui foloseste? Este evident: de aceea exista Uniunea scriitorilor din URSS. Este asa greu sa faci o comanda?

Am stat, am ascultat, nu m-am putut abtine si m-am ridicat: "Frati istorici – zic – eu sânt aici. Bateti-ma."

La început, cum se întâmpla înaintea furtunii, s-a lasat linistea. Apoi sala a explodat. si lupta s-a pornit. Mult timp m-au macinat cu citate, m-au batut cu cifre. Apoi sala a înlemnit dintr-odata. Se ridica in picioare cel mai important participant. Liniste de mormânt. Trebuie sa fie capetenia istoricilor, în ochi i se vedea focul mâniei; tine-te, te sfâsii!

Iar eu m-am tinut.

M-a lovit cu cifre, ca sa ma doboare din prima lovitura, sa ma trânteasca la pamânt. Fara nici o introducere, a declarat ca Stalin nu-l putea ataca pe Hitler, pentru ca nu era pregatit de razboi. Iata si dovada: a desfasurat o lista de un metru jumatate si a început sa însire numarul de conserve, lopeti, pansamente, tancuri si cât unt a trimis SUA lui Stalin în timp de razboi. A citit, sala i-a raspuns cu un ropot de aplauze favorabile, iar el, punând mâinile în solduri, s-a întors spre mine: "pe unde scoatem camasa, mister Suvorov?".

Ar fi fost mai de efect sa scot din servieta o lista la fel de lunga si sa i-o citesc drept raspuns. Dar nu aveam nici servieta, nici lista la mine, de aceea i-am repetat toate cifrele din memorie.

Bâzâiam ca bondarii. Nimeni n-a înteles nimic. Nici ilustrul savant n-a înteles demersul meu, dar macar a devenit interesat. I-am am explicat ca toate cifrele alcatuiesc dovada mea privind PREGĂTIREA lui Stalin de razboi.

A avea aliati de nadejde, bogati, puternici, generosi este egal cu ceea ce se numeste în toate timpurile pregatire de razboi.

Aliatii nu vin singuri. Ei trebuie gasiti, alianta cu ei trebuie asigurata. Aceasta nu se asigura prin tratate, ci trebuie pusi în situatia ca ei însisi, de la sine, fara nici un fel de documente, sa vina în ajutor.

Tovarasul Stalin asa a procedat. I-a pus într-o astfel de situatie.

Se afirma ca pentru Hitler lucrau Luxemburgul, Olanda, Polonia si o parte din industria franceza. Foarte corect!

Pentru tovarasul Stalin însa lucra SUA. si nu numai ea.

Era o diferenta: pentru Hitler lucrau la strânsul napilor, sub bombardamentele americane, polonezul si francezul, care – trebuia sa fii cu ochii în patru – mai turna si nisip în rulmenti.

Pentru Stalin lucra însa muncitorul american de înalta calificare, într-o sectie calduroasa si spatioasa si nu pe degeaba, ci pe dolari. În afara de dolari, muncitorul american mai avea un stimul: el lucra pentru moartea lui Hitler, îl ura pe Hitler cu aceeasi ura ca si a polonezului, ca si a francezului.

Hitler considera ca SUA este descompusa moral, iar liderii ei sânt prosti (exact asa s-a exprimat), însa n-a spus niciodata ca SUA trebuie subjugata. Hitler îl facea pe Churchill betiv si prost, dar considera ca trebuie sa faca o alianta cu Marea Britanic (Mein Kampf, cap. IV). Ca reactie, bombardierele strategice americane si engleze au aruncat asupra Germaniei 1.856.000 tone de bombe. Iar bombardierele tactice au mai adaugat 844.000 tone (R. Gorolski, World War II Almanac, p. 438). Doua megatone si jumatate. Aproape trei.

Conducatorii nostri spuneau altfel: "Imperialistii anglo-americani alcatuiesc acea fiara fata de care dreptatea nu poate exista decât pentru a o strânge de gât". Asa spunea tovarasul Lenin în Scrisoare catre muncitorii americani. Pentru strangularea fiarei se cerea o frânghie; tovarasul Lenin a înteles si acest lucru si nu facea nici o taina din locul unde o va gasi. Ca raspuns la aceste afirmatii, fiara anglo-americana a trimis în Uniunea Sovietica cele mai bune fabrici de frânghie clin lume.

Tovarasul Trotki propunea "revolutia permanenta", tovarasul Tuhacevski – "revolutia exterioara", tovarasul Buharin – "interventia rosie". si tovarasul Stalin s-a exprimat foarte clar. Dar, dincolo de aceasta, "tradând civilizatia occidentala, Roosevelt si Churchill au facut totul pentru salvarea comunismului aflat în primejdie si pentru ca acesta sa cucereasca jumatate din lume si sa devina amenintarea mondiala principala a omenirii. A prevedea un asemenea grad de tradare si de "cretinism" politic era într-adevar foarte greu; aici trebuie sa tin partea lui Lenin si Trotki: proiectele lor considerau ca au de a face cu adversari normali si sanatosi la minte." Aceste rânduri le-a scris Boris Bajanov, transfug în Franta. (Amintirile fostului secretar al lui Stalin, p. 165).

Am ajuns la aliati. În timpul campaniei lui Tuhacevski pe Vistula, tovarasul Zinoviev fagaduieste ca la a cincizecea aniversare a Comunei din Paris, adica la 18 martie 1921, Franta va deveni republica sovietica.

Iata cum au raspuns francezii; povesteste unul din cei mai vestiti aviatori de încercare sovietici, Igor selest. În 1925, în Franta a aparut un oarecare Minov. Rangul oficial – aviator militar rosu. În 1920 aviatorul militar rosu Minov a luptat în Polonia, ca sa includa Franta si Germania în uniunea frateasca. Polonia i-a respins pe ostasii rosii si a pus mâna pe tancurile si avioanele lor. Minov are misiunea de lupta de a achizitiona motoare de avion: cât de multe, de calitate buna, dar ieftine. El gaseste "un tânar destul de dezghetat" si capata motoarele. "Tranzactia comerciala nu putea sa nu provoace mirare: a cumparat «din întâmplare» circa patru mii de motoare de avion «Rhone»."

Mi s-a reprosat ca în Acvarium nu actionez în maniera unui spion, n-am loden si nici stilet. Raspund: de ce sa ma joc de-a spionul, daca totul se afla la suprafata. Uitati-va cum actioneaza pilotul Minov. A achizitionat patru mii de motoare de avion, aproximativ câte avea Hitler la 21 iunie 1941, la granita sovietica.

Aviatorului militar rosu Minov nu i-a mai ramas decât sa plateasca si sa plece. Cum sa scoata însa o marfa strategica din minunata Franta? Foarte simplu. "si tranzactia s-a perfectat. Prin urmare, Uniunea Sovietica a cumparat circa cinci sute de tone de «deseuri de metal» la pretul corespunzator acelei marfi."

Asta da lucrare!

Dar viata merge înainte. Minov comanda câteva bombardiere, firma executa comanda. Bombardierele trebuie preluate.

"S-a facut cunoscut ca va veni de la Moscova sa le preia un oarecare inginer Petrov… Sub numele de Petrov, la Paris a venit însusi seful Fortelor Militare Aeriene, Piotr Ivanovici Baranov… «Petrov» a ramas multumit de executia comenzii si de informatiile oferite de specialistii francezi.

– Ei, dragul meu sceptic, i-a spus Piotr Ivanovici lui Minov, treburile noastre se apropie de sfârsit si totul merge ca pe roate. În doua-trei zile plec la Moscova la fel de discret, cum mi-am petrecut timpul aici."

si totul a mers bine, iar "Petrov" a plecat la Gara de Nord. A iesit împreuna cu Minov sa fumeze la scara vagonului… si aici l-au "observat" pe "Petrov"!

"Ambii fumau la scara vagonului, când Minov l-a vazut pe Ministrul francez al Aviatiei, Laurent Ainec. În uniforma, zâmbitor, cu un buchet de trandafiri rosii în mâna, însotit de aghiotantul sau, ministrul s-a îndreptat spre noi. A fost foarte amabil în cuvântul de despartire. Era dezolat ca a aflat asa de târziu de sosirea unui oaspete atât de înalt si, daca n-ar fi fost aceasta regretabila lipsa de informare, colegul putea vedea si afla incomparabil mai multe" (selest I., De pe o aripa pe alta, M., Molodaia gvardia, 1977, pp. 140-143).

De ce e nevoie de loden? De ce sa fie nevoie de stilet? Colegul putea vedea si afla incomparabil mai multe!

În Spargatorul…, fara sa intru în amanunte, am amintit despre provenienta tancurilor sovietice BT. Le-a creat genialul constructor american Walter Christie. America nu si-a înteles geniul, nu l-a recunoscut si nu s-a folosit de realizarile sale formidabile. Germania a manifestat un interes exceptional fata de lucrarile renumitului constructor de tancuri, însa a fost refuzata. Tovarasii sovietici au cumparat doua tancuri marca Christie, le-au scos turelele si le-au trimis în tara proletariatului mondial sub forma de tractoare pentru lucrarile agricole. Neîntârziat Uniunea Sovietica a început productia lor în masa. Turele stim sa facem si singuri. La început s-a folosit motorul american Liberty, apoi au gasit altul si mai bun – germanul BMW.

Istoricul american losif Kosinski ma "demasca": "Mai departe urmeaza o povestioara cu detectivi despre cum a fost cumparat tancul lui Christie pe baza de documente false, în care tancul figura ca tractor. N-am sa comentez…" (NRS, 26 iunie 1989).

Kosinski n-a comentat "povestioara cu detectivi" pentru ca, vezi Doamne, cititorul este si asa lamurit ca acest Suvorov a nascocit totul.

Eu însa n-am citat nici un fel de referinte în Spargator… pentru ca istoria este foarte bine cunoscuta. A fost povestita si înaintea mea si dupa mine în toate detaliile, se cunoaste chiar si numele delegatului care a însotit "tractoarele" de la New York la Odessa. Istoria a fost povestita de John Milson în cartea Russian BT series (Profile. Windsor, 1971), iar Steven Zalog a povestit-o în valoroasa lucrare Soviet tanks and combat vehicles of World War Two (p. 67). Sigur, în Rusia se cunosc mai multe despre aceasta chestiune. Un specialist renumit în tancuri, Igor Pavlovici smelov, a scos cartea Tancurile BT: "Lui N.M. Toskin i s-a ordonat sa-si însuseasca modul de a conduce si întretine tancul si sa-l aduca în URSS. Christie a adus la cunostinta Departamentului de Stat ca a vândut doua tractoare firmei Amtorg. S-a obtinut aprobarea. La 24 decembrie 1930 vaporul cu tancurile a parasit New York-ul" (p. 7).

Daca nu dam crezare specialistilor de prima mâna, haideti sa verificam documentele. La poligonul britanic de tancuri Bowington se afla cel mai bogat muzeu de tancuri din Anglia. În muzeu este expusa copia acelei hârtii de vânzare a "tractoarelor" catre Uniunea Sovietica. Iar originalele se afla în muzeul de tancuri al poligonului Aberdeen din SUA. Exista si o explicatie: "Nu l-am apreciat pe Walter Christie, pe nemti i-am refuzat, iar lui Stalin i-am vândut doua «tractoare»". Stalin le-a introdus în productie de serie; la sfârsitul secolului 20 suspensia lui Christie este cea mai rezistenta si cea mai larg utilizata în lume.

Eu arat pe baza de dovezi ca Occidentul a "oferit" Uniunii Sovietice bombardiere si motoare de avion din Franta, motoare de tanc BMW din Germania, tancuri Vickers si Carden-Lloyd, tancurile lui Christie din America, iar toate acestea au fost trecute drept deseuri de metal sau produse strict civile. Documentele false, pe baza carora se introduceau prototipurile de arme în URSS sânt frunza de vita sub care Occidentul îsi ascunde rusinea.

Doar losif Kosinski obiecteaza. Sa nu ne certam. Haideti sa acceptam o data cu losif Kosinski: eu am nascocit istoria detectivista despre documentele false. Ce rezulta de aici? Eu arat ca s-au facut livrari în URSS sub acoperirea frunzelor de vita, iar Kosinski demonstreaza ca acestea s-au facut chiar si fara respectivele frunze de vita: Stalin a vrut sa cumpere cel mai bun tanc din lume, îl cumpara în SUA si nici macar n-are nevoie sa foloseasca documente false… SUA a refuzat Germania democratica (Hitler nu venise la putere), însa tovarasului Stalin i-a spus: va rog, poftiti de-l luati!

Daca este sa-l credem pe Kosinski, SUA e si mai proasta decât o descriu eu.

Kosinski declara: "Stalin nu era pregatit sa zdrobeasca Europa".

Dar iata situatia: "un tânar dezghetat" îi vinde lui Stalin mii de motoare de avion la pret de deseuri, iar vamesii si politistii francezi nu pot pricepe diferenta dintre încarcaturile de fier vechi si cele noi, ambalate industrial, separat fiecare, ca orice motor de avion. Genialul constructor de tancuri face uz de fals, Departamentul de Stat stie foarte bine ce fel de "tractoare" inventeaza Walter Christie, dar îi da aprobarea pentru ele, iar vamesii americani nu pot întelege nicicum diferenta dintre tractoarele pentru agricultura si carcasa blindata a unui tanc rapid. Tovarasii sovietici au declarat ca vor alipi Franta la indes­tructibila Uniune, iar aviatorul rosu, care luptase deja pentru ca Europa sa devina comunista, este respectat si are acces la toate secretele franceze.

Sa spuna, daca vor, ca Stalin nu era pregatit sa zdrobeasca Europa. Dar erau oare gata sa-si apere libertatea toti acesti "tineri dezghetati", constructori geniali si ministri exaltati, cu buchete de roze purpurii în mâna?

si Hitler avea aliati; Japonia, Italia, România, Ungaria, Finlanda.

Cel mai important si cel mai puternic aliat era Japonia. Dar cum putea sa-l ajute ea pe Hitler? Cu petrol? Ea însasi suferea de lipsa petrolului. Vasele de linie si portavioanele japoneze stationau din aceasta cauza. Cu alte materiale strategice? Japonia tocmai de aceea a intrat în razboi: ca sa se asigure cu astfel de materiale. Cum îl mai putea ajuta pe Hitler? O posibilitate reala: sa atace Uniunea Sovietica, împreuna cu Germania, si sa atraga o parte din fortele sovietice în Extremul Orient, însa Hitler a atacat, iar Japonia s-a abtinut, în cel mai dramatic moment al razboiului, când Hitler se afla la portile Moscovei, era absolut necesar sa fie oprite trupele odihnite ce soseau din Extremul Orient ca sa apere orasul. Era de asteptat ca Japonia sa dea dovada de initiativa. Ceea ce Japonia n-a facut, ea neamenintînd granitele sovietice. Dimpotriva, si-a desfasurat flota în partea opusa si, prin lovitura surprinzatoare de la 7 decembrie 1941, a început razboiul împotriva SUA si Marii Britanii, în momentul cel mai important, când a început prima contraofensiva sovietica de succes, de la Moscova, în decembrie '41, Japonia a lovit în directia contrara, la Pearl Harbour. Pentru Stalin a fost ca un cadou de Craciun, înainte de 7 decembrie 1941, Stalin stramutase trupele din Extremul Orient având serioase îndoieli. si deodata japonezii au atacat. Acum Stalin putea sa nu se mai teama de nimic.

Într-un avânt de solidaritate si ca sa sustina Japonia, Hitler a declarat si el razboi Statelor Unite. Hitler n-avea nevoie de un razboi împotriva SUA, cu atât mai mult într-un moment când trupele germane erau înfrânte la Moscova. Hitler astepta un gest de reciprocitate: Germania a declarat razboi SUA, iar Japonia, macar formal, din decenta, sa declare razboi Uniunii Sovietice, însa guvernul japonez s-a multumit sa-si exprime adânca recunostinta fata de Hitler pentru declararea razboiului împotriva SUA si atât.

Alianta cu Japonia n-a avut consecinte pozitive pentru Hitler. Doar negative. Extrem de negative. Practic, Japonia l-a atras pe Hitler în razboiul împotriva SUA. Asa ca ar fi fost mai bine sa nu-i aiba ele aliati pe japonezi. L-ar fi costat mai putin.

Alt aliat este Ungaria. Aceasta tara avea o mica armata, bine pregatita. Or, chiar dupa spusele lui Hitler (V.I.J., 1959, nr. 2, p. 79), ea nu putea fi un bun aliat pentru Germania neavînd pur si simplu motive sa lupte împotriva Uniunii Sovietice. Ungaria ar fi luptat cu mare bucurie împotriva altui aliat german – împotriva României.

Finlanda avea si ea o armata mica, foarte bine pregatita. Cu toate acestea, guvernul Finlandei sublinia permanent ca va duce un razboi independent împotriva Uniunii Sovietice si numai pentru înapoierea teritoriilor luate de Stalin în timpul Razboiului de iarna. Generalul feldmaresal W. Keitel a declarat la interogatoriul din 17 iunie 1945 ca nu s-a îndoit niciodata de dorinta Finlandei de a nu lupta cu Uniunea Sovietica si de a trece la tratative cu sovieticii la prima ocazie. Conform afirmatiilor lui Keitel, Hitler era cu totul de acord cu aceasta parere.

Alianta cu Italia a dat un rezultat negativ. Prin actiunile sale, Mussolini l-a atras pe Führer într-un razboi istovitor si lipsit de perspectiva, atât în Balcani, cât si în nordul Africii. Generalul-maior W.F. von Mellentin considera ca "intrarea în razboi a Italiei a fost pentru noi nefericita" (Luptele de tancuri între anii 1939-1945, M., 1957, p. 289). Despre alianta cu România, generalul se exprima, în alt loc, cu mult mai dur.

Hitler personal se purta fata de Italia aliata cu dispret. Iata câte ceva din Alocutiuni: "Acolo unde puterea este în mâna italienilor, este haos deplin" (22 iunie 1942). "Ei au declarat ca «se afla în stare de razboi-, dar nu au întreprins nici un fel de operatiuni militare… Italianului de mijloc nu-i place decât sa înfulece zdravan, nu-i deloc luptator" (22 iulie 1942).

Un "aliat" si mai ciudat era Spania, care a trimis o divizie pe frontul sovieto-german, dar practic a ramas în afara celui de-al doilea razboi mondial. Parerea lui Hitler despre Spania si generalul Franco: "Majoritatea populatiei este formata din lenesi si neispraviti… O impresie detestabila mi-a produs-o detasamentul de garda: pustile soldatilor erau acoperite cu un strat de rugina, încât n-ar fi putut trage nici un glonte… Este extrem de greu sa gasesti în Spania o personalitate iesita din comun, care sa poata face ordine…" (7 iulie 1942).

În acelasi spirit vorbeste si despre România. Hitler spunea ca, într-o situatie critica, trupele românesti îl vor lasa cu buzele umflate. Previziunea s-a confirmat stralucit la Stalingrad.

La interogatoriul din 17 iunie 1945, Keitel a declarat: "în urma campaniei din 1942 si a bataliei de la Stalingrad, am tras urmatoarele concluzii: nu poti sa-ti pui nici un fel de sperante în statele aliate (România, Ungaria, Italia si celelalte)".

Concluzia este corecta, numai ca trebuia facuta înainte de Stalingrad.

Sa comparam asadar aliatii lui Stalin cu cei ai lui Hitler si sa raspundem la întrebare: cine s-a pregatit mai bine de razboi?

Înca ceva. Uneori se uita ca, pe lânga SUA si Marea Britanic, Stalin mai avea aliat si Mongolia. Nu va grabiti sa râdeti, Mongolia era comparabila ca importanta cu SUA. În Mongolia sânt foarte-foarte multe oi. Blana de oaie este un produs strategic din care se fac cojoace, în anumite situatii, acest produs strategic face mai mult într-un razboi decât tancurile si tunurile. Prezenta sau absenta cojoacelor este în strânsa legatura cu marile victorii sau marile înfrângeri. Alianta cu Mongolia avea sa-i asigure lui Stalin cojoacele. Nu o victorie.

Capitolul 9 CUM AR FI REACŢIONAT MAREA BRITANIE

Organizând intelectualitatea Europei împotriva lui Hitler si a filosofiei sale, împotriva militarismului japonez, urmeaza sa-i inoculam ideea ca revolutia socialista mondiala este de neevitat.

M. Gorki, Scrisoare catre Stalin, martie 1936

Apare o întrebare pe deplin legitima.

Aliatii l-au ajutat din plin pe Stalin. Uniunea Sovietica a fost victima atacului si tocmai de aceea a fost ajutata. Dar daca Uniunea Sovietica ar fi atacat Germania, cum s-ar fi purtat în acest caz Marea Britanic si SUA?

Haideti sa vedem.

Sa începem statistica. Marea Britanic a intrat în razboi la 3 septembrie 1939. Drept raspuns, o flota de submarine germane a blocat Marea Britanic, în 1939, submarinele hitleriste au scufundat 222 de vase comerciale britanice. Aceasta este statistica oficiala (Roskill S., The War at Sea, 1939-1945, L., HM. Stationer Office, 1954, p. 615).

În medie, nemtii au scufundat câte doua vase pe zi, exceptând zilele libere si sarbatorile. Marea Britanic este o insula. Pe atunci nu se putea aproviziona cu alimente din resurse proprii; în plus, în Anglia nu cresc banane si nici ananas, iar britanicii nu pot trai mult timp fara ele. Aici nu e vorba de Rusia. Oamenii nu sânt deprinsi sa manânce scoarta de copac, si n-au învatat sa gateasca supa de broaste. Va spun sigur ca gentlemanul britanic nu-si poate duce zilele fara cafea braziliana.

În anul urmator, 1940, Marea Britanic a pierdut 1.056 de vase comerciale. De data aceasta câte trei pe zi. Flota comerciala britanica era zdrobita, în vreme ce flota germana de submarine se dezvolta cu pasi repezi.

"În primele sase luni din 1941 am pierdut 760 de vase comerciale, scufundând doar 12 submarine." si aceasta este statistica oficiala. Asa scrie capitanul M. Coswell, atasat militar al ambasadei Marii Britanii în URSS ("Steaua Rosie", 29 august, 1991). 760 de vase comerciale în sase luni înseamna câte patru pe zi. În 1939 – câte doua pe zi, în 1940 – câte trei, în 1941 – câte patru. Urmeaza concluzia oficiala a atasatului marinei militare: "în 1941, Marea Britanie se afla în pragul înfrângerii".

Va atrag atentia asupra faptului ca vorbeste un diplomat militar. Afirmatiile sale publice, pot fi considerate personale doar într-un singur caz: daca statul le dezminte imediat, le declara opinie personala, iar pe diplomat îl cheama acasa înlocuindu-l cu altul. Asa ceva nu s-a întâmplat. Prin urmare, avem de-a face cu un punct de vedere oficial: ÎN 1941 MAREA BRITANIE ERA ÎN PRAGUL ÎNFRÂNGERII.

Ea nu putea asadar sa astepte pâna în 1942. Într-adevar, rezervele de alimente erau epuizate, iar flota comerciala era practic distrusa. Marea Britanie nu putea sa si-o refaca; pentru aceasta trebuia ca în fiecare zi sa fie lansate la apa câte patru noi nave. Dar nu acesta este faptul cel mai important. Important este altceva: industria britanica functiona în principal cu materie prima din import. Exista un surplus la unele materii prime, dar cele mai multe erau insuficiente. Insuficienta, chiar si a unei singure componente, poate avea consecinte catastrofale. Imaginati-va ca înaltam o casa si avem totul pentru constructie, cu exceptia unui singur material, de exemplu cuiele sau sticla. Organismul economic al unei tari industriale cere simultan si la timp multe mii de componente, lipsa fie si a uneia putând însemna oprirea unei întregi ramuri industriale. Insuficienta materiei prime strategice a fost compensata cum s-a putut. Daca mergem pe strazile oraselor britanice, la fiecare cladire monumentala vom vedea urmele razboiului. În secolul 19 Imperiul britanic a cunoscut un avânt economic deosebit iar cladirile marete erau îngradite cu somptuoase garduri metalice. În marea lor majoritate, ele au fost taiate în anii 1940-1941 si trimise la topit. Dupa razboi, nu au mai fost reconstituite niciodata. Sa privim soclul cladirii principale a Universitatii din Bristol: temelie de piatra din care ies vergelele metalice ale gardului, atent taiate. Sa hoinarim pe strazile din Manchester, Newport, Liverpool, Edinburgh, Gloucester, Sheffield, York: în jurul catedralelor si parcurilor, scolilor si cimitirelor, garilor si scuarurilor se afla temelii masive de piatra si peste tot metalul este taiat. Exceptii: parcurile din Londra de la Palatul Buckingham si de la Parlament.

Când am pomenit de banane si cafea am glumit, însa fara materie prima industria britanica îsi dadea duhul. La colegiile din Oxford, obiectele de iluminat din bronz, minunat lucrate, si mânerele de la usi au fost demontate: erau necesare ca apa la explozibili.

Marea Britanie era ajutata de Statele Unite, însa ajutorul american ajungea partial în Marea Britanie, marea majoritate a lui ramânând pe fundul oceanului. Armatori care sa trimita vase comerciale spre tarmurile britanice deveneau tot mai putini, în Anglia, foamea si criza se accentuau. Presedintele Roosevelt nu putea sa declare razboi lui Hitler pentru ca în SUA existau forte foarte puternice care se împotriveau. Lozinca era: lasa-i pe europeni sa se taie între ei, întotdeauna America s-a îmbogatit din razboaie straine…

Marea Britanie avea doar doua solutii:

1. Sa semneze o pace separata cu Germania, mai simplu spus: sa ajunga la mila lui Hitler.

2. Sa atraga Uniunea Sovietica în razboi împotriva lui Hitler.

Britanicii nu voiau sa capituleze, dar nici nu puteau spera la o campanie hitlerista în Rasarit. Toti întelegeau ca Germania nu poate lupta simultan pe doua fronturi -si împotriva Marii Britanii, si împotriva Uniunii Sovietice. Razboiul pe doua fronturi ar fi însemnat pieirea Germaniei. Acest lucru îl stia fiecare, îl stia si Hitler si o afirma deschis. Nimeni nu putea spera ca Hitler sa-l atace pe Stalin. Ultima posibilitate: Stalin sa-l atace pe Hitler. Spre acest lucru nazuia Marea Britanie: sa-l convinga pe Stalin. Toti politicienii, diplomatii, generalii si amiralii, ofiterii si ziaristii, fermierii si docherii, marinarii vaselor scufundate si copiii lor înfometati priveau cu speranta spre Rasarit. Era ultima speranta. Iar prostia lui Stalin era de neînteles pentru britanici: uite-l cum sta si asteapta, Marea Britanie îsi da ultima suflare, nu mai rezista mult, nu mai prinde anul 1942, va fi silita sa capituleze. si atunci, în 1942, prostul de Stalin va ramâne fata în fata cu Hitler. Nu poate sa priceapa acest lucru? Trebuie acum sa atace Germania, în 1941, înainte ca Marea Britanic sa capituleze!

Cititorului meu, pe care soarta îl va purta prin ceturile Albionului, îi propun sa viziteze oricare biblioteca britanica, de exemplu biblioteca Muzeului Razboiului Imperialist. Ah, ce muzeu! Acolo sânt pastrati pâna si epoletii de maresal, autentici, ai tovarasului Stalin, pe care Churchill i-a cerut ca suvenir. Pe noi însa ne intereseaza ziarele. Sigur, ziarele nu se dau direct în mâna, însa microfilmele da. Conectati monitorul si montati rolfilmul. Veti citi ce scria presa britanica în acele zile. Scria despre Stalin care se comporta ca un prezbit, fiind atât de molipsit de pacifism încât nu vede pericolul de a ramâne singur în fata lui Hitler. Urmau apelurile catre Stalin: ataca! ataca! ataca!

Exact ca-n vechile romane: omul bun, ajuns la necaz, implora ajutorul nobilului cavaler: o, vino, vino!

În scrisorile lui Churchill catre Stalin apare acelasi motiv: Hitler ne zdrobeste, iar tu o sa ramâi singur… Excelenta Voastra, tovarase Stalin, vino în ajutor, asta-i si salvarea ta!

Se pune întrebarea: cum ar fi reactionat Marea Britanic la o lovitura prin surprindere a lui Stalin asupra Germaniei?

Raspunsul este ca ar fi reactionat cu un strigat de bucurie si de usurare! Nicidecum altfel.

Ar fi raspuns cu milioanele de multumiri ale copiilor britanici adresate bunului tatuc losif si victorioasei Armate Rosii eliberatoare. Marsul ei victorios ar fi fost presarat cu stegulete rosii în fiecare scoala britanica, pe fiecare harta si pe fiecare glob scolar. Comunicatul privind atacul prin surprindere al Trupelor aeriene de razboi (V.V.S.) asupra aerodromurilor germane ar fi fost întâmpinat cu un autentic si neretinut entuziasm de fiecare gazeta britanica, în fiecare spital, de fiecare uzina sau atelier, în orice berarie britanica, cetatenii ar fi baut ultimii shillingi în sanatatea tovarasului Stalin si a generalilor sai victoriosi, în toate bisericile britanice s-ar fi tras clopotele: vine mântuirea! Iar femeile britanice, cu lacrimi de fericire în ochi, ar fi pus portretele Tatucului Joc în ferestrele caselor.

Începând cu 3 septembrie 1939, principala sarcina a diplomatiei britanice era de a explica guvernului sovietic ca trebuie sa intre în razboi împotriva lui Hitler. Nu voi mai cita aceste mesaje. Arhivele diplomatiei britanice din acea perioada sânt deschise si, credeti-ma pe cuvânt, sânt pline de dosare cu lamuriri, cu chemari si chiar cu amenintari: intrati în razboi, intrati, intrati! în disperare de cauza, diplomatia britanica trece la santaj: daca Uniunea Sovietica nu intra în razboi împotriva Germaniei, Marea Britanic va semna o pace separata cu Germania, asa ca hotarâti-va!

Sa chibzuim la ce-i mai ramânea de facut Marii Britanii.

Situatia se prezinta astfel: Germania este cheia Europei. Ea este principala tinta a comunistilor. Despre asta au vorbit Marx, Engels, Lenin, Trotki, Tuhacevski, Radeck, Kamenev, Zinoviev, Unschlicht etc.

Juramântul lui Stalin în fata mormântului lui Lenin este sovietizarea lumii si, mai întâi, a Europei, iar în Europa mai întâi a Germaniei. Acesta este planul vietii lui Stalin si telul sau. Dar tovarasul Stalin a aranjat astfel ca însusi Churchill sa-l roage sa se ocupe de aceasta chestiune. Churchill invita, roaga, explica, convinge, insista si chiar ameninta. Asa scrie istoria oficiala sovietica: "în cercurile conducatoare din Anglia se faureau diferite planuri -de presiune» asupra Uniunii Sovietice cu scopul ca aceasta sa fie obligata sa lupte împotriva Germaniei" {Istoria Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, vol 1., p. 403).

Fiecare general sovietic stia acest lucru. Maresalul Uniunii Sovietice, A.I. Eremenko: "Anumite cercuri din Anglia, temându-se de încercarile lui Hitler de a forta Canalul Mânecii, depuneau toate eforturile ca sa ne atraga în razboi" (Pe directia Vest, p. 477).

Asa trebuie dusa politica externa. Stalin îsi va deplasa în secret trupele spre granitele occidentale si nu va trebui sa explice ulterior opiniei publice internationale pentru ce a zdrobit Germania; asta se asteapta de la el, asta se spera, astfel de actiuni i se cer, ba chiar anumite forte britanice îl "preseaza" pe tovarasul Stalin "si depun toate eforturile, ca sa ne atraga în razboi".

Fapt bizar la prima vedere: ambasadorul Marii Britanii în URSS, sir Stafford Cripps, îi explica în repetate rânduri adjunctului Comisarului poporului pentru afaceri externe al URSS, tovarasului AJ. Vîsinski, ca Uniunea Sovietica trebuie sa atace Germania, dar primeste un raspuns hotarât: nu, nu si nu!

Raspunsurile sânt date de acelasi Andrei Januarievici Vîsinski, în popor Jaguarievici, care, într-o vreme, mai ca nu l-a trimis pe tovarasul Lenin dupa gratii; dupa victoria lui Lenin însa, Jaguarievici si-a schimbat culoarea, s-a recalit si s-a restructurat, a devenit un leninist credincios, în timpul lui Stalin, împreuna cu tovarasul Jagoda, a devenit principalul manevrant la masina de tocat proletara, apoi l-a trimis chiar pe Jagoda în aceasta masina ele tocat, a continuat sa toace împreuna cu tovarasul Ejov, apoi si Ejov a cazut în masina; Vîsinski însa a iesit din încurcatura si, pentru iscusinta sa, a fost trimis pe frontul diplomatic. Iscusitul Jaguarievici primeste pe ambasadorul britanic si-i raspunde ca Uniunea Sovietica nu doreste decât pacea si nici ca vrea sa auda de razboi: pace, pace si iar pace.

Pe multi cercetatori îi tulbura un lucru: Sir Cripps, ambasadorul britanic, explica avantajele intrarii Uniunii Sovietice în razboi, iar Jaguarievici refuza cu fermitate -Uniunea Sovietica este o tara iubitoare de pace, noi nu atacam pe nimeni! Tulbura faptul ca Jaguarievici raspunde imediat, fara a-l consulta pe Molotov sau chiar pe tovarasul Stalin. De aici tragem concluzia: politica Uniunii Sovietice era atât de pasnica, încât Jaguarievici nici macar n-a trebuit sa-si ceara permisiunea de la superiori.

Eu am însa o alta explicatie. Sa ne imaginam ca sîntem cei care cerem, ne-am golit buzunarele de tot ce avem si mergem la marele sef (din auzite, spertar si santajist) încercând marea cu degetul: ai grija, ocrotitorule, ca ne prapadim. Fireste, seful cel mare nu ne primeste. Ne primeste un slugoi, un oarecare Panterovici sau Leopardovici. Îi spunem rugamintea fierbinte, mototolim caciula în mâna, ne uitam în podele, apoi întindem cu grija plocoanele mototolite: poftiti câtiva firfirici, o nimica toata, pentru înaltimea sa!

Credeti poate ca Tigrovici-Bursucovici va alerga la sef dupa instructiuni: cum, sa procedez – sa primesc "atentia" sau sa refuz?

Nici într-un caz! Slugoiul se enerveaza, fara instructiunile sefului: drept cine ne iei, lichele sau ce?!

Trebuie sa fim atenti la urmatorul fapt. Jaguarievici refuza ferm rugamintile britanice de intrare a Uniunii Sovietice în razboi. Daca propunerile britanice sânt inacceptabile pentru tovarasii Vîsinski si Molotov, precum si pentru tovarasul Stalin, aflat în spatele lor, înseamna ca trebuie data o lectie o data pentru totdeauna pentru ca santajul sa nu se mai repete. Tovarasul Vîsinski însa refuza ferm propunerea Marii Britanii, dar fermitatea e de asa natura ca permite ambasadorului Cripps sa repete rugamintea peste o saptamâna. si din nou urmeaza un raspuns categoric: "Drept cine ne iei?".

Valoarea tuturor refuzurilor "hotarâte" ale lui Vîsinski se poate determina prin faptul ca, la începutul lui iunie 1941, tonul diplomatiei sovietice s-a schimbat brusc. Daca-l curatam de coaja diplomatica, raspunsul lui Jaguarievici la propunerea de a intra în razboi suna de data aceasta în felul urmator: "Ei, bine, o sa ne mai gândim. Dar ce vom avea pe chestia asta?".

Din Londra a venit un strigat de bucurie: "Tot ce doriti!".

Daca este sa interpretam raspunsul britanic în limita decentei, atunci el ar suna astfel: "Ministrul Afacerilor Externe al Angliei, A. Eden, l-a invitat la 13 iunie pe reprezentantul plenipotentiar sovietic I. Maiski si i-a declarat din însarcinarea primului ministru-ca, daca în viitorul apropiat va începe razboiul între URSS si Germania, guvernul englez este gata sa acorde ajutor deplin Uniunii Sovietice" (Istoria celui de-al doilea razboi mondial, voi. 3, p. 352).

Iata genialitatea stalinista! Iata Supremul Viclean al tuturor timpurilor si popoarelor. A aranjat lucrurile în asa fel încât nu numai ca agresiunea este asteptata de zeci de milioane de oameni din întreaga Europa, nu numai ca marele Churchill îi cere prin rugaminti lui Stalin sa atace, dar tovarasul Stalin mai cere si plata pentru agresiunea sa si primeste neîntârziat un raspuns plin de bucurie: vei primi ajutor deplin!

Mi se poate reprosa ca istoria sovietica oficiala are cu totul altceva în vedere: convorbirile de la Londra, din 13 iunie 1941, privesc un posibil ajutor britanic în caz de agresiune germana.

Replica mea este ca toata politica Marii Britanii a fost sa frânga cerbicia lui Stalin, sa-l convinga sa intre în razboi împotriva lui Hitler, sa-l atraga pe Stalin în razboi. Daca era de presupus un razboi defensiv al Uniunii Sovietice împotriva agresiunii germane, atunci nu trebuia atras într-un razboi de aparare: Hitler ataca si, faptul e de la sine înteles, Stalin va lupta chiar fara rugamintile lui Churchill. Daca se presupune ca agresorul va fi Germania, atunci de ce sa mai pierzi vremea cu înduplecarea lui Stalin? Iar daca tot se presupune ca Stalin va deveni în zilele ce urmeaza victima lui Hitler, de ce Marea Britanic sa-si ia anumite obligatii în fata Uniunii Sovietice? într-adevar, este de mirare: Marea Britanic tara beligeranta, aflata în pragul prapastiei, îsi ia obligatia sa acorde ajutor deplin nebeligerantei Uniuni Sovietice.

Totul este însa foarte simplu: Churchill îi cere lui Stalin sa intre în razboi si îi propune tot ce-i convine: ataca, iar eu sânt omul tau!

În articolele lor, criticii mei, general-colonel D. Volkogonov, profesorul G. Gorodetki si altii, se refera la un document foarte interesant. La 16 iunie, Comisarul poporului al Securitatii statului din URSS, tovarasul V. Merkulov, i-a prezentat lui Stalin o informatie primita de la agentii din statul-major al Lüftwaffe: agresiunea lui Hitler împotriva URSS este pregatita si poate începe în orice moment. Pe aceasta comunicare tovarasul Stalin a pus ferm o rezolutie foarte explicita, cu o indicatie precisa – la ce origine a mamei lui trebuie expediata sursa informatiei respective.

Criticii mei nu înteleg ca tocmai acest exemplu darâma complet tot esafodajul lor. Raportul agentului si "rafinata" rezolutie stalinista constituie un document de o importanta extraordinara. Este confirmarea faptului (întarita de semnatura lui Stalin) ca URSS n-a crezut pâna în ultimul moment în posibilitatea ofensivei germane. De aici rezulta ca TOATE actiunile lui Stalin si ale subordonatilor sai nu pot fi explicate drept pregatire pentru respingerea unei agresiuni. Un numar urias de trupe se deplaseaza în secret spre frontiera – si nu ca sa respinga agresiunea; trupele au aruncat bocancii cu moletiere si cizmele din pânza, încaltând altele din piele – nu ca sa respinga agresiunea; al doilea esalon strategic al Armatei Rosii se deplasa în secret spre regiunile de granita din vest – nu ca sa respinga agresiunea; aerodromurile din preajma granitei sânt arhipline de avioane – nu ca sa respinga agresiunea; detinutilor li se dau arme – nu ca sa respinga agresiunea!

Nu se planuiau nici un fel de contralovituri pentru respingerea agresiunii. Daca vreun destept i-ar fi adus spre aprobare tovarasului Stalin un plan al contraatacurilor pentru a respinge un atac surpriza, tovarasul Stalin ar fi notat aceeasi rezolutie. Apropo, criticii mei afirma ca n-au reusit sa gaseasca în arhive nici un fel de planuri de agresiune sovietica, întrebare: dar planuri de aparare a statului ati gasit? Dar planuri ale contraatacurilor despre care ni s-a povestit vreme de cincizeci de ani? Unde sânt? De ce nu le-a publicat nimeni niciodata? Nu trebuie sa confruntam planurile de acoperire a granitei de stat cu planurile de aparare a tarii si de respingere a unui atac. Sânt lucruri diferite. Nu s-a reusit asadar sa se descopere planurile de aparare a statului. Nu existau astfel de planuri, precum nu existau nici intentii ale tovarasului Stalin de a respinge agresiunea. El nu credea în agresiunea germana, lucru pe care l-a si notat în rezolutie.

Iar convorbirile de la Londra din 13 iunie 1941 nu înseamna deloc pregatire pentru respingerea unui atac. Daca reprezentantul plenipotentiar sovietic la Londra, tovarasul Maiski, ar fi raportat tovarasului Stalin ca ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, din însarcinarea lui Churchill însusi, a propus "ajutor deplin" în respingerea agresiunii germane, atunci tovarasul Stalin l-ar fi trimis pe tovarasul Maiski spre aceeasi origine materna.

Stalin mai avea un motiv sa raspunda prin refuz la propunerile britanice de a intra în razboi împotriva lui Hitler. Motivul consta în faptul ca un plan poate fi pastrat secret fata de inamici numai în cazul în care ramâne necunoscut chiar si prietenilor. Cu atât mai mult cu cât ambasadorul britanic la Moscova, sir Stafford Cripps, era prost si limbut.

Stalin a declansat al doilea razboi mondial pentru a zdrobi Europa, însa Cripps nu stia acest lucru. Cripps considera ca el însusi l-a înduplecat pe Stalin sa intre în razboi, explicându-i importanta momentului, unic si extrem de avantajos, si imposibilitatea de a mai astepta pâna în 1942.

si iata ca la începutul lui iunie Cripps a remarcat la sovietici o schimbare de ton: ce avantaje avem daca intram în razboi ?

Ambasadorul este extaziat: el, preaînteleptul Cripps, a reusit sa-l convinga pe tacutul si încapatînatul Stalin sa faca ceva împotriva lui Hitler! întreaga lume va trebui sa afle imediat ca el, genialul, a salvat Marea Britanie! Ajutorul este aproape! Grabiti-va sa-l vedeti!

Toti cei din jurul lui Cripps au început sa vorbeasca imediat despre apropiatul razboi al Uniunii Sovietice împotriva Germaniei. Pe aripile bucuriei, ambasadorul însusi zboara la Londra si, neîntârziat, în gazetele britanice începe scenarita cronica privind cele mai fericite posibilitati…

Reactia lui Stalin a fost imediata si feroce: Comunicatul TASS din 13 iunie 1941. Acesta începe fara nici o introducere : "înca înainte de sosirea ambasadorului englez Cripps la Londra, dar mai ales dupa sosirea lui, în presa engleza si, în general, în cea internationala au început sa fie trâmbitate tot felul de zvonuri despre «apropierea razboiului dintre URSS si Germania»… Uniunea Sovietica ar fi început, chipurile, sa se pregateasca intens de un razboi cu Germania si îsi concentreaza trupele la granite… Zvonul ca URSS se pregateste de razboi cu Germania este mincinos si provocator…".

Tovarasul Stalin s-a suparat evident. Ca sa-i întelegem gradul sau de mânie, trebuie sa ne amintim ca dupa înfrângerea lui Napoleon, din initiativa Rusiei, s-a initiat în 1815 Congresul de la Viena, care a stabilit toate regulile practicii diplomatice existente si astazi, în conformitate cu hotarârile congresului, un diplomat, indiferent de rang, este reprezentantul statului. Ofensa adusa unui diplomat înseamna ofensa întregului stat. Ambasadorul este reprezentantul diplomatic cel mai înalt al unui stat în alt stat. Ofensa adusa unui diplomat, poate sa aiba consecinte dezastruoase.

În comunicatul TASS, Stalin îl ofenseaza pe ambasadorul britanic. Nimeni nu se îndoieste ca el este autorul textului. În plus, Stalin este seful guvernului, iar TASS este o structura guvernamentala subordonata direct acestuia.

În comunicat se afirma ca ambasadorul Cripps este sursa raspândirii zvonurilor, zvonuri dovedite mincinoase si provocatoare. Mai simplu spus, ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, este mincinos si provocator. Or, nu este pur si simplu o jignire adusa ambasadorului, este o jignire adusa întregii tari.

N-am mai gasit în istoria diplomatiei un alt exemplu de acest fel, îndeosebi în relatiile dintre doua mari imperii. Mândra, chiar trufasa Anglie trebuia sa rupa imediat relatiile diplomatice cu Uniunea Sovietica, sa solicite scuze si sa ia alte masuri.

Dar Marea Britanie n-a reactionat în nici un chip.

Din ce motiv?

Mai întâi, pentru ca de vreme ce la Oxford se demontau mânerele de la usi, nu era momentul propice sa fie ofensata de apostrofarile Kremlinului.

În al doilea rând, si acest lucru este cel mai important, Churchill a înteles foarte bine ca Stalin are dreptate: ambasadorul Cripps, într-adevar, a vorbit fara rost.

Orice lucrator în serviciul de informatii al oricarui spionaj din lume stie o regula simpla: în noianul de informatii, dezmintirile sânt cele mai importante si mai interesante. Ele ofera cheia. Orice spionaj urmareste cu atentie cine si ce dezminte si încearca sa înteleaga de ce. La 13 iunie 1941, prin trimiterea în eter a Comunicatului TASS, tovarasul Stalin nu s-a sfiit sa ofenseze pe ambasadorul unui mare stat, adica al unui potential aliat într-un razboi ucigator care trebuia sa se dezlantuie de la o zi la alta (dupa cum era clar pentru toti participantii la evenimente). Haideti sa întrebam un psiholog ce este cu aceasta furie a tovarasului Stalin. Prin firea sa, Stalin era furios în orice actiune, însa în privinta vorbelor era tacut. Ce s-a întâmplat dintr-o data cu el? Daca Stalin simte apropierea agresiunii hitleriste si pregateste Uniunea Sovietica pentru respingerea ei, atunci "flecarelile" lui Cripps îi fac un serviciu – toate ziarele din lume vor trâmbita: Stalin simte pericolul, Stalin se pregateste sa respinga invazia, nu poate fi surprins!

Pe cel care raspândeste astfel de zvonuri nu trebuie sa te superi. Trebuie sa-l premiezi cu ordinul Lenin.

Ne ramâne sa presupunem ca ambasadorul Cripps a început sa vorbeasca despre un alt scenariu de razboi, pe care tovarasul Stalin îl tinea în mare secret.

Stalin este un infractor de mare clasa, e greu de egalat. Tovarasul Stalin a început cu putin: jefuirea unei banci; jefuirea tezaurului public din Tbilisi, înfaptuita sub geniala conducere a tovarasului Koba-Djugasvili, a intrat în manualele de criminalistica din toate tarile lumii. Cu exceptia celor sovietice, desigur. Nu le este prea comod comunistilor sovietici ca viitorii militieni sa studieze pe un exemplu clasic, caci banca a fost jefuita (magistral, trebuie s-o recunoastem) de viitorul conducator al proletariatului mondial, de viitorul geniu al tuturor timpurilor si popoarelor. Nu le este prea la îndemâna sa declare ca în fruntea patriei proletariatului mondial s-a aflat vreme de treizeci de ani, fara întrerupere, un spargator de seifuri, poreclit Koba.

În vara lui 1941, dupa douazeci de ani de pregatire, Koba intentiona sa repete ceea ce cândva facuse la Tbilisi în miezul zilei, sub privirile uimite ale populatiei si politiei. Numai ca acum, în 1941, se pregatea un jaf la scara europeana. Stalin pregatise totul, prevazuse totul. Hotarâse ca, prin aluzii încetosate, sa-si orienteze partenerul, pe sir Churchill, spre anumite directii, însa acesta avea un om complet lipsit de inteligenta, ba înca si gura-sparta.

Comunicatul TASS din 13 iunie 1941 are mai multe fatete: este adresat si lui Hitler, si lui Churchill.

Lui Hitler: trancanesc multi vrute si nevrute; sa nu-i crezi!

Lui Churchill: calmeaza-l pe flecar!

Hitler a primit mesajul, i-a înteles sensul, dar s-a hotarât sa dea crezare ambasadorului Cripps, si nu dezmintirii staliniste.

si Churchill a receptionat mesajul si i-a înteles sensul. Nu l-a mai admis pe Cripps în treburi atât de delicate, nu s-a suparat pe Stalin pentru ofensarea diplomatului, altfel spus, pentru ofensa adusa Marii Britanii. Mai mult, l-a ajutat pe Stalin cât i-a stat în putinta.

Concluzia este ca trebuie sa ai aliati care sa-ti sara în ajutor oricând, fara sa se simta vreodata ofensati.

Împotriva versiunii mele s-au scris munti de articole. Au aparut si carti. Deocamdata am citit numai patru, dar fagaduiesc sa le citesc si pe celelalte. Prima a fost scrisa de Gabriel Gorodetki, profesor la Universitatea din Tel Aviv. A fost invitat la Moscova, i s-au deschis arhivele Ministerului Apararii, ale GRU (este primul caz din istorie), ale Ministerului Afacerilor Externe. Gorodetki a avut deschise toate usile si în Occident (Spargatorul are inamici si aici). Profesorul Gorodetki a adunat o cantitate uriasa de documente si le-a publicat. Ce-i drept, el nu le-a înteles sensul. Documentele din aceasta carte, toate, con­solideaza versiunea mea.

Capitolul al optulea din cartea lui Gorodetki este dedicat în întregime lui Cripps: cum a îndemnat, a rugat, a explicat, a convins pe conducatorii sovietici sa atace Germania: "Anglia îsi traieste agonia si spera la un razboi apropiat în Rasarit…", "aluziile lui Cripps la posibila încheiere a unei paci separate în cazul în care Rusia nu-si modifica politica…" (adica daca îsi va pastra neutralitatea – V.S.). "Cripps s-a straduit sa-i atraga pe rusi de partea Angliei, jucând pe cartea încheierii unei paci separate…" etc. etc. Nimic nu l-a influentat pe "nepriceputul" Stalin si atunci ambasadorul Cripps a trimis un mesaj personal lui Vîsinski: "Merita oare sa asteptati si sa întâmpinati singuri fortele unificate ale armatelor germane… luând în calcul acel ajutor din partea Marii Britanii…" (p. 170). Iar când argumentele ambasadorului britanic s-au terminat, a început sa-i sperie pe Vîsinski, pe Molotov si pe Stalin: "Nu este exclus ca, în cazul extinderii razboiului pe o perioada mai lunga de timp, Marii Britanii sa-i surâda ideea încheierii unui act având ca obiect încheierea razboiului…" (p. 215). Aceasta idee se repeta pâna în ultimul capitol, pâna în ultimele pagini ale cârtii: "Anglia încearca disperat sa atraga Rusia în razboi" (p. 327). Se refera si la întâlnirea lui Maiski cu Eden din 13 iunie.

Sa scrutam putin lucrurile: Uniunea Sovietica a aparut ca "prototip al viitoarei Republici Sovietice Socialiste Mondiale" (I. Stalin, "Pravda", 31 decembrie 1922) si iata ca Marea Britanie îl invita pe tovarasul Stalin sa-si înfaptuiasca acest plan. Iar tovarasul Stalin se suceste, se-nvârteste, nu accepta invitatia. Atunci Marea Britanie începe sa-l roage, sa-l lamureasca si chiar sa-l sperie.

lata un exemplu de politica externa! Iata-l pe cel mai destoinic ucenic al marelui Machiavelli depasindu-si cu mult magistrul!

Agresiunea trebuie pregatita în asa fel încât ceilalti sa te traga de mâna sa actionezi, sa-ti multumeasca pentru asta si tu sa distrugi Europa pe spezele ei.

Capitolul 10 CÂND S-A ÎNFIINŢAT COALIŢIA ANTIHITLERISTĂ ?

Nu te pripi daca mai vrei sa primesti banuti iar valuta ta sa nu se prabuseasca.

I. Stalin, Opere, voi. 7, p. 287

Veti spune ca nu este vorba de Marea Britanie, ca sustinerea cea mai importanta n-a venit de aici, ci din SUA. Cum ar fi reactionat Statele Unite la razboiul de "eliberare" a Uniunii Sovietice dus în Europa si în toate coloniile europene?

Sa recapitulam: Hitler a atacat Polonia, Marea Britanie si Franta i-au declarat razboi. America si-a pastrat neutralitatea; cuceririle hitleriste n-au impacientat Statele Unite. Peste doua saptamâni, tovarasul Stalin a atacat Polonia si nimeni nu i-a declarat razboi, nici Marea Britanie, nici Franta. Nici Statele Unite nu s-au revoltat.

Apoi, Stalin a atacat Finlanda si, iarasi, nimeni nu i-a declarat razboi. Sa nu mint, a fost dojenit putin si cu asta totul s-a terminat. Presedintele Roosevelt a declarat Uniunii Sovietice un "embargo moral". "Embargoul moral" n-a influentat deloc livrarea de tehnologie din SUA, de aceea pentru tovarasii Stalin si Molotov si pentru toti ceilalti tovarasi embargoul nu însemna nimic. La 29 martie 1940, tovarasul Molotov afirma în Sovietul Suprem: "în ultimul timp, relatiile noastre cu SUA nu s-au îmbunatatit dar, probabil, nici nu s-au înrautatit", în traducere ruseasca: "Scuipam pe embargoul moral".

Se întelege, "embargoul moral" a fost ridicat imediat si, în aprilie 1940, au început negocieri sovieto-americane pe teme economice. Printre altele, partea sovietica a pus problema "acelor piedici, care au fost puse de oficialitatile americane, privind admiterea inginerilor sovietici la uzinele de avioane" (Istoria celui de-al doilea razboi mondial, voi. 3, p- 352). Fraza trebuie citita cu atentie. Nu este vorba aici daca inginerii sovietici sânt admisi sau nu la uzinele de avioane. Erau admisi. Numai ca unii functionari americani se gândeau sa introduca anumite limitari. Vai, ce enervant! Asadar, negocierile au drept scop ca inginerii sovietici sa fie admisi si pe mai departe la uzinele de avioane, însa fara nici un fel de limitari.

Nu vom pune problema sintagmei "inginer sovietic la uzina americana de avioane", nu ne vom interesa de ce departament tin acesti ingineri. Amintim pur si simplu ca la uzinele de avioane din Occident veneau adesea ingineri sovietici de diferite ranguri. La uzinele germane de avioane, de pilda, lucrau ingineri sovietici. Unul dintre acestia, renumitul spion militar Nikolai Maximovici Zaitev, locotenent-colonel GRU, a relatat pe scurt despre continutul muncii sale în "Revista de istorie militara" (1992, nr. 4). Despre ce faceau inginerii sovietici în America ne-a relatat specialistul în cifruri Igor Guzenko, fugit dupa razboi de la o ambasada sovietica dupa ce a luat cu sine un dosar consistent. "Inginerii" au patruns mult mai departe de uzinele de avioane, au ajuns pâna la secretele nucleare si termonucleare americane. "Inginerii" au ajuns pâna în anturajul presedintelui american si au recrutat acolo surse de informatie. "Prietenii"' inginerilor nostri l-au însotit pe presedintele american la conferinta de la Teheran si lalta si i-au dat cele mai pretioase sfaturi. Daca Guzenko n-ar fi povestit lumii întregi despre activitatea "inginerilor", SUA ar fi continuat sa nu înteleaga nimic si cine stie cum s-ar fi sfârsit totul…

Sa ne întoarcem la anul 1940. Vara, tovarasul Stalin a pus laba si pe Estonia, Lituania si Letonia. Nimeni nu i-a declarat razboi. Nici "embargo moral".

Sa presupunem acum ca în 1941 tovarasul Stalin a receptat deodata crimele hitleriste, a înteles brusc rugamintile Marii Britanii si, în iuresul unei sfinte mânii, a atacat nimicitor prin România si Germania, eliberând Europa de ciuma bruna si aducând bucuria si fericirea zecilor de mii de oameni înrobiti. Cine ar fi îndraznit sa se revolte din aceasta cauza?

Chiar claca s-ar fi gasit un asemenea om (fie el presedintele SUA însusi), imediat i s-ar fi pus eticheta de "coada de topor" hitlerista.

Daca Stalin l-ar fi atacat pe Hitler, a te pronunta împotriva lui Stalin (fie si cu o dojana sau cu un "embargo moral") ar fi însemnat ca esti de partea lui Hitler. Nu este treaba mea sa judec de ce Richard Nixon a fost înlaturat, dar motivul l-a constituit faptul ca asistentii presedintelui au plecat urechea la ce îndrugau inamicii sai politici. Participarea personala a presedintelui la aceasta actiune n-a fost demonstrata, însa America nu si-a iertat conducatorul. Dar sa ne amintim ca Roosevelt a pastrat tacerea atunci când Hitler cotropea Europa si construia lagare de concentrare. Sa ne închipuim ca Stalin l-ar fi atacat pe Hitler, iar presedintele SUA si-ar fi iesit din fire si i-ar fi declarat razboi lui Stalin, un razboi în apararea lui Hitler, în apararea Gestapo-ului, a lagarelor si trupelor S.S., înrobitor pentru Europa. Oare câte ceasuri ar mai fi stat un asemenea presedinte la Casa Alba?

Stalin stia ca oamenii normali, tarile si guvernele normale nu se vor alia cu Hitler, stia ca împotriva lui Hitler se va uni întreaga lume, stia ca nimeni nu se va încumeta sa-l apere. "Spargatorul de gheata al Revolutiei" a fost gândit de un geniu si elaborat sa uimeasca generatiile viitoare.

De aceea, în cazul unei lovituri sovietice asupra Germaniei, SUA nu putea sa intre în razboi împotriva lui Stalin. Voi spune si mai mult: în aceasta situatie, SUA nu putea sa ramâna neutra. Stalin elibereaza Europa, iar SUA sta deoparte! Cine va mai întinde mâna omului de afaceri american ?

Sa ne apropiem si mai mult de fapte: la 21 iunie 1941, Statele Unite ale Americii si-au exprimat oficial hotarârea de a-l sustine pe Stalin în razboiul împotriva Germaniei. Aceasta este marturia lui Willis K. Armstrong, om important în administratia americana ("Grani", 1985, nr. 136, p. 229). Marturia nu a fost niciodata contestata si negata de nimeni.

Hitler nu putea sa afle în aceeasi zi despre întelegerea sovieto-americana. Spionajul nu putea sa obtina informatii de asemenea importanta pe care sa le raporteze atât de repede. Dar si fara ele, Hitler stia de ce parte se afla SUA. În aceeasi zi, la 21 iunie, Hitler scrie o scrisoare lui Mussolini.- "Va intra sau nu America în razboi, mi-e totuna; si asa ea apartine în cea mai mare masura inamicilor nostri… Pentru acestia se trimit în ascuns materiale militare din America…"

Întelegea lucrurile foarte clar.

Ni se spune ca Hitler l-a atacat pe Stalin si abia dupa aceea s-a format coalitia antihitlerista. De fapt, lucrurile stau altfel. Înainte de atacarea Germaniei Stalin a creat coalitia antihitlerista. O confirmare o constituie livrarea engleza de arme pentru Stalin înainte de 22 iunie 1941. Am reusit sa gasesc în Marea Britanie un marinar care a facut parte din echipajul unui vas britanic ce a dus la Murmansk, pe 12 iunie 1941, prima transa de arme. Pe 16 martie 1989 am înregistrat discutia cu el si am încredintat-o unei persoane de încredere. I-am verificat marturia în arhive. În lumina documentelor gasite îmi dau seama ca Marea Britanie si Uniunea Sovietica au ascuns ceva în relatiile lor, iar problema privind primul convoi arctic în porturile sovietice nordice merita o examinare speciala. Deocamdata atrag atentia numai asupra unei situatii picante: Marea Britanie este în razboi si nu are suficiente arme. Uniunea Sovietica se afla teoretic în stare de pace, iar Marea Britanic, beligeranta, furnizeaza armament într-o tara nebeligeranta. Situatia este cu atât mai picanta cu cât Germania lupta împotriva Angliei; nici Germania nu are suficient armament, îi lipsesc în primul rând navele de razboi, însa si Germania îi trimite armament lui Stalin, de pilda crucisatorul greu de ultimul tip "Lützow". Stalin a primit armament de la ambele parti aflate în conflict. Ramânând formal neutru, a acordat o mare importanta înarmarii, mai mare decât liderii tarilor aflate deja în razboi.

Alianta cu Marea Britanic îi asigura automat lui Stalin alianta cu Australia, cu Noua Zeelandâ, cu India, cu Africa de Sud, cu Canada si cu alte state.

Mai mult: daca în aprilie 1940 diplomatia sovietica a ridicat problema anularii accesului limitat al inginerilor sovietici în uzinele americane de aviatie, înseamna ca exista deja o coalitie antihitlerista.

Acestea nu sânt presupuneri, în 1973, cercetatorul american Antony Sutton a scris cartea Sinuciderea rationala. Cartea este frumoasa prin faptul ca autorul nu divulga cititorului punctul sau de vedere, dar îi prezinta documente cu adevarat "ucigatoare". La paginile 80-81 demonstreaza fara putinta de tagada existenta unei întelegeri secrete între Stalin si Roosevelt. Conventia s-a pregatit în 1938. Sutton a obtinut un document al Departamentului de Stat al SUA, cu numarul 800.51 W 89 U.S.S.R./247. Documentul reprezinta o dare de seama a ambasadorului Joseph E. Davis, datata 17 ianuarie 1939, privind încheierea lucrarilor de pregatire a unui acord secret.

Despre existenta acordului nu stiau decât patru americani. Luând în considerare arta sovietica de a pastra secretele, se poate presupune ca cercul initiatilor din partea sovietica era si mai strimt.

Documentul descoperit de Sutton n-a fost niciodata combatut sau macar pus la îndoiala. Ca sa nu apara nici un dubiu, Sutton rastoarna asupra cititorului o avalansa de întelegeri aditionale, începând cu documentul Departamentului de Stat al SUA nr. 711.00111 si o întelegere semnata în martie 1939 privind participarea SUA la constructia de submarine sovietice. În continuare, Sutton citeaza listele nesfârsite de livrari strategice americane în URSS. Enumerarea de livrari strategice americane dinainte de razboi se poate compara numai cu lista nesfârsita a livrarilor strategice din cursul razboiului. Când citesti listele începi sa nu mai întelegi prin ce se deosebesc livrarile americane trimise lui Stalin în timpul razboiului de cele anterioare. Banda rulanta cu ajutoare americane destinate lui Stalin a fost pusa în functiune la începutul anilor treizeci, în ianuarie 1939, fluxul materialelor strategice a capatat o viteza uimitoare care nu s-a mai oprit pâna la sfârsitul razboiului. Stalin putea sa faca în Europa tot ce credea necesar, caci alta pedeapsa decât "embargo moral" nu primea. Iata pregatirea URSS de razboi: Stalin si-a asigurat sustinerea americana înainte ca tancurile germane sa distruga barierele de la granita poloneza.

Acordul sovieto-american ascundea însa ceva mai mult decât faptul ca Roosevelt era gata sa-l ajute pe Stalin. Oricine semna un acord cu Stalin, o sfârsea rau (inclusiv Hitler), caci pactul cu el însemna pactul cu diavolul: nu puteai câstiga niciodata. Fapt valabil si pentru Roosevelt. Facând numai un singur pas, acceptând negocieri secrete cu Stalin, Roosevelt pierduse deja. Faptul ca a pierdut tine de sistemul politic american, conceput în asa fel încât nu permite nimanui (în primul rând presedintelui) sa aiba prea multa putere. Congresul nu iubeste presedintii care desfasoara negocieri secrete fara sa se consulte cu alesii poporului. A accepta negocieri secrete cu URSS, fara sa le faca cunoscute Congresului este un pas sinu­cigas al lui Roosevelt. Stalin a primit un atu care putea sa-l ucida pe Roosevelt în ochii Congresului, ai presei si ai poporului american.

Se întelege ca tovarasul Stalin nu era atât de prost încât sa-l elibereze din functie pe presedintele Roosevelt, însa a câstigat un ascendent asupra lui. Nu stiu cum a reusit sa-l influenteze. Poate ca i-a spus: "Nu te pripi, daca vrei sa ramâi si mai departe…"; sau poate ca a rostit alte cuvinte, dar este cert ca Stalin a avut un anume mecanism de influentare asupra lui Roosevelt. Enigma urmeaza sa fie solutionata de adevaratii istorici-profesionisti.

Sarcina aceasta nu-mi sta în puteri. Din punctul meu de vedere pot sesiza doar generozitatea inexplicabila a presedintelui american si moliciunea misterioasa manifestata de Roosevelt înca din primele zile ale conducerii sale (va amintiti cele doua tractoare din New York). Concesiile lui Roosevelt, de neînteles, s-au extins si s-au adâncit permanent, încheindu-se prin capitularea totala de la Yalta.

Daca examinam si mai atent lucrurile, vedem ca bunavointa Occidentului s-a manifestat înca din primele zile ale preluarii puterii de catre comunisti în Rusia. Înca din 1919, Lenin a facut remarca: "Trebuie sa cream societatea comunista cu mâinile dusmanilor nostri" (Congresul al VlII-lea al Partidului Comunist Bolsevic), Protocoale, M, 1959, p. 20).

Aceasta toleranta i-a dat lui Stalin posibilitatea sa nu se teama ca vreun occidental va fi indignat de invazia sa în Europa. Bunavointa permanenta a Occidentului a fost consolidata de Stalin prin încheierea stralucita a pactului Molotov-Ribbentrop: împingându-l pe Hitler în razboi, Stalin a facut în asa fel încât Marea Britanie si SUA sa fie obligate sa-l "ademeneasca" de partea lor. Maresalul Uniunii Sovietice, M.U. Zaharov, scria despre pactul Molotov–Ribbentrop: "Au aparut premise favorabile de creare în viitor a coalitiei antihitleriste" ("Novaia i noveizaia istoria", 1970, nr. 5, p. 25). A fost lucrarea unui geniu: Stalin a încheiat o alianta cu Hitler si prin aceasta a creat conditiile si premisele pentru o alianta împotriva lui Hitler!

La multi ani dupa ce am publicat primele capitole din ' Spargator, arhivele s-au deschis si au scos la iveala dactilograma cuvântarii lui Stalin din 19 august 1939. N-am avut acces la ea. Daca toti spionii din lume ar fi lucrat pentru mine, tot n-ar fi putut patrunde în arhivele staliniste. Cu multi ani în urma însa, am luat în calcul aceasta cuvântare. Ea trebuia sa fi avut loc. Pâna la 18 august 1939 a existat o anumita politica, de la 19 august s-a schimbat transant, în acest moment Stalin trebuia sa-si explice manevra în cercul intim al tovarasilor de idei. Virajul a fost brusc, cauzator de vertijuri, asa ca fiecare membru al Biroului Politic trebuia sa-i înteleaga manevra. Altfel era imposibil sa conduci tara si Revolutia mondiala. Dupa un astfel de viraj, toti membrii Biroului

Politic riscau sa-si piarda orientarea. Iar Stalin, ca orice comandant aflat într-o situatie necunoscuta, trebuia sa înceapa ferm: "încotro ne orientam?".

Nu am presupus, ci pur si simplu am stiut ca în acea zi a fost o cuvântare a lui Stalin. stiu si de ce. Nu m-a framântat faptul ca nu exista confirmari, nu m-a nelinistit nici macar problema, daca a fost înregistrata sau nu o cuvântare a lui Stalin, iar, înregistrata fiind, daca s-a pastrat în arhive sau a fost distrusa.

Am vorbit si am scris despre aceasta cuvântare ca despre un fapt cert. Recunosc, în convingerea mea a existat si un element de insolenta… Toata "stiinta" oficiala a negat posibilitatea cuvântarii si a sedintei Biroului Politic în acea zi fatala de 19 august 1939-

si iata ca în 1994 cuvântarea a fost gasita. În ea, tovarasul Stalin afirma: "Mai târziu, toate popoarele cazute sub «protectia» Germaniei victorioase vor deveni si ele aliatele noastre. Vom avea un câmp larg de actiune pentru extinderea Revolutiei mondiale".

La 19 august 1939 Stalin stia ca începe al doilea razboi mondial, stia ca Germania va începe cuceririle si prin aceasta va transforma toate tarile, atât cele cucerite, cât si cele necucerite, în aliate ale URSS. De aceea, începând cu 19 august 1939, nu putea sa nu ia nastere o coalitie antihitlerista. Din acel moment, aparitia ei devenise inevitabila.

Puteti sa ma faceti în fel si chip, însa sânt vrajit si cuprins de admiratie fata de Stalin. A fost o fiara, un monstru sângeros. Dar si un geniu al tuturor timpurilor si popoarelor.

Capitolul 11 CUM AM LUPTAT CU MARŢIENII

Toti am fost martorii acestei campanii finlandeze rusinoase si lipsite de har, când uriasa noastra tara a tot batut la poarta liniei Mannerheim. Tuturor li se parea ca noi ne luptam… iar adversarii nostri vedeau ca nu sîntem gata sa purtam razboi.

Alexandr Soljenitîn, Ostankino, 15 mai 1995

Ma cheama seful cel mare la serviciu si-mi da o sarcina: sa-i ajut pe ingineri sa puna la punct computerul. "Eu la computere, – zic – nu prea…"

Dar seful îmi raspunde ca nu mi se cere sa ma pricep; sânt deja sase experti care îl descânta si-l mesteresc de doua luni: au chemat unul din Japonia si doi au venit din SUA. Cu mine, formam un "sapte" redutabil. Internationalisti, cum s-ar zice. Computerul trebuie reprogramat si au mai ramas doua saptamâni pâna la termenul final. Inginerii îsi cunosc bine meseria, însa le trebuia cineva sa inventeze situatii de lupta fantastice, ceva în genul razboiului lumilor: ai nostri împotriva martienilor. Computerul este creat în special pentru programarea unor operatii de lupta. În întreaga Mare Britanic daca sânt doua de o asemenea putere. Mai exista unul undeva, într-un adapost subteran, pentru planificarea operatiunilor de razboi; este pentru pregatirea operatorilor, a autorilor de programe si a corpului superior de comanda. Sincer sa fiu, nu stiu exact câte computere din acestea sânt în Marea Britanic. Doar presupun. În întreaga lume (dupa opinia mea de diletant) pot fi maximum zece.

"Tu – îmi spune seful – esti un tip ciudat si îti vin tot felul de idei extravagante si paradoxale. Nu-ti putem pricepe ideile, dar îti vom folosi capacitatea de a face lucruri ciudate. Du-te la expertii în electronica si inventeaza. Pentru ca ideile tale sa nu se piarda degeaba, mergi si razboieste-te cu martieni." M-am dus.

Aici trebuie sa ma departez putin de la subiect.

Mi se pun uneori întrebari pe tema activitatii mele de pedagog; la fel, sânt întrebat în privinta participarii la instalarea unui computer militar de o putere de neimaginat, simulând un razboi nuclear… Întrebarile nu mi se pun direct, doar mi se sugereaza: tii prelegeri, îi înveti pe ofiterii inamici, dar constiinta, dar patria abandonata…

Raspunsul meu este ca daca scumpa mea patrie nu va renunta nici în noul mileniu la ideea Revolutiei mondiale si va sari sa instaureze ordinea comunista în întreaga lume, nu numai ca-i voi învata pe ofiterii inamici si voi lua parte la instalarea computerelor militare, ci voi merge si cu automatul în mâna sa lupt împotriva comunismului.

Dar daca Revolutia mondiala nu va avea loc, daca minunata mea patrie nu se va arunca într-un acces de turbare asupra tuturor vecinilor sai, prelegerile mele nu vor face rau nimanui. Iar computerul acela va bolborosi pasnic într-un buncar întunecos.

Asadar, ajung eu la acei corifei ai electronicii. Pe drum, m-am gândit ca este putin probabil ca în secolul 20 vreun alt istoric sa aiba acces la un computer atât de performant. Placerea se plateste scump. Nu sânt istoric, sânt pur si simplu un amator de istorie militara. Dar s-a întâmplat ca dintre toti istoricii profesionisti sau amatori, eu singur sa am acces la o asemenea minune. Peste doua saptamâni, când va fi reprogramat si pus la punct, un "neica-nimeni" ca mine nu va mai avea acces la el. Computerul se va ocupa de niste chestiuni serioase pe care le pot doar banui. Dar deocamdata…

Am primit un geamantan cu lucrari de specialitate, le-am studiat si am început: programam un fel de razboi fantastic.

– Pot sa programez o operatiune militara ofensiva ?

– Poftim – mi se raspunde. Chiar si de front.

Bine. Începem. Cer sa se introduca temperatura aerului: – 4l°C.

Am simtit cum computerul m-a fulgerat cu ura, s-a înrosit tot si a urlat de indignare. Raspunsul a venit într-o clipa: s-a pus o conditie irealizabila, la o astfel de temperatura desfasurarea de operatiuni ofensive este imposibila. Insist. Computerul îmi refuza cererea. Expertii încep sa se supere, îmi explica faptul ca masina este inteligenta si nu accepta informatii inexacte.

Eu ma încapatânez. Dar a purta dispute cu computerul este o treaba sortita esecului, ca si cum ai ataca Rusia. Cer, insist sa se introduca minus 41°C. Expertii cauta în dictionare: daca nu înteleg pe englezeste, atunci citeste pe ruseste. Computerul nu accepta, nu primeste, nu suporta. Asa ceva nu înghite, nu mistuie, nu digera, nu îngurgiteaza, nu devoreaza.

Bine. M-au convins, înteleg: nu mistuie!

"Rusule, îmi zic expertii, ai o imaginatie prea bogata. Pune probleme, dar gândeste cu capul. Fantezia e o treaba buna, dar pune-i si frâu."

Dar eu nu visam, nu ma jucam de-a razboiul imaginar, ci de-a nefericitul Razboi de iarna: la 30 noiembrie 1939, Armata Rosie a intrat pe teritoriul Finlandei. Ziua a fost suportabila, noaptea însa, spre dimineata, erau – 4l°C. În zilele si noptile urmatoare a fost si mai rau.

Dar acesti copii ai timpului lor n-au treaba, n-ai ce sa le explici. Ei apasa pe butoane si atât.

Am tras astfel prima concluzie: în toamna târzie a anului 1939, tovarasul Stalin a dat Armatei Rosii o misiune irealizabila: sa strapunga "Linia Mannerheim" pe istmul carelian.

ARMATA ROsIE A EXECUTAT O MISIUNE IREALIZABILA.

Recunosc, si mai înainte am avut aceeasi convingere. În Finlanda, Armata Rosie s-a facut de rusine în fata întregii lumi. Gândul meu era simplu: a pierde razboiul în Finlanda n-a fost treaba unor generali neghiobi, ci a fost un act constient. Nici o armata din lume n-ar purta operatii militare la – 4l°C.

Dar cum de s-au aparat finlandezii?

Apararea este cu totul altceva. Timp de douazeci de ani, întregul buget militar al Finlandei a fost practic repartizat pentru fortificarea istmului karelian. S-a construit o linie defensiva cu o lungime de 135 kilometri si o adâncime de pâna la 90 kilometri. Flancurile erau aparate de Golful Finic si de lacul Ladoga. Dincolo de nesfârsitele câmpuri de mine, de santuri antitanc si obstacole anticar din stâlpi de granit, dincolo de tetraedre din fier-beton si îngradiri din sârma de câte zece, douazeci sau treizeci de rânduri, asadar dincolo de aceste obstacole se aflau cazemate din fier-beton: câte trei, patru, cinci nivele sub pamânt, acoperisul era format din fier-beton fortificat, cu o grosime de doi metri si jumatate, zidurile erau acoperite cu placi de blindare, iar toate acestea erau îngropate în mii de tone de blocuri de granit peste care era pus pamânt. Totul era mascat. Deasupra acestor cazemate se înaltau paduri dese de brad, acoperite de zapada. Mitralierii, lunetistii, artileristii stau dupa blindaj, dupa beton, ambrazurile profunde atenueaza exploziile detunaturilor, deformeaza si amortizeaza sunetul tragerii: se trage de aproape, dar noua ni se pare ca de undeva de departe, din padure… Iar în interiorul fiecarei cazemate exista depozit de munitie si de combustibil, dormitoare calduroase, camere de odihna, bucatarie, sufragerie, toa­leta, centrala electrica si apa curata. Punctele de comanda, centrele de transmisiuni, spitalele sânt tot sub pamânt, sub beton, sub desis de padure si sub zapada. Totul este încalzit. Lunetistul care îsi asteapta zile întregi victima, luptatorii din detasamentele pe schiuri usoare, care actioneaza în spatele Armatei Rosii, sânt îmbracati calduros si bine echipati. Soldatii Finlandei sânt nascuti, educati si pregatiti tocmai pentru actiuni în astfel de conditii. Ei stiu ca, dupa câteva zile de serviciu militar sau de raid pe schiuri, vor mânca o supa calda si vor dormi într-un pat comod în buncarul subteran, înainte de a primi o noua sarcina. Ei stiu ca în caz de ranire îi asteapta un salon de operatii în adâncul pamântului, iar acolo este curat si cald. . încercati însa sa atacati în aceste conditii, încercati sa amputati un picior unui ranit, când dincolo de pânza subtire a cortului de infirmerie sânt – 40°C, iar înauntru

Asadar, la -40°C numai armata sovietica a fost capabila sa atace. Numai ea a fost capabila sa faca minuni, sa faca imposibilul.

Pe scurt, computerul n-a acceptat temperatura de -41°C. N-a înghitit. N-a mistuit. N-a digerat.

– Bine, zic, sa admitem ca nici n-a existat o astfel de temperatura. N-a existat nici un fel de temperatura.

Geniile electronicii încep sa zâmbeasca: asa e mai bine, e mai aproape de viata reala… N-am putut sa mint, n-am putut sa introduc în creierul electronic – 25°C, daca în realitate au fost – 4l°C. De aceea am facut un compromis : nu exista temperatura. Nu exista si basta.

Introduc al doilea parametru: adâncimea stratului de zapada – unu si jumatate.

– Unu si jumatate? De centimetri, toli, picioare?

– Metri, raspund. Computerul "scrâsneste" din nou.

Draga cititorule, sa nu spui la nimeni, dar am sa-ti dezvalui un secret militar. În general, în Occident toate computerele militare stau prost cu nervii.

Cu cât sânt mai inteligente, cu atât mai prost stau cu nervii. Invers proportional. Mi s-a dat unul dintre cele mai puternice si mai inteligente, de aceea sistemul sau nervos era precar, peste limitele admise. De aceea a si izbucnit: nu se poate lupta în asemenea conditii.

Eu precizez ca sub zapada se afla mlastini, care nu îngheata, zapada le apara de ger. Explic faptul ca sub stratul de zapada se afla lacuri. Lacurile sânt acoperite cu un strat subtire de gheata. Cauza este aceeasi: zapada groasa este un izolator termic. Acolo unde nu exista zapada, apa îngheata pâna la fund, iar acolo unde zapada e groasa, gheata e subtire, iar tancul se scufunda. Finlanda este tara celor o mie de lacuri. Stai si verifica: unde e lac si unde e câmp? Totul în jur este alb, când mantie de zapada, când sclipiri de gheata. Sub zapada poti întâlni si blocuri de granit. Câmpul este neted, dar tancurile se poticnesc pe neasteptate, senilele se rup. si aceasta înainte de a ajunge în câmpul minat. Pe scurt, locul este antitanc, ca sa ne exprimam asa. Tancurile nu au ce face aici: ori câmp cu blocuri de granit, ori lac, ori desis de nepatruns. Iar peste tot, milioanele de mine instalate. Poti gresi, dar numai o data în viata.

Computerul n-a vrut sa asculte amanuntele. Chiar daca n-ar fi fost mlastini si lacuri, chiar daca n-ar fi fost uriasele stane de granit, chiar daca…, nu se putea lupta în conditiile unui asemenea strat de zapada.

Asadar, tovarasul Stalin a pus în fata Armatei Rosii o sarcina de doua ori irealizabila.

Introduc informatia ca ziua-lumina este foarte scurta în decembrie. La ora patru dupa amiaza este deja întuneric. Iar încolo, spre nord, ziua este si mai scurta sau nici nu mai este zi.

Introduc apoi o informatie privind padurile: înaltimea arborilor, distanta medie între trunchiuri, grosimea trunchiurilor. Raspunsul este acelasi: nu se poate ataca.

Tancurile nu au ce face în paduri, focul de artilerie nu se poate corecta. Padure. Padure de nepatruns. Taiga. Nu se vede linia orizontului. Artileristul nu vede unde cad proiectilele. Deasupra capului artileristului observator suiera obuzele, clar unde cad nu poate sti. Iar de la baterie i se urla în receptor: mai sus? mai jos? La dracu! Exploziile pot fi vazute numai în câmp deschis, însa artileria finlandeza se afla dintotdeauna aici; fiecare baterie a facut trageri în timp de pace, ani la rând. Ochitorii-tragatori, cei ce regleaza tragerea, comandantii cunosc-datele tragerii pe de rost.

Asadar artileria le este de prea putin folos sovieticilor, tancurile sânt nefolositoare, nici aviatia nu vede nimic de sus. Manualul de tactica spune: "De sus, padurea apare ca o suprafata uniforma, iar a descoperi trupele în padure se întâmpla numai în cazuri exceptionale", în conditii normale, trupele nu pot fi descoperite în padure, în Finlanda însa nici n-ai ce descoperi. Trupele nu se afla în padure, ci sub zapada, sub pamânt. Chiar si în timpul zilei, fumul de la sobe se poate observa numai acolo unde se doreste, în pseudo-raioanele defensive, în plus, cât timp este lumina?

Cel ce ataca n-are cum sa se ascunda în pamânt pentru ca, în decembrie, în Finlanda pamântul nu se deosebeste prea mult de granit. Iar pe raniti nu mai are rost sa-i cari pâna la spital: pe un asemenea ger, ranitul îngheata la cea mai mica pierdere de sânge.

I-am comunicat computerului toate acestea.

Computerul nu doreste sa accepte nimic, ma cert cu operatorii. Ne-am certat si iar ne-am certat. Am recurs la un compromis: n-a existat temperatura, zapada, n-au fost mlastini si paduri, ziua-lumina nu se mai termina. Am hotarât fie o lupta în care natura sa nu deranjeze. S-a presupus ca exista numai baraje antiinfanterie si antitanc, explozive si neexplozive, si ca exista fortificatii defensive. Introduc informatii privind fâsia barajelor cu o adâncime de la 15 la 60 kilometri: câmpuri de mine, escarpe si contraescarpe, înfundaturi silvice, coridoare înguste în zapada (sapate în padurile seculare de brad). Barajele artificiale sânt grefate pe terenul taiat de râuri si pâraie cu maluri râpoase. Malurile sânt escarpate. Toate podurile aruncate în aer. Caile de acces spre poduri sânt minate si supravegheate de lunetisti. În spate se afla fâsia principala de aparare, cu o adâncime de 7-12 kilometri. Eu cunosc acum acest lucru, însa pe atunci, comandamentul sovietic n-avea stiinta de el, si nici de configuratia terenului clin fata. Dupa fâsia principala urmau din nou baraje si înca o fâsie defensiva, iarasi câmpuri de mine, baraje si iarasi o fâsie defensiva.

– Ce fel de beton? se intereseaza computerul. Raspund: ciment marca "600", armatura de otel, 95 kilograme armatura la un metru cub de beton.

Ma gândeam ca i-am pus computerului o problema la care sa cugete trei zile. Dar m-am înselat. Computerul mi-a raspuns repede si hotarât: directia loviturii principale -Lintula-Viipuri; înainte de ofensiva – pregatire de artilerie: prima detonatie aeriana, epicentrul la Kanneliarvi, echivalentul a 50 kilotone, înaltimea 300; a doua detonatie aeriana, epicentrul la Lounatioki, echivalentul a… a treia detonatie… a patra…

Spun operatorilor: stop masina, înapoi!

– Nu se poate fara arma atomica ?

– Nu se poate, raspunde computerul.

Îl iau cu binisorul, dar computerul e încapatînat ca un catâr: ESTE IMPOSIBIL FĂRĂ ARMA ATOMICĂ.

Orice computer, orice capacitate ar avea, îti va raspunde la fel: fara arma atomica nu se poate. NIMENI NU POATE!

Concluzia: Armata Rosie a rupt "Linia Mannerheim", deci a facut imposibilul. Asa ceva li se poate întâmpla numai sovieticilor. si numai în timpul tovarasului Stalin. si numai dupa marile epurari din armata: nu executi ordinul – esti împuscat pe loc. Asa a fost executat corpul de comanda al diviziei 44 infanterie în fata trupei.

Nu se putea sparge acea aparare. Chiar daca n-ar fi fost nici un fel de temperatura. Chiar daca n-ar fi fost zapada. Chiar daca ar fi fost lumina douazeci si patru de ore din douazeci si patru. Nu se putea.

În general, în secolul douazeci, daca o armata asteapta într-o aparare închisa, nu e deloc simplu sa-i spargi frontul. În primul razboi mondial nici germanii, nici britanicii, nici americanii, nici francezii n-au reusit sa rupa vreodata frontul defensiv al inamicului. Pe parcursul întregului razboi mondial a existat o singura asemenea operatiune (care nu poarta numele locului, ci al comandantului, generalul de cavalerie Alexei Alexeevici Brusilov): strapungerea lui Brusilov.

Daca o armata ia pozitia defensiva, daca se ascunde sub pamânt, adica sapa transee, santuri, înalta baraje blindate, se încercuieste cu sârma ghimpata, atunci nu va putea fi strapunsa nici macar dupa o pregatire de artilerie de mai multe luni, nici dupa administrarea repetata de gaze toxice, nici dupa nenumarate atacuri de infanterie.

Dara apararea va spori prin lucrari de fortificatie permanenta, adica prin baraje construite înca din timp de pace (transee antitanc, obstacole din stâlpi de fier sau lemn, escarpe si contraescarpe, dispozitive de foc din fier-beton), toate ascunse adânc sub pamânt, este foarte posibil sa devina inexpugnabila. Asa considerau si expertii militari occidentali, printre care si marele B.H. Liddel Hait. Asa s-a considerat pâna în 1940, când Armata Rosie a demonstrat contrariul.

Strapungerea "Liniei Mannerheim" este primul exemplu în istorie de rupere a unei zone defensive permanente. Numai dupa ce Armata Rosie a înfaptuit ceva ce iese din limitele imaginabilului, expertii au început sa admita ca strapungerea este teoretic posibila.

Armata germana n-a strapuns niciodata asemenea fortificatii. "Linia Maginot" putea fi ocolita, asa cum a procedat armata germana. In Uniunea Sovietica, "Linia Molotov" n-a fost construita, n-a fost asigurata cu o fâsie de securitate si practic n-a fost aparata de trupe. "Linia Stalin" a fost dezafectata, abandonata si neocupata de trupe. Acolo unde a fost aparata de trupe (UR -ui Kiev) n-a putut fi strapunsa de inamic. Celelalte portiuni ale frontului au putut fi rupte, dar UR-ul Kiev a fost ocolit prin ambele parti.

În 1943, armata germana, concentrând forte uriase, n-a putut rupe defensiva sovietica din raionul Kursk. La Kursk nu erau nici DOT-uri, nici tetraedre din fier-beton, nici obstacole antitanc din granit. Nici gerul nu "deranja" prea mult.

Chiar fara zapada si ger, chiar fara mlastini, lacuri, râuri si paduri, "Linia Mannerheim" luata în sine era de necucerit. Asadar, în iarna 1939/1940, Armata Rosie a savârsit o minune. Inutila, neroada, dar o minune. Sângeroasa, înfricosatoare, clar mareata.

Nu se pot strapunge astfel de fortificatii nici în cinci, nici în opt ani. Armata Rosie a facut-o în trei luni.

Armata Rosie a demonstrat în Finlanda ca poate îndeplini orice misiune. Chiar si una irealizabila. De trei si de patru ori irealizabila.

Recunosc, nu mi-au dat voie sa ma joc mult timp de-a operatiunile militare. A doua zi chiar, inginerii electronisti s-au plâns sefului cel mare: avem nevoie de un tip realist, nu de un aiurit.

si au trimis în locul meu un realist.

Dar nu m-am întristat. Principalul fusese facut. Iar daca nu voi mai avea acces la un computer atât de performant, voi face niste experimente stiintifice. Le-am si facut. Nu în Finlanda, ci în Norvegia vecina, ceea ce în principiu este acelasi lucru. Minunate locuri sânt în Norvegia: zapada scârtâie sub picioare, pretutindeni brazi. Mai bine ca în Elvetia. Pentru experiment, am cumparat la Poarta branderburgica de la Berlin cizme din piele, o manta si o cascheta din postav ascutita la vârf, numita de propaganda "budionovka", iar în popor "bogatîrkâ". La Poarta brandenburgica se gasesc astfel de marfuri fara cautare. Am ajuns în Norvegia, am schiat o saptamâna. În fiecare seara îmi promiteam sa încep experimentul istorico-stiintific, dar amânam mereu. Apoi m-am hotarât. Am încaltat cizmele, am îmbracat mantaua, mi-am pus cascheta-budionovka-bogatîrka având stea rosie în frunte (lumea din holul hotelului sarea ca arsa într-o parte când ma vedea), am luat o sticla de "Stalicinaia", o conserva de carne si o bulca si am iesit în ger. Am hotarât sa dorm o noapte în zapada. Pe cetina de brad. Teoretic este posibil: lunetistii nu ma observa. Nu exista riscul de a calca pe vreun explozibil: s-a verificat – nu sânt mine. Nu sânt asteptate atacuri prin suprindere ale puscasilor pe schiuri. Ma intereseaza un singur lucru: sa dorm o noapte. Tremur o ora în ger. A doua. A treia. Am început experimentul la temperatura de -34°C. Nu prea ma tragea la somn. Vodca din sticla a început sa-si piarda limpezimea. E alba ca laptele. Bulca a început sa semene cu un con de brad. Nici conserva nu arata mai bine. Plus ca aceste conserve de carne n-ajungeau la fiecare soldat. Mai sar într-un picior înca o ora. Iar temperatura coboara neîncetat. A ajuns la -39°C… Nu mai simt degetele de la picioare. Nu mai pot sa respir, îmi ard maruntaiele…

Pe scurt, n-am putut rezista pâna la rasaritul soarelui. Regret, însa rezultatul negativ al experimentului înseamna tot un rezultat pentru stiinta. Tuturor celor care povestesc istorii captivante precum ca URSS nu era gata de lupta, tuturor celor care raspândesc legende privind calitatile de lupta inferioare ale Armatei Rosii le recomand insistent sa repete experimentul meu. E placut sa sezi într-un birou la Lubianka si sa scrii articole stiintifice; când WC-ul e alaturi, uiti ca soldatii au luptat în Finlanda fara WC-uri.

De nepregatirea Armatei Rosii de razboi sa râda asadar numai acel istoric care, în manta si cizme, a petrecut în decembrie o noapte la Sormula sau la Vîborg. si eu as fi bucuros sa iau în zeflemea calitatile de lupta inferioare ale Armatei Rosii, dar consider ca nu am acest drept.

Ce s-a petrecut în Finlanda ?

S-a petrecut o tragedie. În birourile sus-puse de la Kremlin s-a luat hotarârea de a taia Germaniei posibilitatea de aprovizionare cu materii prime strategice din Suedia. Suedia înseamna cupru, plumb, zinc si, fireste, minereu de fier de înalta concentratie. Planul era de a pune mâna pe aceste bogatii sau, în cel mai râu caz, de a fi mai aproape de ele. Drumul trece prin Finlanda, în acelasi timp se mai adauga o republica la indestructibila uniune. S-a înfiintat un "guvern" format din ofiteri N.K.V.D. si GRU "Presedinte" a fost numit Otto Kuusinen (în acel timp, sotia sa lucra la rezidentura ilegala a lui Richard Sorge), ministrii erau comunisti sovietici de origine finlandeza. A fost creata "Armata Rosie a Finlandei", care trebuia sa intre victorioasa în Helsinki si sa sustina "proletariatul rasculat", iar Armata Rosie sovietica trebuia sa-i ajute pe "fratii de clasa".

Întreaga populatie a Finlandei fusese deja împartita în albi si rosii. Asa-numitii "finlandezi albi" urmau sa fie izolati si lichidati, îi astepta soarta ofiterilor polonezi. Apropo, împartirea în albi si rosii s-a facut în toate teritoriile limitrofe frontierei sovietice: în 1920, am luptat împotriva "polonezilor albi", în 1921 – împotriva "finlandezilor albi" si "karelilor albi", în 1927 – împotriva "generalilor chinezi albi", înca de atunci se întocmeau planuri de "ajutor proletar" pentru popoarele Etiopiei, înca din anii '30 a existat notiunea de "albi negri". Nu e de râs. Expresia nu este mai caraghioasa decât "chinezii albi". Toata viata am cautat un chinez alb, dar pâna acum n-am gasit decât galbeni. Iar când întâlnesc la organul central al Ministerului Apararii al Federatiei Ruse referiri la "finlandezii albi", ma întreb întotdeauna de ce redactorul-sef si corespondentii de la "Steaua Rosie" nu se numesc "rusi rosii"? Sau brun-rosii? Când va înceta Ministerul Apararii din Rusia sa-i împarta pe oameni în proletari si burghezi, în partizani si adversari ai Revolutiei comuniste mondiale? în sfârsit, când "Steaua Rosie" va înceta sa repete lozinca lui Marx "Proletari din toate tarile, uniti-va!"? E timpul sa întelegem ca nimeni nu vrea sa se uneasca cu noi de buna voie.

Însasi sintagma "finlandezi albi" este o dovada ca scopul sovieticilor era de a-i transforma în rosii. Iar în toamna lui 1939 aceasta sarcina a fost data. În biroul de la Kremlin nu se sta pe gânduri în privinta temperaturii de -40°C. A petrece o noapte de decembrie în asemenea conditii nu-i pune pe înduri pe cei de la Kremlin. Nu mediteaza ei la asemenea fleacuri. Mai important este ca s-a hotarât sa se dea ajutor fratilor de clasa. S-a presupus ca "finlandezii albi" vor abandona drapelul alb. Fara nici o rezistenta. Pur si simplu s-a dat ordin: sa intre trupele!

Dar finlandezii tineau mortis la tara lor. N-au abandonat flamura alba. Au întâmpinat pe "eliberatorii" sovietici cu lunetisti experimentati. Timp de douazeci de ani s-au asteptat la acest pas al sovieticilor. si s-au pregatit.

A început razboiul. Dar, dupa cum stim acum, "Linia Mannerheim" nu putea fi strapunsa. Indiferent de conditii. Nu putea fi nici ocolita: la nord de lacul Ladoga se afla paduri inaccesibile, mlastini, tundra, lacuri uriase. Armata Rosie nu facuse nici un fel de pregatire de razboi. Credea ca va fi o capitulare neconditionata. Un mars triumfal.

Or, viteazul popor finlandez n-a capitulat, încât Armata Rosie a primit ordinul: sa fie zdrobit.

Am auzit adesea urmatoarea opinie: cine sa-si mai bata capul si cu Finlanda asta! Era la degetul cel mic! Aceasta opinie a fost enuntata de strategi si politicieni, de ziaristi, generali, amirali si de oameni simpli de pe strada…

Haideti sa fim de acord pe moment cu aceasta opinie. Daca într-adevar nu merita sa-ti bati capul, atunci l-am prins în flagrant pe Stalin. S-a gândit astfel: la ce bun sa-mi mai pierd vremea cu Finlanda! Tocmai de aceea n-a facut pregatiri. Stare de spirit era stralucita. Aceasta stare de spirit este de înteles, îndeosebi dupa victoria rasunatoare de la Halhin-Gol: în vara lui 1939, Jukov a nimicit o întreaga armata japoneza, iar în toamna Meretkov a dat ordin de intrare a trupelor în Finlanda… Se întelege, dupa înfrângerea japonezilor nimeni nu mai lua în serios pregatirea operatiunilor în Finlanda… si au dat-o peste cap.

si-au revenit însa repede si au facut totul cum se cuvine.

Imediat dupa primele lupte, Armata Rosie a renuntat la starea de spirit triumfalista. Luptatorii si comandantii Armatei Rosii au înteles ca au în fata un adversar puternic, disciplinat, inteligent si curajos. Soldatul finlandez este bun tragator si un schior experimentat. Birocratia militara nu-l apasa, i se da initiativa, iar el actioneaza: prin surprindere, hotarât, navalnic, refuza luptele prelungite, ataca numai atunci când este convins de succes, apoi dispare în taiga. Un astfel de inamic trebuie respectat, mai ales ca în asemenea conditii tehnica de lupta a Armatei Rosii nu foloseste la nimic. A folosi tehnica moderna împotriva micilor grupuri de schiori finlandezi este ca si cum ai ucide purici cu proiectile de tanc.

Ma uimeste faptul ca exista oameni foarte inteligenti care repeta de ani si ani: exista acolo o Finlanda, o "Linie Mannerheim", un gerulet de vreo -40°C, un mic strat de zapada de un metru si jumatate… Cine sa-si bata capul cu Finlanda asta?!

Poate vorbi astfel numai acela care n-a renuntat înca la starea de spirit triumfalista.

Este uimitor si modul de abordare a problemei de catre unii strategi renumiti. "Linia Mannerheim" s-a construit ca o limita absoluta de invincibilitate. L-a constructia ei au luat parte cei mai buni ingineri de fortificatii din lume (bineînteles cu exceptia celor sovietici). S-a recunoscut la toate nivelurile (rasfoiti revistele militare din anii '30) ca "Linia Mannerheim" nu poate fi strapunsa nici în cinci, nici în zece ani. În general, nu poate fi strapunsa. Niciodata. Cu nici un fel de forte. A fost construita cu un singur scop: sa faca fata Armatei Rosii. Dar Armata Rosie a rupt "Linia Mannerheim". A rupt-o iarna. A rupt-o fara pregatirea operatiunii. Pe nepregatite. Nu în zece ani, nici în cinci, ci în trei luni.

Cei care pronosticau ca Armata Rosie nu va rupe niciodata "Linia Mannerheim" s-au facut de rusine. Armata Rosie a întors pe dos toata istoria stiintei militare privind invincibilitatea unor asemenea fâsii fortificate.

Expertii militari occidentali au trebuit sa-i recunoasca uimitoarele calitati de lupta si caracterul eronat al prognozelor lor. În urma actiunilor militare din Finlanda se poate trage o concluzie: pentru Armata Rosie nimic nu este imposibil. Daca ea este capabila sa atace în astfel de conditii, înseamna ca este capabila sa atace în orice conditii. Mai rau de atât nu se poate. Daca Armata Rosie a învins "Linia Mannerheim", înseamna ca este gata sa striveasca întreaga Europa si, în general, pe oricine pofteste.

URSS a savârsit ceea ce strategii Occidentului considerau a fi imposibil, însa strategii nu si-au recunoscut erorile. Au declarat în schimb ca Armata Rosie nu era pregatita de razboi.

Iar noi am luat-o de buna.

Capitolul 12 CINE A PIERDUT RĂZBOIUL DIN FINLANDA?

A fost o catastrofa militara, dupa care armata noastra n-a mai fost luata mult timp în serios nici macar de aliati, dupa cum recunostea însusi Churchill.

"Vecerniaia Moskva", 15 noiembrie 1994

"Linia Mannerheim" a fost strapunsa, dar cu ce pret?

Cu orice pret!

Ne interesa oare un pret anume? Noi aveam un ŢEL maret.

De dragul realizarii lui, tovarasii Lenin si Trotki considerau ca poate fi sacrificat întreg poporul Rusiei si toate bogatiile sale. Asa au si facut. Iar Stalin nu întreba de pret.

Când "Linia Mannerheim" a fost strapunsa, când Finlanda a ramas neaparata, fara bariera defensiva, Stalin a avut destula minte ca sa stopeze "campania eliberatoare" si sa nu se bage într-un îndelungat razboi de partizani.

Din punct ele vedere al marii politici, luptele din Finlanda au constituit o înfrângere pentru Uniunea Sovietica. Scopul razboiului a fost declarat prea pe fata si prea raspicat. A trebuit sa se declare ca nu s-a luptat pentru includerea unei noi republici în componenta URSS, ci pentru "securitatea orasului lui Lenin". "Guvernul" lui Kuusinen si "armata populara de eliberare a Finlandei" au trebuit dizolvate pe tacute, ca si cum n-ar fi existat vreodata.

Cu toate acestea, din punct de vedere strict militar, a fost o victorie stralucita, fara egal în istorie. Daca ar izbândi asa ceva, orice armata din lume ar înscrie cu litere de aur o asemenea victorie în cartea istoriei sale.

Operatiunile militare din Finlanda s-au încheiat la 13 martie 1940, iar din vara cele trei state baltice – Estonia, Letonia si Lituania – au capitulat în fata lui Stalin si s-au transformat în "republici" ale Uniunii Sovietice.

Guvernele si comandamentele militare din aceste tari au urmarit cu atentie desfasurarea luptelor din Finlanda si au tras o concluzie îngrozitoare, dar corecta: Armata Rosie este capabila sa execute sarcini irealizabile si nu precupeteste nici un sacrificiu. Daca Stalin a hotarât ca Armata Rosie sa distruga ceva, se presupune ca ordinul va fi executat indiferent de pierderi. Iar cele trei state au cedat fara nici un foc de arma, întelegând ca rezistenta n-ar avea nici un rost.

În acelasi timp, Stalin a transmis un ultimatum guvernului României: înapoiati Basarabia. Cunoscând experienta Finlandei, guvernul României nici macar n-a încercat sa întreprinda negocieri de lunga durata, cedând Basarabia, iar împreuna cu ea si Bucovina.

Concluzia este ca pierderile Armatei Rosii în Finlanda ar trebui sa se împarta la cinci tari: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania si România. URSS a demonstrat o asemenea putere în Finlanda, încât celelalte tari au cedat fara lupta, întelegând cum se poate sfârsi rezistenta în fata vointei staliniste.

Asadar, cine a pierdut razboiul în Finlanda?

Razboiul din Finlanda l-a pierdut Hitler.

Armata Rosie a desfasurat o operatiune unica, fara precedent. Ea a actionat cum n-a actionat nimeni vreodata, iar lui Hitler i s-a parut ca Armata Rosie a gresit. Generalii germani au vazut miracolul, dar nu i-au înteles semnificatia. N-au putut aprecia la justa valoare ceea ce au vazut. Iar persoanele din anturajul lui Hitler au tras concluzia bizara ca Stalin nu este pregatit de razboi. Jurnalul lui Goebbels este plin de astfel de observatii: "Armata rusa nu prezinta nici o valoare. Este condusa prost si e si mai prost dotata…". Goebbels noteaza si parerea lui Hitler: "El constata din nou starea catastrofala a armatei rusesti. Abia daca poate fi folosita pentru actiuni de lupta…".

Cea mai mare greseala în razboi este sa-ti subestimezi adversarul, în general, în viata fiecaruia dintre noi nimic nu e mai râu decât a-ti considera adversarul inferior. O astfel de ratacire conduce la disparitia prematura. Desconsiderarea fatala a puterii URSS l-a condus pe Hitler la disparitie.

El nu trebuia sa-si bata joc de Armata Rosie, ci sa trimita în Finlanda o companie germana de infanterie. Nu una speciala, nu una de elita, ci una obisnuita, ca sa le dea o lectie. Sa încerce sa atace. Sa încerce sa distruga un cuib de foc din fier-beton, pe care nici nu-l zaresti în zapada orbitoare. Sa încerce sa atace când zapada e pâna la urechi. Daca nu reuseste, sa gaseasca alt loc si sa încerce sa atace acolo unde zapada nu e pâna la gât, ci pâna la piept. Sau numai pâna la brâu. Sa încerce sa gaseasca în zapada macar o mina. Sa doarma o noapte în gerul polar. Sa manânce o pâine tare ca fierul-beton.

Apoi trebuia sa discute cu acesti soldati. Trebuia sa le atinga urechile degerate, pe care puteai sa le rupi fara sa simta durerea. Trebuia sa le vezi picioarele acoperite cu monturi de la degeraturi. Pe acesti soldati trebuia sa-i primeasca în vizita Hitler si, fara graba, la gura sobei, sa mediteze la calitatile Armatei Rosii.

Hitler trebuia sa trimita în Finlanda câtiva generali: sa capete experienta, sa încerce sa organizeze aprovizionarea macar a unui pluton de infanterie, iar daca vor reusi sa împinga o masina prin zapada, sa încerce sa dea pe gât o sticla de rachiu înghetat. Führer-ul ar fi trebuit sa afle impresiile acestor generali si apoi sa se tavaleasca de râs de Armata Rosie.

Dar Adolf Hitler n-a procedat asa. A urmarit razboiul sovieto-finlandez de la o distanta confortabila, din cabinetul luxos al cancelariei imperiale. Se stie ca satulul nu-l întelege pe flamând. Hitler era satul si la caldura, în jurul sau se aflau persoane care dormeau pe saturate în dormitoare curate, faceau baie în apa calda si înmiresmata, se barbiereau si se tundeau cu grija, la micul dejun serveau costita afumata de porc, suc de grapefruit, chifle calde cu unt… Apoi, dupa micul dejun, învaluiti în aroma cafelei, se uitau la globul pamântesc de pe birou si apreciau situatia: uriasa Uniunea Sovietica si mica-i Finlanda! si nu sânt cu nimic mai inteligenti decât sovieticii. Ei apreciaza situatia exact la fel cum au apreciat-o în birourile la Kremlin tovarasii Stalin, Molotov, Beria, Vorosilov: o problema care nu da batai de cap!

Lui Stalin i se parea ca "o sa dea iama…" si lui Hitler i se parea la fel, iar în ceturile Londrei, Churchill nu întelege de ce se tot poticneste Armata Rosie. Din birouri, nimeni nu realizeaza ce înseamna -32°C; habar n-au ce înseamna diferenta dintre -35°C si -38°C. Sa ma ierte primitoarea si ospitaliera Marea Britanie, dar nu-i voi reprosa: aici, în Marea Britanie, la -3°C se declara stare de necesitate, trenurile se opresc, babutele îsi dau duhul în apartamente, crapa tevile de apa. Când zapada ajunge la 50 mm, viata în preafrumoasa Britanie înceteaza cu totul.

Ori tu, englezule, stai în fata caminului, bei whisky si, în fumul de havana, încerci sa pricepi: ce dracu se poticnesc rusii acolo? Poate ca au comandanti tâmpiti. Ori sa fie soldatii puturosi? Cu arme depasite?

Norvegienii, canadienii, suedezii, eschimosii, finlandezii stiu ce înseamna -40°C. Dar întrebati-l pe un britanic, pe un neamt, pe un francez, a simtit vreodata ce înseamna -40° C? Este capabil un om normal sa reziste, sa supravietuiasca o saptamâna?

Armata Rosie a supravietuit. Mai mult de atât, a executat misiunea. si a învatat. A învatat uimitor de repede. Cititi ziarele suedeze din februarie 1940! în aceste gazete, n-o sa credeti, se manifesta un adevarat extaz pentru armata sovietica. Oameni care stiu ce înseamna o iarna adevarata, în februarie 1940 vedeau în fata lor o cu totul alta armata decât cea care atacase Finlanda cu doua luni înainte. S-a schimbat absolut totul: de la ratia soldatului si echipament pâna la asigurarea trupelor din spatele frontului, de la tactica tragerii de artilerie pâna la sistemul de conducere pe teatrul de operatii…

Hitler n-a remarcat aceste schimbari. N-a prins uimitoarea capacitate a militarilor sovietici si a comandantilor de a se adapta la conditiile ucigatoare ale Razboiului de iarna.

Este interesant ca si el considera ca în paduri este posibila doar apararea si lupta de partizani, iar ofensiva purtata de marile unitati este imposibila. (Alocutiuni, 8 sept., 1941). Hitler n-a avut în vedere Finlanda, padurile si clima ei. El se referea la padurile din Europa Occidentala când spunea ca este imposibil sa te lupti în ele. Dar atunci când Armata Rosie s-a infiltrat prin desisurile Kareliei cu divizii, corpuri de armata si apoi cu armate întregi, Hitler nu si-a mai adus aminte ca este imposibil sa ataci prin paduri.

Armata Rosie a învatat multe clin razboiul clin Finlanda, în 1941 la Moscova si în 1942 la Stalingrad trupele germane au întâmpinat o armata care stia sa lupte pe timp de iarna. Armata germana n-a învatat însa nimic din razboiul din Finlanda.

Fara sa înteleaga acest razboi, fara sa-i aprecieze greutatile, Hitler a tras niste concluzii catastrofale. A decretat ca Armata Rosie nu este pregatita de razboi si, în general, ca nu e pregatita de nimic.

Hitler a înteles gresit. N-a priceput ca în tara sovietelor actioneaza o logica sucita. Faptul ca Armata Rosie n-a ajuns pâna la Helsinki nu înseamna nimic. Dimpotriva, de aici rezulta ca este capabila sa ajunga pâna la Berlin în cele mai bune conditii. De fapt în cele mai rele conditii!

Multi generali germani au constientizat faptul ca Armata Rosie, dupa rezultatele luptelor din Finlanda, a fost apreciata incorect. Au reactionat rapid, chiar din 1941. S-a stabilit deja, din primele lupte, ca Armata Rosie are cele mai bune tancuri din lume, are cele mai bune tunuri si obuziere din lume, cele mai bune avioane pentru un razboi agresiv. Armata Rosie are sisteme de aparare pe care nu le mai are nimeni. S-a stabilit faptul ca soldatul sovietic este capabil sa lupte, într-un cuvânt, era clar ca spionajul german si comandamentul german s-au înselat profund.

În anturajul sau, Hitler si-a recunoscut eroarea. Faptul s-a petrecut pe 12 aprilie 1942, când a spus urmatoarele: "întreg razboiul din Finlanda este exact ca intrarea rusilor în Polonia cu tancuri si armament învechit si cu soldati fara uniforme. N-a fost altceva decât o grandioasa campanie de dezinformare, întrucât atunci Rusia dispunea de trupe care o faceau, alaturi de Germania si Japonia, o putere mondiala" (G. Picker, Alocutiunile lui Hitler, p. 205). si înca ceva: "în Rusia s-a creat o putere militara incredibila… si cu atât mai mult ne bucura ca, la timpul ei, va da o lovitura hotarâtoare… înarmarea Armatei Rosii este cea mai buna marturie ca s-a reusit sa se ajunga la izbânzi nemaiîntâlnite" (22 iulie 1942). A înteles oare ?

Înaintea luptelor din Finlanda, rusii nu erau capabili de nimic. Acum e clar: sânt capabili…

Se întelege, Hitler nu putea sa recunoasca faptul ca a calculat gresit, ca a facut o greseala fatala. De aceea vorbeste de campania de dezinformare: Stalin, cica, a mintit… Chiar daca ar fi asa, chiar daca Stalin si-ar fi demonstrat intentionat slabiciunea în Finlanda, iar Hitler l-ar fi crezut, acest fapt ar fi în folosul lui Stalin. Cu o mie de ani înainte, marele teoretician al razboiului Sun-Tzi spunea conducatorilor de osti: "Razboiul este calea minciunii. Daca armata ta este aproape, arata-i dusmanului ca este departe. Daca este departe, arata-i ca este aproape. Daca esti slab, arata-i ca esti puternic. Daca esti puternic, arata-i slabiciune. Vai de capul celui care se pacaleste."

Hitler n-a pacalit pe nimeni în Finlanda. El si generalii sai s-au pacalit pe ei însisi. si pentru asta au platit.

Chiar si Hitler a înteles ca luptele din Finlanda NU trebuie apreciate ca o manifestare a slabiciunii Armatei Rosii. Au trecut decenii. Milioane de sovietici au studiat razboiul din Finlanda, dar au ajuns la aceeasi concluzie: luptele din Finlanda constituie marturia slabiciunii Armatei Rosii si a nepregatirii ei de razboi.

Hitler a avut destula minte sa-si recunoasca greseala. Tovarasii nostri însa, nu. Dragi concetateni, nu cumva manifestam mai multa lipsa de întelepciune decât Führerul?

Capitolul 13 DESPRE TANCURILE CARE LUAU FOC

Motorul este o arma a tancului, ca si tunul.

General-colonel G. Guderian

Stalin avea de câteva ori mai multe tancuri decât Hitler.

De aceea aparatorii "pregatirii" hitleriste trebuiau sa inventeze orice nazbâtie, orice caracteristici care sa nu contina cifre, ca sa spuna: gândeste-te, o superioritate de sapte ori mai mare, însa ei…

S-au gândit comunistii, s-au tot gândit si au declarat: tancurile sovietice luau foc, ardeau precum chibriturile!

Tendinta propagandei rosii de a deplânge "lipsa de pregatire" pentru razboi e de înteles, însa uimeste gradul de nerusinare.

si istoricii comunisti încep sa turuie: luau foc, luau foc ca niste chibrituri în cutia lor! Iar istoricii au început sa fie imitati de mase. Minciuna s-a revarsat rapid dincolo de granita si a început sa cutreiere lumea…

Vorbeam odata la televiziunea franceza despre pregatirea lui Stalin de razboi, iar moderatoarea îmi spune caustic dar cu respect: "oh, stim noi, tancurile rusesti, ardeau precum chibriturile".

Ea nu deosebea o surubelnita de o cheie franceza, dar stia cu siguranta ca tancurile lui Stalin luau foc. A retinut. si-a însusit ideea.

Toti stiu.

La Londra am avut sansa sa ma întâlnesc cu redactorul-sef al unei reviste tehnice din Moscova, foarte populara si pe care o îndrageam înca din copilarie. M-am bucurat mult de întâlnire, el la fel. Ne-am îmbratisat. Am baut câte o ceasca de ceai. Am vorbit de una, de alta. Apoi mi-a spus molcom, amical: "tot vorbesti de pregatire, clatesti mintea poporului, însa pe noi, oamenii cu carte, nu ne duci, noi stim ca tancurile noastre erau… cum se zice… erau inflamabile".

Superioritatea de sapte ori e anulata.

Ce atâta vorbarie ca erau multe? Ardeau cum ard chibriturile…

M-a preocupat de mult problema sursei. E clar, zvonul a fost raspândit de propaganda rosie. Dar trebuie sa existe si o sursa pe care lumea sa o considere serioasa. Nu se poate ca niste oameni inteligenti sa repete papagaliceste niste informatii. De unde provine totul?

La întrebarea "de unde stiti" raspunsul era acelasi: "toata lumea stie".

Iar când toata lumea stie nu poti ajunge la izvor.

Odata, în revista americana "NRS" (25 mai 1990), istoricul losif Kosinski ma denunta, spunând ca superioritatea numerica nu înseamna nimic: de ce atâta vorba de tancurile sovietice, daca ard ca facliile?

si atunci m-am luminat: aha, l-a citit pe Jukov! si pentru ca nu l-a citit decât pe Jukov, de aceea nici n-a înteles nimic.

Situatia sta tocmai invers. Una din caracteristicile remarcabile ale tancurilor sovietice din perioada celui de-al doilea razboi mondial era calitatea lor ignifuga. Luau foc mai greu decât tancurile oricarei alte armate.

Faptul se explica foarte simplu: toate tarile din lume foloseau tancuri cu motor cu aprindere prin scânteie, iar Uniunea Sovietica era singura tara din lume care folosea motoare diesel. Au existat încercari de folosire a acestora pe câteva tancuri japoneze, italiene si americane, însa erau motoare primitive si de mica putere. În plus, nu erau motoare diesel speciale de tanc, ci de tractor sau de automobil. Motorul cu aprindere prin scânteie functioneaza pe baza de benzina, adesea benzina de avion. Vaporii de benzina constituie un pericol, în lupte sânt destule cauze care pot provoca aprinderea vaporilor. De exemplu se înfierbânta ceva la motor. Sânt cazuri când un proiectil nu sparge blindajul, dar forta loviturii provoaca scântei în interiorul tancului. Daca motorul este diesel, scânteile nu sânt periculoase.

Superioritatea propulsorului diesel poate fi confirmata printr-o experienta simpla. Turnati într-o galeata benzina de avion si apropiati o faclie aprinsa. Fiti atent: aprinderea exploziva are loc înainte ca faclia sa atinga benzina. Închipuiti-va cum arata acest lucru în tanc, când rabufnesc sute de litri. Acum turnati în galeata motorina si cufundati faclia. Flacara se stinge ca în apa.

Creatorii tancului cu motor diesel sovietic au repetat experienta cu cele doua galeti în fata Maresalului Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski. Acesta n-a fost impresionat si insista cu îndârjire sa se foloseasca motoarele cu benzina. Dupa executarea lui Tuhacevski, constructorii sovietici au repetat experienta în fata multor altor sefi. Au reusit sa demonstreze superioritatea motorului diesel, iar Uniunea Sovietica a devenit prima tara din lume care a început producerea lor pe scara larga, pentru tancuri. Celelalte tari au trecut la fabricarea de motoare diesel la 10-15 ani dupa razboi.

Desigur, si tancul cu motor diesel poate lua foc, însa acest lucru nu se întâmpla asa de usor ca la tancul cu motor cu aprindere prin scânteie.

În privinta protejarii fata de incendii, tancurile sovietice din anii '20-'30 nu se deosebeau cu nimic de tancurile altor state. Nici nu aveau cum. Întreaga lume folosea motoare cu scânteie si toate luau imediat foc în lupte. Faptul era considerat un rau inevitabil. Toti se împacau cu situatia. Cele mai raspândite motoare de tanc din Armata Rosie erau Armstrong-Siddley (britanic) si motorul de aviatie american Liberty-Aero, pe care le foloseau si occidentalii. Se întelege, sovieticii au dat denumiri proletare motoarelor straine. Dar motorul "Liberty-Aero" sovietic nu putea arde mai întetit, ca sa spunem asa, decât orice alt "Liberty-Aero" american. Nu putea nicicum. Caci nu se aprinde motorul, ci benzina din el. Ardea exact la fel!

Motorul diesel a fost inventat de Rudolf Diesel. Era neamt. Meritul constructorilor sovietici nu consta în faptul ca au inventat motorul diesel, ci în aceea ca l-au apreciat. Germania nu si-a recunoscut geniul. Sovieticii însa au înteles superioritatea lui si, în 1932, în Uniunea Sovietica au început lucrarile de creare a motorului diesel pentru tancul rapid BD-2. Lucrarile s-au încheiat în 1935. Motorul a primit indexul V-2. Caracteristicile superioare ale motorului diesel erau evidente. La aceeasi putere, consuma aproape de trei ori mai putin combustibil, iar posibilitatea unui incendiu scadea mult. Motorul diesel era mai simplu din punct de vedere constructiv, nu avea nevoie de un sistem complicat si capricios de aprindere, distribuitor, bujii, înalta tensiune. si combustibilul este mai ieftin.

V-2 au fost montate pe câteva prototipuri de tanc BT-5. Au facut fata examenului, însa…

Însa Armata Rosie se pregatea sa lupte pe teritoriul inamicului. Adevaratii inamici nu ajunsesera pâna la nivelul nostru de dezvoltare a tehnicii de lupta, nu foloseau motoarele diesel si nici macar nu le proiectau. Marele Stat-Major sovietic a facut calcule. Nu s-a bucurat nimeni. Daca cincisprezece-douazeci de mii de tancuri sovietice sânt trimise în Europa Occidentala, atunci este necesar ca armatele în ofensiva sa se alimenteze cu zeci de mii de tone de combustibil diesel. Retragându-se, inamicul va arunca în aer podurile si caile ferate. Va fi extrem de greu sa transporti asemenea cantitate de combustibil, iar cucerirea Europei Occidentale devine imposibila. Inamicul nu foloseste combustibil diesel si nici nu-l intereseaza.

De aici urmeaza întrebarea: sa treaca sau sa nu treaca Armata Rosie pe motoare diesel? Daca nu va trece, tancurile vor lua foc. În schimb, în cazul ofensivei noastre, nu vor aparea probleme cu combustibilul, va putea fi luat de la inamic. În Europa Occidentala exista câte o coloana de alimentare la fiecare intersectie. Daca se va trece pe motoare diesel tancurile vor fi mai bune, dar va exista riscul de a ramâne fara motorina în cel mai dramatic moment al campaniei "eliberatoare".

Unul din cei mai importanti cercetatori ai istoriei tancurilor sovietice, Vasili Visniakov, declara: "S-au auzit si replici de principiu, din care cea mai argumentata era aceea ca toate tancurile straine sânt cu motoare pe benzina, deci tancurile noastre cu motor diesel necesita un carburant special, iar în caz de necesitate nu va putea fi folosita benzina din depozitele inamicului…" (Constructori, Izd. DOSAAF, 1989, p. 27)

Adversarul motorului diesel era Maresalul Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski. El nota în acest sens: "Armata mecanizata care, în special în prima perioada a razboiului, va patrunde mult pe teritoriul inamicului, nu se poate baza pe transportul pe cale ferata. Aprovizionarea acesteia se va sprijini pe transportul rapid cu masini si tractoare, de asemeni pe cucerirea depozitelor inamicului, îndeosebi depozitele de carburanti." (Opere alese, M., Voenizdat, 1964, voi. 2, p. 192)

Daca s-ar fi facut pregatiri pentru un razboi de aparare purtat pe propriul teritoriu, atunci motoarele diesel ar fi fost acceptate fara ezitare.

Armata Rosie însa pregatea o invazie.

Armata Rosie se pregatea serios sa lupte pe teritoriul inamicului, statele-majore sovietice planuisera operatiuni în Europa Occidentala, cu scopul de a pune mâna pe carburant pentru tancuri din depozitele dusmanului. De aceea constructorii sovietici au fost obligati sa opreasca artificial progresul, uniformizându-se cu cei ramasi în urma, adica sa foloseasca motoarele învechite ale Germaniei, Frantei, Marii Britanii, SUA.

Disputa însa a continuat. În final, partizanii motorului diesel au învins. Aceasta nu însemna renuntarea la planurile de aducere a unei mari cantitati de combustibil în urma trupelor aflate în ofensiva. Conducte speciale ajungeau pâna la granita si asigurau astfel rezerve pentru magistralele din teritoriile ocupate. În 1939 a început fabricarea în serie a tancurilor BT-7M cu motoare diesel V-2.

În 1940, generalul de armata G.K. Jukov a venit din Mongolia si, în urma raportului lui Stalin, a pus punct disputei: tancurile cu motoare cu scânteie iau foc prea usor…

S-au evidentiat plusurile si minusurile; în final a fost preferat motorul diesel.

La 24 iunie 1945, Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov a defilat în Piata Rosie pe un cal alb numit Kumir. Asa a si fost turnat în bronz. Sta scris sa nu-ti cioplesti idoli.

Dar nu putem trai fara idoli. Nu se poate. Hrusciov a criticat cultul lui Stalin, dar se punea problema: cine va lua locul lui Stalin?

Oricine. Chiar si acel Tuhacevski, care a nenorocit floarea gândirii strategice. si a început sa fie exagerat cultul lui Tuhacevski. Cultul nenorocit al nenorocitului de Tuhacevski. S-a ajuns pâna la propunerea de a i se ridica un monument!

Uimitoare propunere. Dar daca e sa i se ridice un monument, atunci sa fie în padurile Tambovului. Cu masca antigaz, pentru ca nu doar oamenii, ci si lupii care au fost ucisi de gaze sa nu-l uite. Acest degenerat a folosit substante chimice otravitoare împotriva propriului popor. Explicati-mi, va rog, deosebirea de principiu dintre Tuhacevski si inventatorii camerelor de gazare. Nici macar nu se stie cine le-a aplicat prima data. Ma tem ca cineva va scrie o carte în care sa se arate ca Rusia este patria camerelor de gazare. Exista multe indicii în acest sens…

Deocamdata ne cioplim idoli.

Poporul a început sa se miste: e timpul sa renuntam la pelerinajele prin fata unui cadavru, Lenin trebuie înmormântat. Apare însa imediat întrebarea: pe cine punem în loc? "Steaua Rosie" spune ca, printre altele, conservarea hoitului e un experiment stiintific! Nu trebuie întrerupt!

Ripostez: tovarasi comunisti, cu toata salbaticia voastra, cu toata ura voastra fata de Lenin, aveti mila de cadavrul sau. L-ati transformat pe Lenin într-un câine pentru experiente. De ce nu l-ati îngropa, iar în locul lui sa-l puneti pe…? si continuati experimentul. Asa ar avea rost.

Cât timp se discuta despre Lenin, s-a ridicat un nou idol: pe postament, calare.

Frumos arata maresalul. Numai ca n-a existat în întreaga istorie un conducator de osti mai sângeros ca Jukov. Nici un fascist n-a pierdut degeaba atâtia soldati. Pentru mai mult realism trebuia ca în locul postamentului sa se toarne sânge, în asa fel încât Kumir sa înoate în sânge pâna la genunchi. Sau mai bine: sa fie umplut lacul din Piata Manejului! Ar fi un ocean de sânge. I-ar fi placut lui Gheorghi Konstantinovici. Iar el sa fie reprezentat înotând, în asa fel încât numai capul sa i se vada. si sa dea din mâini.

Noi plasmuim un idol din Jukov si faptul ne împiedica sa punem o întrebare simpla: de ce n-a fost judecat?

În oricare alta tara normala ar fi fost adus în fata tribunalului pentru cele întâmplate în 1941 si i s-ar fi pus întrebari, multe întrebari. De ce a extins conductele pâna la granita? De ce a adunat tancurile la frontiera? De ce n-a minat podurile? De ce a bombardat toate aerodromurile de la granita? De ce a trimis la frontiera combustibil si zeci de mii de vagoane cu proiectile?

Sovieticii au explicatii la toate: greseli, greseli si iar greseli, însa pentru greseli esti judecat. Jukov n-a raspuns pentru erorile comise. De ce?

Fiindca si dupa razboi sovieticii si-au construit aerodromuri si depozite de munitie si combustibil lânga granita. La fel, state-majore si centre de transmisiuni. Timp de patru ani, au fost scoase rezervele din Germania de Est. Au fost scoase din Germania, Polonia, Ungaria si au ramas fara aerodromuri. Ca în 1941.

Daca actiunile lui Jukov dinainte de ofensiva germana sânt declarate erori, atunci desfasurarea întregului razboi sovietic ar trebui reanalizata, ar trebui schimbate programele academiilor militare, iar armata ar trebui alcatuita altfel. Jukov n-a fost judecat fiindca în mai 1941 a îndeplinit ordinele corect, înainte de a ataca prin surprindere armata 6 japoneza la Halhin-Gol, la fel cum a facut mai târziu, înainte de a ataca prin surprindere armata 6 germana la Stalingrad.

Jukov n-a fost judecat pentru ca regimul nu voia cu nici un chip sa fie lamurite cauzele înfrângerii din 1941. Ele au trebuit musamalizate, ascunse, obturate. Jukov însusi s-a ocupat cu acest lucru: "Tancurile functionau pe baza de benzina si, deci, luau foc usor" (Amintiri si meditatii, p. 137). "Tancurile BT-5 si BT-7 erau prea inflamabile" (p. 170).

De ce sânt repetate aceste lucruri? Ca sa fie însusite. Trebuie spuse o data, apoi repetate, încât sa le retina si prezentatoarea de la televiziunea franceza. Jukov scrie adevarul (nu întotdeauna), dar uita sa spuna ca si restul lumii avea aceleasi motoare pe benzina. Vorbind despre tancurile sovietice care luau foc si pastrând tacerea despre cele straine, Jukov creeaza impresia ca tancurile sovietice sânt mai rele decât în alte armate.

Numai Uniunea Sovietica a fost constienta de necesitatea unui tanc diesel de mare putere. A fost creat, elaborat si fabricat cu mult înainte de razboi, în momentul începerii razboiului, numai Uniunea Sovietica avea motoare diesel. (Cititorul sa ma ierte, dar voi trece peste motoarele diesel japoneze de 110 C.P. si cele italiene de 125 C.P. Acestea erau motoare de automobil, prea putin performante. S-au fabricat în serii limitate, pentru tancuri care n-au jucat nici un rol în razboi.)

Doar Uniunea Sovietica a produs motoare diesel militare, nu numai cele mai bune din lume, dar si unice, deoarece nici o alta tara n-a ajuns la un asemenea nivel de dezvoltare. si, deodata, tancurile si motoarele sovietice sânt luate în derâdere. Întreaga lume face haz. Rusii însisi râd mai tare ca toti.

Un oarecare losif Kosinski judeca în felul urmator: A scris Jukov ca tancurile cu benzina sânt inflamabile? A scris. Dar generalii altor armate au scris? Nu. Prin urmare…

Într-adevar, generalii altor armate n-au scris ca tancurile sovietice luau foc. N-au scris pentru ca problema trecerii pe motoare diesel nu se rezolvase în celelalte târi, iar într-o serie de cazuri nici macar nu fusese pusa.

În vara anului 1941 a aparut urmatoarea situatie: toate armatele lumii erau înzestrate numai cu mo-toare clasice, iar Armata Rosie avea mii de tancuri cu asemenea motoare fabricate în prealabil si, în plus, avea cinci tipuri de tancuri (BT-7M, T-34, KV-1, KV-2, T-50) cu motoare diesel. Era un salt calitativ urias.

În ajunul razboiului, Uniunea Sovietica a demarat productia pe scara larga a motoarelor diesel de tanc si a creat capacitati care permiteau, în caz de necesitate, sa fie fabricate în orice cantitati.

Noi cream un nou idol, iar Kumir ne scoate din încurcatura: tancurile luau foc, iata cauza înfrângerii!

Kumir a fost editat în milioane de exemplare în toate limbile. Kumir este citit. Kumir este crezut. Kumir a iesit din încurcatura, iar sovieticii sânt luati în râs.

 

 

Capitolul 14 DE CE TOVARĂsUL STALIN NU L-A ÎMPUsCAT PE TOVARĂsUL
KUDRIAVŢEV?

Vom duce un razboi ofensiv, mutându-l pe teritoriul inamicului.

Regulamentul Armatei Rosii a muncitorilor si taranilor 1941, p. 9

Pâna în secolul 20, locul comandantului de baterii în lupta era pe pozitiile bateriei sale. Unde altundeva? Va amintiti bateria capitanului Tusin, personajul lui Lev Tolstoi?

La începutul secolului douazeci însa, artileria terestra a statelor înaintate din punct de vedere militar si-a însusit tragerea de pe pozitii asupra tintelor invizibile. Aceasta se numeste tragerea de pe pozitii ascunse. Procedeul a devenit fundamental. El a dat posibilitatea ca bateriile de artilerie sa fie camuflate în teren, în spatele constructiilor, arborilor, în ascunzatori artificiale sau naturale sau pur si simplu dincolo de linia orizontului, în acest fel, ele au putut fi mai greu depistate si distruse.

O baterie ascunsa este însa oarba: tragatorii nu vad tinta. De aceea, în cazul tragerii de pe pozitii ascunse, locul comandantului de baterie este acolo de unde poate vedea inamicul. Punctul de comanda al bateriei a început sa fie mutat în fata si lateral, la multi kilometri de pozitia de tragere. De acolo, comandantul bateriei vede tinta si transmite indicatii unde si cum sa se traga.

Fiecare dintre noi s-a jucat în copilarie de-a "vaporul scufundat": se traseaza o schita cu coordonate si se trage asupra ei: A-l, B-2 etc. La fel se procedeaza si în artilerie: comandantul bateriei, care vede inamicul, are o harta, ofiterul de la baterie are alta harta. Acesta din urma (de obicei comandantul primului pluton de tragere) nu vede inamicul. Comandantul da dispozitii de departe, ofiterul mai mare în grad repeta comanda la baterie, iar bateria îndeplineste ordinul. Comanda de la distanta, cum s-ar spune. Aceasta în principiu, în practica, viitorii ofiteri–artileristi au nevoie de trei-patru ani ca sa învete mate­matica, topografie, balistica, meteorologie si alte stiinte, pentru a-si însusi bazele elementare ale tragerii de pe pozitii ascunse. O astfel de operatiune cere pricepere, deprinderi, instrumente sofisticate, calcule complicate, ' transmisiuni bine puse la punct si date topografice amanuntite.

Am facut toata aceasta introducere lunga pentru a explica faptul ca folosirea artileriei nu este posibila fara harti topografice, la fel cum nu te poti juca de-a lupta navala fara reteaua de coordonate. Fiecare baterie trebuie sa aiba doua complete de harti topografice: la comandantul bateriei, care vede inamicul, si la ofiterul de baterie, care nu-l vede. Exista si posibilitatea unei trageri fara harti topografice de pe pozitii ascunse, însa eficacitatea tragerii de artilerie se diminueaza considerabil. Artileria fara harti este ca automobilul fara motor; poate fi remorcat si atât!

Asadar: este de dorit ca fiecare baterie sa aiba doua completuri de harti topografice, în cel mai rau caz în cel mai bun caz, si comandantul unitatii trebuie Sa aiba un complet, si comandantul celei de a doua unitati de tragere, si cercetasii din avangarda, si specialistii care face calculele, si cei din recunoasterea de artilerie, si comandantul grupei de transport al artileriei. Daca, de exempl 10310k1014k u, comandantul grupei de aprovizionare cu proiectile nu are harti, proiectilele nu vor putea fi transportate unde trebuie, si atunci cui vor mai folosi tunurile ?

Artileria este ca o orchestra. Exista solo-uri de baterii, dar de cele mai multe ori bateriile interpreteaza în duet, trio, cvartet… Pentru dirijarea focului la doua-trei baterii, comandantul divizionului trebuie sa aiba harta, la fel loctiitorul sau, seful de stat-major, iar în subordinea fiecaruia se afla o baterie proprie, o unitate de cercetare de artilerie. Tuturor le trebuie harti, asa cum le trebuie note orchestrantilor si dirijorului.

Având în vedere toate acestea, sa ne întoarcem la 13 iunie 1941. Sub acoperirea Comunicatului TASS, trupele sovietice, numarând milioane, se îndreptau spre granitele occidentale. Mii de trenuri militare din Extremul Orient si pâna la Brest au împânzit reteaua feroviara, paralizând orice alt transport, în timpul noptii, diviziile, corpurile de armata si armatele erau transportate în secret în padurile din preajma frontierei. Comandantii sovietici nu stiu deocamdata ce vor avea de facut. Fiecare nu-si vede decât de propria companie, baterie, batalion, divizie, regiment, brigada, divizion, corp de armata, armata, dar nu-si imagineaza întreaga adâncime si anvergura a planului lui Stalin. si iata ca aici îi prinde înfricosatoarea veste: Hitler a dat prima lovitura, începând prin surprindere un razboi preventiv.

Iata un tablou tipic al zilei de 22 iunie: în padurile din Bielorusia debarca armata 22, transferata în secret din Ural. Ca mai toate celelalte armate sovietice, se pregatea de invazie. Acum însa, i se da o misiune neasteptata si absolut neobisnuita: sa se pregateasca de aparare si de contraatacuri pe propriul teritoriu. Actualul general-locotenent N.I. Biriukov era pe atunci general–maior si comanda divizia 186 infanterie din corpul de armata 62 al armatei 22. Iata ce spune: "Unicul exemplar de harta, pe care am reusit sa-l obtin cu rugaminti de la seful de stat-major al corpului de armata 21 mecanizat, mi-a fost luat de comandantul corpului nostru de armata, generalul-maior I.P. Karmanov" (V.I.J., 1962, nr. 4, p. 82). Divizia avea 13.000 soldati, sergenti si ofiteri, 144 tunuri, 154 aruncatoare de mine, 558 mitraliere, 13 masini blindate, 16 tancuri amfibie, 99 tractoare, 558 automobile, 3.000 de cai si… nici o harta. Generalul Biriukov a obtinut cu rugaminti o harta de la vecini, însa comandantul sau i-a luat-o. Relatiile dintre generalii sovietici erau ca acelea dintr-un lagar de concentrare stalinist. Apropo, Karmanov, cel care a luat harta, abia fusese scos din închisoare, iar întreaga armata 22 din Ural este completata din belsug cu un "contingent special" – detinuti din lagarele Uralului. În cazul dat, generalul Biriukov a manifestat o naivitate de neiertat: daca ai o harta, n-o arata nimanui, nici macar comandantului tau, fiindca ti-o confisca, ti-o sechestreaza, ti-o pune la popreala. Sa nu-l invidiem însa nici pe cel care a luat harta: el comanda corpul de armata 62 infanterie, iar acesta are trei divizii (153, 174 si 186), doua regimente de artilerie independente, un divizion de artilerie antiaeriana, un batalion de transmisiuni si un batalion de pionieri, un detasament de aviatie. Corpul de infanterie are 50.000 soldati si ofiteri si este format din 17 regimente, din care opt de artilerie. Detine 966 tunuri si aruncatoare de mine.

stim deja câte complete de harti trebuie la o baterie, însa în corpul de armata nu este o singura baterie, ci 173 baterii de artilerie si aruncatoare de mine (inclusiv bateriile de comanda). Pentru corectarea focului artileriei, fiecare corp de infanterie are aviatie proprie. Numai ca unde sa zboare avioanele fara harti si cum sa corecteze ele focul bateriei? si nu numai artileria are nevoie de harti. Au nevoie si infanteristii si genistii, si cei din spatele frontului. Daca artileristilor li se dau harti, iar infante­ristilor nu, atunci cum sa-si organizeze actiunile comune? Nici statele-majore ale batalioanelor, regimentelor si diviziilor nu pot lucra fara harti. Divizia 186 infanterie si corpul 62 infanterie constituie doar un exemplu. Corpul 21 mecanizat este în aceeasi situatie. Corpul era comandat de generalul-maior D.D. Lebiusenko, un om cu suflet deosebit. Ajutorul reciproc dat în lupta este principiul fundamental al tovarasiei de arme si în decursul razboiului, generalul Lebiusenko a fost unul din partizanii cei mai înfocati ai acestui principiu. A terminat razboiul ca general-colonel, comandant al armatei 4 de garda tancuri. În toate posturile, în toate situatiile, Lebiusenko si-a sustinut vecinii cu foc, prin atacuri îndraznete, prin manevre impetuoase. si daca la începutul razboiului generalul Biriukov a fost silit sa ceara de la generalul Lebiusenko harti si a primit doar una, se vede ca nici lui Dmitri Danilovici Lebiusenko de la corpul 21 mecanizat nu-i prisoseau hartile. Însa nu este vorba doar de divizii si de corpuri de armata, ci chiar de armate: al doilea esalon strategic, având în componenta sapte armate si multe corpuri de armata independente a ramas fara harti. Esalonul strategic 1 (cincisprezece armate de invazie si zeci de corpuri de armata si divizii independente) nu are harti. În spatele acestora se afla desfasurate Esaloanele trei si patru, dar este imposibil sa fie comandate: nici ele nu au dupa ce se orienta.

Iata un exemplu despre situatia din primul esalon strategic al trupelor sovietice. Martor este generalul-maior D.I. Osadci. Pe atunci era locotenent-major, comandant al unei companii de tancuri din regimentul 3 tancuri al diviziei 2 mecanizate din corpul 3 mecanizat, ce apartinea de armata 11 de pe Frontul de nord-vest. Se afla în Lituania. Înainte de razboi s-a dat alarma de lupta, iar divizia a fost mutata în padurile din apropierea frontierei. Tancurile KV-2 au fost încarcate cu obuze antibeton. Logic: în fata se afla Prusia Orientala, pe teritoriul acesteia sânt sute de dispozitive defensive din beton armat; ele trebuiesc sparte. Razboiul însa n-a început asa cum era planificat: obuzelor antibeton nu le-a mai fost dat sa distruga brâul de fortificatii. A fost nevoie sa se lupte pe propriul teritoriu, sa apere tara. Acum a aparut problema: comandantii n-au harti topografice. Articolul generalului Osadci este foarte scurt, dar aminteste de câteva ori despre absenta hartilor (V.I.J., 1988, nr. 6, pp: 52-54).

Din documentele vremii rezulta ca nu numai divizia 2 tancuri n-avea harti, ci si toate celelalte divizii de tancuri. La 5 august 1941, adjunctul comandantului trupelor de tancuri si blindate din Armata Rosie, generalul-maior V.T. Volski, a trimis adjunctului Comisarului poporului pentru aparare, general-locotenent al trupelor de tancuri I.N. Fedorenko, un raport despre folosirea trupelor sovietice de tancuri în primele zile ale razboiului. Printre concluzii: "Corpul de comanda n-a avut harti, ceea ce a dus la faptul ca unele tancuri, si chiar subunitati întregi s-au ratacit" (ŢAMO, Fondul 38, Opis 11.360, Dosar 2, p. 13).

Alt martor de rang superior – F.I. Golikov. Înainte de razboi era sef al GRU, la sfârsitul razboiului – adjunct al Comisarului poporului pentru aparare (adica loctiitor al lui Stalin), dupa razboi – Maresal al Uniunii Sovietice. În noiembrie 1941, Golikov era general-locotenent si comanda armata 10. Armata Rosie permanenta pierise deja. Inamicul era tinut la portile Moscovei de ceea ce mai ramasese din Esalonul 3 strategic, iar Stalin formase în secret zece armate din rezervisti fara scoala, pregatind o contraofensiva. Dar problema ramâne: "Aveam doar doua harti. Una se afla la mine, alta la seful marelui-stat major al armatei." (V.I.J., 1966, nr. 5, p. 74). În noiembrie 1941, armata 10 a lui Golikov avea peste 100.000 soldati. Doua harti la 100.000 de soldati. Proportia este la fel ca în corpul 62 infanterie din armata 22: o harta la 50.000 de soldati si comandanti.

Din declaratiile maresalului rezulta ca la sectia operativa a statului-major al armatei 10 (sectie care se ocupa cu planificarea actiunilor de lupta) nu exista harti. Nici una. La sectia de recunoastere de la statul-major al aceleiasi armate nu exista harti. seful spatelui frontului n-are nici el. si nu este vorba de un stat-major de divizie. Este vorba de un stat major de armata. Mergi si lupta, doar daca seful sectiei operative deseneaza planul operatiunii pe o hârtiuta, nu pe harta! Este ca si cum un chirurg ar opera nu cu instrumente specifice, ci cu o furculita si cu un cutit de bucatarie.

Dar sa admitem ca au încropit un plan pe o hârtiuta. Cum va ajunge aceasta la comandantii din subordine ? Sa le arati cu degetul? Generalii de rang inferior si statele lor majore n-au harti. Cum va trage artileria? În armata 10, ca si în oricare alta, sânt sute de baterii de artilerie si de aruncatoare de mine. Cum sa le dirijezi focul? Este imposibil. Cum sa aprovizionezi diviziile, daca nu poti sa le arati celor din spatele frontului pozitia lor? Cum sa organizezi colaborarea cu aviatia? Cum sa organizezi recunoasterea? Daca primesti informatii de la partizani privind pozitia inamicului, ce sa faci cu aceste informatii? Sa le notezi pe un petec de hârtie?

În arhiva personala am peste trei sute de marturii despre nevoia imperioasa de harti. Martorii sânt ofiteri, generali, maresali. Cred ca patru exemple sânt de ajuns. Daca nu, pot continua.

Lipsa hartilor în subunitati, unitati si mari unitati ale Armatei Rosii a avut consecinte catastrofale. Conducerea trupelor este imposibila fara ele. Oricum ati înarma diviziile, oricât de încercati ar fi comandantii, oricât de viteji ar fi soldatii, acestea sânt ca niste turme fara stapân daca nu au harti. Divizia este înfrânta fara glorie si deschide calea inamicului în spatele frontului, unde sânt alte divizii, puternice dar dezorientate, si de aceea neputincioase. Artileria de campanie sovietica avea cele mai bune tunuri din lume, iar ca numar Armata Rosie depasea toate armatele lumii luate la un loc. Aceasta putere nu a putut fi însa folosita în primele luni ale razboiului din cauza lipsei hartilor. Infanteria, dezorientata si nesustinuta de artilerie, s-a retras, descoperind frontul; a lasat astfel în mâna inamicului si punctele de comanda, si rezervele strategice, si aerodromurile de la frontiera si artileria care este vulnerabila fara acoperire de infanterie. Fara harti, tancurile s-au ratacit… ceea ce a însemnat sfârsitul armatei active, permanente, iar statul a pierdut partea cea mai buna a industriei militare. Rezulta ca Hitler avea armata permanenta, rezervisti, industrie militara, iar Stalin n-avea nici armata permanenta, nici industrie militara. Avea doar rezervisti care trebuiau încorporati, pregatiti, echipati, în acest scop înfiintându-se în Ural si în Siberia noi centre de industrie militara.

Aici trebuie cautat raspunsul la întrebarea de ce Armata Rosie a reusit sa ajunga numai pâna la Oder, Dunare si Elba: începutul catastrofal al razboiului a însemnat si sfârsitul sau catastrofal. Se întelege, rezervistii sovietici au avut suficienta forta ca sa frânga coloana vertebrala a armatei germane permanente si pe rezervistii germani, aprovizionati de industria întregii Europe. Stalin însa n-a reusit sa cucereasca în Europa aproape nimic.

Este de mirare ca nici un istoric al Kremlinului n-a acordat atentie problemei lipsei hartilor ca fiind cauza înfrângerilor Uniunii Sovietice în cel de-al doilea razboi mondial. stiinta istorica oficiala a ocolit o dovada atât de interesanta. Iar daca vreun istoric de la Kremlin si-ar aminti totusi despre harti, sânt convins ca ar folosi acest fapt ca marturie a "nepregatirii" lui Stalin de razboi.

Nu ne vom grabi cu concluziile. Sa vedem mai întâi numele celor care raspundeau în Armata Rosie de asigurarea cu harti topografice. Numai dupa aceea vom da sentinta.

E usor de gasit vinovatii. Pe fiecare plansa a unei harti topografice sovietice exista o semnatura: "Marele Stat-Major". Deci este indicata organizatia care raspunde de pregatirea planurilor de razboi si de asigurarea trupelor cu aceste planuri, în 1941, în componenta Marelui Stat-Major existau opt directii. Una dintre ele se numea Directia Topografica si raspundea de toate problemele legate de asigurarea în domeniu a trupelor. La 22 iunie 1941, ea era condusa de generalul-maior M.K. Kudriavtev. El se subordona direct sefului Marelui Stat-Major, generalul de armata G.K. Jukov.

Acestia sânt vinovatii principali.

Ar fi fost corect ca generalul Kudriavtev sa fie împuscat pentru lipsa hartilor, iar generalul Jukov pentru ca n-a îndrumat corespunzator munca lui Kudriavtev. S-a întâmplat asa? Nu.

Apare imediat banuiala: poate ca tovarasul Stalin era slab din fire, ierta greselile si esecurile, într-adevar, Stalin era slab din fire, dar nu întotdeauna: predecesorul lui Jukov în postul de sef al Marelui Stat-Major, generalul de armata (si viitorul Maresal al Uniunii Sovietice) K.A. Meretkov, chiar în acele zile, era obligat sa bea urina de catre anchetatorii N.K.V.D., i se strîngeau organele sexuale cu usa si îi rupeau fâsii de carne de pe spinare si din alte parti ale corpului.

Cum a procedat tovarasul Stalin cu Jukov? L-a numit curând loctiitorul sau, i-a înmânat o multime de ordine si medalii, i-a încredintat conducerea asa-numitei "parade a victoriei" si nu i-a reprosat niciodata lipsa hartilor topografice.

Dar Kudriavtev? Nu va speriati, nici el n-a fost urgisit. A terminat razboiul ca general-locotenent. Avea pe piept zeci de ordine de lupta si o multime de medalii. A luat în primire serviciul topografic al Marelui Stat-Major în 1938, când avea 36 de ani, si a ramas în acest post 30 de ani:

În timpul lui Stalin, al lui Malenkov, al lui Hrusciov, al lui Brejnev. S-au schimbat sefii Marelui Stat-Major, comisarii poporului si ministrii, s-au schimbat secretarii generali, dar Kudriavtev a ramas. Decenii întregi în serviciul topografic sovietic regula a fost sa intri în rândurile sale ca tânar absolvent în timpul lui Kudriavtev si sa iesi la pensie carunt, colonel sau general, în timpul aceluiasi Kudriavtev. Treizeci de ani în functia de topograf principal al armatei este un record. M-am interesat la istoricii militari britanici, francezi, americani si germani. Nici într-o alta armata, nimeni nu s-a mentinut timp de 30 de ani într-o asemenea functie. A iesit în plina glorie la pensie si a trait pâna la 82 de ani. N-a fost amenintat cu închisoarea sau lagarul si a fost respectat de toti. Iata ce spune fostul sef al GRU si sef al Marelui Stat-Major, generalul de armata S.M. stemenko: "Serviciul topografic al Marelui Stat-Major a fost condus de un specialist stralucit, generalul M.K. Kudriavtev" {Marele Stat-Major în anii razboiului, p. 128).

Înca un elogiu: "S-a dovedit ca în Rusia Sovietica a fost creata o adevarata scoala cartografica, scoala care prin anvergura ei, prin organizare, volum si calitate a lucrarilor depaseste tot ceea ce s-a înfaptuit oriunde si oricând".

Elogiul este cu atât mai pretios cu cât provine de la inamic si chiar din vremea razboiului pe care inamicul spera sa-l câstige. Citatul este din revista germana "Petermans geographischen Mitteilungen" (1943, Heft 9/10). Trebuie retinut nu numai ca inamicul recunoaste superioritatea rusilor, obtuzi si lenesi, care nici macar nu sânt oameni, ci si faptul ca aceasta apreciere este binemeritata.

Dupa traducerea în limba germana a Spargatorului de gheata am primit o multime de scrisori de la fosti soldati si ofiteri germani. Nicaieri nu se vorbeste despre nepregatirea de razboi a Armatei Rosii, dimpotriva. Scriu oamenii despre toate, se spune si despre hartile topografice sovietice, cel mai adesea despre retinerea în ajunul razboiului a unor spioni sovietici ajunsi, intentionat sau din greseala, pe teritoriul german, si despre capturarea de la acestia a unor harti topografice de calitate superioara, în alte scrisori se vorbeste despre capturarea, în primele zile ale razboiului, în zona de frontiera, a unor depozite topografice sovietice, de exemplu un depozit urias la Tiraspol unde se pastrau harti de o calitate iesita din comun, printre care si hartile culoarului de la Galati. Este mentionata o subterana stropita cu benzina si incendiata la marginea orasului seanleai. Subterana era plina cu harti, din care au ramas numai fragmente arse. Un soldat scrie ca tot plutonul sau a fost uimit de calitatea hârtiei si de acuratetea desenului: "Mai bun decât cel de pe bancnotele germane".

Sa corelam faptele: pe de o parte avem serviciul topografic cel mai bun din lume, pe de alta lipsa hartilor. Pe de o parte cariera stralucita a topografului principal sovietic, pe de alta un general sovietic cere harta de la vecini, iar alt general sovietic i-o ia. Cum sa aducem toate faptele la acelasi numitor?

Poate exista si alta explicatie, dar mie numai una mi se pare satisfacatoare: Uniunea Sovietica a pregatit o agresiune.

Pregatirea a început înca din anii '20. Serviciul topografic a realizat un numar urias de harti, însa toate au fost concentrate în raioanele de frontiera ale URSS si au trebuit distruse în timpul retragerii. Distrugerea a sute si mii de tone de harti topografice este confirmata de multe surse germane.

si sursele sovietice vorbesc de acelasi lucru: hartile au fost duse în raioanele de frontiera ale tarii si acolo au fost pierdute sau distruse intentionat în timpul retragerii fortate. Generalul-colonel A.I. Losev a explicat cauzele insuficientei hartilor topografice: "Depozitele de harti, situate nejustificat de aproape de granita, au fost fie capturate, fie distruse de inamic în timpul primelor bombardamente. Drept rezultat, trupele au fost lipsite de 100 de milioane de harti." (V.I.J., 1992, nr. 10, p. 82).

La 21 iunie, în cinci regiuni de frontiera ale Uniunii Sovietice se aflau cincisprezece armate ale Esalonului l strategic, au sosit apoi înca sapte armate din Esalonul 2. În afara de acestea, s-au format trei armate ale Esalonului 3 strategic. Dupa atacul sovietic desfasurat prin surprindere si declararea Zilei "M", urma ca numarul armatelor din raioanele vestice ale URSS sa creasca la cincizeci. Pentru fiecare armata existenta si chiar pentru cele ce urmau sa vina erau pregatite câte doua milioane de harti.

În timpul luptei însa fiecare armata a avut nu câte doua milioane, ci uneori câte doua harti, ca în armata 10 a generalului-locotenent Golikov.

Aceasta este însa o apreciere contemporana, pierderile hartilor topografice fiind apreciate initial ca mai mari. Însusi generalul-locotenent Kudriavtev marturiseste ca în primele zile ale razboiului, numai în Regiunile Kiev, Vest si Pribaltica au fost distruse circa doua sute de vagoane de harti topografice (V.I.J., 1970, nr.12, p. 22). În 1941, în Uniunea Sovietica cel mai mic vagon avea 20 de tone. Daca presupunem ca s-au folosit numai vagoane mici, obtinem cel putin patru mii de tone de harti distruse.

Kudriavtev mai da o informatie în aprecierea numarului de harti distruse: în medie, în fiecare vagon erau câte 1.033.000 exemplare. Doua sute de vagoane înseamna doua sute de milioane de harti.

Pe de alta parte, generalul-locotenent Losev declara: s-au pierdut o suta de milioane în toate regiunile de frontiera. Cu multi ani înainte însa, generalul-locotenent Kudriavtev, care raspundea direct de aceste harti, dadea o alta cifra: numai în trei regiuni s-au pierdut doua sute de milioane de harti.

Nu vom polemiza acum pe tema cine are dreptate. Deoarece în ambele cazuri vorbim de o cantitate fantastica, astronomica, imposibil de imaginat. Nimeni si niciodata n-a pierdut atâta.

Daca Armata Rosie si-a pierdut hartile într-un asemenea numar, daca însisi sefii serviciului de topografie apreciaza diferit pierderile, daca diferenta în evaluare este de o suta de milioane si mai mult, atunci este evident ca numarul lor era imens. si cu siguranta unele erau pregatite si pentru razboi.

Am prezentat lucrurile din mai multe puncte de vedere: al expertilor topografi germani în timpul razboiului, al fostilor soldati germani la multe decenii dupa conflagratie, al generalului sovietic care a condus el însusi serviciul topografic în timpul luptelor, al altui general, dupa o jumatate de veac de la cele petrecute. Rezultatul este unul singur: nicaieri în lume nu a existat ceva asemanator, nici calitativ, nici ca organizare, nici ca volum. Uniunea Sovietica avea serviciul topografic cel mai bun din lume, care a pregatit un numar neverosimil de harti pentru viitorul razboi.

De aceea Stalin nu putea avea pretentii la generalul Kudriavtev si nu trebuia sa-l împuste. Trebuia sa-l decoreze.

Apare însa o întrebare: de ce hartile au fost duse în raioanele de frontiera?

Pentru faptul ca a pregatit atâtea harti, generalul nu trebuia sa fie împuscat, dar pentru faptul ca le-a deportat la granite da. Este oare vreo diferenta între n-a facut nimic înainte de razboi si n-a pregatit harti sau a pregatit harti, dar le-a mutat într-un loc de unde au disparut imediat''. Rezultatul este acelasi: hartile nu mai sânt si de aceea trupele vor pieri cu milioanele, de aceea va capitula oras dupa oras, de aceea vor fi cedati milioane de kilometri patrati si o populatie de zeci de milioane.

– De ce n-a fost împuscat Kudriavtev pentru transferul atât de nesabuit al hartilor?

Raspunsul istoricilor militari sovietici este simplu: "au fost transferate nejustificat". si gata. Problema este eliminata iar discutia nu se mai isca.

Îl invit însa pe cititor sa-si imagineze urmatoarea situatie: chiar înaintea ofensivei germane, generalul-maior Kudriavtev vine la seful sau direct, generalul de armata G.K. Jukov:

"- Gheorghi Konstantinovici, am hotarât sa transport la granita germana toate rezervele noastre de harti!

– Ah! Strasnic! Dar de ce, Marc Karpovici?

– Uite asa, Gheorghi Konstantinovici, ziua ma gândesc, noaptea ma gândesc, dar nu pot sa nascocesc nici o explicatie. Pur si simplu am luat hotarârea sa le trimit si sa le tin acolo. Fara nici un rost. Fara motiv. Toate cele doua sute de milioane. Neamtul o sa atace si toate hartile vor cadea deodata în labele lui. Corect?

– Corect, Marc Karpovici.

– Ei, sa dau ordinul, Gheorghi Konstantinovici ?

– sterge-o, Marc Karpovici. Cara rezervele noastre de harti drept la granita, în imediata apropiere!"

E caraghios? Nu eu am inventat o asemenea situatie. Dialogul închipuit urmeaza pas cu pas versiunea oficiala a Marelui Stat-Major: au luat si au dus pur si simplu nejustificat toate hartile la granita. Fara motiv.

sefii din Ministerul Apararii, din Marele Stat-Major, din institutele de învatamânt superior ne-au considerat prosti vreme de cincizeci de ani, propunându-ne ideea ca generalul Kudriavtev era un mare idiot. seful celui mai bun serviciu topografic din lume, el însusi un mare specialist, a luat deodata toate rezultatele unei munci de ani de zile si le-a aruncat pe apa sâmbetei. Fara nici un motiv.

Sa-i credem pe istoricii oficiali: Kudriavtev este idiot, însa ei spun ca si Jukov este un mare idiot.

Ca sef al Marelui Stat-Major, Jukov raspundea de toate hartile. Fara permisiunea sa nu se misca nici o mie de tone de harti, nici un tren militar, nici un vagon cu harti. Este necesara semnatura lui Jukov, sau, în cel mai rau caz, dispozitia sa verbala. Kudriavtev însa a trimis toate hartile fara stirea nimanui.

Istoricii de la Kremlin ne îndeamna sa credem ca Jukov a fost un caracter molatic, slab. Toate hartile au disparut, armata a dat un mare tribut de sânge si a Cedat jumatate din teritoriul târii, iar Jukov a tacut mâlc, nici macar în memoriile sale n-a pomenit nimic.

Istoricii oficiali ne îndeamna sa credem ca si tovarasul Stalin a fost un tatuc bun si duios, în 1941, tara comunismului mondial si mareata cauza a Revolutiei mondiale sânt gata sa piara, însusi destinul lui Stalin atârna de un fir de par, iar Stalin n-are nici un fel de pretentii nici fata de Kudriavtev, nici fata de Jukov. Comandantii de regimente, de brigazi, de divizii, de corpuri de armata, de armata si de fronturi insista: "tovarase Stalin, dati-ne harti! Fara harti nu putem lupta!" iar el le mai confera celor doi câte o medalie.

Explicatia este simpla: eroare, greseala de calcul. S-au trimis nejustificat…

Este interesant ca însusi Jukov a ocolit, în cartea sa, problema haitilor topografice, de care raspundea personal. In ordinele de zi privind recompensarea cu medalii a comandantilor de osti, desfasurarea actiunilor fara elemente de orientare este redata astfel: a ocolit cu îndrazneala si fermitate focarul de rezistenta al inamicului, fara sa se angajeze în lupte decisive.

Nimeni nu i-a imputat ceva lui Jukov, nimeni nu i-a pus întrebari incomode si de aceea rusinea anului 1941 nu l-a atins pe Jukov: el e maret, e întelept si puternic. A lasat de izbeliste Moscova. si Leningradul… Nimeni nu gândeste ceva rau despre Gheorghi Konstantinovici Jukov: este curat.

Dar rusinea înfrângerii n-a fost spalata. Iar daca aceasta rusine n-a cazut personal deasupra capului cuiva, ea a cazut unde trebuie, a cazut pe toate capetele noastre. si circula prin toata lumea opinia: ah, cât de prosti sânt rusii! Nu sânt capabili de nimic. Nu stiu sa lupte. Iar ucrainenii, kazahii, evreii sau tatarii sa nu se lase pacaliti. Când un strain vorbeste despre prostia rusilor, îi are în vedere si pe ceilalti, rusinea a fost nu numai a rusilor, este a tuturor popoarelor fostei Uniuni.

Toate faptele de arme ale poporului rus sânt puse în umbra de rusinoasele fapte ale începutului razboiului, care n-au nici o explicatie în afara de obtuzitatea si incredibila nerozie ruseasca. Râde lumea de ele.

Or, nu toti rusii au raspuns de amplasarea depozitelor topografice (a aerodromurilor, a punctelor de comanda, a rezervelor de combustibil, a sutelor de mii de tone de munitie etc. etc.). De acestea a raspuns Marele Stat-Major si personal seful acestuia, generalul de armata G.K. Jukov.

De aceea propun: ori îl declaram public idiot ]s»e Jukov Gheorghi Konstantinovici, îl dam jos de pe postament si-l facem bucati, ori haideti sa cautam împreuna cauza pentru care depozitele de harti (ca si statele-majore, nodurile de comunicatii, muntii de cizme din piele, spitalele evacuate si toate celelalte) s-au aflat în "imediata apropiere", s-au aflat acolo unde au fost pierdute la prima confruntare cu inamicul.

Din doua una: fie ca vom gasi explicatiile actiunilor lui Jukov (ale lui Kudriavtev, Stalin, Vatutin, Vasilevski, Beria s.a.m.d.) si-l vom declara un geniu al râului, fie nu vom gasi cauzele acestor actiuni si-l vom declara un prostanac, în orice caz, este însa timpul sa ridicam rusinea înfrângerii de pe capul poporului rus.

Daca nu vom lamuri cine anume este vinovat de rusinea lui '41 vom ramâne cu totii niste prosti, si noi, si copiii nostri, si copiii copiilor nostri.

Capitolul 15 CE FEL DE TANCURI AVEA HITLER ?

Drumurile sânt greu accesibile. Un mare numar de masini a iesit din uz ca urmare a avariilor. Statul-major al gruparii de tancuri "Gotha" a raportat ca a ramas în functiune doar 50% din numarul initial al masinilor de lupta… Tancurile noastre T-l sânt o povara pentru trupe.

General-colonel F. Halder, Jurnal de razboi, însemnarea din 4 iulie 1941

La 21 iunie 1941 Stalin avea 24.000 de tancuri.

O întrebare pentru un cursant din anul trei la scoala de subofiteri: ce superioritate trebuie sa aiba cel ce ataca?

Raspuns: de trei ori mai mare.

Corect. Prin urmare, Hitler trebuia sa aiba 72.000 de tancuri pentru a-l ataca pe Stalin.

Cu toate acestea, adversarii se gaseau în conditii inegale. Este bine cunoscut ca drumurile rusesti nu sânt bune pentru tancuri, te fac sa te lasi pagubas. Ele însele distrug tancurile, masinile, transportoarele inamicului. De aceea Hitler trebuia sa aiba nu 72.000, ci mai multe. Peste 100.000 de tancuri.

În afara de aceasta, teritoriul Rusiei este nemarginit. Pentru a-l cuceri trebuie sa ai un numar nelimitat de tancuri.

Or, Hitler nu le avea. Hitler n-avea nici macar 100.000 de tancuri. N-avea nici 72.000, nici 24.000.

La 22 iunie 1941, Hitler avea pe Frontul de Rasarit 3.350 de tancuri.

În total, Wermacht-ul avea mai multe, dar celelalte erau ocupate pe alte fronturi, de aceea nu le putem lua în considerare.

Orice cursant din anul al treilea poate face calcule amanuntite si pentru cealalta tabara aflata în conflict. Nu trebuie sa fii general-colonel, profesor universitar sau doctor în stiinte, ca sa stii ca atacând, ti se cer forte de trei ori mai mari, iar aparându-te de trei ori mai mici. Hitler, care ataca, avea 3.350 de tancuri. Prin urmare, lui Stalin, care se apara, îi trebuiau 1.127 de tancuri pentru pastrarea echilibrului.

Stalin avea de 21 de ori mai multe tancuri decât erau necesare pentru defensiva.

Dar daca Stalin s-ar fi hotarât sa-l atace pe Hitler, atunci împotriva celor 3-350 de tancuri hitleriste îi trebuia o superioritate tripla, de 10.050 tancuri.

Asa încât Stalin avea si pentru ofensiva de doua ori mai multe tancuri decât era necesar.

Sarcina lui Stalin se simplifica prin faptul ca în fata lui se afla mica si "confortabila" Europa cu sosele corespunzatoare, cu un climat temperat, cu rezerve de cartofi în fiecare beci, cu roti de brânza în fiecare camara, cu jambon afumat în podul fiecarei case, cu o populatie, care, în majoritatea ei, îl considera pe Stalin eliberator si astepta venirea tancurilor sale.

Sarcina lui Hitler se complica însa prin faptul ca în fata sa se întindeau spatii nesfârsite, codri de nepatruns, tinuturi întregi fara drumuri, mlastini de dimensiunea unei tari europene, în aceasta tara se poate lupta patru luni -de la mijlocul lui mai pâna la mijlocul lui septembrie -apoi urmeaza ploile, drumurile desfundate, iarna, troienele, gerul si iarasi noroaiele.

si taranii cu topoarele.

Dupa razboi, conducatorii de la Kremlin aduna pe stralucitii maresali, generali, profesori si academicieni sovietici si le pun în fata urmatoarea sarcina de lupta: sa demonstreze ca trei mii de tancuri hitleriste înseamna mai mult decât 24 de mii staliniste; sa demonstreze ca Hitler a fost gata de razboi, iar Stalin – nu.

Ce le vor fi spus tovarasii oamenilor de stiinta, nu stiu. Dar stiu ca i-au convins. Poate ca i-au fagaduit fiecaruia marea cu sarea, poate ca au promis zece milioane de dolari de caciula sau un apartament în Arbat si o vila în Crimeea, poate ca au promis unuia pantaloni cu vipusca, altuia steluta de maresal… Nu putem ghici. Un lucru este clar: la o asemenea afacere murdara au marsat oameni gata sa-si puna la mezat nu numai cinstea…

si-au pus totul la mezat.

Au reusit sa demonstreze ca noi toti, locuitorii fostei Uniuni Sovietice, suntem pe deplin idioti. Au reusit sa demonstreze ca nu putem accede la standardele germane de dezvoltare intelectuala, ca lenea si prostia sânt caracteristicile principale ale popoarelor noastre.

Cum au reusit coloneii Mertalov si Anfilov, generalii Gareev, Jilin, Volkogonov, maresalii Kulikov si Ogarkov sa demonstreze acest lucru?

Foarte simplu: în lucrarile lor stiintifice au tacut pur si simplu în ceea ce priveste cele 24.000 de tancuri staliniste. Timp de 50 de ani, aceasta cifra n-a aparut în lucrarile oficiale. A aparut doar în anii '90, desi în Occident cifra era deja cunoscuta.

Dar sa deschidem cartea Amintiri si meditatii a Maresalului Uniunii Sovietice, Gheorghi Konstantinovici Jukov. O citim de la început pâna la sfârsit, dar nu gasim nimic acatarii. Gheorghi Konstantinovici spune numai fleacuri.

Lui Jukov nu i s-a permis sa cugete la aceasta tema, a superioritatii (de sapte ori) a numarului de tancuri. Asa ca, a tras fermoarul: nu voi scrie si gata!

Doar si el voia sa primeasca suma aceea sau vreo vilisoara…

Însa Institutul de istorie militara lucra. Sub conducerea Directiei politice principale si a Sectiei ideologice a CC al PCUS. Istoricii militari figurau la sectia de propaganda. Majoritatea proveneau de acolo, de la Directia speciala de propaganda a Directiei politice principale, pe care o conducea un oarecare Volkogonov. Propagandistii nu studiau istoria militara, ci o contrafaceau. La parametri ceruti.

În sânul sectiei de propaganda a luat nastere formularea: "La 21 iunie 1941, în Armata Rosie erau 1.861 de tancuri ultramoderne T-34 si KV si multe tancuri usoare si învechite".

Formularea aceasta e cu cântec. Tuturor li s-a ordonat sa repete: "si multe tancuri usoare si învechite". Formularea este în esenta falsa. În primul rând, la 22 iunie 1941, în afara de T-34 si KV, Armata Rosie mai avea tancurile ultramoderne T-40 si T-50. Propagandistii "au uitat" sa le includa în statistica.

În al doilea rând, 1.861 de tancuri T-34 si KV reprezinta o cifra micsorata. Doi istorici curajosi, adica adevarati, N.P. Zolotov si S.I. Isaev au desfasurat o munca uriasa de studiere a parcului de tancuri al URSS în momentul începerii razboiului. Ei noteaza: "La mijlocul anilor '80, cei care scriau despre aceasta problema urmau strict cifrele stabilite în lucrarile fundamentale. Conform versiunii oficiale, în preajma începerii razboiului, în Armata Rosie erau 1.861 de tancuri KV si T-34… Înca de atunci multi cercetatori detineau date mai exacte însa era practic imposibil sa fie publicate" (V.I.J., 1993, nr. 11, p. 75). Cifra de 1.861 este corecta, însa aceasta numai conform situatiei de la data de 30 mai 1941. La 21 iunie 1941, în Armata Rosie erau 1.363 tancuri T-34 si 677 tancuri KV, adica 2.040 de tancuri ultramoderne numai din doua tipuri, fara a mai lua în calcul tancurile T-40 si T-50.

Aducerea din condei despre tancurile "învechite si usoare" ascunde si ea o viclenie. Chiar daca acceptam ca toate celelalte tancuri, în afara de T-34 si KV, erau într-adevar învechite si usoare, oricum este interesant sa aflam câte anume au fost. Or, generalii si maresalii, doctorii în stiinte tac.

Iar când, dupa 25 de ani, ne-au deprins cu cifra mincinoasa, de la CC al PCUS a venit un ordin catre Academia de stiinte, sa se adânceasca si sa se extinda minciuna. Academicienii au raspuns: 'Nteles!

Sursa este revista "Probleme de istorie" (1970, nr. 5, p. 25) editata de Academia de stiinte a URSS. Citim: "Armata germana avea 3.712 tancuri, Armata Rosie – 1.800 (grele si medii)".

Nu se mai spune nici un cuvânt despre "un mare numar de tancuri învechite si usoare". Cuvintele au cazut precum coada la sopârla. Numarul de tancuri germane este marit nejustificat, numarul de tancuri sovietice grele si medii este numit incorect, apoi este rotunjit incorect. Chiar daca luam cifra oficiala de 1.861, ea este mai aproape de 1.900 decât de 1.800. Daca este sa rotunjim, trebuie rotunjit în plus. Însa ordinul era sa fie micsorata, de aceea academicienii au rotunjit prin lipsa.

Acum sa vorbim despre tancurile germane.

Constructorii germani au facut o eroare de neiertat: au instalat motorul tancului în spate, iar angrenajul de transmisie în partea din fata a tancului. Aceeasi greseala au facut si constructorii britanici, americani si japonezi.

O asemenea pozitionare are si avantaje. Le poate vedea oricine. Dar exista si un mare neajuns pe care nu l-au remarcat.

Iata în ce consta: daca motorul este în partea din spate, iar angrenajul de transmisie în fata, trebuia sa duci axul cardanic de la motor la angrenajul de transmisie. Asa s-a si facut. Axul cardanic a fost instalat în interiorul tancului. Nu ocupa loc mult. În principiu, la fel se procedeaza la majoritatea masinilor usoare: motorul se afla într-un loc, iar rotile de transmisie într-altul. De la motor la axa de transmisie se duce axul cardanic. Acesta nu ocupa mult loc: îl acoperim cu un învelis de protectie, tar în dreapta si în stânga instalam scaunele pe fundul caroseriei. Prezenta axului cardanic la înaltimea corpului masinii nu deranjeaza.

Altfel se pune problema la tanc. Deasupra axului cardanic trebuie asezata o suprafata plana: baza turelei mobile. De aceea între fundul corpului tancului si baza turelei se formeaza un spatiu gol. Din cauza acestui spatiu nefolositor, în principiu sîntem nevoiti sa ridicam înaltimea corpului tancului cu 30-40 sau chiar 50 de centimetri. Creste corespunzator si silueta tancului si vulnerabilitatea sa în lupta. Mai mult: creste greutatea. Corpul tancului este format din otel de blindaj. Daca creste înaltimea corpului blindat cu 30-40 sau chiar 50 de centimetri, marirea greutatii va fi de sute de kilograme, daca blindajul este antiglont. Iar daca blindajul este gros, antiobuz, sporirea greutatii inutile se masoara în tone. Însa aceasta nu-i totul: pentru a duce acest blindaj suplimentar si absolut inutil este nevoie de un motor mai puternic (si prin urmare mai greu). Un motor mai puternic are un volum mai mare, acest volum trebuie blindat, deci iarasi creste greutatea. Cercul se închide: unui motor mai puternic îi trebuie un volum mai mare, care necesita blindare suplimentara, iar ca sa faci blindare suplimentara trebuie sa ai un motor si mai puternic, care… La fel se petrec lucrurile si cu alte componente ale tancului asupra carora nu mai insistam.

Cresterea inutila a volumelor si greutatii conduce imediat la niste spirale foarte accentuate. O data cu cresterea volumelor si a greutatii inutile scad vertiginos toate caracteristicile de lupta: tancurile se deplaseaza încet, sânt dotate cu armament prea usor iar blindajul este vulnerabil.

Nu se poate spune ca renumitii constructori n-au înteles niste lucruri simple. Le-au înteles, dar marirea volumelor si a greutatii era considerata un tribut firesc si inevitabil platit progresului.

Constructorii sovietici ai tancurilor BT, T-34, KV, ÎS au instalat motorul si angrenajul de transmisie într-un singur loc: la spatele tancului. O asemenea pozitionare avea o multime de neajunsuri vizibile si un avantaj nevazut de nimeni: din corpul tancului a fost eliminata axa cardanica. Acum baza turelei poate fi lasata direct pe fundul corpului. Astfel s-a redus înaltimea corpului si silueta generala a tancului. S-a micsorat considerabil posibilitatea de a fi nimerit, îndeosebi de la distante mari. Dar cel mai important: greutatea a devenit mai mica. Micsorându-se greutatea tancului, se poate micsora puterea motorului, un motor mai putin puternic cântareste mai putin si cere un volum redus, prin urmare, se poate elimina o parte a blindajului, deci si micsora puterea motorului. Un motor mai putin puternic necesita mai putin combustibil, deci iarasi scade greutatea, în afara de aceasta, se reduce volumul, prin urmare eliminam blindajul inutil, micsoram greutatea s.a.m.d.

Întelegând aceasta regula simpla, constructorul poate merge acum pe orice cale. La alegere: poate sa nu reduca puterea motorului sau, pe baza economiei de greutate, sa se gândeasca la întarirea scutului blindat, la echiparea cu armament sau la caracteristicile motrice ale tancului.

Putem sa ne întrebam aici de ce tancul sovietic IS-3, practic din aceeasi generatie cu "Tigrul regal", îl depaseste pe acesta la toti parametrii: la viteza, la capacitatea carosabila (de strabatere a drumurilor grele), de doua ori la rezerva de cursa, la blindaj (este mai gros, de mai buna calitate si de o forma optima), la armament (tun de 112 mm fata de 88 mm la "Tigru"). IS-3 avea o silueta mult mai joasa si cântarea cu 21 de tone mai putin. IS putea fi transportat pe o platforma obisnuita de tren, iar "Tigrul" numai pe o platforma speciala si numai dupa o pregatire deosebita. "Tigrul" avea multe probleme si cu podurile: nici un pod plutitor nu rezista la greutatea lui.

Vom avea nevoie de toate acestea mai târziu. Acum sa retinem principalul: comparând greutatea tancurilor sovietice cu cele germane nu înseamna ca tancul mai greu este si cel mai puternic. Deloc. Tancurile sovietice aveau o dispunere rationala a componentelor, iar tancurile Germaniei, SUA, Marii Britanii, Japoniei una nerationala. Daca un om cântareste 150 de kg nu rezulta ca este mai puternic decât unul de 75 kg. Omul cu o greutate mare poate sa fie excesiv de gras, la fel cum tancurile SUA, ale Marii Britanii, ale Germaniei si Japoniei purtau un blindaj suplimentar în exces.

Sa ne întoarcem la tancurile ultramoderne si la cele învechite.

Istoricii militari "rosii" au eliminat dintr-o trasatura de condei 22.000 de tancuri staliniste, scotându-le din statistici ca fiind usoare si învechite. Vom mai reveni la aceste tancuri. Deocamdata sa vedem ce înseamna tanc învechit în conceptia stiintelor comuniste si prin ce se deosebeste el de unul ultramodern.

În anul 1941 existau cinci elemente constructive care desemnau un tanc modern:

– tun puternic cu teava lunga de calibru 76 mm si peste;

– blindaj antiobuz, altfel spus, capacitatea de a rezista în conditiile în care inamicul foloseste artilerie antitanc;

– senile late, care dau posibilitatea tancului sa actioneze practic pe orice teren si în orice conditii atmosferice în afara soselelor;

– dispunerea rationala a componentelor: motorul si transmisia sânt alaturate;

– motor diesel: usor, economic si neexpus incendiilor bruste.

T-34 si KV erau, conform tuturor acestor puncte, moderne. Cele cinci elemente existau în constructia lor si se îmbinau armonios.

Armata Rosie detinea si remarcabilele tancuri BT. Toate aveau o dispunere corecta si rationala a componentelor: motorul si transmisia erau în spate. Ultimele din aceasta familie, BT-7M, aveau motor diesel V-2. Este vorba de acel legendar V-2 montat si la T-34 si la KV. Toate tancurile BT aveau în constructia lor un element al tancului de tip nou. BT-7M avea doua asemenea elemente: dispunerea rationala a componentelor si motorul diesel.

Este insuficient, au spus comunistii, si au clasificat toate tancurile BT în rândul celor învechite eliminându-le din statistici.

Asadar, abordarea chestiunii este foarte stricta. Daca în constructia tancului exista toate cele cinci elemente, atunci tancul este inclus în statistica.

Bine. Sa acceptam o astfel de abordare. si sa ne aruncam privirea asupra tancurilor germane.

Tovarasi comunisti, numiti acel tanc german care avea în 1941 toate cele cinci elemente de constructie ale tancului ultramodern? Lamuriti-ma! Aratati-mi-l!

În Germania anului 1941 nu exista un astfel de tanc. Nici în restul lumii nu exista vreunul.

Atunci aratati-mi acel tanc german care sa îmbine în constructia sa patru elemente ale tancului ultramodern.

E greu? Este, pentru ca în Germania n-au existat astfel de tancuri. Nici unul. În restul lumii la fel.

Dar cu trei elemente? Tot nu exista. Dar cu doua? N-au existat nici cu doua. Ei, dar poate ca un element sa fi existat la vreun tanc german. Din nou nu. În restul lumii la fel.

În timpul razboiului, constructorii germani au împrumutat ideile sovietice si au creat tancurile "Tigru" (1942), "Pantera" (1943) si "Tigru-B" (1944). Acestea erau cele mai bune tancuri din afara hotarelor URSS. Aveau în constructia lor trei elemente: tunuri puternice cu teava lunga, blindaj antiobuz si senile late. Însa motorul era montat la spate, iar transmisia în partea din fata. Aceasta este o solutie nerationala, o ramânere în urma din punct de vedere tehnic. Germania n-a reusit sa construiasca nici motorul diesel de tanc în timpul razboiului. A terminat razboiul pe motoare cu benzina.

Constructia de tancuri în SUA, Marea Britanie si Japonia era ramasa si mai în urma decât în Germania.

Practic, îmi pierd toti banii pe carti, în biblioteca mea, cu care ma mândresc, se afla 407 volume numai despre tancuri. si nu este nici unul care sa nu ia în derâdere tancurile sovietice "învechite" din 1941. Râde întreaga lume. Iar când se falesc cu victoriile din Africa de Nord si cu debarcarea din Normandia, noi, rusii, nu stiu de ce, dar nu râdem. Nu stiu de ce nu spunem ca luptau pe tancuri învechite si au terminat razboiul tot pe tancuri învechite. Exemplele sânt strigatoare la cer.

Tancul american M3 s-a produs în numar mare (dupa conceptia lor) pâna în 1943, a fost folosit pâna la sfârsitul razboiului si chiar mai târziu. Componentele blindajului antiglont al acestui tanc nu se sudau, ci se prindeau cu nituri. Ca la cuirasatele din secolul 19.

Tancul M5 avea doua motoare de automobil, iar pe tancul M4A4 erau cinci motoare de automobil (P. Chamberlain and C. Ellis, British and American Tanks of World War Two, New York, ARCO, 1969, p. 110).

Cum functionau cele cinci motoare de automobil sa-si închipuie cine vrea. Eu nu sânt în stare.

În 1940, în Congresul american au fost rostite cuvintele care au intrat în istorie: "Ieri am vazut toate tancurile Statelor Unite, patru sute de tancuri dintr-o data". În iunie 1940, pentru apararea insulelor britanice Churchill avea mai putin de o suta de tancuri.

Armata Rosie era singura din lume care, la începerea razboiului, avea tancuri înzestrate cu toate cele cinci elemente ale unei masini de lupta ultramoderne. Numai T-34 si KV erau mai multe la numar decât toate tipurile de tancuri din Marea Britanie, SUA si Japonia luate la un loc,

Abia în a doua jumatate a razboiului, Germania a pus la punct fabricarea de "Pantera" si "Tigru", în componenta altora intrau trei dintre elementele tancului ultramodern. Celelalte tari n-au putut face acest lucru.

si totusi, întreaga lume râde de tancurile sovietice "învechite".

De fapt, la 22 iunie 1941, Hitler a intrat pe teritoriul sovietic având numai 3.350 de tancuri.

sI TOATE ERAU ÎNVECHITE.

Capitolul 16 UN MANUAL DE CONVERSAŢIE GERMAN DIN… REGIUNEA SMOLENSK

Comunistii îsi îndreapta atentia principala asupra Germaniei.

K. Marx si F. Engels, Manifestul partidului comunist

Mi se da urmatoarea replica: "Daca ar fi existat un asemenea plan, n-ar fi ajutat cu nimic caracterul secret. Comandantii de rang superior din Armata Rosie au cazut prizonieri la nemti, o multime de sefi de la cel mai înalt nivel… Din analiza pachetelor capturate, daca acestea ar fi alcatuit un plan de invazie, el ar fi fost usor de reconstituit". (Vladimir Iurovitki, "Rossiiskoe vremea", 1933, nr.l, p.10).

Raspund. Planul unic al invaziei sovietice a existat si a fost deconspirat în linii generale de spionajul german, în dimineata de 22 iunie 1941, ambasadorul german von der Schulenburg i-a schitat destul de exact acest plan tovarasului Molotov. I-a înmânat si o hârtie. Spre luare aminte. Planul sovietic de invazie, descoperit de spionajul german, a fost propriu-zis cauza si pretextul invaziei germane, ca o actiune preventiva de autoaparare în fata unui atac sovietic rapid si iminent.

Declaratia guvernului german privind concentrarea neîntemeiata a trupelor sovietice la frontierele Germaniei si României a fost imediat confirmata de fapte. Vladimir Iurovitki le recunoaste el însusi: "Comandantii de rang superior ai Armatei Rosii au cazut prizonieri la nemti, o multime de sefi de la cel mai înalt nivel…".

Ei au cazut prizonieri pentru ca nu se pregatisera de defensiva. Ce faceau oare "sefii de la cel mai înalt nivel" la granita germana si la cea româneasca?

În primele zile ale razboiului, trupele germane au capturat o multime de planuri sovietice si nu o data le-au prezentat întregii lumi. Îi recomand lui Vladimir Iurovitki sa mai consulte o data revistele militare germane ale timpului. De exemplu, "Semnal". La anchete, comandantii sovietici au prezentat si ei marturii interesante. Despre acestea exista vrafuri întregi de informatii. si nu trebuie sa ne referim la protocoalele interogatoriilor acelor generali, care au încercat sa lupte împotriva comunismului în componenta Armatei ruse de eliberare si a altor formatiuni. Cei care au preferat moartea si lagarul spuneau acelasi lucru. Va recomand sa cititi protocoalele interogatoriilor comandantilor armatei 5, generalul-maior M.I. Potapov, al armatei 6, general-locotenent N.I. Muzîcenko, al armatei 12, general-maior P.G. Ponedelin, al armatei 19, general-locotenent M.F. Lukin, al armatei 32, general–maior S.V. Visnevski. Despre acelasi lucru au vorbit comandantii corpurilor de armata, ai diviziilor, ai brigazilor, ai regimentelor si batalioanelor, loctiitorul lor si sefii de stat-major, toti aflati în prizonierat.

Am început discutia noastra despre topografie cu faptul ca unui comandant de baterie îi este greu în lupta fara harti, Ca sa confirmam cele spuse cu un exemplu, n-ar fi rau sa ascultam parerea unui artilerist, mai precis a unui comandant de baterie. Câteva mii dintre acestia au cazut prizonieri la nemti. Iata-l pe unul dintre ei. A comandat bateria 5 din regimentul 14 obuziere al diviziei 14 de tancuri din corpul 7 mecanizat. Destinul acestui ofiter este graitor. Nu el a ales cariera militara. S-a dorit un pasnic inginer mecanic în transportul feroviar. Asa a si ajuns. Dar avea un tata autoritar, care insista ca tânarul inginer sa devina ofiter si sa intre la Academia de artilerie. Tânarul inginer a îndeplinit vointa tatalui, a devenit ofiter si a terminat Academia de artilerie. La 5 mai 1941, la Kremlin a avut loc receptia de gala în cinstea absolventilor academiilor militare. La receptie, tatal a rostit o cuvântare, care vreme de cincizeci de ani s-a pastrat ca secret de stat, iar fiul, locotenentul-major lakov losifovici Djugasvili, se afla în sala si asculta cuvântarea tatalui. Despre ce a vorbit tatal, ce toasturi s-au rostit, abia astazi stim.

Dupa absolvire, fiul a ajuns în Regiunea militara Moscova, în corpul 7 mecanizat al generalului-maior V.I. Vinogradov (format din diviziile 14, 18 tancuri si 1 infanterie moto). Chiar la începutul razboiului, Maresalul Uniunii Sovietice A.I. Eremenko, a întâlnit acest corp de armata în Bielorusia. Maresalul scrie: "Corpul de armata este refacut" (Pe directia vest, p. 29).

Curios, dar corpul 7 mecanizat al Regiunii militare Moscova se afla în Bielorusia Rasariteana înca din 25 iunie. Oricine a vazut macar o data îmbarcarea unui batalion de tancuri într-un tren militar si debarcarea, îmi va da dreptate. Este imposibil sa transferi în trei zile din Regiunea militara Moscova în Regiunea speciala de Vest un corp de armata mecanizat, cu 1.031 tancuri, 358 de tunuri si aruncatoare de mine, 266 de vehicule blindate, 352 de tractoare si 36.080 soldati, sergenti si generali. Este imposibil chiar si într-o situatie normala.

Însa dupa comunicatul TASS din 13 iunie 1941 situatia era, ca sa ne exprimam academic, anormala: nu numai corpul 7 mecanizat se transfera în secret la frontiera, ci zeci de corpuri de armata. Din aceeasi Regiune militara Moscova în aceeasi Regiune speciala de Vest se transfera si corpul 21 mecanizat al generalului-maior D.D. Lebiusenko, de la care generalul din armata 22 (transferata si ea din Ural în acelasi loc) a cerut cu rugaminti o harta. Deci: corpul 7 mecanizat a început îmbarcarea înainte de 22 iunie, înainte de ofensiva germana. De ce? Istoricii nu explica.

Ajungând în Bielorusia, corpul 7 mecanizat s-a prapadit împreuna cu corpul 5 mecanizat (transferat în secret din Zabaikalie), împreuna cu corpul 21 si cu toate celelalte. Erau multe acolo, împreuna cu armata 22. Împreuna cu armatele 3, 4, 10, 13. Iar comandantul bateriei 5 artilerie obuziera din regimentul 14 al diviziei 14 tancuri din corpul 7 mecanizat, locotenentul-major Djugasvili lakov losifovici, a fost luat prizonier si, la interogatoriu, a aratat: "Hartile au jucat o festa Armatei Rosii, întrucât razboiul, în ciuda asteptarilor, s-a dezlantuit la est de frontiera de stat". Depozitiile fiului lui Stalin au fost publicate de istoricul german J. Hoffmann în revista ruseasca "Istoria patriei" (1993, nr.4, p. 26).

Vreau deci sa spun ca exista materiale despre intentiile si proiectele comandamentului sovietic. Din belsug. Daca doreste, oricine poate sa gaseasca în arhivele germane stive de materiale si documente demascatoare care demonstreaza pregatirea Armatei Rosii pentru "eliberarea" Europei în vara lui 1941.

Sa spunem ca cele mai interesante nu se pastreaza în Germania, ci lânga Moscova, în orasul Podolsk. Însa din cine stie ce pricina nici tovarasul Stalin, nici tovarasul Hrusciov, nici Brejnev, nici Andropov, nici Gorbaciov si Eltîn nu s-au dat în vânt sa-i lase pe istorici la arhivele germane. Se parea ca, de vreme ce Berlinul si arhivele comandamentului suprem german au fost luate ca trofeu, vor fi publicate. Fireste, nu le publici toate, însa în cincizeci de ani, editând câte o suta de volume, poti sa demonstrezi câte ceva lumii. Da' de unde! Nu s-a publicat nimic. Iar amatorii nu sânt admisi la aceste fonduri. Eu, personal, n-am reusit. Iar VIP-urile care au acces manifesta o indiferenta inexplicabila.

Or, iata un fapt interesant. Dupa razboi, generalii germani au scris memorii si lucrari. S-au bazat în principal pe propria aducere aminte si pe acele biete ramasite din arhive pe care Stalin n-a reusit sa le ia si sa le duca. Generalii si maresalii rusi au avut toate posibilitatile sa se foloseasca de arhivele germane. Nici macar nu trebuiau sa mearga la Podolsk: dadeau un telefon si dosarul cerut le venea imediat. Ei însa citeaza memoriile generalilor germani si ignora arhivele. De ce? Ce ascund? Poate ca publicarea documentelor militare germane ar reprezenta o amenintare pentru stiinta noastra istorica, pentru versi­unea noastra asupra razboiului.

Nu citez arhivele germane pentru ca nu am acces la lucrarile cele mai interesante. Nu citez ceea ce s-a pastrat .dupa razboi în Germania, pentru ca acelasi Vladimir lurovitki din revista "Rossiiskoe Vremea" ma acuza de "repetarea nascocirilor propagandei goebbelsiene". De aceea ma voi sprijini pe materialele sovietice oficiale, pe Jukov, Konev, Rokossovski. Remarc doar ca memoriile maresalilor si generalilor sovietici confirma în mod uimitor ceea ce îndeobste se numeste "nascocirile propagandei fasciste". Îi recomand insistent lui Vladimir Iurovitki sa studieze subsolurile de la Podolsk. Mie deocamdata îmi ajung materialele sovietice.

Asadar, a existat un plan de invazie. Numai pastrarea secretului cel mai strict în privinta arhivelor germane si sovietice a permis ca timp de câteva decenii sa nu se stie nimic.

Însa Vladimir Iurovitki are dreptate: pâna la urma nici pastrarea celui mai mare secret nu te ajuta. Prea a fost evidenta pregatirea de invazie. Se vede si de un ochi mai putin expert. Bine ar fi "sa se sape" printre dosarele de la Podolsk. Dar ce sa facem? Sânt nevoit sa ma descurc cu materialul aflat la vedere. Va veni si vremea când voi ajunge si la tainitele de la Podolsk.

Cred cu sfintenie acest lucru.

În problema hartilor topografice, multe lucruri pot fi lamurite daca amintim ca harta este un produs strategic special.

Razboiul este hulpav. Cere petrol si otel, aur si bumbac, cârje si proteze, pansament si arame. si nu te poti aproviziona suficient: colo aluminiul nu ajunge, dincolo nu-s nasturi pentru pantalonii de uniforma, dincolo nu-i tabla pentru blindate, însa exista un produs strategic foarte greu de pastrat înainte de razboi. Este vorba de hartile topografice.

Iata în ce consta dificultatea: padurea se taie în ritm rapid, mlastinile pot fi desecate, râurile se stavilesc cu baraje, se poate întoarce cursul de la nord la sud, detinutii sapa canale, clopotnitele pot fi aruncate în aer cu ajutorul dinamitei, în padurile inaccesibile apar "orasele din baraci pentru taietorii de lemne", într-un cuvânt, locurile se schimba vazând cu ochii, iar harta de anul trecut deja nu mai reda situatia reala. Cu cizmele de piele pentru campania eliberatoare nu sânt probleme: le depozitezi si pot sa astepte cinci-zece ani. Însa harta topografica face parte din rândul produselor usor perisabile. Pe o harta geografica nu trebuie sa modifici aproape nimic, pe una topografica se trece fiecare pârâias si râpa, cu indicarea latimii si adâncimii, fiecare podet, cu indicarea tonajului permis si a materialului din care este facut, fiecare padurice, cu indicarea înaltimii medii a arborilor, a grosimii trunchiurilor si a distantei dintre arbori, fiecare sat, ba chiar si fiecare casa. De aceea trebuie urmarite permanent schimbarile, aduse corecturile si retiparite hartile topografice. Bine este daca aveti o tara mica: doua-trei milioane de kilometri patrati. Atunci nu sânt probleme. Atunci reînnoiti hartile în fiecare an. Dar daca aveti cel mai mare teritoriu din lume, atunci cum e? Dar daca telul proclamat oficial al existentei statului dumneavoastra este de a-i extinde teritoriul în întreaga lume si a transforma TOATE tarile în republici sovietice incluse în componenta URSS? Cum va lucra atunci serviciul topografic? Care harti sa le tiparesti. Pe care sa le corectezi si sa le retiparesti ?

Însa nici macar aceasta nu este principala greutate. Harta topografica este un produs strategic care se deosebeste de toate celelalte prin lipsa absoluta de universalitate. Cartusele si cârjele, otelul si plumbul, pesmetii si corturile le folosesti fie la Moscova, fie la Stalingrad, fie la Konigsberg sau Berlin, dar cea mai buna, cea mai exacta harta a Berlinului nu e de nici un folos la apararea Stalingradului si, reciproc, aveti hartile zonei Stalingrad, dar nu le puteti folosi în pregatirile pentru cucerirea zonelor petroliere românesti: aici aveti nevoie de hartile culoarului de la Galati.

Aproape oricare alt material strategic este universal: pregatesti zece mii de tone de pansamente si le folosesti ori în ofensiva, ori în defensiva, ori în razboiul împotriva Germaniei, ori împotriva Japoniei, în privinta hartilor topografice sânt probleme: unele sânt întotdeauna de prisos, altele – insuficiente.

Problema sefului Marelui Stat-Major consta în aceea ca, mult înainte de începerea razboiului, trebuie sa determine exact zonele ce vor avea nevoie de harti în timpul razboiului. seful Marelui Stat-Major este obligat sa puna problema topografilor în asa fel încât sa nu disperseze fortele trupelor topografice în zonele care nu vor fi cuprinse de razboi, ci sa le foloseasca în zonele viitoarelor actiuni de lupta. Hartile trebuie sa fie de calitate si în numar corespunzator.

S-a considerat ca razboiul cu Germania este inevitabil, însa nu pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu aceasta idee au lucrat topografii sovietici.

Pe fiecare harta topografica sovietica se afla stampila si iscalitura ce desemneaza caracterul secret. Harta este secreta înainte de a ajunge în mâinile comandantului, este secreta independent de faptul ca acel comandant îsi noteaza sau nu pe ea pozitia trupelor sale, a vecinilor si a inamicului. Harta este secreta pentru simplul fapt ca pe ea sânt trecute paduri si râuri, poduri si câmpii. Acest lucru este de înteles: harta trebuie sa ramâna un document secret, iar munca topografilor militari trebuie sa fie învaluita întotdeauna în penumbra secretului de stat. A penetra secretele serviciului topografic este visul dintotdeauna al spionajului inamic.

Sa ma explic printr-un exemplu. Sa ne imaginam ca serviciile de spionaj din tarile occidentale au stabilit ca, în primavara anului 1968, fabricile cartografice sovietice au început producerea masiva a hartilor Cehoslovaciei… Pe aceste harti nu sânt trecute înca planurile campaniei "de eliberare", nu sânt desenate aerodromurile de desantare, itinerariile deplasarii trupelor, obiectivele de cucerit, dar faptul producerii masive de harti ale Cehoslovaciei este interesant în sine si da de gândit.

Sa admitem ca în 1979 spionii au aflat ca în Uniunea Sovietica sânt reînnoite urgent hartile Afganistanului, iar tipografiile cartografice au început producerea lor masiva. Este interesant? Interesant. Din asemenea fapte poti trage niste concluzii. Hartile Alaskai, de pilda, nu sânt reproduse în tiraje mari la Moscova. si din acest fapt se pot trage niste concluzii.

Spionajul militar sovietic a manifestat întotdeauna un deosebit interes pentru serviciile topografice ale inamicului. De exemplu: la începutul lui 1943 spionajul militar sovietic a obtinut informatii precum ca tipografiile de cartografiere germane tiparesc sute de mii de harti ale regiunilor Orei, Belgorod si Kursk. S-au tras anumite concluzii. Chiar la începutul anului 1941, spionajul militar sovietic a raportat comandamentului: serviciul topografic japonez a primit ordin sa pregateasca în detaliu o macheta în relief a Insulelor Filipine. Ce putea sa însemne acest lucru? însa serviciul topografic japonez deocamdata nu tiparea în numar mare hartile zonelor extrem orientale sovietice.

Astazi avem suficiente marturii privind ocupatia topografilor sovietici înainte de razboi.

si avem la ce sa meditam.

Declaratia fostului sef al Marelui Stat-Major, generalul de armata S.M. stemenko: "Trebuie sa remarc ca hartile unei mari parti din teritoriul statului nostru, necesare trupelor, n-au fost alcatuite înainte de razboi (Marele Stat-Major în anii razboiului, p. 128). O exceptie a constituit-o, spune stemenko, o zona îngusta de la granita vestica pâna la orasele Petrozavodsk, Vitebsk, Kiev, Odessa.

Sa aruncam o privire: iata frontiera. Alaturi este Odessa. Ulterior granita s-a mutat spre vest, dar înainte de 1940 Odessa era oras de frontiera, între periferia Odessei si frontiera este o fâsie îngusta, în aceasta zona au lucrat topografii. Pentru restul teritoriului, aflat mai spre rasarit (si toata tara este spre rasarit), nu s-au alcatuit harti topografice. Erau inutile. Nu era planificat un razboi pe teritoriul sovietic.

Când Hitler a atacat, a fost imposibil sa se tipareasca hartile topografice ale raioanelor din interiorul Uniunii Sovietice, dupa cum este imposibil sa tiparesti o carte care înca n-a fost scrisa.

Daca pâna la razboi, teritoriile sovietice au fost în afara preocuparilor topografilor militari, atunci ce a prezentat interes pentru ei ? Lesne de ghicit: i-au interesat teritoriile de peste granita. Topografii militari nu numai ca au alcatuit harti ale teritoriilor limitrofe, dar le-au si tiparit în cantitatile necesare si de calitatea cea mai buna. si nu au pus degeaba hartile în depozite. Ele au fost folosite de trupe si de statele-majore pentru pregatirea de lupta si pentru planificarea viitorului razboi. Generalul–colonel L.M. Sandalov declara ca în Regiunea militara bielorusa, pentru antrenamentele corpului de comanda, s-au folosit hartile Poloniei si întregul corp de comanda cunostea terenul polonez pâna la cele mai mici catune, în 1939, Armata Rosie "a eliberat" un teritoriu cu o populatie de peste 20 milioane de oameni. Sandalov descrie campania de "eliberare" dusa de comandantii de stat-major sovietici. Nu fusesera niciodata acolo, însa, dupa multi ani de studiu la Statul-major, cunosteau locurile dupa harti pâna în cele mai mici amanunte. Comandantii sovietici erau uimiti de precizia hartilor. "Singurul om, care nu-si facea deosebite griji în campanie era seful sectiei topografice" (Pe directia Moscova, p. 39).

În 1939, Armata Rosie a înaintat 350 km, dar serviciul topografic nu-si face griji: hartile acestor raioane fusesera alcatuite si tiparite. Cei 350 km nu constituie limita intereselor topografice cu stelute rosii. Pâna în 1939 au fost alcatuite harti ale unor teritorii si mai departate de frontiera, în 1939, la Moscova, a aparut minunata carte a lui Alexandr Lapcinski intitulata Armata aeriana. Deschidem la capitolul "Asigurarea actiunilor ofensive ale fortelor aeriene" si admiram hartile. Se afla pe ele si aerodromuri germane, si locurile de dispunere ale punctelor de comanda germane, si depozitele strategice si, fireste, Berlinul în toata splendoarea sa. Au fost marcate si strazile, si podurile, si garile, si uzinele. Cartea a fost scrisa în toiul Marii epurari si nu cred ca cenzura a permis sa se publice ce aveau mai bun sovieticii. Dar chiar si ceea ce este publicat impresioneaza. Este reversul la "nepregatirea" de razboi. "Nepregatirea" a existat numai pentru propriul teritoriu, pentru campaniile "eliberatoare" însa totul era gata.

Tovarasul Stalin nu avea motive sa-l împuste pe generalul Kudriavtev (si pe Jukov). Serviciul topografic militar (VTS), condus de generalul Kudriavtev, era pe deplin pregatit de razboi.

Numai ca nu de "marele razboi pentru apararea patriei".

Topografii sovietici s-au pregatit pentru un cu totul alt razboi. Generalul-locotenent A.I. Losev afirma: "Razboiul a constituit pentru Serviciul topografic militar o grea încercare. O mare parte a unitatilor serviciului a fost surprinsa ele razboi chiar pe granita. Unele unitati VTS au intrat în lupta împreuna cu granicerii, la 22 iunie 1941. Serviciul a suferit pierderi grele în oameni si tehnica de lupta (V.I.J., 1992, nr.10, p. 82).

Daca razboiul se pregatea pe teritoriul propriu atunci si unitatile VTS ar fi trebuit sa lucreze în zonele presupuselor lupte. De ce erau tinute la pichetele de graniceri? Ce faceau acolo?

Europa a avut mare noroc. Printr-un atac surprinzator, armata germana a dat peste cap Armata Rosie de la granita spre interiorul Uniunii Sovietice, acolo unde Armata Rosie, din multe cauze (lipsa hartilor topografice este doar una), era aproape incapabila de lupta. Mai mult, la frontiera au fost nimicite cele mai bune cadre ale Serviciului topografic militar, s-au pierdut aparate si instrumente de o valoare inestimabila. Problema nu consta pur si simplu în faptul ca nu existau hartile teritoriului sovietic, ci în aceea ca în primele zile de razboi, o data cu miile de tone de harti, s-au pierdut si multe unitati VTS, care ar fi putut sa alcatuiasca noile harti. S-a ajuns la situatia ca nu erau harti, dar nu era nici cine sa le alcatuiasca.

De aceea Armata Rosie a fost respinsa pâna la Moscova, Leningrad si Stalingrad. În decurs de trei ani, pe teritoriul sovietic, Armata Rosie a fost complet vlaguita, în 1944, supraputernica Armata Rosie a aparut din nou la granitele Germaniei. A desfasurat operatiuni militare stralucite, care au uimit întreaga lume. Însa trebuie amintit ca partea cea mai buna a Armatei Rosii fusese de mult distrusa, în Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania au aparut biete ramasite a ceea ce a fost cândva. Iata de ce Armata Rosie a reusit sa cucereasca în Europa atât de putine teritorii.

Serviciul topografic sovietic a pregatit hartile, care i s-au ordonat: hartile teritoriilor statelor limitrofe, în scrisorile fostilor soldati si ofiteri, cei care au vazut mormane de harti arse, nu exista marturii numai despre depozitele arse, dar si despre vagoanele de cale ferata tixite cu harti. Cele de la statia Ţevii din regiunea Brest, de la statia Brodî din regiunea Lvov.

Este interesanta ca generalii vorbesc si ei despre depozite si vagoane cu harti. si este de neînteles de ce nu au fost duse de acolo. Hartile erau deja depozitate în vagoane. Erau ele oare greu de atasat la trenurile în tranzit pentru a! 6 duse în spatele frontului?

Desigur, nu întotdeauna si nu pretutindeni exista trenuri în tranzit, mai ales daca vagoanele cu harti se aflau chiar tei granita. Desigur ca trupele sovietice au fost încercuite si n-au putut fi transportate hartile, nici munitiile! însa a existat si o alta cauza: în zonele interioare ale tarii aceste harti nu erau necesare.

Daca sovieticii au luat hotarârea sa apere, de exemplu, Smolenskul sau Moscova, atunci este nevoie de hartile Smolenskului si ale Moscovei. Unde se pot pastra astfel de harti înainte de razboi? Cred ca oriunde în afara de frontiera inamica. Oriunde, dar nu la statia Ţevii de la Brest si nu la Alitus la granita Prusiei Orientale. Numarul mare de harti topografice ale Regiunii Moscova poate fi folosit doar pe teritoriul regiunii Moscova, nicaieri altundeva. Hartile regiunii Stalingrad sânt necesare numai în zona Stalingradului. Fireste ca hartile regiunii Moscovei trebuie pastrate undeva nu departe de Moscova, iar cele ale Stalingradului – la Stalingrad. În zonele de frontiera, sovieticii pastreaza acele harti care nu sânt de folos în interiorul tarii, în zonele de frontiera se tin miile de tone de harti necesare în "campaniile eliberatoare". De aceea si sânt încarcate în vagoane.

Hartile topografice constituie o mare valoare, dar ele au fost arse, caci armata 22, transferata în secret din Ural, a primit o misiune neasteptata si absolut neobisnuita: sa pregateasca apararea pe propriul teritoriu. Toate celelalte armate sosite la frontiera au primit aceeasi neobisnuita sarcina: sa-si apere teritoriul. Nu le ajung hartile, dar daca ar fi salvate vagoanele cu harti nu le-ar folosi la nimic: ce sa caute la apararea Smolenskului hartile Münchenului sau Hamburgului?

"Eliberarea" a esuat, iar valoarea hartilor pregatite la granita a ajuns la zero, ca valoarea actiunilor unei firme ce a dat faliment. Aceste harti pot prezenta chiar un pericol, fiind un material demascator, ce poate fi folosit oricând de inamic. Iata de ce hartile au fost arse, iar topografului principal nu i s-a reprosat nimic: de ce ai pastrat hartile acolo? Le pastrase unde trebuia.

Apropo, nu numai hartile au ars la granita.

La granita au ars si vagoane tixite cu niste cartulii cenusii numite Mic manual de conversatie rus-german.

Manualul era alcatuit de generalul-maior N.N. Biazi. Redactor era A.V. Liubarski. Cartulia a fost editata într-un tiraj pe care l-ar invidia orice best-seller. Dar curând cartulia avea sa fie distrusa. Au ramas putine asemenea cartulii. Am vazut pentru prima data una la Academia militara de diplomatie a Armatei Rosii. Insignifianta, statea pe raftul bibliotecii si nimeni n-o lua în seama. Cartulia nu era la nivelul cerut, la Academie învatam limbile straine foarte serios, însa în biblioteca se pastrau toate dictionarele, toate manualele de conversatie în toate limbile lumii ce fusesera editate vreodata în Rusia si în Uniunea Sovietica.

Aceasta modesta carticica nu putea fi utila viitorilor spioni-diplomati, caci ea era destinata milioanelor de soldati, oameni care n-au studiat niciodata limbile straine si care au auzit vorbindu-se o limba straina numai în filmele cu fascisti.

Manualul de conversatie are dimensiunea unui pachet de tigari. De pus în carâmbii fiecarui soldat-eliberator. În 1941 au fost aduse la granita milioane de cizme din piele, pentru eliberare, iar la fiecare pereche manualul constituia un fel de material de rezerva.

M-a interesat manualul de conversatie prin continutul sau. Nu se spune nici un cuvânt despre aparare. Totul se refera la ofensiva. Denumirea capitolelor: "Cucerirea statiilor de cale ferata cu ajutorul unei patrule sau unei grupe de recunoastere", "Orientarea parasutistului nostru" etc.

Cu ajutorul manualului de conversatie te poti întelege usor si liber cu localnicii: cum se numeste satul? unde sânt sursele de apa? unde este combustibilul? poate trece o masina grea? Poti trece pe la telegraf si lamuri lucrurile în folosul tau: "Opreste telegrafierea – te împusc!". Sau poti cere ticalosilor de localnici sa bea o gura de apa si sa guste mâncarea, pentru ca ostasul nostru sa nu fie otravit si sa poata înfuleca în voie.

În 1941 soldatii germani aveau astfel de manuale de conversatie în carâmbi: "Maicuta, lapte", "Maicuta, oua". Iata ca si soldatii sovietici aveau la discretie astfel de manuale. Deschizi cartea, gasesti fraza necesara si te poti interesa cine face parte din detasamentele SA. O cartulie insignifianta! Dreptu-i, daca luptam în vechea Rusie sau la Viazma, n-avem nevoie de o asemenea carte. Adica de ce sa conversam în limba germana cu mujicul din Novgorod sau Smolensk? De ce sa întrebe soldatul rosu în limba germana denumirea satelor clin centrul Rusiei?

În carticica întâlnim fraze precum: "Denumiti localitatea!", "Numiti orasul!", "Se poate bea?", "Bea mai întâi tu!", "Unde este combustibilul?", "Câte vite aveti?" etc.

Am o imaginatie cam zburdalnica. Am calculat în minte: iata a început "marele razboi pentru apararea patriei", iata soldatii nostri apara Patria, lupta pentru pamântul strabun. Intru într-un oras necunoscut, gasesc în manual fraza necesara si-i spun primului mujic iesit în cale:

– Nennen Sie die Stadt! Iar acesta raspunde:

– Smolensk! Alta întrebare:

– Sie lugen, ticalosule!

Este clar ca soldatii sovietici aveau instructiuni sa-i depisteze pe politistii, soldatii si ofiterii SS printre prizonieri. La fel pe activistii din SA. Numai ca este o problema: detasamentele SA actionau doar pe teritoriul Germaniei. La Brest, Smolensk sau Orsa nu aveau ce cauta.

Asadar, ghidul de conversatie este util numai pe teritoriul Germaniei, numai acolo poate fi el folosit. Nu poti întreba la Smolensk în limba germana cum se poate ajunge la primarie si unde s-a ascuns burgmeisterul.

În cartea Ziua M am amintit despre manualele de conversatie ruso-române pe care le-au primit la începutul lui iunie 1941 soldatii din corpul 9 infanterie speciala al generalului-locotenent P.I. Batov. Iar pentru marea masa a trupelor s-a pregatit un Ghid de conversatie rus-german. În manualul de conversatie rus-român principalul este: cum se ajunge la sursa de petrol. Nici în cel rus-german principala problema nu este uitata. Printre posibilele întrebari pentru soldatii si ofiterii germani prizonieri este si aceasta: "Unde sânt exploatarile petrolifere?". Dupa câte îmi amintesc de la scoala, în Germania nu exista exploatari petrolifere. O asemenea întrebare putea fi pusa numai unui ofiter sau unui soldat german aflat în România.

Manualul de conversatie are "bunul de tipar" dat la 5 iunie 1941. Este tiparit la tipografia nr. 2 a Comisariatului Poporului pentru Aparare, Leningrad, str. Herzen, 1.

Armata sovietica si întreg statul au functionat cu precizia unui mecanism de ceasornic: s-a dat "bun de tipar pe 5 iunie", iar pe 23 iunie cartuliile au fost capturate de unitatile de avangarda germana la Liepai, pe 25 – la Rava-Rusa, pe 28 – la Minsk. Au fost capturate vagoane întregi: carti arse, pe jumatate arse sau intacte. Difuzarea cartuliilor (daca Hitler n-ar fi atacat) putea fi facuta la fel de iute ca si difuzarea gazetei "Steaua Rosie". Pe aceleasi canale.

Pentru mine totul este clar. Dar de ce au fost tiparite la Leningrad? Nu pare la îndemâna sa fie difuzate din coltul de nord-vest al Patriei sovietice… Se ascunde oare ceva aici?

Dupa aparitia Spargatorului, am primit câte o papara si în Rusia, si în Germania, si în America, si în Israel, si în Marea Britanic, însa nimeni nu a replicat nimic esential. Toti criticii au evitat chestiunile principale. Uneori au cautat în Spargator ceea ce nu era în el. si m-au chelfanit pentru ceea ce nu spusesem, nu scrisesem, nici nu gândisem. De pilda, se spune în felul urmator: Suvorov afirma ca Stalin a fost un criminal, asadar, nu cumva îl apara pe Hitler? Poate ca el neaga existenta lagarelor de concentrare naziste si uciderea a milioane de oameni.

Astfel de declaratii a facut, bunaoara, istoricul israelian Gabriel Gorodetki.

N-am polemizat cu Gorodetki: nu exista nimic mai rau decât a polemiza dupa schema: Esti un prost – Ba tu esti prost! stiam ca se vor gasi critici obiectivi care îi vor arata lui Gorodetki si celor asemenea lui ca nu trebuie sa-l iei la refec pe autor pentru un material despre care nici macar n-a pomenit.

si s-au gasit aparatori ai versiunii mele si în Rusia, si în Polonia, si în Israel, si în Germania, si în America.

Istoricul israelian Zeev Bar-Salla a dat o riposta severa lui Gorodetki în revista "Okna", reproducând în sprijinul versiunii mele fotocopia manualului de conversatie rus-german. Se vede deci ca nu s-a pastrat numai la academia mea, nu numai la fostii soldati germani, dar si în colectiile particulare ale cetatenilor sovietici care au parasit ulterior patria socialista… M-am bucurat: na, uite înca o confirmare… si-ar fi trebuit sa pun punct aici. Însa eu asa am fost educat: sa fiu atent la cele mai mici clenciuri. Am citit totul, am examinat fotocopia pâna în cele mai mici amanunte. Aceeasi carte, acelasi text. Numai ca… Abia pe ultima pagina este o deosebire. Se scrie cu literele cele mai mici: "Bun de tipar 29-5.41. Tipografia nr. 1 a Editurii militare Comisariatul Poporului pentru Aparare, Moscova, str. Skvortov-Stepanov, 3".

Dupa terminarea Academiei am avut de câteva ori în mâna astfel de manuale, dupa aparitia Spargatorului fosti soldati si ofiteri germani mi le-au trimis din Germania. Întotdeauna era editat la Leningrad. Nu stiam de existenta unei editii moscovite. Acum iat-o! si este data la tipar cu o saptamâna înainte de cea de la Leningrad.

Asadar, manualul a început sa se tipareasca la Moscova la 29 mai 1941. Dar trebuiau multe. Foarte multe. si urgent. De aceea peste o saptamâna, la 5 iunie 1941, s-a facut apel la tipografia leningradeana, poate ca si la altele.

si data da de gândit.

Toti, exceptând istoricii-comunisti, recunosc ca Stalin se pregatea sa cucereasca Europa, însa, spun ei… În 1942. Ma opun: în acest caz manualul ar fi ramas în seiful generalului Biazi pâna în 1942. Iar cu o luna înainte de invazie s-ar fi dat unda verde si-ar fi fost tiparit în tirajul corespunzator, ar fi fost încarcate vagoanele si trimise la frontiera vestica pentru armatele sovietice de invazie. A trimite trupelor o asemenea cartulie cu un an înainte de invazie este imprudent. În 1937-38, pentru ceva similar tovarasul Stalin a scurtat de cap multi sefi, pentru ca cei ramasi în viata sa se învete minte. N-ar fi îndraznit generalul-maior Biazi sa dezvaluie planul stalinist la milioane de executanti si cu un an înainte de invazie. Iar seful direct al generalului Biazi, seful GRU, general-locotenent F.I. Golikov, n-ar fi permis sa fie tiparita o asemenea carticica înainte de vreme, ba chiar sa fie difuzata trupei. Nu era prost Filip Ivanovici Golikov. Nu degeaba în timpul razboiului a devenit loctiitorul lui Stalin. Tovarasul Stalin nu suporta prostii ca loctiitori.

Iar daca invazia s-a pregatit pentru 6 iulie 1941, carticica a intrat la tipar exact când trebuia. Cu o luna înainte. La fix!

Însa în aceeasi luna iunie vagoane întregi de manuale de conversatie au ars, devenind inutile în acel moment. Au ars împreuna cu hartile Bavariei si ale României.

În Spargatorul de gheata am adus dovezi ca Marele Stat-Major sovietic planuia un razboi de agresiune. Istoricii comunisti n-au ripostat: Da, spun, au existat planuri ofensive. Dar, au adaugat ei, orice mare stat-major are pentru orice eventualitate planuri defensive, dar si ofensive.

Nu tovarasi, "pentru orice eventualitate" statele-majore sovietice au avut numai planuri ofensive. Iar planuri de aparare sau de contraatac "pentru orice eventualitate" n-au existat deloc.

Pur si simplu nu existau harti pe care s-ar fi putut reprezenta astfel de planuri.

Capitolul 17 CÂTE ORE SÂNT PÂNĂ LA PLOIEsTI?

Doctrina militara a Armatei Rosii ne spune: sa fie lovit inamicul pe teritoriul acestuia.

"Steaua Rosie", 18 aprilie 1941

Cu multi ani în urma, în Uniunea Sovietica au fost publicate informatii conform carora, în preajma razboiului, unele tancuri învechite erau atât de uzate, încât mai aveau doar 40 pâna la 150 ore de viata activa.

Informatia a provocat senzatie si o regasim în orice carte de istorie a tancurilor si, în general, de istorie a razboiului. Aceste cifre sânt folosite ca dovada a nepregatirii Armatei Rosii pentru razboi si sânt, într-adevar, uluitoare. În 1985, trei istorici militari americani au publicat o scrisoare deschisa plina de venin, în care mi-au pus mai multe întrebari. Printre altele: daca stiu ca unele tancuri sovietice aveau o resursa de numai 40-150 ore? Înteleg eu oare ca aceste tancuri nu reprezentau nici un pericol pentru Germania?

I-am întrebat si eu pe cei trei istorici americani ce resurse aveau tancurile germane la 22 iunie 1941? Au refuzat sa raspunda.

O asemenea abordare a problemei ma jigneste. Analiza se poate face doar prin comparatie. Unde este comparatia în acest caz? Publicând anumite date statistice privind o parte, publicati imediat si datele celeilalte. Daca nu vom compara, nu vom întelege nimic, nu vom învata nimic. Mi se riposteaza: "la ce bun sa tot comparam! Cifrele vorbesc de la sine. E îngrozitor: 40-150 ore de viata activa".

Sa lamurim lucrurile.

În diverse armate, viata activa a tancului si termenele de reparatie se calculeaza în unitati diferite de masura: unii masoara termenul de reparatie în kilometri, altii în mile, iar în Armata Rosie se socoteste în ore. În cartea Povestirile eliberatorului am informat ca tancurile sovietice (ma refeream la tancurile anilor '60), iesind din uzina, au o resursa uriasa, aproape incredibila: 500 ore de viata activa. În Occident, oricine a citit asa ceva a luat-o drept gluma si a râs cu lacrimi. Un autor american, iertat fie-i numele, a scris o carte de popularizare sustinând ca Armata Rosie nu poate prezenta nici o amenintare. În principiu, cartea autorului american este o simpla reluare a ideilor cartii mele cu anumite comentarii hazlii. Fireste, a râs pe seama celor 500 ore, apoi a informat ca tancurile armatelor occidentale au resurse cu mult mai mari.

E vadit ca autorul nu întelege ca tancul are mai multe vieti. Dupa cele 500 de ore, se întoarce la uzina si se face ceea ce se numeste reparatie capitala, în engleza rebuild. Termenii sânt diferiti, dar întelesul este acelasi: se scoate totul de pe tanc, ramânând doar carcasa. Pe carcasa se monteaza un motor nou, transmisia si toate celelalte componente. Trecând prin reparatia uzinala, un tanc sovietic capata o noua viata: înca 500 ore. Tancul suporta mai bine decât automobilul astfel de remonturi, corpul blindat uzându-se mult mai greu. Pe corpul blindat poti sa montezi ele mai multe ori la rând noi subansamble.

Sa încercam sa comparam acum resursele "învechitelor" si uzatelor tancuri sovietice din 1941 cu indicatorii occidentali contemporani. Poate fi instructiv.

Inamicul forte al tancurilor sovietice în Europa "razboiului rece" nu erau tancurile americane, nici macar cele germane, ci tancurile britanice. E de la sine înteles: când "Leopardul" si M-60 aveau un tun de 105 mm, englezul "Chieftain" avea unul de 120 mm. În privinta securitatii blindajului, depasea cu mult tancurile germane si americane.

Sa nu uitam faptul ca tancurile britanice nu aveau motoare pur si simplu, ci motoare diesel ale firmei Rolls–Royce. Putea oare cineva sa aiba ceva mai bun?

Fiecare nou "Chieftain", iesind din uzina, avea o resursa de 3.000 de mile sau 4.827 kilometri. Pe timp de pace, ea se împarte pe sase ani. Un tanc britanic parcurge 500 mile pe an sau, în traducere, conform sistemului nostru, 800 kilometri. Peste aceasta limita nu se poate trece. Dupa sase ani de exploatare, tancul se întoarce la baza de reparatie si se executa ceea ce englezii numesc rebuild sau, cum zicem noi, reparatie capitala.

Tuturor celor care nu ma cred pe cuvânt, le recomand revista militara britanica "Focus" din februarie 1993 (p. 11).

Iar acum sa transformam milele (sau, daca vreti, kilometrii) în ore. Viteza medie a "Chieftain"-ului este de 25 mile/ora (maxim 30). Împartim 3.000 mile la viteza medie si obtinem o resursa în ore de 120 ore.

Exact atât avea fiecare "Chieftain" iesit pe poarta fabricii -120 ore viata activa. Daca tancul se deplaseaza cu viteza maxima, resursa se micsoreaza la 100 ore.

Împartite la sase ani, devin câte douazeci de ore pe an pentru pregatirea de lupta, conducere, tragere, studiu. În afara de acestea, cele 20 ore pe an mai înseamna si alarmele de lupta în momentele deselor situatii încordate din perioada "razboiului rece".

Se întelege, nu toate tancurile sânt exploatate atât de intens. La 1 noiembrie 1994 Compania de televiziune din Bristol, HTV, a prezentat o emisiune despre un fermier britanic din Gloucester care si-a transformat ferma într-un tancodrom. El a cumparat zece tancuri, masini blindate si transportoare blindate, printre care si un "Chieftain". Fermierul a obtinut "Chieftain"-ul destul de ieftin – zece mii de lire sterline. Tancul a fost fabricat în 1971 si facea parte din Corpul l al Armatei Regale Britanice. A fost scos din uz în 1994. Timp de 23 ani de serviciu activ, tancul a participat la multe lectii de conducere, manevre, alarme de pregatire si de lupta etc. Timp de 23 ani ele viata activa tancul a strabatut 200 mile, adica putin peste 300 km. N-a fost la reparatie. La o viteza medie de 25 mile/ora înseamna 8 ore în 23 ani.

Unii istorici sovietici au declarat ca tancurile sovietice aveau în vara lui 1941 doar câteva ore de conducere. Adevarat. Dar va recomand sa cititi capitolul despre Pasa Anghelina din cartea Ziua M. În aceasta carte aduc dovezi ca au fost înrolati în secret în Armata Rosie 200.000 de tractoristi. Iar un conducator profesionist de tractor cu senile poate conduce orice tanc, diferenta nefiind mare. Aceasta în primul rând; în al doilea rând, daca facem comparatie cu cea mai profesionista armata a lumii, cea britanica, vedem ca 8 ore de conducere pentru 23 ani nu înseamna foarte mult. În acesti ani, pe tanc s-au instruit maxim sase echipaje. Fireste, în Armata Britanica exista tancuri care parcurg câte 20 ore pe an. Dar nu este o regula; 20 ore pe an constituie o limita care poate fi încalcata numai în cursul actiunilor de lupta. 20 de ore pe an nu înseamna un singur tanchist, ci un întreg echipaj format din patru oameni. Desigur, cea mai mare parte a raspunderii dirijarii tancului îi revine tanchistului-conducator, dar si ceilalti membri ai echipajului trebuie sa-si asimileze deprinderile necesare si sa stie cum sa-l îngrijeasca.

Sa ne întoarcem acum la cele 40-150 ore pe care le aveau unele tancuri sovietice "învechite" de dinainte de razboi. Repet: nu vorbim despre toate, ci numai de cele "învechite". Tancurile BT-7 au iesit din fabricatie cu o resursa de 600 ore. În majoritate, la 22 iunie 1941, tancurile sovietice aveau peste 150 ore resursa.

În Armata Britanica de astazi, daca un tanc are 40 ore resursa, este mentinut în functiune minim înca doi ani. Cu o resursa de 40 ore, tancul poate fi tinut în rezerva multi ani, în conservare deci, fara sa i se mai reduca din timpul de functionare. În general, în Marea Britanic nu se fabrica tancuri de lupta cu o resursa de 150 ore. Repet: ele ies din uzina cu o resursa de 3.000 mile, ceea ce înseamna 120 ore.

Ca sa întelegem metoda de lucru a istoricilor comunisti, ne vom referi la vasele de linie americane si japoneze din perioada celui de-al razboi mondial. Pe cuirasatele de escadra americane, care au început sa se construiasca în serie din 1940, calibrul principal era de 406 mm. Pe fiecare cuirasat existau noua arme de calibru principal, în trei turele. Sa-l întrebam pe omul de pe strada: cât poate sa cântareasca o turela cu trei tunuri de 406 mm? Raspunsurile obisnuite: o suta de tone, doua sute… Avem aici un efect psihologic. Masuram calibrul în milimetri, dar el nu are nimic comun cu greutatea. De fapt, orice turela de tipul MK7 cu trei tunuri cântareste 1.708 tone fara munitie si echipaj. Echipajul turelei are 212 oameni. Patru din aceste cuirasate de escadra sânt înca în functiune, am reusit sa vizitez unul dintre ele, "New Jersey", în 1987. Recunosc, impresioneaza.

Daca se mareste calibrul tunurilor cu 54 mm, creste greutatea tunurilor, prin urmare si a turelei de tun. Japonezii au pus pe cuirasatele "Yamato" tunuri cu calibru de 460 mm. O singura gura de foc avea 165 tone. Trei guri de foc – 495 tone. Dar tevile au nevoie de mecanisme de înaltare, de dispozitive antirecul. Toate trebuie instalate într-o turela mobila, cu un blindaj frontal de 650 mm -peste jumatate de metru. Greutatea totala a fiecarei turele ajungea la 2.150 tone (J. Campbell, Naval Weapons of World War Two, London "Conway", 1982, p. 180). Fiecare turela avea 268 de persoane în echipaj si munitie pentru 100 de salve pe teava, 300 pe turela. Greutatea unui proiectil – 1.460 kg, greutatea unei încarcaturi – 330 kg. Însa pe aceasta n-o luam în calcul.

S-a marit calibrul tunurilor cu 54 milimetri, greutatea turelei a crescut cu 802 tone.

Faptul se recepteaza greu. Tocmai pe acest efect psihologic au contat comunistii.

Psihologia este o arma pe care istoricii Kremlinului o stapânesc la perfectie. Declarând ca anumite tancuri sovietice au avut o resursa "de doar…", comunistii au provocat hohote de râs si veselie. Mintea noastra nu accepta o asemenea cifra, protesteaza. Comunistii au declarat o cifra caraghioasa, încât nu mai sîntem nevoiti sa facem nici o comparatie. si fara comparatii este clar ca în Germania nu puteam întâlni asemenea cifre ridicole.

Iata cum, din fapte marunte (si demne de încredere), se înfiripeaza tabloul: Hitler e un ticalos sângeros, înarmat pâna-n dinti, devorând Europa, iar Stalin un naiv, incapabil de nimic si care nu prezinta o amenintare pentru nimeni. Armata lui Stalin este formata din mameluci. Tancurile sânt atât de uzate încât abia daca mai au o resursa de 40-150 ore.

Hilar.

Orice metodologie am aplica, faptul este indiscutabil: viata activa a tancului este scurta. si nu degeaba toata viata sa tancul ne costa. Nu degeaba este transportat dintr-un loc în altul pe trailer sau pe remorca. Ne zicem: o fac pentru ca sa nu strice drumurile. Dar iata ca este razboi în desert si totusi toate tarile beligerante transporta tancurile pe trailere. De ce? Pentru ca tancul se uzeaza repede.

Ca sa întelegem acest lucru, sa luam aminte la masinile de curse. Pretul este incomparabil mai mare decât al unui automobil obisnuit. Masina de curse este condusa de un profesionist de înalta clasa, având o întreaga echipa de specialisti alaturi. Ciudat: face câteva tururi si-i sânt schimbate rotile, iar motorul e din nou reglat. Rotile sânt de cea mai buna calitate, motorul la fel. De ce atunci automobilul de curse este reparat tot timpul, iar rabla mea circula de sapte ani, înghitind sute de mii de mile? Pentru ca automobilul de curse functioneaza la limita posibilului si chiar dincolo de ea.

Acum sa luam aminte la un campion olimpic: fantastica perfectiune, muschi de supraom si pieptul acoperit de medalii. Dar ciudat: alearga abia o suta de metri (o suta!) si nu mai poate respira, cade pe iarba, iar medicii roiesc în jurul sau.

Eu însa pot înconjura stadionul de trei ori si nu cad.

Unde sa fie diferenta?

Eu merg la pas, iar el alearga într-o cursa în care va muri sau va învinge.

Tancul, la fel. Functioneaza la limita, dincolo de limita chiar, întotdeauna în situatii extreme. Tancul îsi poarta blindajul, dispozitivele si mecanismele, armamentul si munitia; prin noroi si nisip, pe arsita si ger. Trece peste pietre si mlastini, sare din hop în hop. Mai mult; fiecare secunda a tancului poate fi si ultima. Tanchistul porneste din loc, frâneaza, se întoarce brusc, porneste din nou cu toata puterea motorului, în lupta, tancul loveste cu partea frontala locomotive si vagoane, darâma pereti, garduri, arbori, loveste oameni si masini. De aceea tancul nu traieste mult. Poate trai mult doar în hangar, asteptându-si sfârsitul.

Când unii istorici nu foarte inteligenti (sau nu foarte cinstiti) au râs de anumite tancuri sovietice a caror resursa a fost "de doar…", le-am spus: sa facem o comparatie.

Însa nici unul dintre cei care au râs nu s-a grabit sa compare… De fapt, Hitler avea problemele sale. La 29 iunie 1941, în buncarul sau din beton, are loc o consfatuire a corpului superior de comanda. A trecut prima saptamâna de razboi si trebuia luata o hotarâre de principiu: cum sa fie folosita gruparea 4 de tancuri. Exista doua variante. Prima: sa fie trimisa direct asupra Moscovei. A doua: la început, sa fie trimisa asupra Leningradului si abia dupa aceea asupra Moscovei. De la granita pâna la Moscova sânt, în linie dreapta, 1000 de kilometri, însa daca ataci mai întâi Leningradul si abia dupa aceea Moscova, sânt 1700 de km. S-au ridicat glasuri ca ar fi bine sa se ocheasca doi iepuri deodata – si Leningrad, si Moscova. Altii spun: nu trebuie sa pierdem timpul, trebuie sa atacam direct spre Moscova. Parerile erau împartite, când generalul-colonel A. Jodl a atras atentia asupra faptului ca "deplasarea unitatilor de tancuri la Petersburg poate depasi motoresursa tancurilor".

Operatiunea se planuia în situatia în care nu voi întâmpina o rezistenta puternica din partea Armatei Rosii. Vara este caniculara, claca drumurile sânt proaste, se poate merge pe alaturi. La urma urmelor, tancul n-a fost proiectat pentru drumuri. La o viteza de 25 km/ora, distanta de 1.700 kilometri se poate parcurge în 70 ore. Daca manevrezi, ocolesti, te întorci, iar o iei înainte, atunci 100 de ore sânt suficiente ca sa ajungi de la granita la Piter, apoi la Moscova. Însa înteleptul general îsi manifesta nelinistea. Iar dincolo de neliniste, este cunoasterea. Generalul stie ce înseamna un tanc, nu l-a vazut doar la parada. Pentru el, 40-150 ore nu poate parea de râs. Daca la 22 iunie toate tancurile germane ar fi avut 150 ore de resursa, n-ar fi fost probleme: ar fi ajuns pâna la Piter, l-ar fi cucerit, apoi ar fi ajuns la Moscova. Dar tancurile germane n-au 150 de ore. Majoritatea se afla în jur de 100. De aici si nelinistea.

A trecut a doua saptamâna de razboi. La 3 iulie 1941, generalul-colonel F. Halder noteaza în jurnal: "Campania împotriva Rusiei va fi câstigata în decurs de 14 zile", în aceeasi zi se solutioneaza problema unde sa mearga gruparea 2 de tancuri de lânga Smolensk. Se pun în discutie doua posibilitati: Smolensk-Harkov-774 km si Smolensk-Marea Azov-1.150 km. Nu este noroi, nici zapada, nici ger, nu se prevede o rezistenta din partea Armatei Rosii. Conducerea germana a conchis ca razboiul este deja câstigat. Va fi un simplu mars al coloanelor de tancuri; dupa câte se pare, nu vor fi împiedicate de nimeni. Dar apare aceeasi problema: vor ajunge resursele tancurilor? Tancurile luptau deja de doua saptamâni, sânt deja uzate, iar pâna la Harkov, la o viteza de 25 km/ora, trebuie sa piarda 30 ore din resurse. Generalii priceputi la tancuri îsi manifesta îngrijorarea pe deplin întemeiata. Iar pâna la Marea Azov, este si mai mult: 40-45 ore.

Istoricii comunisti rid de resursa minora a unor tancuri sovietice "învechite", însa cei care planificau si conduceau razboiul, nu râdeau de resurse de 30, 40 sau 45 de ore. A avea sau nu asemenea resurse însemna victoria sau înfrângerea în razboi.

Acum sa dezbatem problema: erau oare tancurile sovietice cu resursa de 40-150 ore periculoase pentru Germania? Sau, cu alte cuvinte, ce resursa minima trebuia sa aiba tancurile sovietice pentru a lovi decisiv?

Sa calculam.

De la granita sovietica pâna la exploatarile petrolifere de la Ploiesti sânt 180 km. E loc neted si deschis. La granita erau concentrate trupele Regiunii militare Odessa. In componenta lor erau 1043 tancuri (A.G. Horkov, Grozovoi iuni, M, Voenizdat, 1991, p. 21.). Curând, trebuiau sa mai soseasca înca 220 de tancuri. În plus, împotriva României era desfasurat si corpul 16 mecanizat (608 tancuri) din regiunea învecinata. În prima jumatate a lui iunie, în spatele acestor trupe, la statiile de cale ferata, debarcau unitati si subunitati din armata 16, care, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, fusesera transferate în secret din Zabaicalie. În componenta lor erau 1.370 tancuri. Fusese transferata în secret si armata 19, cu 484 tancuri. Multimii de tancuri sovietice i se opuneau trupele românesti (60 de tancuri).

Regiunea Odessa si corpul 16 mecanizat al Regiunii militare speciale Kiev aveau 1,651 tancuri. De 27 de ori mai mult decât cele din România. Daca luam în considerare noile achizitii de tancuri din Regiunea Odessa si tancurile armatelor debarcate deja în apropierea granitelor românesti, raportul devine 3.725 tancuri sovietice împotriva a 60 românesti, adica peste 60 de tancuri sovietice împotriva unuia românesc. Daca nu era suficient, atunci împotriva României mai pot fi desfasurate tancurile corpurilor 9, 19 si 24 mecanizate, fara sa mai vorbim de corpurile de desant aerian, de aviatie si celelalte. Tancul "învechit" BT-7M avea pâna si oficial o viteza de 86 km/ ora (în realitate mai mult). Tancurile românesti FT-17 aveau o viteza maxima de 9 km/ora, în acest caz, tancurile sovietice puteau pur si simplu sa le ignore. Daca 1.000 de tancuri s-ar afla în lupta împotriva celor 60 românesti, sute si mii de alte tancuri ar putea trece nestingherit spre Ploiesti, fara sa ocoleasca si fara sa efectueze .manevre suplimentare. La viteza de 25 km/ora, se cer 7-8 ore. O noapte. Or, tancurile sovietice sânt rapide, fiind create special pentru astfel de actiuni. Terenul este neted, solul dur, soselele bune. Tancurile BT pot merge cu 40-50 km/ ora, chiar cu 70-80 km/ora daca le scoti senilele. Pâna la Ploiesti, sânt TREI ore de mers.

si nu-i obligatoriu sa ajunga toate pâna la sonde. Daca ajung zece, e destul. Instalatiile petroliere pot fi incendiate cu proiectile incendiare… sau pur si simplu cu o bricheta.

La 23 august 1939, Stalin (cu mâna lui Molotov) a semnat la Moscova un pact în urma caruia Hitler avea de luptat pe doua fronturi. Flota britanica a blocat Germania si n-a mai permis transportul petrolului pe mare. Germania a ramas cu o singura sursa (cea româneasca) de aprovizionare cu petrol. Pierderea ei ar fi însemnat oprirea industriei germane si paralizarea armatei, aviatiei si flotei.

Nu poti lupta fara petrol. Petrolul nu înseamna numai combustibil, ci si materie prima pentru industria chimica, fara de care nu te poti descurca. Daca o singura companie sovietica de tancuri, de zece tancuri, îsi va face aparitia în regiunea Ploiesti si daca fiecare tanchist va avea în buzunar o cutie de chibrituri, razboiul din Europa se va încheia cu înfrângerea celui de-al treilea Reich.

Daca Stalin ar fi avut tancuri cu resursa de la 1-2 pâna la 5 ore, chiar si atunci ar fi fost o primejdie de moarte pentru Germania si pentru întreaga Europa. Tancurile cu resursa minimala duc lupta de pe loc, îl încatuseaza pe inamic, schimbând din când în când pozitiile, în acest timp, tancurile cu resursa de 4-5 ore pot ajunge la instalatiile petroliere.

Germania producea o cantitate importanta de carburant sintetic. Aceasta la sfârsitul razboiului, în 1941, productia era insuficienta. Dar carburantul sintetic nu poate rezolva toate problemele armatei. Cucerirea Ploiestiului de catre trupele sovietice sau incendierea instalatiilor petroliere ar fi însemnat paralizarea Germaniei. Asta si asteptau mii de alte tancuri sovietice. De la Brest si Lvov, de la Bialostock si Grodno calea spre Berlin este foarte scurta. Daca armata si aviatia germane ar fi paralizate, daca nimeni nu li s-ar mai opune, atunci, pe sosele bune, tancurile ar putea ajunge nu numai la Berlin sau München, ci chiar la Paris, Marsilia si Brest. Resursa de 40 ore cursa la o viteza de 25 km/ora înseamna 1.000 kilometri. Or, Europa Occidentala nu înseamna regiunea Smolensk sau Pskov. Aici coloanele de tancuri se pot deplasa cu o viteza de doua-trei ori mai mare. De aceea, la 40 ore cursa, poti strabate nu o mie de kilometri, ci doua ba chiar mai mult. Pe o raza sub o mie de kilometri de la granitele sovietice sânt Bucurestiul, Sofia, Atena, Belgradul, Budapesta, Viena, Berlinul, Münchenul, Hamburgul, Copenhaga… Doua mii de kilometri înseamna Parisul si Roma, Toulouse sau Barcelona. Iar 150 ore de cursa reprezinta o resursa uriasa. La viteza de 25 km/ora, la 150 ore de cursa, tancul strabate 3.750 kilometri, fara reparatii capitale. La o viteza mai mare, pe soselele europene distanta va fi si mai mare. Cu o resursa de 150 ore, poti cuceri nu numai Europa…

Amintesc, vorbim despre anumite unitati de tancuri sovietice "învechite". Celelalte aveau o motoresursa de peste 150 ore.

O lovitura în România ar rezolva si problema reparatiei tancurilor. Mii de tancuri în stare perfecta de functionare ar ataca Europa, alte mii ar putea fi reparate în liniste si, pe masura ce ar fi gata, ar fi trimise în lupta.

Mi s-ar putea raspunde ca tancurile nu merg la razboi în linie dreapta, ci manevreaza. De acord. Exista un coeficient de manevra, în operatiunile ofensive asupra unui inamic slab (si România, oricât ne-am stradui, nu putem s-o încadram printre cei puternici), îndeosebi în operatiunile prin surprindere, coeficientul de manevra depaseste rareori 1,3. Cu alte cuvinte, parcursul real poate fi cu aproximativ 30% peste limita inferioara a sarcinii de lupta. În cazul nostru, la un parcurs de 180 km, pot fi strabatuti în realitate 230-240 km. Tancul poate strabate aceasta distanta nu în trei, ci în patru ore.

În 1945, Armata Rosie a dat o lovitura prin surprindere trupelor japoneze din Manciuria si China. Armata 6 tancuri de garda a efectuat o strapungere fara precedent prin desert, peste coama muntoasa a muntelui Marele Hingan si câmpurile de orez, spre ocean, în 11 zile, armata de tancuri a acoperit o distanta în linie dreapta de 810 kilometri, iar detasamentele sale de avangarda – de 1.100 kilometri. La actiune au luat parte sute si sute de tancuri BT-5, BT-7, T-26, aflate înca în dotarea trupelor din Extremul Orient. Tancurile cu resursa mica au fost folosite în luptele de la granita, iar tancurile cu resursa de 40 km si mai mult au ajuns pâna la ocean.

Concluzia: din august 1939, din momentul semnarii pactului Molotov-Ribbentrop, întreaga Europa continentala a trait sub amenintarea satârului sovietic. Lovitura în inima petroliera a Europei putea fi mortala. Toate tancurile sovietice ultramoderne si vechi, de-abia iesite din uzine sau deja uzate, reprezentau o amenintare atât pentru Germania, cât si pentru întreaga Europa.

Legendele privind nepregatirea lui Stalin de razboi pot fi demascate usor atunci când în loc de o examinare unilaterala a problemelor vom efectua una comparata. Totul poate fi aflat prin comparatie. E pacat ca unii istorici respectabili refuza sa o faca.

Capitolul 18 MINUNILE TRUPELOR DE GARDĂ

Nu exista minuni.

I. Stalin

În primavara lui 1942, Armata Rosie a suferit subit câteva înfrângeri distrugatoare: în luptele de la Rjev a fost încercuita si nimicita armata 39, în încercuirea de la Viazma, armata 33 a generalului-locotenent M.G. Efremov a fost rupta de celelalte si a pierit în încercuire armata 2 de soc a generalului-locotenent A.A. Vlasov; a fost spart frontul din Crimeea, pierind armatele 44, 47 si 51; în batalia de la Harkov au fost nimicite armatele 6, 9, 28 si 57, sapte corpuri de tancuri si cavalerie autonome, un numar important de divizii, brigazi si regimente de întarire, au fost pierdute mii de tancuri si tunuri, însemnate rezerve strategice, sute de mii de ofiteri si soldati, frontul a fost rupt pe o distanta uriasa iar trupele germane, neîntîmpinînd rezistenta, s-au infiltrat imediat prin uriasa ruptura pe doua directii: Caucaz si Stalingrad.

Luarea Caucazului aproape ca însemna prabusirea regimului stalinist. Caucazul înseamna petrol. Caderea Stalingradului însemna acelasi lucru: prin Marea Caspica, petrolul mergea în sus pe Volga. Cel mai simplu mijloc de a taia artera petroliera era iesirea la Stalingrad. Se cerea un singur lucru: sa te infiltrezi pâna la mal, sa instalezi doua tancuri pe taluz si sa scufunzi barjele cu petrol. Trupele sovietice se retrag în debandada. Mai simplu spus, fug. Stalin instituie ordinul fulger nr.. 227 privind detasamentele de baraj si batalioanele disciplinare si asmute comisarii si cekistii. Dar nici bestialitatile lor, nici ordinele nu opresc trupele sovietice demoralizate. Trebuie rezerve proaspete. Dar rezervele au fost epuizate în cursul ofensivei de iarna, în cursul încercarilor esuate de a sparge blocada Leningradului, în tentativele de a salva situatia de la Harkov si din Crimeea.

Asadar, de unde rezerve? Lipsa lor înseamna sfârsitul. Pe Stalin îl poate salva doar o minune.

si ea s-a savârsit.

În acel moment, în Armata Rosie erau noua corpuri de infanterie de garda, uzate în lupta, vlaguite si neputincioase. Era imposibil sa le scoti din acele zone ale frontului unde luptau.

Totusi, în Caucaz, în fata diviziilor si corpurilor de armata ale armatei 4 tancuri, s-au ridicat brusc, ca un zid, doua corpuri de garda noi, proaspete, de elita si echipate complet: corpurile de armata 10 si 11. Aparitia lor în momentul critic chiar acolo unde trebuia a salvat situatia. Comandamentul sovietic a avut posibilitatea sa-si traga rasuflarea, sa-si regrupeze trupele si sa restabileasca situatia, transformând fuga în neorânduiala a unitatilor într-o retragere organizata, apoi în lupte de durata, în sfârsit în contraofensiva.

si pe directia Stalingrad s-a petrecut o minune. În acel moment, în Armata Rosie erau 31 de divizii de infanterie de garda. Toate diviziile de garda fusesera de buna seama introduse deja în lupta, multe erau chiar decimate. Era imposibil sa fie scoase din masina de tocat carne în care se învalmaseau si trimise la Stalingrad… si deodata la Stalingrad apare prin surprindere divizia 32 infanterie de garda: proaspata, de elita, noua. Imediat dupa ea apar diviziile 33, 34, 35, 36. Piatra de moara de la Stalingrad se învârteste: Hitler adauga ceva, Stalin adauga si el. Miza creste. Tovarasul Stalin scoate asul din mâneca – introduce în lupta armata 1 de garda a generalului-locotenent F.I. Golikov, având în componenta cinci divizii infanterie de garda: 37, 38, 39, 40 si 41.

Anterior existasera doar regimente si brigazi de garda, divizii si corpuri de garda. Pentru prima oara exista o întreaga armata de garda! si nu o simpla armata, ci una proaspata, echipata complet. Ban la ban trage. Peste toate, avea în frunte un fost sef GRU…

De unde provin oare aceste trupe?

Razboiul îsi urma cursul iar minunea cu trupele de garda s-a petrecut, în vara lui 1943 a avut loc crunta batalie de la Kursk. Inamicul a dat doua lovituri extrem de puternice pe cele doua directii, nereusind sa rupa apararea trupelor sovietice. Printre multele cauze: remarcabila activitate a spionajului sovietic, care a descoperit planurile inamicului, superioritatea Armatei Rosii în cantitatea si calitatea tehnicii de lupta, o conducere inteligenta a trupelor, fermitatea trupelor sovietice în aparare… A fost totusi o minune. Lovitura germana dinspre nord o avea în seama armata 13 a Frontului central, în compo­nenta acesteia exista corpul 18 infanterie de garda: remarcabil, completat cu tineri de elita. Iar în sud, au aparut ca din pamânt diviziile de garda.

Dupa ce au parat loviturile inamicului, trupele sovietice au trecut ele însele la un atac decisiv. si iar minune! A fost adusa în lupta rezerva strategica, Frontul de stepa, având în componenta, printre altele, armata 4 de garda refacuta în întregime cu militari si ofiteri de elita, împreuna cu ea lupta armata 5 de garda, care nici ea nu avea soldati obisnuiti, ci gardisti adevarati.

Tovarasul Stalin i-a împins în lupta pe gardisti, ei au luptat minunat, dar razboiul i-a devorat oamenii încât din nou a aparut criza, si s-a petrecut o noua minune. Tovarasul Stalin avea întotdeauna o divizie de rezerva din garda de elita, un corp de armata sau o întreaga armata de garda.

Un pai în plus frânge spinarea camilei. Tovarasul Stalin a avut mereu în mâna un asemenea pai. Nu numai un pai; un întreg snop, daca trebuia. Ba chiar un stog urias. Ultima minune s-a întâmplat în martie 1945, în cursul operatiunii de aparare de la Balaton.

La sfârsitul razboiului, Stalin a ajuns la un rezultat de plâns: o întreaga generatie de flacai si barbati a pierit în mlastini si hatisuri nestiute. La sfârsitul razboiului, poporul s-a împutinat. "Trupele sânt extrem de bine înarmate, însa rusii sufera tot mai mult de lipsa oamenilor. Infanteria de atac consta în cea mai mare parte din muncitori din Rasarit si polonezi, retinuti în raioanele noastre orientale." Aceste fapte sânt notate în jurnalul doctorului Goebbels la 3 martie 1945. Însemnarea nu este facuta pentru propaganda, si nici pentru publicare. Nu se poate replica nimic. Satul sovietic era ranit de moarte de catre colec­tivizare si doborât definitiv de "marele razboi pentru apararea patriei". Nu s-a stiut si nu s-a voit sa se crute poporul. Razboiul a înghitit mujicii!

Însa, pentru orice eventualitate, tovarasul Stalin avea rezerve… La 16 martie s-a înregistrat o noua minune. Iata ce s-a întâmplat. La începutul lui 1945, Armata Rosie cucereste ultima sursa de petrol demna de atentie, aflata în Ungaria. Germania trebuia sa se prabuseasca. Hitler a întrerupt imediat ofensiva împotriva trupelor americane din Ardeni si a stramutat principala forta de soc – armata 6 tancuri SS – în Ungaria, începe ultima ofensiva în raionul lacului Balaton: petrolul trebuie aparat. Pentru trupele sovietice situatia s-a complicat pâna la disperare, dar armatele 4 de garda si 26 au oprit armata 6 tancuri SS. În acest moment, tovarasul Stalin a aruncat iarasi pe masa asul din mâneca: a introdus în lupta armata 9 abia înfiintata, formata din corpurile 37, 38 si 39 infanterie de garda, fiecare cu câte trei divizii de infanterie. Armata 9 de garda era refacuta în totalitate cu cei mai buni soldati. Ea a dat o lovitura clasica pe flanc si în spatele armatei 6 de tancuri. Apoi a pornit impetuos spre Viena; a urmat operatiunea de la Praga si iesirea la malul Elbei.

Concluzia: în cele mai critice momente de razboi s-au gasit întotdeauna rezerve de elita: divizii, corpuri de armata si armate întregi de garda pe care Stalin le-a aruncat în lupta si a obtinut rezultate în folosul sau.

În institutele si academiile militare, operatiunile se studiaza temeinic, dar când vine rândul minunilor, profesorii nu le explica, ci declara pur si simplu: s-a întâmplat o minune, existau rezerve, s-au introdus forte noi în lupta si, normal, am câstigat…

De fiecare data voiam sa ridic mâna sus si sa întreb sfios: dar de unde, tovarase colonel, de unde aceasta armata de garda?

Însa eu, învatat cu o experienta amara, nu puneam întrebari de prisos. stiam ca toti cei prea curiosi din academiile si institutele noastre sânt numiti Kutuzovi, Bonaparti, Macedoni si rareori vreunul dintre ei mai termina cursurile…

Asa ca am tacut, desi începusem sa aflu personal despre aceste minuni cu mult înainte.

La 12 iunie 1964, compania noastra de la scoala militara din Kalinin îsi facea stagiul la divizia 35 infanterie motorizata de garda din Lozov "Steagul Rosu", încununata cu ordinele Suvorov si Bogdan Hmelnitki, din Regiunea militara Moscova, centrul de învatamânt Putilovo.

stiam ce ne asteapta, de aceea nu ne miram de nimic. Ne astepta o viata militara foarte aspra si o pregatire de lupta la nivelul standardelor mondiale si chiar peste acestea. Aveam 17 ani, pe umerii nostri apasau deja sase ani de scoala militara, iar acest stagiu nu era nici pe departe primul. Nu mai avea ce sa ne mire…

Cu toate acestea…

În stagii se punea accentul pe practica. Te extenuau în asemenea grad, încât noaptea târziu, când terminai cursurile, multi cadeau din picioare în corturi, pe saltelele anemice (o saltea la doua persoane, si foarte tari), si adormeau fara sa reuseasca sa se dezbrace, chiar fara sa se mai descalte. si bine faceau: peste doua ceasuri suna alarma, iar tu erai deja în cizme…

Acolo, aproape ca nu studiam teorie. Doar foarte putin: fiecare nou-sosit într-un regiment, brigada sau divizie sovietica era obligat sa aiba macar o imagine de ansamblu despre traditia lor de lupta…

"Tovarasi elevi, stralucita noastra divizie 35 infanterie moto de garda a fost formata în 1942 pe baza corpului 8 desant aerian…"

E greu de spus cum m-am putut tine pe picioare, ascultând un asemenea lucru… Fiecare om normal stie ca Armata Rosie a intrat în razboi având cinci corpuri de desant aerian, numarate de la unu la cinci, în razboiul defensiv ele nu sânt necesare, încât au fost folosite ca simpla infanterie… Dar de unde corpul 8 desant aerian?

Antrenamentele, lectiile, tragerile îsi urmau cursul. Doar duminicile dupa prânz se dadeau câteva ore libere si tuturor celor care nu cadeau în grupa de serviciu li se permitea în acest rastimp "sa se odihneasca culcat". Compania se prabusea în paturi dintr-o suflare si "odihnindu-se culcat" dormea bustean. Nu întreaga companie dormea, în acest rastimp, unii faceau de paza, altii de serviciu la bucatarie sau mergeau "voluntar" la discutii individuale cu zampolit-ul.

În zilele obisnuite n-aveam nici un minut liber, dar munca politica trebuia dusa. Ea consta din cursuri politice colective o data pe saptamâna, sâmbata, dar trebuia sa lucrezi si individual: de unde timp si pentru asta? Asadar, zampolit-ul batalionului sau al regimentului, activistii de partid de la nivel de divizie abia asteptau acele ore când era permisa "odihna culcat". În acele ore se aruncau asupra noastra. Serviciul se facea când îti venea rândul, dar "voluntarii" la discutiile individuale cu zampolit-ul se alegeau prin tragere la sorti.

Însa în plutonul nostru nu se tragea la sorti, pentru ca exista printre noi un tovaras cu evidente semne de deviatie. Spre usurarea generala a plutonului, mergea la discutiile voluntare cu zampolit-ul, salvându-i astfel pe ceilalti. Pentru ca altii sa se poata "odihni culcat", salvatorul era platit de pluton cu tachinari si glume nesarate.

Acest amator de discutii politice, ati înteles, eram eu.

si cum altfel, daca am auzit despre corpul 8(!) desant aerian ?

Corpul 8 desant aerian! Nici pâna acum nu înteleg cum de nici unul dintre tovarasii mei nu a fost consternat de acest numar. De cum l-am auzit, îl si visam în fiecare noapte. Când se dadea stingerea, închideam ochii si imediat îmi aparea în minte corpul 8 desant aerian. Toata noaptea, pâna în zori, pâna la cel dintâi strigat al plutonierului Alferov: "Compania a sasea! Sculaaa-rea!"

Urmatoarea noapte iar o petreceam cu corpul 8, urmatoarea la fel.

si iata mult asteptata duminica. Puteam sa vorbesc cu zampolit-ul regimentului 100 infanterie moto de garda din divizia 35 infanterie motorizata si sa-l întreb despre corpul 8 desant aerian, din care divizia îsi tragea obârsia…

O dimineata lunga, fara sfârsit, curatirea armamentului din dotare, multimea fleacurilor de tot felul, prânzul, iar dupa prânz…

Statul-major al diviziei, sectia politica, muzeul militar. Pe coridor, drapelul de lupta cu ordinele primite. Sub drapel sta o santinela cu automat.

În muzeu, zampolit-ul regimentului tine munca individuala cu efectivul personal. Când i-am pus prima întrebare m-a întrebat daca ma intereseaza problema. Nici nu trebuia sa ma mai întrebe: îmi ardeau ochii în cap, asteptând sa-mi dea amanunte. si mi-a dat.

Un lucru foarte interesant pentru oricine: structura organizatorica a unitatilor si subunitatilor militare, sistemul de numerotare, înarmarea, tactica si celelalte sânt deja pe locul al doilea. De aceea i-am pus prima întrebare: înainte de primirea titlului de garda, ce numar purta divizia?

Raspunsul m-a socat: acelasi, 35. Divizia s-a format cu acest numar de la început, fara sa intre în lupta. Denumirea de garda si numarul le-a primit în avans.

A fost pentru mine o mare descoperire. stiam ca subunitatile dotate cu dispozitive de foc în salve BM-8, BM-13, M-30 si BM-31 s-au format ca subunitati de garda, primind aceasta denumire în avans. În cazul primirii tancurilor IS-2, regimentele de tancuri grele se transformau în regimente de tancuri grele de asalt, însa marile unitati si unitatile tuturor celorlalte genuri de trupe primeau titlul de garda numai în lupta. Asa consideram. si deodata m-am lamurit ca uneori si diviziile de infanterie primeau acest titlu înca înainte de intrarea în lupta.

Însa pentru ce? Pentru ce merite? Dar continuati, tovarase colonel, continuati.

A continuat: în timpul razboiului, la 21 de militari din divizia 35 de garda li s-a conferit titlul de "Erou al Uniunii Sovietice". Primul dintre acestia a fost locotenentul Ruben Ibarruri.

"- Ce familie, tovarase colonel, e siberian sau ce?

– E fiul secretarului general al Partidului Comunist Spaniol, tovarasa Dolores Ibarruri.

– A, asa deci.

– În general spaniolii sânt baieti curajosi. Lupta cu nadejde.

– Care spanioli?

– Corpul nostru de desant aerian avea specific spaniol, iar tovarasii spanioli luptau în efectivul sau… Ruben, e drept, n-a început razboiul în corpul nostru de armata. Noi am fost în al doilea val, dar el a vrut sa se evidentieze înca din primele zile, de aceea în primele zile ale razboiului a fost în corpul 7 mecanizat.

– La Vinogradov?

– La Vinogradov. Acolo a fost si fiul lui Stalin, lakov, si altii… E binecunoscut ca acest corp 7 mecanizat se pregatea pentru astfel de actiuni.

– Nu este cunoscut, tovarase colonel.

– Nu despre asta-i vorba. Sa ne întoarcem la spaniolii nostri.

– Dar parca nu împotriva Spaniei se pregatea razboiul, ci împotriva Germaniei?

– Împotriva Germaniei era primul val de corpuri de armata, însa noi eram în al doilea! Pricepe!"

M-am straduit sa pricep. Dar dubiile s-au înmultit fara sa mai înteleg nimic.

Stagiul urmator, din 1965, s-a desfasurat tot în divizia 35 infanterie de garda. Într-un an m-am pregatit temeinic si eram gata sa pun o multime de întrebari. Nu mi-a fost însa dat sa le pun. În loc de raspunsuri, a urmat un avertisment prietenesc al colonelului combatant pe front: daca esti prea curios, daca vrei sa afli si sa compari prea multe, o sa te duca mintea la rele.

Mi-a recomandat sa nu mai gândesc. Daca totusi gândesc, sa nu se vada. E mai bine. Poti ajunge pâna la stelutele cele mai mari, flacaoas – mi-a spus cu tristete -daca nimeni nu banuieste în tine un sapiens.

Capitolul 19 CÂTE TANCURI GRELE AVEA HITLER ?

Nemtii au descoperit cu mirare ca era aproape imposibil de oprit tancurile KV.

Robert Goraiski, World War II Almanac, 1931-1945, London, Hamish Hamilton, 1981, p. 164

E usor sa clasifici generalii din cel de-al doilea razboi mondial în buni si rai. Pentru aceasta, exista o metoda infailibila. Daca generalul a înteles rolul tancului în razboi, înseamna ca îl asteapta victoria. Dar daca nu l-a înteles, înseamna ca va fi batut. Aici este hotarul care separa geniile razboaielor de generalii obtuzi. Aceasta regula nu comporta exceptii. Sensul ei consta în faptul ca avioanele, fie si cele mai rapide, vasele, fie si cele mai puternice, nu pot cuceri sau stapâni nici macar un metru patrat de teritoriu, înfrângerea armatelor inamicului, a cuceri si detine teritorii – la asta se reduce în final toata strategia. O asemenea sarcina o au tancurile (se întelege, în colaborare cu infanteria, artileria, aviatia etc.). În timpul razboiului, orice oras german putea fi distrus pâna în temelii de bombardiere, însa orasul capitula numai atunci când pe strazile sale distruse intrau în tromba tancurile inamicului.

Nu numai orasele germane au fost ocupate de tancuri, ci orasele din toate tarile pe unde a trecut razboiul: Varsovia si Roma, Viena si Praga, Budapesta si Belgrad, Atena si Riga, Tallin, Vilnius, Bruxelles. Pretutindeni, noii stapâni au venit pe tancuri. Parisul si Kievul, Minskul si Smolenskul au cazut fiindca au fost ocolite de tancuri, în mult patimitul oras Helsinki, distrus de aviatie, tancurile n-au aparut pe strazi, iar orasul a rezistat. Nici în Londra, distrusa de aviatie, nici la Moscova, tancurile inamicului n-au aparut pe strazi, de aceea aceste orase n-au fost pierdute. Piterul a fost si el distrus de aviatie. Mai mult, orasul a fost bombardat luni în sir de artileria grea, foametea a pus stapânire pe el, dar tancurile n-au reusit sa patrunda pe strazi si orasul n-a fost cucerit…

În razboiul trecut, tancurile au fost o arma strategica. Cel care n-a înteles rolul tancurilor a fost sortit pieirii. De aceea, când vorbim despre pregatirea de razboi, nu se poate sa nu pomenim despre tancuri. Sa începem cu cele grele, caci tancul greu este un fel de dictator fata de celelalte. E ca un leu în împaratia animalelor. Nu degeaba în timpul razboiului tancurile grele au primit nume de fiare sau de dictatori de temut.

Acum oricine întelege rolul tancurilor, dar în 1941 numai doua armate din lume erau constiente despre necesitatea de a avea tancuri grele. Este vorba de armatele Germaniei si ale URSS.

Ordinul de începere a lucrarilor la proiectul primului tanc greu german a fost dat la 26 mai 1941. Proiectul se numea VK4501: 45 tone, primul prototip. La 22 iunie, constructorii germani au reusit sa contureze primele schite. Pâna la prototipurile experimentale mai era mult, dar experimentul fusese întreprins, desi numai pe hârtie.

Proiectul tancului greu debutase în Uniunea Sovietica mai devreme: în 1930. În 1933, primul tanc greu sovietic T-35 a intrat în productia de serie si a fost introdus în arsenalul trupelor. Era un gigant cu o greutate de 45 de tone, cu un echipaj de 11 persoane, cu trei tunuri si sase mitraliere si cu un blindaj de 30 mm. Tancul T-35 s-a perfectionat continuu. De pilda, la modelul din 1938 numarul de mitraliere a crescut la sapte, iar blindajul a atins 50 mm. Ultima serie de T-35 a intrat în dotarea trupelor în 1939. Însa tancul a fost perfectionat si dupa ce a încetat producerea sa. Dupa razboiul din Finlanda, toate tancurile T-35 au fost reintroduse în uzine si li s-a consolidat blindajul pâna la 80 mm. Greutatea tancului a crescut pâna la 50 de tone.

În 1939 au fost experimentate în conditii de lupta trei tipuri de tancuri grele sovietice ultramoderne: KV-1, SMK si T-100. Au fost testate pe teren "antitanc", în conditii în care folosirea tancului în lupta este teoretic imposibila.

Tancurile grele sovietice au rezistat la sarcinile extreme ale razboiului din Finlanda: lipsa drumurilor, stâncile ascunse sub zapada, paduri de nepatruns, mlastini, foc nimicitor, câmpuri de mine ascunse, santuri antitanc, obstacole anticar din stâlpi de fier sau lemn, arici de otel, escarpe si contraescarpe, zapada pe turele, geruri de crapa otelul!

Cruntul experiment din Finlanda a demonstrat ca tancurile sovietice pot sa lupte chiar si în asemenea conditii, ba chiar cu succes.

Din cele trei tancuri experimentate, cel mai bun a fost socotit KV-1. La 19 decembrie 1939, a intrat în dotarea Armatei Rosii, iar industria a primit ordin sa-l fabrice în serie.

În februarie 1940 a fost experimentat în conditii ele lupta tancul greu KV-2, intrat si el în dotarea fortelor armate.

KV-1 si KV-2 cântareau 47, respectiv 52 tone. KV este primul tanc din lume cu blindaj antiobuzier real. Blindajul frontal avea 100 mm, cu posibilitate de crestere ulterioara. senilele late ofereau posibilitatea de a lupta pe aproape orice teren si în orice conditii atmosferice. Literalmente senilele late ale tancului KV au biruit natura. Imaginati-va situatia anului 1941. Tancurile germane patineaza în noroi si zapada, echipajele (si viitorii istorici) blestema lipsa drumurilor si vremea rea, iar KV-ul trece prin noroi si zapada, învaluie pe flancuri si prin spate, alege tintele, le distruge si merge impetuos înainte. Iar daca Hitler a pierdut razboiul, nici noroiul, nici gerul nu e de vina, ci constructorii germani, care au mizat pe victorii usoare, au construit tancuri pentru un razboi de opereta, pentru conditii de sera, pentru operatiuni numai în sezonul estival si numai acolo unde existau sosele foarte bune. Trebuiau sa construiasca tancuri pentru razboi, nu pentru parada. si trebuiau, experimentate în Finlanda. Trebuiau senile mai late. si motoare diesel.

KV aveau un motor diesel de 600 C.P. Dupa cum stim deja, motorul diesel sovietic depasea toate motoarele tancurilor straine la capitolele putere, rezistenta, economicitate, în afara de acestea, folosirea motorului diesel scadea simtitor posibilitatea aparitiei unui incendiu. Un astfel de motor, sau macar unul apropiat în privinta datelor tehnice, nu avea nici o tara din lume la începutul razboiului si n-a avut nici pâna la sfârsitul acestuia.

KV-1 avea un tun de 76 mm cu teava lunga. Nu avea egal în lume la acea data. Sa comparam cu Germania ce avea tancuri splendide, care au îngenuncheat întreaga Europa continentala. Cel mai puternic tun pentru tancuri germane de la începutul razboiului avea 75 mm si teava scurta. Este vorba de tancul T-IV. Viteza initiala a proiectilului era de 385 m/s. Este un tun foarte bun. Însa KV-1 avea o viteza initiala a proiectilului de 662 m/s. Diferenta de viteza initiala nu consta numai în diferenta de energie a proiectilului, dar si în precizia de tragere.

KV-2 avea si o utilare mai puternica, detinând un obuzier de 152 mm. Cel mai puternic proiectil german al timpului avea 6,8 kg. E un proiectil bun pentru o arma rezonabila. Dar KV-2 tragea cu proiectile antibeton cu o greutate de 39,9 kg (viteza initial 529 m/s) si cu obuze cu efect de mâna de 48,7 kg. Exista marturii si despre un proiectil de 50,8 kg. seful Marelui Stat-Major al trupelor terestre ale Germaniei, generalul colonel Franz Halder, n-a crezut pur si simplu, când a fost înstiintat de o arma de un asemenea calibru existenta pe un tanc sovietic (vezi însemnarea din jurnalul de serviciu clin 24 iunie 1941).

Concurentii tancului KV, tancurile grele SMK (55 tone) si T-100 (58 tone) au trecut si ele experimentele si, pe oricare ar fi cazut alegerea, ar fi putut fi produs în serie. Au mai fost create si prezentate pentru experimente la nivel de stat si tancurile KV-3 si KV-220. Se efectuau lucrari de proiectare a tancului KV-4, cu o greutate de 90 tone si a tancului KV-5, de 100 tone (dupa unele informatii KV-5 avea 150 tone).

Astfel, Germania si URSS împarteau primele doua locuri în privinta construirii de tancuri grele. Pe al treilea loc nu exista nimeni: în acel moment, în toate celelalte tari ale lumii, generalilor si constructorilor nici macar nu le trecea prin cap sa astearna pe hârtie proiectul unui tanc greu.

Asadar iata situatia: în Germania tancul greu se afla numai pe hârtie, iar în celelalte tari nici macar atât. Uniunea Sovietica este singurul stat din lume care, în 1941, avea tancuri grele si în stadiul de prototip experimental, si în productia de serie. Armata Rosie este singura armata din lume cu tancuri grele în dotare. În acest domeniu Uniunea Sovietica nu avea întâietatea, ci dominatia absoluta. Toate celelalte state aveau în cel mai bun caz proiecte îndraznete.

Acum sa ne situam în locul unui oarecare istoric militar comunist sovietic de la sfârsitul anilor '50. Situatia este urmatoarea: de la Comitetul Central se cere sa se nascoceasca dovezi privind nepregatirea Uniunii Sovietice de razboi, sa se demonstreze prin orice înselaciune, prin orice fel de masluiri ca rusii sânt prosti, iar nemtii destepti, în special sa se demonstreze ca ceea ce exista numai pe hârtie, respectiv tancul greu german, este comparabil cu unul real, verificat în conditii de lupta si produs în serie, respectiv KV-ul. Comunistii dadeau ordine sa se scrie în asa fel istoria încât superioritate evidenta (mai precis dominatia absoluta sovietica) în domeniul constructiei de tancuri grele sa fie ascunsa. Lucrurile trebuiau tulburate în asa fel, încât sa nu sara în ochi pregatirea sovietica de razboi. Trebuiau nascocite trucuri pentru ca tancurile grele sa nu apara cu nici un chip în statistica.

Istoricii comunisti au nascocit trucurile, îi invidiaza pâna si cei mai buni iluzionisti ai lumii.

Primul truc: tancul T-35 a fost declarat învechit si s-a hotarât sa nu fie mentionat în statistica. Iar ca nu cumva sa ne treaca prin cap sa-l includem totusi, în Uniunea Sovietica nu s-au publicat niciodata informatii despre numarul acestor tancuri, însa ÎN ACEL MOMENT NU EXISTA ÎN ÎNTREAGA LUME ALT TANC EGAL CU T-35.

Sa comparam. Cel mai puternic motor de tanc german era NL 120 TRm de 265 C.P. E un motor foarte puternic pentru acele timpuri, însa "învechitul" T-35 are 500 C.P. Cel mai bun tanc german are un blindaj de 30 mm, plus alti 30 mm suplimentari, în total – 60. Pe atunci blindajul era la nivelul standardelor internationale si chiar le depasea, însa "învechitul" T-35 are 80 mm. Pe cele mai bune tancuri germane se afla un tun si doua mitraliere, pe T-35 – trei tunuri si sase-sapte mitraliere. Totul este relativ: T-35 poate fi declarat "învechit", însa atunci cum vor fi TOATE tancurile din celelalte târi din lume? T-35 detinea superioritatea în privinta armamentului, a blindajului, a puterii motorului, adica la parametri principali, în plus, T-35, cu toate dimensiunile si greutatea sa, avea o apasare specifica a solului mai mica decât tancurile germane, adica avea un grad mai mare de impenetrabilitate, nu se împotmolea în zapada, noroi sau în sol afinat, unde se împotmoleau de obicei tancurile de doua sau de trei ori mai usoare ale celorlalte armate.

Daca T-35 este declarat "învechit", atunci si celelalte tancuri din lume trebuie declarate învechite si neluate în seama în statistici.

Aici însa istoricii de la Kremlin nu sânt de acord cu mine. Au luat în calcul tancurile germane. Toate pâna la unul. Mai mult, au luat în calcul si tancurile aliatilor Germaniei. Cele românesti, de pilda. Cel mai bun tanc din România era FT-17, cumparat din Franta. 17 este anul nasterii: 1917. Ultimele tancuri FT au iesit de pe poarta fabricilor în 1919. În cursul Razboiului civil, doua tancuri FT românesti au fost capturate de Armata Rosie. Remontate si revopsite, au devenit primele tancuri sovietice: "Luptatorul pentru libertate, tovarasul Lenin" si "Luptatorul pentru libertate, tovarasul Trotki". În 1941 cele doua tancuri sovietice (foste românesti, mai precis foste franceze) nu se mai pastrau nici macar în muzee, însa "suratele" lor se aflau în armata României. si n-au fost denumite învechite, ci au fost luate în calcul bucata cu bucata. Fiecare istoric comunist stie cu precizie câte tancuri existau în România. Informatiile sânt date publicitatii: exista o brigada de 60 de tancuri FT-17. Însa acestea cântareau 6 tone, echipajul era format din doi oameni, blindajul avea 16 mm, armamentul era format fie dintr-o mitraliera, fie dintr-un tun de 37 mm cu teava scurta, care nu penetra nici un fel de blindaj, nici macar unul antiglont. Puterea motorului era de 39 C.P. Viteza maxima 9 km/ora. Comparati acest tanc cu "învechitul" T-35. Avem în fata familii întregi de tancuri si avioane sovietice "învechite". Comunistii prefera sa le uite si sa nu le includa în statistici.

Organul central al Ministerului Apararii, ziarul "Steaua Rosie" n-a facut cunoscut niciodata numarul tancurilor T-35 din Armata Rosie în iunie 1941. E secret de stat. Însa "Steaua Rosie" n-a pregetat niciodata sa arunce cu noroi asupra tancurilor sovietice. Ultimul exemplu: organul central al Ministerului Apararii numeste tancul T-35 "greoi" (4 noiembrie 1994).

"Steaua Rosie" foloseste un procedeu irefutabil. Prin el poti defaima orice masina gigant. Exista în Rusia admirabilul bombardier strategic Tu-160. E o capodopera a zborului. Nu ai ce sa le reprosezi creatorilor modelului. Ar trebui sa li se ridice monumente înca din timpul vietii, însa prin metoda ziarului "Steaua Rosie" acest avion poate fi ponegrit, declarându-se ca este greoi în comparatie cu orice avion de vânatoare. Asa este, într-adevar. Prin aceeasi metoda poate fi defaimat orice submarin greu. Într-adevar un submarin din seria "K" (Crucisator) este greoi în comparatie cu un submarin din seria "M" (Malintka). Poti sa critici orice vas mare, caci un vas de linie este într-adevar greoi în comparatie cu o vedeta torpilor, iar un crucisator cu propulsie nucleara este greoi comparativ cu o salupa cu reactie. Orice masina-gigant este greoaie în comparatie cu o masina obisnuita. T-35 este un tanc-gigant. In alte târi nu existau astfel de tancuri. Pe orice masina mare poti lipi eticheta "greoi". Orice minune a tehnicii poate fi minimalizata prin acest procedeu. Cu asta se ocupa baietii de la "Steaua Rosie". Pentru munca lor Rusia îi plateste cu bani frumosi.

E uimitor, însa Ministerul Apararii al Rusiei si organul sau central "Steaua Rosie" folosesc aceasta metoda irezistibila numai împotriva Rusiei. Portavioanele atomice gigantice americane, modernele tancuri britanice "Chalenger" n-au fost denumite niciodata "greoaie". Vasele de linie gigantice japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial n-au fost denumite nici ele "greoaie". Epitetele jignitoare ale Ministerului Apararii si ale ziarului sau s-au îndreptat numai împotriva Rusiei si a Fortelor sale Armate, însa cu toate ca T-35 e gigantic, cum altul nu-i, se poate compara calitativ cu orice alt tanc clin arsenalul lui Hitler si al aliatilor sai. Sa facem comparatia: viteza maxima la T-35 este de 30 km/ora, iar viteza tancului românesc FT-17 este de 9 km/ora. Ministerul Apararii defaimeaza tancul sovietic. Tovarasii din acest minister au împartit toate tancurile din 1941 în grele, ultramoderne si usoare si învechite. Conform acestei clasificari, T-35, cu o greutate de 50 de tone, fabricat în 1939 si modernizat în 1940, este trecut în rândul tancurilor usoare si învechite. Iar tancul românesc, cu o greutate de sase tone, fabricat în 1917, este considerat ultramodern si greu.

Colonelul Victor Alexandrovici Anfilov a obtinut marete realizari în domeniul stiintei. El a descoperit formula: doi români cu o mitraliera, protejati de un blindaj de 16 mm sânt mai puternici decât 11 rusi cu trei tunuri si sapte mitraliere, protejati de un blindaj de 80 mm. În plus, viteza rusilor este de trei ori mai mare. Nu face nimic, si-a zis Anfilov, oricum românii sânt mai tari. Cititi cartile colonelului: tancurile românesti sânt socotite toate, iar T-35 deloc! Tancurile T-35 sânt declarate învechite si scoase din statistici de parca n-ar fi existat niciodata.

Iar Anfilov a insistat si a izbândit în demersul sau: doi români cu o mitraliera sânt considerati o forta, iar rusii nu. În aceasta consta aportul lui Anfilov la stiinta. Cu aceasta formula a pasit triumfal, tot înainte pe drumul vietii. Rusia recunoscatoare l-a rasplatit din belsug cu onoruri, titluri, medalii, ordine, apartamente, vile. Cum a reusit acest lucru? Foarte simplu: a scos la iveala tocmai acele formule care se asteptau de la el si care i se cereau de la Sectia ideologica a CC-ului. S-a primit sarcina sa se demonstreze ca Uniunea Sovietica nu era pregatita de razboi. Sa se demonstreze prin orice mijloace. Problema fusese pusa dinainte la CC., iar îndeplinirea sarcinii a revenit unui oarecare Anfilov. S-a hotarât ca rezultatul cercetarilor sa fie urmatorul: rusii nu sânt capabili de nimic. Lui Anfilov i se cerea numai sa gaseasca formule din care sa rezulte raspunsul convenit. si le-a gasit. si iata ca academicianul Anfilov este oaspete de onoare la înalte institutii stiintifice, unde s-a stabilit demult ca românii sânt incomparabili superiori rusilor în privinta calitatii tehnicii de lupta si în arta razboiului. Tovarase colonel Anfilov, dupa parerea dumneavoastra, coloneii români sânt superiori celor rusi si la capitolul dezvoltarii intelectuale?

Indicatiile Sectiei ideologice a CC, date cândva, nu-si pierd forta, ele sânt transpuse în viata neabatut. "Exista o superioritate uriasa a inamicului în tancuri, aviatie si dotare materiala… În orice situatie, nu s-ar fi schimbat nimic în mod esential. Având o superioritate de cinci-sase ori mai mare, inamicul ar fi frânt oricum defensiva slab pregatita a trupelor noastre." Asa descrie "Steaua Rosie" (6 decembrie 1994) anul 1941. Rasuna iarasi glasul nemuritor al tovarasului Stalin de la statia de metrou Maiakovskaia: ei au de câteva ori mai multe tancuri… Nu noi avem o superioritate cantitativa de sapte ori si una calitativa absoluta, ci ei au o superioritate de cinci-sase ori. Daca e sa credem Ministerul Apararii, Hitler nu ne-a contrapus 3-350 de tancuri, ci de 5-6 ori mai multe decât avea Stalin, adica 120.000-144.000 de tancuri.

Se striga în toate punctele cardinale: noi aveam putine tancuri, mult mai proaste decât cele românesti, încât nici nu merita sa fie luate în calcul. Iar dovezile… Mai departe ca toate a mers V.I.J. editat de acelasi Minister al Apararii, în întreaga lume, în 1941 existau tancuri dotate cu un tun sau pur si simplu cu mitraliere. De exemplu, tancul german T-I n-avea tunuri. T-35 avea trei – unul de 76 mm (pe atunci nu se instalasera nicaieri pe tancuri tunuri de o asemenea putere) si doua de 45 mm. Puteau strapunge blindajul oricarui tanc din strainatate. Cum sa dosesti puterea tancului sovietic? Cum sa dovedesti nepregatirea de razboi si s-o faci pe prostul?

S-a gasit solutia. Tovarasii de la V.I.J. (1992, nr. 10, p. 93) au hotarât ca tunul de 45 mm de pe tancurile T-35 sa nu fie considerat tun, ci mitraliera. Uite asa! Existau trei tunuri pe fiecare tanc, a ramas unul. Dupa V.I.J., rezulta ca nemtii aveau pe tancuri tunuri de 20 mm si de 37 mm si, deci, erau pregatiti de razboi. Sovieticii însa n-aveau tunuri, ci mitraliere de 45 mm, deci nu erau pregatiti de razboi. Tunurile de 45 mm au fost transformate în mitraliere, dar tot a ramas tunul de 76 mm. Cum sa se procedeze cu acesta? Sa fie uitat si gata. Tancul german T-I, care nu avea deloc tunuri, a fost luat în calcul, T-35, cu tun de 76 mm si cu doua "mitraliere" de 45 mm, nu.

Presa militara sovietica vorbeste întotdeauna cu un ton prevenitor si peiorativ despre tehnica de lupta sovietica, iar termenele privind dotarea Armatei Rosii sânt permutabile. "Steaua Rosie" din 4 noiembrie 1994 si-a uimit cititorii informându-i ca tancul sovietic KV-2 n-a intrat în dotarea armatei înainte de începerea razboiului, ci în decursul acestuia. Rescriind istoria, Ministerul Apararii al Rusiei muta fabricarea tancurilor germane cu un an si jumatate înainte, iar termenele de implementare a tehnicii de lupta sovietice sânt si ele artificial si fals stramutate.

Pavel Sergheevici Graciov, permiteti sa va informez: înca din ianuarie 1940, KV-2 lupta în Finlanda, ba chiar cu succes. Acest fapt a fost recunoscut mai înainte de Ministerul Apararii al URSS (V.I.J., 1961, nr. 9, p. 35). Generalul-maior D. I. Osadcii era locotenent si a intrat în razboi pe tancurile KV-2 (V.I.J., 1988, nr. 6, p. 54). Acum sânt negate aceste lucruri. Presa militara sovietica a purtat întotdeauna o intensa campanie de cleveteli împotriva Armatei Rosii, dar, din cine stie ce motiv, numirea lui Pavel Graciov în functia de Ministru al Apararii a coincis în timp cu intensificarea lor. Pavel Sergheevici, este cumva ordinul dumneavoastra? Sau n-aveati cunostinta cu ce se ocupa presa din subordine ?

N-ar fi oare timpul sa dezbatem motivele comportarii Ministerului Apararii, a organului sau central si a ministrului personal? Ce interese aveti, dragi tovarasi? Pentru cine lucrati? La a cui moara macinati? Cine va plateste si pentru ce?

Bine, sa-i lasam pe istoricii comunisti sa numeasca tancul T-35 învechit. Insa KV-ul nu poate fi numit în nici într-un caz învechit. Sa comparam KV-ul cu cele mai bune tancuri germane T-III si T-IV este imposibil chiar si teoretic. KV este un tanc greu, iar în armata germana, în 1941, nu exista aceasta categorie de greutate. Vestitul teoretician si practician german al luptei de tancuri, generalul-colonel Heinz Guderian considera ca "…lupta tancurilor împotriva tancurilor aminteste de bataliile maritime. si acolo lupta este condusa de vasele cele mai puternice…" (Amintirile unui soldat, M, 1957, p. 121). Razboiul a început, Stalin prezinta tancurile KV-1 cu o greutate de 47 de tone si KV-2 cu o greutate de 52 de tone (si T-35 cu o greutate de 50 de tone), iar Hitler n-are nimic pe masura. A fost silit sa prezinte si el ce avea mai bun: tancurile de marime mijlocie T-III si T-IV cu o greutate de 20-21 tone. N-as fi încercat sa le compar, daca în dotarea armatei germane ar fi fost altele mai performante, însa n-au fost. În general, Germania nu s-a pregatit de razboi. De aceea razboiul a pus fata în fata KV-ul cu ceea ce s-a gasit mai bun în armata germana. Iar razboiul a facut singur comparatiile.

Sa dam cuvântul unui martor. Generalul de armata K.N. Galitki descrie lupta unui tanc greu KV cu trei tancuri germane T-III. Au fost suficiente doua salve ale KV-ului si doua tancuri germane au fost distruse, iar al treilea tanc s-a hotarât singur sa plece. Facând cale-ntoarsa, i s-a gripat motorul. KV-ul l-a ajuns si urcându-se pe el "l-a strivit cu greutatea sa, spargându-l ca pe o nuca" (.Ani de grele încercari, M, Nauka, 1973, p. 79). Generalul Galitki descrie si alt caz: a fost gasit un KV sovietic zdrobit, iar în jurul sau erau zece tancuri germane distruse. KV-ul era atins de patruzeci si trei de proiectile, din care patruzeci au lasat doar vagi urme, numai trei strapungând blindajul, în timp ce tancurile germane au distrus un KV, acesta a distrus zece tancuri germane.

Generalul-colonel A.I. Rodimtev: "în decurs de unsprezece luni de razboi n-am cunoscut vreun caz ca un tun german sa strapunga blindajul unuia sovietic. Se întâmpla ca tancul sa aiba 90-100 de urme în blindaj de la proiectilele inamice si totusi sa continue lupta" (Patrie, fii tai, Kiev, 1982, p. 29D.

Gasim destule exemple la alti generali sovietici. Este posibil ca generalii sovietici sa ascunda realitatea? Nu. Sursele germane dau impresia de panica generala: tanchistii germani credeau ca tancurile lor sânt cele mai bune clin lume si, deodata, apare KV-ul. Nu se asteptau la asa ceva. Documentele timpului sânt suficient de bine cunoscute. Nu vreau sa le mai repet. Redau numai concluzia pentru anul 1941: "KV este arma cea mai de temut pe care a întâmpinat-o vreodata soldatul în lupta. Tunurile antitanc sânt neputincioase în fata lui".

Daca n-avem încredere nici în documentele germane, sa ne referim la lucrarile istoricilor occidentali de astazi si vom gasi schita de portret a KV-ului. Istoricul militar britanic R. Goraiski descrie lupta unui KV împotriva unui grup de tancuri germane si de tunuri antitanc, în cursul unei singure lupte, KV-ul a primit sAPTEZECI de lovituri directe. Toate proiectilele au lasat urme pe blindaj, dar nici unul nu l-a perforat. Sa ne închipuim acea lupta. Orice proiectil al KV-ului era arhisuficient pentru orice tanc german. Cu vârf si îndesat…

Sau sa ascultam un istoric german. Se numeste Steven Zalog. Recomand cartile sale. Nu exista un cunoscator mai bun al istoriei tancurilor sovietice. El aduce un exemplu conform caruia un KV a nimicit opt tancuri germane, a primit de la o distanta foarte scurta treizeci de lovituri directe, dar nici un obuz n-a perforat blindajul (Soviet Heavy Tanks, London, Osprey, 1981, pp. 12-13). Aflam si alt exemplu, dupa câte se pare, fenomenal: un KV striveste o baterie antitanc germana, primeste DOUĂ SUTE de lovituri de la mica distanta (proiectile antitanc), îsi sfârseste misiunea si iese teafar din lupta.

Dar asta nu-i totul. Zalog mai aduce un exemplu. Dupa cum se stie, trupele germane de tancuri erau împartite la începutul razboiului în patru grupari, transformate curând în armate, în iunie 1941, în Lituania, în raionul orasului Rasseniai, un KV sovietic a blocat timp de 24 de ore ofensiva gruparii 4 de tancuri germane.

O grupare de tancuri înseamna un sfert din toate tancurile germane. Un singur tanc sovietic împotriva unei armate. Un sergent-major necunoscut împotriva generalului–colonel Hoeppner. Însa nu e nimic de mirare aici. Sergentul-major face parte din armata care s-a pregatit de razboi, sergentul-major are un tanc greu KV, iar generalul–colonel german era pregatit pentru victorii usoare, pentru un razboi de opereta, generalul-colonel n-avea tancuri grele…

Iar "Steaua Rosie" ne vinde castraveti despre superioritatea zdrobitoare germana.

Capitolul 20 UN MILION SAU MAI MULT?

Toti visam la victoria rapida a Revolutiei mondiale.

Maresalul de artilerie N.N. Voronov, În slujba razboiului, p. 27

Au trecut anii, au aparut articole si carti. Am priceput miracolul cu trupele de garda. Apoi am plecat. Abia în Marea Britanic am gasit Enciclopedia militara sovietica. Sânt multe lucruri interesante în ea, precum genealogiile celor mai cunoscute divizii sovietice.

Iar natura minunilor trupelor de garda mi s-a confirmat.

Asadar, Uniunea Sovietica s-a pregatit de razboi, numai ca pentru un alt tip de razboi.

Pentru pregatirea razboiului s-au cheltuit sume greu de cuprins cu mintea, timp, resurse, sanatatea si viata oamenilor. Stalin a instruit un numar urias de parasutisti. Nu pot afla cu precizie câti. Însa, fara dubii, este vorba de peste un milion de oameni. Am spus un milion în Spargatorul de gheata. Istoricii comunisti resping hotarât aceasta cifra, dar nu dau alta.

Totusi, ziarul "Pravda" a scris la 18 august 1940 despre un milion de parasutisti instruiti în URSS. Minte cumva "Pravda"? Niciodata, ce-i drept, n-a respectat adevarul.

Poate ca minte într-adevar, însa numai în sensul micsorarii cifrei. Iata ceva mult mai clar: "Din aprilie 1934 pâna în februarie 1936, în Ucraina au fost instruiti 427.000 parasutisti." Este istoria oficiala a Regiunii militare Kiev (Drapelul Rosu Kievean, M, 1974, p. 122). Aceste informatii sânt confirmate de Arhiva de partid a Institutului de istorie a Partidului Comunist din Ucraina (Fondul 7, Opisul l, Dosar 1.330, Documentul 32).

427.000 de parasutisti nu înseamna un milion, însa parasutistii nu erau pregatiti numai în Ucraina! Ucraina nu este nici pe departe principala zona de instructie. Parasutistii erau instruiti în principal la Moscova si în regiunea Moscova, la Leningrad, Ivanov, Gorki, Kuibîsev, în Urali, în Siberia, în Caucazul de Nord, în Crimeea, neinclusa pe atunci în componenta Ucrainei.

Ucraina a instruit 427.000 de parasutisti în mai putin de doi ani, dar pregatirea lor n-a încetat dupa februarie 1936. Dimpotriva, anul 1936 este numai începutul. Câti au fost instruiti numai de Ucraina în 1937, în 1938? Dar în 1939, 1940, 1941?

Din spirit de economie, parasutistii erau instruiti ca amatori. Tinerii entuziasti se ocupau cu parasutismul în timpul liber. Dar se pregateau si subunitati, unitati si chiar mari unitati pentru desant: "La sfârsitul anului 1933, Armata Rosie dispunea de o brigada de desant aerian de patru detasamente avio-moto, de 29 batalioane independente si câteva companii si plutoane în numar total de 10.000 de persoane (V.I.J., 1982, nr. 10, p. 75).

"În 1938, la baza care avea la acea vreme unitati de desant aeropurtate, se formau sase brigazi de desant aerian: 201, 202, 204, 211, 212, 214" (Loctiitorul comandantului Trupelor de desant, generalul-locotenent K. Kurocikin în V.I.J., 1980, nr. 8, p. 94). Cele sase brigazi erau alcatuite din 18.000 de oameni (V.I.J., 1975, nr. 9, p. 81).

Este împovarator sa întretii atâtea unitati de lupta. Ramân numai câteva. Ceilalti sânt trimisi sa lucreze în uzine si pe ogoare. Daca va fi necesar, e usor sa fie chemati sub drapel în orice moment. Fiecare este deja instruit…

si iata ca momentul a sosit, în primavara lui 1941, în Armata Rosie s-au format cinci corpuri de armata de desant aerian. Fiecare corp includea un comandament, un stat-major, subunitati de deservire, trei brigazi de desant, un divizion de artilerie, un batalion independent de tancuri (format din 50 de tancuri) si alte subunitati. Fiecare corp de armata avea 10.419 oameni.

Iata lista brigazilor de desant aerian (BDA) din componenta corpurilor de desant aerian (CDA) la sfârsitul lui mai 1941:

– CDA l, condus de generalul-maior M.A. Ucenko, format din BDA l, 204, 211 din Regiunea militara Kiev;

– CDA 2, condus de generalul-maior F.M. Haritonov, format din BDA 2, 3, 4 din Regiunea militara Harkov;

– CDA 3, condus de generalul-maior V.A. Glazunov, format din BDA 5, 6, 212, Odessa;

– CDA 4, condus de generalul-maior A.S. Jadov, format din BDA 7, 8, 214, Puhovici;

– CDA 5, condus de generalul-maior I.S. Bezuglîi, format din BDA 9, 10, 201, Daugavpils.

În afara de acestea, BDA 202 a ramas independenta.

N-am vrut sa plictisesc pe cititorii Spargatorului de gheata cu aceste cifre, gândind ca nimeni nu se va pune de-a curmezisul. Dar s-au gasit generali si colonei neîncrezatori. Au pus la îndoiala.

Când am prezentat cifrele, tot n-au crezut. Cica dincolo de cifre nu se afla nimic: corpurile de armata nu erau completate.

N-am sa-i contrazic. Istoria oficiala a Trupelor de desant (VDV) vorbeste pentru mine: "Completarea corpurilor de armata cu personal s-a încheiat la 1 iunie 1941" (Desantul aerian sovietic, M, Voenizdat, 1968, p. 51).

Se poate citi nu numai istoria seaca a VDV, ci si marturiile participantilor la evenimente. Aduce dovezi generalul-colonel Alexandr Ilici Rodimtev, de doua ori "Erou al Uniunii Sovietice", care în mai 1941 a fost numit în functia de comandant al brigazii 5 desant aerian din corpul 3 desant aerian. Pe atunci, Rodimtev era colonel, primise botezul focului luptând în Spania, unde i se decernase prima lui "Stea de Aur". Pe vremea aceea, nu se aruncau în vânt asemenea stelute. Rodimtev scrie: "Mi-a fost dat sa lucrez cu luptatori perfect pregatiti, floarea tinerimii noastre… În corpul ofiteresc de baza erau parasutisti cu experienta: fiecare avea la activ de la cincizeci la o suta de sarituri. Brigada era formata din patru batalioane independente de desant prin parasutare, un divizion independent de artilerie, o scoala de corp de comanda, o companie de cercetare independenta, o companie independenta antiaeriana de mitraliere, o companie independenta de transmisiuni. Brigada era bine înzestrata cu armament, cu tot echipamentul militar necesar si cu parasute. Exista un colectiv ofiteresc minunat, disciplinat si prietenos… Mai târziu, m-am convins ca prima impresie n-a fost gresita: în bataliile pentru Patrie, fiecare a manifestat spirit de abnegatie si curaj… Tot timpul trecea cu pregatirea pentru sarituri, cu sariturile, cu misiunile subunitatilor de desant…".

Alaturi de brigada lui Rodimtev se pregatea pentru lupta "în conditii cât mai apropiate de cele de lupta" brigada 212 desant aerian, transferata nu demult în secret din Extremul Orient. Rodimtev povesteste si despre aceasta: militarii si comandantii lor aveau la activ câte 100, chiar si 200 de sarituri cu parasuta, iar comandantul, colonelul I.I. Zatevahin, facuse peste 300 de sarituri {Patrie, fii tai, pp. 16-21).

Înca o marturie. Este vorba de colonelul I.G. Starceak si de cartea sa Din cer în lupta. V-o recomand.

În 1941 generalul de armata A.S. Jadov era general-maior. La începutul lui iunie a primit functia de comandant al corpului 4 desant aerian. Iata ce povesteste: "Toate brigazile si unitatile de corp de armata au fost completate cu personal bine pregatit, cu echipament si armament" {Patru ani de razboi, M, 1978, p. 14).

Exista nenumarate alte marturii ca toate cele cinci corpuri de armata erau pregatite perfect pentru desantare.

De la instructia obisnuita de lupta, corpurile de desant aerian au trecut rapid la o pregatire mult mai concreta. Dupa 13 iunie 1941 au fost date dispozitiile corespunzatoare si au fost executate ultimele pregatiri de îndeplinire a sarcinilor de lupta. De exemplu, zeci de mii de parasute au fost repartizate în zonele aerodromurilor…

Însa Hitler a dat o lovitura de întâmpinare, iar desantarea în spatele inamicului n-a mai putut avea loc. S-a ajuns la urmatoarea situatie: corpurile de desant nu mai erau necesare. seful statului-major al Frontului de sud-vest, generalul M.A. Purkaev, a explicat colonelului A.I. Rodimtev: "Acum situatia este urmatoarea, tovarase Rodimtev: si fara sarituri cu parasuta putem ajunge lesne în spatele inamicului. Unele unitati si chiar mari unitati de-ale noastre se afla încercuite. Iar d-voastra va pregatiti sa sariti" (Patrie, fii tai, p. 29).

Da, în razboiul defensiv nu ai unde sa sari. Trebuie sa opresti tancurile inamice, în acest scop, au fost folosite toate cele cinci corpuri de armata, însa toate erau pregatite pentru desantare. Iar parasutele erau descarcate în zona aerodromurilor. si iata: comandantul corpului 4 desant aerian, generalul-maior Jadov, cheama la el pe ajutorul sectiei operative a statului-major al corpului, capitanul A.I. Goreacev:

"-Tovarase capitan, cunoasteti ce înseamna aurul?

Capitanul a ramas uimit de o întrebare atât de neasteptata, totusi a raspuns:

– Îmi imaginez, dar aur n-am avut niciodata.

– Nu-i adevarat, i-a spus, fiecarui militar si comandant i-a fost rezervata o parasuta. Acesta este aurul nostru national. si unde zac câteva mii de parasute? În padure, la un kilometru est de râul Berezina. Organizati transportul acestei avutii de nepretuit în spatele frontului" (Patru ani de razboi, p. 16).

Pâna la 22 iunie parasutele au fost duse în padure, iar acum trebuiau salvate. Generalul de armata Jadov declara ca Goreacev a executat ordinul: a gasit undeva niste masini si, sub focul de mitraliera al inamicului, a transportat parasutele într-un loc sigur, motiv pentru care a si fost medaliat.

Sa examinam acest exemplu.

Tovarasi desantisti, toate aceste parasute au ajuns în padure înainte de ofensiva lui Hitler. De ce?

Se raspunde în felul urmator: uite asa! Au fost luate, au fost transportate în padure si lasate acolo.

Raspunsul nu este satisfacator. Când comandantul unui batalion de desant scoate parasutele din depozit si le duce în padure, îl întreaba comandantul superior, dar si subordonatii: ce te-a apucat?

Parasuta e un obiect delicat. Desantistului nu-i place când se fac tot felul de experimente cu parasuta sa. În padure poate ploua, e umezeala, roua. Chiar si daca o acoperi cu foaia de cort, e totuna: intervine condensul si toate celelalte. Asadar, comandantul nostru de batalion va fi pârât imediat la sectia speciala si va trage ponoasele pentru stricaciune.

Cu atât mai mult nu va fi iertat un comandant de brigada. Comandantul de brigada va fi denuntat si mai repede, pentru ca într-o brigada sânt patru batalioane, un divizion de artilerie, o companie de cercetare etc. etc. si toti reclama.

Dar a transporta în padure parasutele unui întreg corp de armata? Nimeni nu va permite acest lucru fara ordin de la Moscova. Iar daca parasutele unui întreg corp de desant au ajuns în padure înainte de începerea razboiului, înseamna ca a fost vointa Moscovei.

Însa nici la Moscova nu este totul simplu. Sa zicem ca sefului cel mare de la desantare îi trece prin cap sa-i adreseze o telegrama cifrata comandantului corpului de armata: hei, Haritonov (sau Bezuglîi, sau Jadov) cara douazeci si cinci de mii de parasute în padure, tine-le acolo si pe urma adu-le înapoi la depozit…

Nu merge: le atinge o ploita. Sa usuci douazeci si cinci de mii de parasute si sa le strângi la loc e o problema, înseamna prejudicii aduse echipamentului din dotare. Pentru asa ceva pâna si cel mai mare sef poate fi pus la zid.

Dar poate ca desantistii se pregateau de razboi defensiv? Daca se pregateau de razboi defensiv, de ce sa aduca în mai 1941 o asemenea avere aici. Ca s-o duca înapoi sub focul inamicului? Caci, asa cum am explicat, nu ai pentru ce sa sari cu parasuta într-un razboi de aparare.

Poate ca se pregatea vreo invazie sovietica în anul 1942?

Desteapta treaba! în vara lui '41 duci parasutele în padure, le tii acolo, ploaia le deterioreaza, apoi le duci înapoi în depozite! Sa le tii în padure pâna în 1942!!

Chestiunea nu se poate lamuri nici pe motiv de prostie, în toate corpurile de armata se întâmpla acelasi lucru. Corpul de desant este o organizatie secreta. General–maior Beznglîi din Dangavpils nu poate sti ce se petrece la Haritonov lânga Harkov sau la Glazunov lânga Odessa. Iar daca toti sânt prosti, prostia lor s-a manifestat în acelasi timp: dupa Comunicatul TASS din 13 iunie 1941.

Asadar, iata motivul: pregatirea de razboi, pregatire aflata în ultimul stadiu.

O pagina din cartea generalului de armata A.S. Jadov ar putea fi scoasa si lipita într-un manual al spionului-analist începator: douazeci de secunde citirea textului, douazeci de secunde aprofundarea lui si înca douazeci pentru enuntarea singurei concluzii posibile. Iar textul este: în vara lui 1941 Uniunea Sovietica se gasea în ultimul stadiu dinaintea unei lovituri prin surprindere.

Aceasta este singura explicatie posibila. Celelalte cad ca nefondate.

Deci, dupa un corp de armata sa se traga o concluzie privind întreaga Armata Rosie?

Da. Exact asa. Corpul 4 desant aerian s-a pregatit înainte de 22 iunie pentru o desantare rapida si iminenta, nu pentru lectii de parasutism. Se poate însa arunca un corp de desant aerian asupra Germaniei si întreaga Armata Rosie sa ramâna pe loc? Cu atât mai mult cu cât nu numai un corp de armata se pregatea de desant, ci toate cinci deodata.

Cinci corpuri de armata înseamna 52.000 de desantisti. Mai exista si o brigada independenta, deci, 55.000. Însa unde este milionul?

Raportez. Cele cinci corpuri de desant aerian reprezinta doar începutul. E primul val, fortele necesare pentru prima lovitura. A fost planificata desfasurarea a cinci corpuri de armata în primavara lui 1941. Au fost desfasurate. Al doilea val de înca cinci era format cu aportul francez si spaniol. Era planificat sa se desfasoare în vara lui 1941.

Hitler a atacat, corpurile de desant din primul val n-au mai fost necesare în razboiul defensiv, însa mecanismul fusese deja pus în miscare, iar corpurile de desant din al doilea val au fost desfasurate în virtutea inertiei. Exact dupa plan: în vara lui 1941.

Iata componenta lor în august 1941:

– CDA 6, condus de generalul-maior A.I. Patrevici, format din BDA 11, 12, 13, Regiunea militara Moscova.

– CDA 7, conclus de generalul-maior I.I. Gubarevici, format din BDA 14, 15, 16, Povoljie.

– CDA 8, conclus de generalul-maior V.A. Glazkov, format din BDA 17, 18, 19, Regiunea militara Moscova.

– CDA 9, condus de generalul-maior M.I. Denicenko, format din BDA 20, 21, 22, Regiunea Ivanov.

– CDA 10, conclus de colonelul N.P. Ivanov, format din BDA 23, 24, 25, Povoljie, probabil lagarele de la Gorohovetk.

În afara celor cinci corpuri, au fost desfasurate cinci brigazi de desant aerian independente de manevra: 1, 2, 3, 4, 5.

Corpurile de armata clin primul val au pornit împotriva tancurilor. Partial, al doilea val a facut acelasi lucru. Corpul 6 desant aerian, bunaoara, a luptat în defensiva la Naro-Fominsk în octombrie 1941 (Radio Maiak, Moscova, 22 dec. 1984, ora 15.50).

O suta de mii, spuneti! Hai, o suta cincizeci de mii, daca luam în considerare brigazile independente si regimentele de desant de rezerva, însa unde-i milionul?

Milionul se afla în rezerva. Cele zece corpuri de desant aerian erau ca niste curti de trecere.

Mecanismul actiona în felul urmator: erau instruite zeci si sute de mii de oameni din corpurile de desant. Dar intervenea o noua criza. Trebuiau rezerve. Stalin dadea ordin sa fie luat un anume numar de desantisti, sa se formeze cu ei divizii si sa fie aruncate în lupta. Locul lor era ocupat imediat de altii noi din rezerva, înrolati în corpurile de desantare. si totul se repeta de la început.

Armata Rosie a încercat sa atace tot timpul. Nemtii stiau acest lucru: "Tendinta permanenta de a înainte cu orice pret a dus la repetarea neîntrerupta a unor atacuri sinucigase si la mari pierderi" (E. Middeldorf, Tactica în compania ruseasca, p. 357).

Acest fapt s-a petrecut la toate nivelurile, inclusiv la cel strategic. Frontul Crimeii s-a rupt fiindca se pregatea de atac, nu de aparare. Catastrofa de la Harkov înseamna ofensiva câtorva armate. Au fost taiate în doua printr-o lovitura din flanc. Armata 2 de soc a atacat – a fost rupta în doua. Armata 39 a atacat – a patit la fel. Dezastrul din 1941 are o singura explicatie: trupele se pregateau de atac, nu de aparare.

si trupele de desant sovietice se pregateau numai de ofensiva, de desantare, de actiuni în spatele inamicului, însa din cauza ca Armata Rosie încerca tot timpul sa atace, ele au suferit pierderi uriase. Era nevoie mereu de rezerve, iar Stalin cladea ordin sa se ia mii, zeci si sute de mii de desantisti, sa fie transformati în infanteristi si, fara nici un fel de instructie, sa fie trimisi împotriva tancurilor germane. Corpurile de desant erau completate iarasi cu rezervistii pregatiti înca înainte de razboi.

Când, în vara lui 1942, Hitler a trimis armata 4 de tancuri spre Caucaz, drumul i-a fost închis de doua corpuri de garda. Istoria oficiala spune ca: "Ostasii din brigazile de desant aerian, transferati în Caucaz în vara lui 1942 pe Frontul Caucazului de Nord, au luptat eroic. Din trupele ele desant aerian au fost stramutate brigazile 1, 2, 3, 4 si 5 desant aerian de manevra si regimentul 4 desant aerian de rezerva, care au fost introduse în componenta corpurilor de infanterie de garda 10 si 11" (Desantul aerian sovietic, p. 180).

Iata cheia miracolelor. Iata de unde au aparut aceste corpuri. Au fost luati desantisti, li s-a dat în avans titlul de trupe ele garda si cu ei s-au astupat gaurile. Generalul-locotenent I. Roslîi era general-maior pe atunci. El a luat comanda corpului 11 infanterie de garda, având ordin sa stavileasca armata 4 de tancuri a lui Kleist. Foarte bine, oamenii înseamna aur. Numai ca… militarii n-au învatat niciodata sa se apere, iar desantistii n-au armament greu. Trupele de desant aerian constituie o arma usoara si extrem de flexibila. Desantul e o cravasa, iar tancul – un topor. Cum sa biciuiesti un tanc? Dar ce sa faci, daca nu mai sânt alte mijloace! Ce sa faci, daca ai trupe din belsug, numai ca sânt nepregatite pentru un astfel de razboi?

Generalul-locotenent I. Roslîi îsi aminteste: "Nu ajungea artileria (antiaeriana nu exista deloc), lipseau tancurile, nu erau suficiente mijloacele antitanc… Am cerut generalului LI. Maslennikov sa întareasca corpul de armata cu mijloace antitanc, printre care macar cu un batalion de tancuri. Din pacate, cererea a fost respinsa. Trebuie sa luptam cu ajutorul inteligentei nu cu al numarului, mi-a spus el putin tulburat si s-a asezat în masina. Am înteles ca pur si simplu nu avea ce sa-mi dea" (V.I.J., 1972, nr. 12, p. 79).

Împotriva tancurilor se cerea eroism, împotriva atacurilor aeriene se cerea tot eroism.

La Stalingrad au mers zece divizii de infanterie de garda în total 130.000 de desantisti. Din nou erau neinstruiti pentru aparare, fara armament greu, dar… eroi. Nu se retrageau.

Aici, la Stalingrad, se aflau desantistii ramasi în viata din corpurile de armata din primul val. Corpul 3 desant aerian se transformase demult în divizia 13 infanterie de garda a colonelului Rodimtev (iar lânga Moscova este creat corpul 3 desant aerian, în care au fost chemati noi desantisti).

Desantistii n-au mai apucat sa-si îndeplineasca menirea. Toti au fost trimisi împotriva tancurilor.

Despre corpul 7 desant aerian avem amintirile general–colonelului D. Demin (V.I.J., 1978, nr. 2, pp. 85-90). Triste amintiri. Corpul se pregateste de desantare si, deodata, în decembrie 1942, vine ordinul de a separa din componenta corpului câteva mii de desantisti, de a forma o divizie cu titlul de garda si… înainte pe Frontul de nord-vest. Misiunea: a forta localitatea Lovati si a rupe apararea multistratificata germana din "Coridorul Ramusevski" de trista amintire. Însa aici nu se afla o singura divizie, ci trei: celelalte doua sânt din corpul 8 desant aerian (corpul de armata e ca si cauciucul, îl întinzi cât vrei, faci câte divizii vrei din el si tot nu piere).

În acele tinuturi, la Lovati, a luptat tatal meu în corpul 1 infanterie de garda. A vazut pe desantisti si mi-a povestit cum au rupt apararea. Dar sa nu dam curs amintirilor de familie. Sa încercam sa ne imaginam singuri ce a putut rezulta din aceasta fantezie militara. Ruperea apararii este o întreprindere pentru care se cere armament greu: obuze de calibru cât mai mare, tancuri grele, genisti cu tehnica aferenta – tancuri cu aruncatoare de flacari si drage de tancuri. Ruperea apararii înseamna multe aruncatoare de mine si dispozitive de foc în salve. Pentru spargerea apararii sânt necesari specialisti de clasa în reglarea tirului de artilerie, precum si multa munitie. Desantistii nu au nimic din toate acestea. Ei au doar vitejie. Au fost trimisi în lupta ca stahanovistii la constructia metroului moscovit, înarmati doar cu entuziasm…

Însa inepuizabilele corpuri ele armata s-au completat din nou cu material uman din cel mai bun si au fost pregatite iarasi pentru desantare. Apoi ordinul a venit din nou, înca o data titlul "de garda" în avans si iar ruperea apararii sau bararea înaintarii tancurilor.

Putem sa luam la alegere oricare divizie de infanterie de la Stalingrad. De unde provine? Divizia 39 de garda vine din corpul 5 desant aerian. Divizia 41 de garda din corpul 10 desant aerian. Sper ca va amintiti de divizia 35. Cu multi ani în urma, în divizia 35 am încercat pentru prima data sa pricep miracolele trupelor de garda. Daca va amintiti, divizia 35 provine din corpul 8 desant aerian. Tovarasi critici, daca nu va este suficient, pot sa va îngrop în cifre.

si la Kursk s-au aflat în fata tancurilor desantistii de garda. Se gasesc acolo monumente cu indicarea exacta a diviziilor de desant de garda care au tinut piept tancurilor germane (se întelege, în colaborare si cu alte trupe).

Iata si câteva amanunte despre armata 4 de garda: "Armata 4 de garda s-a format din unitati active de desant aerian" (General de armata M.I. Kazakov, Pe harta de lupta, M, 1971, p. 182).

Închidem ochii si ne închipuim câte unitati din acestea active trebuie ca sa completeze o armata de garda. Apoi s-o înlocuiasca. Armata 4 de garda este trimisa pe directia loviturii principale. De aceea si este "de garda". Nu degeaba tovarasul Stalin i-a dat în avans titlul "de garda". O, nu degeaba! Tovarasul Stalin stia: desantistii vor plati cu sânge acest avans.

Armata 5 de garda era comandata de A.S. Jadov, deja cunoscut noua. Este acela care la începutul razboiului comanda corpul 4 desant aerian si a salvat parasutele la Berezina. Doar ca acum este înaintat în grad: general–locotenent. În armata 5 de garda n-au fost numai divizii de infanterie de garda preschimbate clin cele de desant (mai exact schimbându-si pur si simplu denumirea), ci si divizii de desant aerian, care nu si-au schimbat nici macar denumirea. Toate au fost trimise împotriva tancurilor. O sursa importanta, Enciclopedia militara sovietica (voi. 2, p. 489) consemneaza: "La 11 iulie 1943 divizia de tancuri Adolf Hitler clin corpul 2 tancuri SS a atacat la punctul de jonctiune dintre diviziile 95 infanterie de garda si 9 desant aerian de garda din corpul 33 infanterie ele garda…" Aici este cu totul alta portiune a intrindului ele la Kursk, dar istoria este aceeasi. Nemtii au lovit din doua directii, iar pe directia principala i-au întâmpinat aceleasi trupe de garda. A urmat lupta de tancuri ele la Prohorovka. De partea sovietica se aflau armata 5 tancuri de garda a lui Rotmistrov si armata 5 de garda a lui Jadov. Desantisti.

Dar de ce n-au fost folosite aceste trupe pentru destinatia lor initiala?

Pentru ca "aplicarea cu succes a unei desantari de anvergura este imposibila fara dominatia aeriana deplina în culoarul de desantare din raionul de desant si din zona actiunilor de lupta ulterioare" (Comandantul VDV, general-colonel D. Suhorukov, V.I.J., 1981, nr. 7, p. 71).

Acest lucru era cunoscut si înainte de razboi: pentru o desantare de proportii, trebuie sa ai nu numai superioritate sau chiar dominatie aeriana, ci dominatie absoluta pe culoarele de zbor si desantare, dar si deasupra zonelor actiunilor de lupta. Cu alte cuvinte, aceste unitati admirabile, însa detinând doar armament usor, pot fi folosite numai în conditii speciale. De exemplu, într-un razboi care începe printr-o lovitura prin surprindere nimicitoare. A doua posibilitate (pentru acelasi scenariu): pentru cucerirea unor teritorii slab controlate ele aviatia germana: România, Bulgaria, Iugoslavia s.a. A treia posibilitate: în conditiile prabusirii Imperiului german, pentru cucerirea unor uriase teritorii necontrolate de nimeni: Franta, Belgia, Olanda s.a. A patra posibilitate: cucerirea coloniilor lasate de izbeliste de catre metropolele europene înfrânte.

Încercarile de a desanta corpuri de armata în cursul unui razboi normal, când are loc o lupta ele durata, cu rezultate schimbatoare, s-au încheiat catastrofal: desantarea corpului 4 desant aerian în februarie 1942 la Viazma si desantul de la Nipru din 1943. Fara dominatia absoluta în aer, desantarile de proportii mari sânt sortite esecului.

Din acest punct ele vedere uimeste pierderea deplina a vigilentei de catre cenzura sovietica, care, în memoriile maresalului Jukov, a lasat sa treaca urmatorul pasaj: "însusi caracterul operatiunilor de lupta posibile a determinat necesitatea sporirii considerabile a trupelor de desant aerian. În aprilie 1941 începe formarea a cinci corpuri de desant aerian (Amintiri si meditatii, p. 211).

În februarie 1941, Jukov a devenit seful Marelui Stat-Major si a început o desfasurare fara precedent a unor noi formatiuni militare. Printre altele, în aprilie, s-au format cinci corpuri de armata din primul val. Dupa cum stim acum, a fost doar începutul. Jukov trebuia sa sporeasca în mod considerabil VDV-urile, fapt rezultat din caracterul actiunilor de "lupta posibile". Ce înseamna actiuni de lupta posibile? Regulamentul de campanie al Armatei Rosii din 1936 (PU-36) stabileste foarte clar faptul ca folosirea trupelor de desant aerian este posibila numai în cursul unor operatiuni ofensive si numai în interdependenta cu trupele în ofensiva de pe front (articolul 7). Însa poti sa ajungi la aceste concluzii si fara sa te uiti în regulament. Deci despre ce fel de actiuni de lupta posibile vorbeste Jukov?

Daca Stalin si Jukov ar fi atacat Germania, n-ar fi fost probleme cu folosirea VDV-urilor. Însa Hitler a dat peste cap totul, a reactionat primul. De aceea Stalin si Jukov n-au avut posibilitatea sa foloseasca forta de desantare. Pe toata perioada razboiului, Stalin a asteptat momentul când aviatia germana va fi complet nimicita, iar el va putea sa desanteze pentru cucerirea teritoriilor fara aparare. Pe toata perioada razboiului corpurile de desant au primit cei mai buni oameni, pregatiti pentru desantare înca dinainte de razboi, dar Hitler si-a aratat coltii si a fost nevoie ca desantistii sa acopere lipsurile. De exemplu, în felul urmator: "Divizia 36 infanterie de garda era formata pe baza corpului 9 desant aerian conform directivei Cartierului General din 31 iulie 1942… La 5 august, unitatile au început îmbarcarea în esaloanele de cale ferata, desi formarea diviziei nu era încheiata la acea data: lipseau regimentul de artilerie, câteva subunitati speciale…" (K.V. Akimov, De la Volga laAlpi, M, Voenizdat, 1987, pp. 4-5).

Tovarasul Stalin lua hotarârile în timpul noptii. Data de 31 iulie putea sa însemne aproape de miezul noptii, ba poate si dupa, deci la 1 august. Iar de la cabinetul tovarasului Stalin, hotarârea trebuia sa treaca prin multe instante înainte de a ajunge la comandantul corpului de armata. si deja se face îmbarcarea… Fara regiment de artilerie… Fara nimic… Luptati!

Din corpurile de armata sânt separate diviziile de garda si completate cu oameni noi pregatiti pentru desantare. Apoi iar alarma: înainte mars, la vagoane! înainte!

si totul se repeta… În 1944 s-au format trei corpuri noi de desant aerian de garda: corpul 37 al generalului–locotenent P.V. Mironov, corpul 38 al generalului-locotenent A.I. Utvenko, corpul 39 al generalului-locotenent M.F. Tihonov.

Sânt niste corpuri de armata neobisnuite. Nu sânt formate din brigazi, ci din divizii, câte trei divizii de desant de garda în fiecare corp de armata, în octombrie 1944 corpurile au fost reunite în Armata independenta de desant aerian de garda (Trupele de desant aerian, p. 276).

Europa era în pragul eliberarii. Tovarasul Stalin se pregatea…

Însa Hitler a lovit la Balaton… A fost nevoie ca Armata independenta de desant aerian de garda sa-si schimbe numele în Armata 9 de garda, trei corpuri de armata si noua divizii sa se transforme în unitati de infanterie de garda si sa înfaptuiasca ultimul miracol al razboiului… "Armata 9 de garda a fost completata în totalitate cu cadre bine pregatite la toate nivelurile, care terminasera cursul de desfasurare a actiunilor de lupta în spatele frontului inamicului" (Trupele de desant aerian, p. 277).

Concluzia: cei mai buni luptatori ai Uniunii Sovietice, în numar de peste un milion, s-au pregatit pentru actiuni speciale în spatele frontului inamic. În loc de aceasta, pe tot parcursul razboiului, ei au fost trimisi fara nici un fel de pregatire sa îndeplineasca misiuni pentru care nu aveau nici deprinderile corespunzatoare, nici armamentul necesar.

CEL MAI BUN MILION S-A PIERDUT ÎN ZADAR.

Totusi, în alte conditii, si anume în cazul unei lovituri prin surprindere a trupelor sovietice asupra aeroporturilor germane, acest milion de luptatori, selectionat din timp si bine pregatit, reprezenta cel mai bun instrument al unui razboi de cotropire.

Dar cum sa desantezi un milion de ostasi? Criticii mei au prezentat o statistica teribila. În 1944, americanii au desantat în Normandia. Pentru aceasta au avut nevoie de un numar impresionant de avioane si planoare.

Asa este. Dar nu vom face comparatii. Sovieticii abordau altfel razboiul. Americanii au fortat Rinul si au avut nevoie de un numar incredibil de mijloace nautice de desantare. Armata Rosie a fortat Niprul "cu mijloace manuale": te înecai, însemna ca erai soldat neinstruit si n-aveai ce cauta în Armata Rosie.

Ne-am putea oare închipui armata americana fortând Rinul înot? Iar detasamentele de pedeapsa ale NKDV-ului stând cu mitralierele în ceafa celor care nu stiu sa înoate ?

Rusii traiau în alta lume. Desantul aerian de la Viazma, din 1942, a cuprins brigazile 8, 9, 214 desant aerian din corpul 4 desant aerian si brigada 211 din corpul l desant aerian. Timp de sase nopti au fost trimisi în spatele inamicului 7.000 de desantisti si 1.500 de mici containere cu armament si echipament de lupta. Pentru desantarea unui asemenea numar de persoane, americanii ar fi avut nevoie de multe avioane. Rusilor le-au ajuns însa… 64 de avioane PS-84 si TB-3 (V.I.J., 1975, nr. 9, pp. 82-83).

În cursul razboiului de eliberare din Europa, Asia etc., desantistii n-ar fi fost folositi toti deodata si nu numai asupra Germaniei, în fata sovieticilor se asterneau vaste teritorii, de la Oceanul Pacific la Oceanul Indian, si de acolo la Atlantic. Hitler nimicise metropolele coloniale si coloniile ramase fara stapân trebuiau doar atasate. Una dupa alta. La rând.

Trebuia strivita Germania, apoi toata aviatia sovietica ar fi fost trimisa sa asigure desantarea. Bombardierele sovietice DB-3f au fost modernizate înainte de razboi, pentru ca, în afara de bombe, sa poata transporta desantisti sau echipamente. Iar bombardierele TB-1 si TB-3 au fost construite special pentru dubla folosinta: ca bombardiere si ca avioane de transport si desantare – 32 persoane cu parasute sau 50 fara parasute, înainte de ofensiva germana, Stalin avea circa o mie de TB-1 si TB-3. O mie de TB înseamna 32.000-50.000 de persoane la o singura cursa, în afara de acestea, în Uniunea Sovietica existau avioanele R-5 si U-2. Puteau transporta putini parasutisti, dar erau multe, înainte de începutul razboiului, Stalin a primit din America cel mai bun avion de transport si desant din lume: "Douglas" DC-3, si a tratat pentru a fi fabricat în URSS. Mai mult: dupa înfrângerea Germaniei (sau dupa cucerirea zonelor petroliere de la Ploiesti), industria sovietica putea sa fabrice zeci de mii de planoare dupa proiectul constructorului O. Antonov: "Massovîi-4", si avioane PS-84 în locul avioanelor de vânatoare ale lui lakovlev si a avioanelor de asalt proiectate de Iliusin.

Tovarasul Stalin daduse cândva sarcina constructorului de avioane A. lakovlev sa creeze un avion de vânatoare nou, cel mai bun din lume. Termen: trei luni. lakovlev a zâmbit si i-a explicat respectuos lui Stalin ca în America sânt necesari doi ani pentru crearea unui asemenea avion. Tovarasul Stalin s-a mirat nespus: "Dumneavoastra sînteti cumva american?"

Minunatul avion de vânatoare a fost proiectat la termenul stabilit.

Celor care amintesc de numarul avioanelor de desant necesare americanilor, le raspund: dar oare sovieticii sânt americani ?

Capitolul 21 CUM SE NIVELEAZĂ RAŢIA DE LA ÎNCHISOARE CU RAŢIA DE
LA KREMLIN ?

Caci ideea comunista este în esenta ei sacra si eterna.

"Steaua Rosie", 18 ianuarie 1995

Iar acum sa ne imaginam din nou situatia acelor propagandisti, cumparati de comunisti, carora li s-a ordonat sa cosmetizeze istoria Rusiei, pedalând pe ideea "nepregatirii". A fost nevoie ca istoricii naimiti sa publice mii de carti, zeci de mii de articole, pentru ca lacuna privind constructia de tancuri grele germane sa fie acoperita. Au trebuit sa fie alcatuite tabele si grafice, care sa impuna imaginea despre "tancurile grele germane". Cifrele au trebuit "cosmetizate" în asa mod încât socotelile rotunde sa nu-l irite pe cititor si sa nu-i provoace întrebari de prisos.

Istoricii comunisti au folosit si un al doilea truc: au scos din statisticile anului 1941 graficul "Tancuri grele", în locul acestuia, în toate îndreptarele, tratatele stiintifice, articolele, tabelele stiintifice, articolele, tabelele si graficele apare numai graficul "Tancuri grele si medii". Asta-i tot. si lacuna se acopera. Conteaza flexibilitatea abordarii, dexteritatea de jucatori de "alba neagra", în 1941, în Germania nu existau tancuri grele, dar statistica nu ne spune un cuvintel. Dimpotriva: denumirea graficului "Tancuri grele si medii" îti da de gândit ca Hitler avea si de unele, si de altele. Asta da gaselnita! Prin acest procedeu se poate egaliza ceea ce trebuie egalizat si demonstra ceea ce ti se ordona. De exemplu, Germania n-a avut cojoace de oaie pentru soldati, dar comunistii pot printr-o scamatorie statistica sa creeze iluzia ca au existat asemenea cojoace. Asadar, cojoacele de oaie (inexistente) si mantalele nu vor fi luate separat, ci într-un grafic comun: "Cojoace si mantale" si imediat în statistica apare un numar cu sase cifre. Armata germana nu avea pâslari, însa comunistii nostri pot crea iluzia ca au existat. Trebuie ca în statistica pâslarii sa fie trecuti la un loc cu cizmele. Se poate prin acest procedeu sa se demonstreze ca Hitler avea mult aur (un produs foarte important într-un razboi). "Exploatarea aurului" si "Productia de otel" pot fi unificate într-un singur grafic si data o singura cifra, în milioane de tone. Petrolul este sângele razboiului. Nici la capitolul petrol Hitler nu statea prea bine. Asadar, istoricii comunisti, daca e nevoie, pot demonstra ca Hitler avea suficient petrol. Pentru aceasta, graficul "Extragerea petrolului" va fi unificat cu graficul "Exploatarea carbunelui". Daca, totusi, rezultatul nu încânta privirea, se poate adauga si turba.

Prin astfel de statistici se poate nivela ratia de hrana din închisoare cu cea de la Kremlin, în acest scop se pot unifica în acelasi grafic zoaiele de la închisoare cu icrele negre. Apoi se poate consemna: detinutul sovietic din lagarele staliniste primea ca ratie de baza în fiecare zi 450 grame de icre negre si zoaie, 132 grame de nisetru afumat si resturi stricate de peste eviscerat, 500 grame de ananas, portocale, banane si cartofi degerati cu varza stricata. Fara a mai preciza cât înseamna icre negre si cât zoaie.

Nu glumesc: timp de cincizeci de ani, în Uniunea Sovietica n-a fost publicat niciodata vreun tabel sau grafic din care sa rezulte ca sovieticii aveau tancuri grele, iar nemtii nu. Nici un istoric comunist n-a publicat un tabel conform caruia la graficul "Tancuri grele" sa se afle un numar cu trei cifre pentru Uniunea Sovietica si zero pentru toate celelalte tari ale lumii.

Un exemplu este istoricul militar A.N. Mertalov. În 1978, în cartea Istoriografia burgheza vest-germana a celui de-al doilea razboi mondial, el declara ca în armata germana existau de 1,5 ori mai multe tancuri grele si medii decât în Armata Rosie.

Andrei Nikolaevici, ce fel de tancuri germane aveti în vedere? Cele desenate în caricaturile de razboi?

Rasfoim lucrarile generalului de armata M. Gareev si întâlnim aceleasi cifre. La 22 iunie 1941, Hitler avea pe Frontul de Rasarit de 2.800 tancuri grele si medii (Mujestvo, 1991, nr. 5, p. 232).

Mahmud Ahmetovici, va rog, precizati tipurile de tancuri grele folosite de Germania în 1941. Specificati câte erau grele si câte medii. De ce nu separati nisetrul afumat de pestele stricat?

Iata-l si pe colonelul V.A. Anfilov. Deschidem oricare carte a sa si gasim 2.800 de tancuri grele si medii. De exemplu, în cartea Esecul blitz-krieg-urilor (p. 71).

Acum sa ne referim la Maresalul Uniunii Sovietice N.V. Ogarkov. Nicolai Vasilievici, ce interes aveti? Sub conducerea dumneavoastra propaganda fascista în Uniunea Sovietica a lucrat mai cu spor decât în timpul lui Goebbels. În revistele militare germane din 1941 nu aflam nimic despre tancurile grele germane. Fiindca nu existau. Doar în propaganda sovietica postbelica tancurile grele hitleriste scrâsnesc si duduie de mama focului. Pe cine voiti sa speriati, Nikolai Vasilievici? Subordonatii d-voastra, tovarase Maresal, i-au facut pe hitleristi mai puternici decât erau în realitate, mai inteligenti decât se credeau ei însisi.

Maresale V.G. Kulikov, si viata d-voastra este dedicata elogierii hitlerismului. Sub conducerea d-voastra înteleapta au prosperat propagandistii umflatei puteri hitleriste. Iar acum primiti o pensie din partea statului rus.

Viktor Gheorghievici, nu va simtiti macar putin constiinta patata?

Mai exista în Rusia Academia trupelor de tancuri si blindate. În aceasta academie, 50 de ofiteri repeta cu piosenie brasoavele anfiloviene si mertaloviene: Hitler avea 2.800 tancuri grele si medii… În fiecare an are loc o conferinta stiintifica, se tin rapoarte, referate, în prezidiu iau loc oaspeti de vaza.

Domnilor ofiteri, poate ca la urmatoarea conferinta se va gasi printre d-voastra un îndraznet, poate aduceti în prezidiu unul care sa arunce cu piatra-n balta!

Personal n-am avut destul curaj. De aceea am fugit. Oare nici unul dintre voi nu vrea sa fuga din aceasta tara, unde sarlatanii fascisti se simt mai bine ca la departamentul doctorului Goebbels? Oare nimeni dintre voi nu vrea sa fuga unde vede cu ochii si sa strige ca sîntem înselati ?

Înca un truc. Nu e mai prejos prin viclenia sa ca precedentul. A fost inventat de istoricii comunisti sovietici V. Rapoport si I. Alexeev. Acestia elogiaza "masina grea a KV-ului ce nu depaseste în orice caz masinile similar germane" (Tradarea patriei, Londra, OPI, 1989, p. 436).

Parca lauda, dar lauda e mai rea decât o calomnie. Citeste aceste rânduri o persoana neinitiata si îsi formeaza o imagine: s-a facut câte ceva si la noi, ceva si în Germania, în '41 aveam tancuri grele, existau si tancuri "similare germane", iar noi n-am ramas cu totul în urma, în orice caz, eram la acelasi nivel, ba poate ca un picut înainte. Tovarasi istorici, n-am putea sa numim aceste "similare germane"? E cinstit oare sa comparam un KV de serie cu un tanc german aflat pe hârtie? Nu exista în realitate nici un "similar" în întreaga lume. Lucrurile trebuie spuse cinstit. Primele doua prototipuri ale tancului greu german VK 4501 urmau sa-i fie prezentate lui Hitler în ziua sa de nastere, la 20 aprilie 1942 (Armoured Eighting Vehicles of Germany, Spain, Profile, 1978, p. 119).

Este interesant ca Hitler se pregatea ele razboi. A ordonat ca Rusia sa fie nimicita în vara lui 1941, dar primul prototip experimental al tancului greu trebuia sa-i fie prezentat în primavara lui 1942. Rezulta ca "similarul german" nici macar nu fusese destinat pentru ceva anume. Era pregatit pentru niste viitori inamici cunoscuti. si atunci, cu ce intentiona Hitler sa nimiceasca Rusia?

Tragem concluzia ca tancurile "similare" lui KV-1 si KV-2 erau detinute numai de Stalin. Este vorba de tancurile experimentale T-100, SMK, KV-3, KV-220. Unii parametri erau mai prejos decât la tancurile KV-1 si KV-2, altii erau superiori, iar Stalin avea din ce alege. Hitler putea alege doar desene tehnice. Mai mult: daca Hitler ar fi ordonat în 1941 sa se produca niste tancuri asemanatoare cu "învechitul" si "greoiul" T-35, care se fabrica deja în Rusia, nemtii n-ar fi reusit acest lucru. Pentru a produce chiar si "învechitul" T-35 trebuie început cu desenele tehnice si proiectele, apoi trebuie construite si testate prototipurile experimentale, iar pentru asta e nevoie de luni si ani întregi. Dupa cum se stie, istoria i-a lasat putin timp lui Hitler. Însa chiar si acest scurt ragaz a fost "cheltuit" într-un mod original: în 1939 a intrat în razboi cu întreaga lume, iar în 1941 a hotarât sa înceapa elaborarea primului tanc greu. Iar noi numim acest lucru pregatire de razboi.

si înca un truc. Se recunosc meritele KV-ului, dar se adauga cu un oftat: erau numai 636… Nu exista carte despre razboi, nu exista tratat stiintific ori articol de popularizare, în care sa nu se simta oftatul întristat al istoricului comunist: erau numai ,636… Acest naduf s-a prelins ca uleiul în tot Occidentul, capatând forte înzecite: erau numai 636… si prin forta cuvântului tiparit milioane de cititori au oftat cu naduf.

Trebuie spus ca propaganda fascista rosie a mintit si de data aceasta, în 30 mai 1941 existau 636 tancuri KV. Însa pe 22 iunie 1941 fusesera fabricate 677 tancuri KV-1 si KV-2. Dar sa nu fim meschini. Fie cum spun agitatorii comunisti. Totusi, pronuntând aceasta cifra, n-avem de ce ofta cu tristete: în acel moment, în întreaga lume, nu exista nici un tanc care sa semene macar pe departe cu KV-ul. În al doilea rând, KV-ul se produce în serie. La 22 iunie, Stalin avea "doar" 636 KV-uri, dar la 23 iunie uzinele fabricasera alte 24. În a doua jumatate a anului 1941, industria sovietica a mai produs 965 KV-uri în plus fata de cele de la 22 iunie. Industria germana nu putea sa fabrice deocamdata tancul greu. Pentru moment, constructorii germani continuau sa mâzgaleasca schite. Primele tancuri grele germane au fost testate în conditii de lupta abia la sfârsitul lui august 1942. Erau tancuri bune si puternice. La o serie de parametri, constructorii germani au reusit sa egaleze si chiar sa depaseasca tancul KV. Însa nu la toti. Numai mobilitatea aduce victoria, au considerat întotdeauna marii conducatori de osti ai omenirii. Asadar, sa vedem ce parametri caracterizeaza mobilitatea tancului: viteza pe sosele si în afara lor, penetrabilitatea (capacitatea de a strabate drumurile grele), rezerva de cursa, manevrabilitatea. La toate aceste caracteristici, KV-ul n-a putut sa fie întrecut. Mai mult, KV-ul are motor diesel: puternic, economic, functioneaza perfect pe ger si pe arsita, în plus nu ia foc ca chibriturile în cutie, în Germania, patria lui Rudolf Diesel, nu existau astfel de motoare. Au trebuit sa foloseasca motoare cu benzina… La toate acestea, sa mai adaugam ca nici constructorii sovietici nu bateau pasul pe loc: perfectionau KV-ul si pregateau fabricarea de tancuri ÎS, ce aveau sa ramâna, pâna la sfârsitul razboiului, daca tinem seama de parametri, visul inaccesibil al tuturor constructorilor si generalilor din lume.

Constructorii germani, având tancuri KV si T-34 capturate în lupta, n-au putut pricepe principalul "secret" al constructorilor de tancuri sovietice. Chiar cu prototipul în fata, constructorii germani n-au înteles principalul si au repetat greseala: motorul la spate, iar transmisia în partea frontala, în loc de un tanc de 45 de tone, cum e KV-ul, au obtinut "Tigrul", de 57 de tone.

De aici, au rezultat nenumarate necazuri. Unul dintre ele este ca "Tigrul", având senile late, nu poate fi instalat pe o platforma de cale ferata. S-a luat hotarârea ca sa se conceapa senile late si senile înguste. Tancurile vor merge pe senile late, iar cele înguste vor fi transportate din urma. Pe timp de lupta, la traversarea unui râu, sa zicem, înlocuirea senilelor, dispozitivele si camioanele auxiliare necesare (nu mai putin de trei) îngreuneaza si întârzie nepermis de mult activitatea tancului pe timp de razboi.

În 1941 Hitler nu avea însa aceasta minune a tehnicii. Totul era doar un vis îndraznet. Experimentarile la primele tancuri grele germane s-au încheiat în toamna lui 1942. Primul batalion apare pe front în decembrie.

Batalionul a sosit cu oarecare întârziere: inelul încercuirii de la Stalingrad fusese deja închis, în anii 1940-1941, industria sovietica a produs 1.601 tancuri grele, cea germana – 0. În 1942, industria sovietica a produs 2.553 tancuri grele, cea germana – 89. Scorul general al tancurilor grele în momentul crucial de la Stalingrad este .-89 germane la 4.154 sovietice. Daca amintim si "învechitele" T-35, tancurile grele sovietice sânt si mai multe.

Ce-i drept, exista o deosebire fundamentala în folosirea tancurilor grele. stiinta militara germana se afla la un nivel foarte înalt, generalii germani au înteles principiul de baza al strategiei, principiul concentrarii. Nerespectîndu-l însa în practica, au fost siliti sa duca razboiul pe mai multe fronturi deodata. Din care cauza n-au putut sa trimita toate cele 89 tancuri grele pe un singur front, împotriva unui singur inamic. Tancurile grele au trebuit sa fie repartizate pe diferite fronturi, inclusiv la Tunis. stiinta militara sovietica n-a admis abateri de la principiile strategiei. Toate cele 4.154 KV-uri construite înainte de lupta de la Stalingrad, au fost folosite pe frontul sovieto-german. Acelasi lucru s-a întâmplat si cu "învechitele" T-35.

În acest punct sânt atacat: de ce superioritatea sovietica nu si-a spus totusi cuvântul în iunie '41 ?

Cauza este simpla: Armata Rosie pregatea o agresiune.

Cauza are o multime de consecinte si fiecare din ele a dus la catastrofa.

Armata Rosie pregatea o agresiune si de aceea tancurile fusesera concentrate chiar la granita (asa au procedat si nemtii, numai ca sovieticii aveau mai multe). Fiind atacati prin surprindere, tanchistii sovietici au fost împuscati înainte de a ajunge la tancuri, iar tancurile au fost incendiate sau capturate fara echipaje, în cazul unui atac prin surprindere sovietic, efectul ar fi fost acelasi, cu deosebirea ca tancurile germane erau de sapte ori mai putine decât cele sovietice, si de aceea sarcina distrugerii lor s-ar fi simplificat.

Armata Rosie pregatea o agresiune si de aceea statele–majore si centrele de transmisiuni au fost mutate la granite. Dupa atacul prin surprindere, masa de tancuri a ramas fara coordonare.

Armata Rosie pregatea un atac prin surprindere la 6 iulie 1941 si de aceea, ca înainte de orice întreprindere grandioasa, se desfasurau pregatiri febrile, în asemenea situatii, la trupele de tancuri se petrec urmatoarele: senilele sânt schimbate sau întinse, motoarele sânt reglate, sânt verificate cutiile de transmisie, se curata si se regleaza armamentul, se pune combustibilul si uleiul necesar etc. O lovitura prin surprindere într-o astfel de situatie este ucigatoare, tancurile fiind practic demontate în vederea pregatirii. (Fiind atât de mare si de puternica, Armata Rosie a rezistat chiar si în aceasta situatie, cu toate pierderile uriase.) Caci s-a întâmplat urmatorul fapt: înainte de a ucide fiara în bârlogul ei, vânatorii sovietici au demontat armele pentru a le curata, unge si verifica, iar în acest moment fiara s-a repezit împotriva atacatorilor. De aceea Stalin a reusit sa cucereasca numai o jumatate din Germania.

Armata Rosie pregatea o agresiune si de aceea zeci de mii de tone de piese de schimb, sute de mii de tone de combustibil si de munitii au fost concentrate în zona de frontiera (acelasi lucru faceau si nemtii, bineînteles, la scara mai mica). A venit atacul prin surprindere, trupele sovietice s-au retras câtiva kilometri si acesta a fost sfârsitul: cele mai bune tancuri din lume au ramas fara combustibil, fara munitie, fara echipament de rezerva.

Armata Rosie pregatea o agresiune si de aceea mii de tancuri suplimentare erau transferate în secret pe calea ferata, la frontiera. Razboiul a oprit trenurile militare pe drum. Daca o singura sina de cale ferata este deteriorata, întregul tren ramâne în câmp, infanteria sare din vagoane si merge sa lupte, dar cum sa dai jos de pe platforma KV-ul, care cântareste 47 de tone?

Armata Rosie se pregatea de agresiune, apararea n-a interesat-o. Liderii sovietici nu credeau ca Germania este capabila sa atace. Aveau suficiente temeiuri. Spionajul sovietic raporta starea de lucruri din industria constructoare de tancuri germana. Concluzia se impunea de la sine: Germania nu era pregatita de razboi si nu va începe razboiul pâna ce nu va produce tancuri grele. Dar Germania a început razboiul. (Ce-i ramânea de facut lui Hitler?) Aviatia germana a atacat pe neasteptate aeroporturile sovietice, iar acest fapt a avut consecinte îngrozitoare. Chiar si fara munitie, chiar si fara combustibil si piese de schimb, chiar si dupa pierderea a mii de tancuri la granita si în trenurile militare, puterea trupelor sovietice ramânea uriasa, însa inamicul domina aerul. Avioanele de cercetare sovietice nu pot sa se ridice de la sol. Chiar daca se ridica, sânt secerate imediat. Ciclopului sovietic i s-au scos ochii. Fara avioanele de recunoastere nu vede nimic. Alte mijloace de cercetare, în aceasta situatie, nu sânt de nici un folos: pâna ce transmit spionii microfilmele… Într-o lupta rapida de tancuri, trebuie sa stii în fiece moment ce face inamicul, în ce directie a luat-o. Or, ciclopul sovietic este orb. Agita nebuneste pumnii si urla neputincios. Germanii aveau foarte putine tancuri, iar acestea erau învechite. Dar ei vedeau, pe când sovieticii erau orbi.

Iar KV-ul este un tanc "de ruptura". Asa se si numeste oficial. Caracteristicile ofensive ies în evidenta deosebit de clar în special la KV-2. Este acelasi KV, numai ca înzestrat cu armament foarte puternic si, se întelege, cu o alta turela, pe care sânt instalate gurile de foc. KV-2 a fost creat într-un timp record (o luna), în vremea razboiului "de eliberare" împotriva Finlandei. KV-2 a prins chiar un pic din acest scurt razboi. KV-2 a fost creat pe baza experientei de penetrare a unor linii fortificate puternice. DOT-urile din fier-beton puteau fi cucerite numai cu arme de calibru foarte mare, daca reuseai sa te apropii destul si sa le lovesti în punctul de sprijin. Dar, practic, era imposibil sa te apropii cu armament de mare putere: lunetistii, mitraliorii si artileristii inamicului distrugeau mijloacele de tractiune si-i ucideau pe servanti înainte ca arma sa fie instalata în pozitie de foc. S-a nascut atunci ideea de a aseza ceva foarte puternic pe sasiul KV-ului, protejându-l cu blindajul de 100 mm folosit pentru construirea crucisatoarelor sovietice. Ideea a fost pusa în aplicare la KV-2, asezând pe el cea mai puternica arma: un obuzier de 152 mm. In principiu, obuzierul este o arma ofensiva. Tragerea este indirecta. Este un avantaj când mergem înainte, iar inamicul se apara, noi trebuind sa-l scoatem din transee si blindaje. Dar claca noi însine vrem sa ne aparam, trebuie sa oprim pe cei care vin asupra noastra. Pentru asa ceva nu ne trebuie un obuzier cu tragere indirecta, ci un tun cu foc razant. Obuzierul de 152 mm de pe KV-2 poate fi eficient la ruperea liniei de aparare. Ţinte – un DOT din beton. Obiectivul este fix. N-avem de ce sa ne grabim: reglam arma minune si lovim, în razboiul defensiv, într-o lupta de scurta durata, obuzierul de calibru urias nu-si poate demonstra superioritatea, el având nevoie de un timp pentru reglare. Nici proiectilele ele pe KV-2 nu sânt utile în razboiul defensiv. Va amintiti de ele: nu sânt perforante, ca sa opreasca tancurile agresorului, ci antibeton. Or, nici nu poate fi vorba de constructii germane din beton pe teritoriul sovietic. Ca sa aflam astfel de constructii, trebuie sa trecem râul de granita. Trebuie sa patrundem în Prusia Orientala. Acolo, la Konigsberg, exista constructii defensive din beton-armat. Astfel de constructii exista si în împrejurimile Berlinului, pe înaltimile Seelow. Apropo, în iunie 1941, toate tancurile KV-2 au fost concentrate exact acolo unde trebuiau sa fie: în Lituania, la granita Prusiei Orientale. Pe teritoriul national, proiectilele antibeton nu sânt absolut deloc necesare, la fel ca si obuzierul de 152 mm de pe tanc. Se întelege ca, dupa 22 iunie, productia de KV-2 a încetat imediat. KV-2 nu a îmbatrânit, ci pur si simplu n-avea ele lucru într-un razboi defensiv, în razboiul defensiv trebuiau altfel de arme.

Unii istorici continua sa demonstreze ca Armata Rosie n-a fost pregatita de razboi. Uitati-va, spun ei, în 1945, tancurile sovietice au terminat razboiul la Berlin, Viena, Praga, Phenian, Port-Arthur. Nu înseamna asta o marturie de slabiciune? Într-adevar, Stalin a terminat razboiul cu rezultate modeste, dupa cum am mai spus.

Sa ne reamintim ca Uniunea Sovietica avea înainte de razboi trei centre de fabricare a tancurilor: Leningrad, Stalingrad, Harkov. Fiecare dintre acestea, luate separat, depasea puterea totala a tuturor uzinelor de tancuri din lume. Dar sovieticii au fost atacati prin surprindere si au pierdut la frontiera rezervele strategice, aviatia, trupele de tancuri, artileria. Ramânând fara ele, fara carbunele clin Donetk, fara aluminiul din Zaporojie si otelul din Dneprodjerjinsk, au pierdut aproape toata industria militara, inclusiv singura uzina din lume de motoare diesel pentru tancuri, care se afla la Harkov. înca din iulie 1941, livrarea de motoare diesel de la Harkov a încetat. Piterul nu era pierdut, dar era blocat, iar într-un oras blocat, fara otel si energie, despre ce fel de productie de tancuri mai poate fi vorba? Nici Stalingradul nu era pierdut, însa în jurul sau se petreceau niste evenimente care nu erau de natura sa asigure ritmicitatea lucrului în uzina "de tractoare". Deci patru mii de KV-uri, fabricate înainte de întorsatura cruciala a razboiului, constituie acel minim pe care industria l-a realizat în situatia cea mai îngrozitoare dintre toate cele teoretic posibile, dupa oprirea sau pierderea TUTUROR uzinelor de tancuri si încetarea totala a productiei de motoare diesel pentru tancuri. Patru mii de KV-uri reprezinta ceea ce au reusit sa fabrice sovieticii dupa transferarea industriei de tancuri în Ural si în Siberia, unde KV-urile erau montate, în noiembrie '41, în ger, sub cerul liber, încercati sa transferati uzinele de la Detroit în Alaska si începeti acolo sa produceti. Sa miscam un cuptor Martin sau un laminor pentru blindaje cu o suta de metri mai la dreapta sau mai la stânga, si dupa aceea sa încercam sa producem. Asa ca patru mii de KV-uri reprezinta un minim absolut, în orice alta situatie, ar fi fost cu mult mai multe tancuri grele sovietice.

Iar cele 89 de tancuri grele germane, construite înainte de momentul Stalingrad, reprezinta un maxim atins de industria germana în situatia cea mai favorabila, în orice alta situatie, de pilda în cazul pierderii resurselor energetice ale României, productia germana ar fi fost mai mica.

Asadar, razboiul a fost continental, adica de tancuri. Tancurile grele ocupa printre celelalte tancuri acea pozitie pe care boxerii de categorie grea o au printre ceilalti boxeri. Când un "greu" se afla în ring, oricare alt boxer de alta categorie n-are ce face. Fara îndoiala, Hitler a avut o armata minunata, armament de prima mâna. Dar sa recunoastem, macar în sinea noastra, ca în domeniul constructiei de tancuri grele Stalin avea un nivel de pregatire superior.

Istoria vrea sa ne convinga ca Stalin nu l-a putut ataca pe Hitler în 1941, pentru ca nu era cu totul pregatit de razboi. Cel mai devreme, "cu minime sanse de succes", ar fi fost în 1942. Sa zicem ca-i asa. Însa atunci sa-l întelegem si pe Stalin, când n-a vrut sa creada ca Hitler este capabil sa-l atace, în 1941. Comparam înca o data cifrele si îi întrebam pe istorici: în ce an ar fi putut Hitler sa atace "cu sanse minime de succes"? stiinta militara cere ca partea care ataca sa aiba o superioritate minima a fortelor de trei ori mai mare. În caz contrar, atacul devine o aventura, atacatorul riscând s-o sfârseasca asa cum a sfârsit-o Adolf Hitler. Îi întrebam pe istorici: în ce an putea Hitler sa aiba aceasta superioritate în domeniul constructiei de tancuri grele?

Unii istorici îi reproseaza lui Stalin miopia politica. Oare era greu de ghicit ce gândea Hitler? Dar, daca în mai 1941, constructorii germani au început sa puna pe plansete schitele primului tanc greu german, înseamna ca în iunie va si începe invazia? E logic?

Miopia nu i se poate reprosa lui Stalin, ci anumitor istorici, în 1941 Stalin avea tancuri nu numai pe hârtie, nu numai în prototip, nu numai în poligoanele de încercare, ci si în productia de serie, în dotarea trupelor, iar noaptea erau transportate în secret la granita germana. Frati istorici, e cumva greu de ghicit la ce se gândea ?

Capitolul 22 CE TANCURI SE CONSIDERĂ UsOARE?

În primavara lui 1941, Hitler a dat ordin sa se arate delegatiei sovietice uzinele noastre de tancuri si centrele de instructie. Hitler a subliniat în mod deosebit ca trebuie sa aratam totul, fara sa ascundem nimic. Ofiterii sovietici, examinând totul, au refuzat categoric sa creada ca tancul T-IV este cel mai bun tanc greu al nostru. Repetau mereu ca ascundem fata de ei tancurile noastre ultramoderne.

General-colonel G. Guderian, Panzer Leader, London, "Futura", 1974, p. 143

Cele mai importante pentru istoric sânt faptele. Pentru agitator – intonatia.

Istoricii comunisti coboara adesea cu hârzobul din înaltimile analizei stiintifice în mlastinile flecarelii. Vorbesc despre tancurile sovietice "usoare si învechite" cu un ton atât de dispretuitor, încât dispretul se instaureaza pe data în inimile novicilor, însa aceiasi istorici nu spun nimic despre tancurile germane. Se creeaza urmatoarea impresie: Stalin are tancuri usoare si învechite, iar Hitler – grele si ultramoderne. Astfel învinge smecheria istoricilor.

Am explicat deja ca TOATE tancurile lui Hitler erau învechite în 1941. Adaug si ca toate erau usoare. Vom vorbi despre ele. Deocamdata sa vedem tancurile staliniste usoare. Intr-adevar, printre altele, Stalin avea si multe tancuri usoare. Dar nu este nimic rau în asta. Tancul este un instrument de lucru.

Barosul este mai greu decât ciocanul; înseamna ca este si mai bun?

Exista lucrari pentru care este mai bun barosul si exista lucrari pentru care este mai bun ciocanul.

În secolul 20 tancul a îndeplinit acelasi rol ca si cavaleria în veacurile precedente. Traditional, cavaleria se împartea în grea si usoara. Oare cea grea este mai buna decât cea usoara? O fiinta umana uriasa pe un cal urias, tot în armura, cu lancea în mâna dreapta (încap trei oameni înfipti în lance, ca greierii într-un ac) si cu scutul în stânga…

Iata însa si un calaret mongol: un calut, un calaret deloc gigantic, nici un fel de armura, arme – arcul si o sabie încovoiata.

Genghis-han a cucerit spatii necuprinse si a subjugat popoare de milioane de oameni numai cu ajutorul calului. N-a avut cavaleri împlatosati. Iata de ce n-avea nevoie de ei: în tactica învingem cu arma. Pentru lupta ne trebuie armament greu si armura grea. În strategie învingem prin manevra.

Dar cum poate lupta un luptator mongol cu un cavaler în zale? Nu va fi atât de prost ca sa lupte. El are superioritatea în viteza, manevrabilitate si, daca vreti, în rezerva de cursa. El poate petrece în sa mult mai mult timp decât un cavaler.

Tancul usor în lupta împotriva unui tanc greu este ca si calaretul mongol împotriva cavalerului încatusat în platosa. Daca vom cugeta putin la blitz-krieg, vom vedea ca cerinta principala a tancului nu este armamentul supraputernic si blindajul gros, ci mobilitatea, viteza, rezerva de cursa. Blindajul si armamentul greu nu fac decât sa încurce.

Acum sa examinam greutatea tancurilor germane. Va previn ca nu vom întelege nimic daca nu vom lamuri în prealabil ce înseamna tanc usor, mediu si greu.

N-a existat niciodata o clasificare internationala unica. Fiecare tara a folosit clasificarea sa.. Chiar si în aceeasi tara punctele de vedere s-au modificat si ceea ce ieri era considerat tanc greu, astazi poate fi considerat mediu s.a.m.d.

Iata ce a rezultat de aici:

– tancul american M 24 are 18,3 tone;

– tancul german T-111A are 15,4 tone.

Tancul american este considerat usor, iar cel german intra în rândul tancurilor medii.

În 1941 armata germana a întâlnit în lupta tancurile sovietice KV-1 cu o greutate de 47 tone. În documentele germane acest tanc se numeste supragreu. Peste doi ani, în dotarea armatei a intrat "Pantera" de 44,6 tone. Diferenta de greutate fata de KV-1 este mica. Logic, "Pantera" trebuia si ea sa se numeasca tanc supragreu. Dar nimeni nu-l numeste asa. În cel mai bun caz este numit tanc greu. Iar comunistii insista ca "Pantera" sa fie considerat tanc mediu.

Tancul american M 26 (greutatea: 41,7 tone) este greu, iar tancul "Pantera", mai greu, nu este considerat greu.

A rezultat ca în armata germana T-111A de 15,4 tone si Pantera de 44,6 tone (exista si o varianta de 45,5 tone) au intrat în aceeasi categorie a tancurilor medii. Sa ne imaginam: un boxer cântareste 50 kg, iar adversarul sau -150 kg, de trei ori mai mult, dar ambii sânt trecuti la aceeasi categorie de greutate.

Tancul experimental britanic "Independent" are 32 tone si intra în rândul tancurilor grele, cel francez B-l bis are 32 tone, este socotit greu. Tancul sovietic T-34-85 are si el 32 tone, dar este luat în calcul ca mediu.

Nimeni n-a încercat sa faca ordine în problema categoriilor de greutate. Propaganda rosie s-a folosit de acest lucru.

Trebuie sa introducem un sistem comun de calcul. N-are importanta care. Importanta este unitatea de vedere. Cel mai bun ar fi sistemul american, care a existat în anii razboiului. Vorbim despre tancurile sovietice si germane, de aceea standardele americane, ca sistem neutru, nu vor supara pe nimeni. Sistemul britanic nu poate fi folosit, tancurile neîmpartindu-se dupa greutate, ci dupa destinatie: de infanterie, de crucisator etc. Alte târi nu produceau tancuri în tot spectrul categoriilor de greutate, de aceea nu aveau sisteme proprii de clasificare. Folosirea sistemului american este convenabila si pentru ca e simpla si logica: toate tancurile pâna la 20 tone sânt usoare, pâna la 40 sânt medii, pâna la 60 sânt grele. Folosirea de catre americani a tonelor pentru clasificarea tancurilor a fost determinata de faptul ca tancurile americane au trebuit sa actioneze în principal în Europa, unde podurile se împart în clase de 20 tone. Cu sistemul american este foarte simplu de lucrat: avem în fata un pod de 40 tone, deci pe el vor trece toate tancurile în afara de cele grele. Sistemul american era avantajos pentru îmbarcarea tancurilor pe vase, pe bacuri, pe platforme de cale ferata. Exista o platforma de 20 de tone, înseamna ca pe ea se pot încarca numai tancuri usoare… Folosirea sistemului american simplifica la limita calculele privind îmbracamintea soselelor militare, traversarea trecatorilor, traversarea râurilor cu poduri mobile etc.

Daca nu-i place cuiva sistemul american, se poate folosi oricare altul, numai sa fie un sistem unic pentru toti.

Acum sa ne referim la tancurile lui Hitler.

În 1941 avea patru tipuri de tancuri: T-I, T-II, T-III, T-IV.

T-I a intrat în dotarea armatei în 1934. Greutatea – 5,4 tone. Echipaj – 2 persoane. Armament fara tun, doua mitraliere. Blindaj antiglont de 13 mm. Motor de 100 C.P. Viteza – 40 km/ora. Rezerva de cursa 170 km.

T-II a intrat în dotarea armatei în 1936. Greutatea -7,6 tone, prototipurile ulterioare ajungând pâna la 10 tone. Echipajul – 3 persoane. Armament – tun de 20 mm si o mitraliera. Motor – 140 C.P. Blindaj antiglont de 13 mm (la primele prototipuri).

T-III a intrat în dotarea armatei în 1937. Greutate -15,4 tone. Armament – tun de 37 mm si doua mitraliere. Blindaj – 15 mm. Motor – 250 C.P. Viteza – 35 km/ora. Rezerva de cursa – 165 km.

T-IV a intrat în dotarea armatei în 1937. Greutatea -18,4 tone. Motor – 250 C.P. Blindaj – 15 mm. Viteza – 31 km/ora. Rezerva de cursa – 150 km. Armament – tun de 75 mm cu teava scurta si doua mitraliere.

Concluzia: toate tancurile germane erau usoare. Toate aveau o greutate de pâna la 20 tone. Iar T-I si T-II erau foarte usoare. Toate aveau blindajul antiglont si armamentul precare. Nici unul dintre acestea nu putea fi folosit împotriva tancurilor inamicului. T-IV pare mai bine dotat. Dar nu este asa: tunul de 75 mm avea teava scurta, prin urmare, viteza initiala mica a proiectilului si traiectorie înalta. Acest tun nu era de folos în lupta cu tancurile. Nici n-a fost gândit pentru asa ceva, ci pentru distrugerea cuiburilor de mitraliere si de artilerie usoara.

Cu aceste tancuri Hitler a intrat în cel de-al doilea razboi mondial.

La 31 august 1939, parcul de tancuri al Germaniei includea câteva sute de tancuri usoare cehe luate ca trofeu si 2.977 tancuri de productie germana, dintre care 1.445 tancuri T-I, 1.223 tancuri T-II, 98 tancuri T-III, 211 tancuri T-IV.

Concluzia: Germania a intrat în cel de-al doilea razboi mondial având un numar ridicol de tancuri proaste.

Dupa ciudata clasificare germana, tancurile T-III si T-IV erau considerate medii. Dar chiar daca numesti aceste tancuri medii, intrarea lui Hitler în razboi ramâne inexplicabila.

La 1 septembrie 1939 Hitler avea:

– tancuri grele – O;

– asa-numite tancuri "medii" – 309;

– tancuri foarte usoare – 2.668. Dar cele cehe?

Nu va grabiti, ajungem si acolo si o sa râdem copios.

si iata ca ia cuvântul Maresalul Uniunii Sovietice S. F. Ahromeev (V.I.J., 1991, nr. 4, p. 31) si vorbeste în dodii precum ca Uniunea Sovietica nu a fost pregatita deloc, dar deloc, iar în 1939 a fost obligata sa se salveze printr-o manevra diplomatica: pactul Molotov-Ribbentrop. "În lipsa acestei întelegeri, Uniunea Sovietica ar fi fost atrasa în razboi în 1939 în conditii si mai nefavorabile ca în 1941".

De 50 de ani încoace stralucitii maresali sovietici ne pun în fata ochilor aceasta sperietoare. Daca la 23 august 1939, Molotov n-ar fi semnat pactul despre începerea celui de-al doilea razboi mondial, Hitler ar fi atacat Polonia, ar fi nimicit-o în septembrie si ar fi mers mai departe, fara sa se opreasca, pâna la Minsk, Smolensk, Moscova, Kuibîsev si asa mai departe.

Sinistru.

Pentru cei care nu pricepe.

Mai întâi, s-a stabilit cu certitudine ca ordinul de elaborare a planului de invazie a Uniunii Sovietice a fost dat de Hitler la 21 iulie 1940. Înainte de aceasta data, generalii n-au avut nici un fel de planuri de razboi împotriva Uniunii Sovietice. Prin urmare, temerile lui Stalin (daca au fost) erau neîntemeiate.

În al doilea rând, semnând pactul cu Stalin la sfârsitul lui august, Hitler trebuia sa-si piarda luna septembrie pentru cotropirea Poloniei.

si pe urma, în octombrie, sa atace Uniunea Sovietica? Sa atace cu un numar ridicol de tancuri, din care jumatate au 5 tone si sânt dotate numai cu mitraliere? Iar cea de a doua jumatate nu e cu mult mai buna decât prima.

Sa ataci în octombrie si sa te deplasezi pe drumurile rusesti pâna la Moscova pe tancuri, care în mare majoritate au motoare de 100-140 C.P.? Vor ajunge ele departe, prin noroaie? Apoi urmeaza noiembrie. Iar dupa noiembrie se stie ce urmeaza. Se pune din nou problema uleiurilor pentru vreme de iarna si toate celelalte. Apoi, prin atacarea Poloniei, motoresursa tancurilor germane ar fi epuizata si TOATE tancurile germane s-ar întoarce la uzine pentru reparatii capitale. Din octombrie 1939 si pâna în februarie 1940 trupele de tancuri germane ar exista, dar… fara tancuri.

Asa încât semnarea pactului n-a fost dictata de temerea lui Stalin privind începerea celui de-al doilea razboi mondial. Maresalii sa faca bine si sa caute alta explicatie.

Acum ne amintim ca în 1939 Armata Rosie avea 2.595 blindate, din care o mare parte cu tunuri de 45 mm, tunuri ce perforau orice tanc german. Numai aceasta forta si era suficienta sa opreasca orice invazie germana.

În plus, în 1939 Armata Rosie avea circa 9.000 de tancuri T-26 cu blindaj antiglont ca si tancurile germane, cu aceleasi caracteristici de cursa, dar cu o putere de foc mai mare: tunuri de 45 mm si 2-3 mitraliere. Daca nu luam în considerare blindatele, numai tancurile T-26 ar fi fost arhisuficiente sa distruga forta de tancuri germana.

Cele 98 de tunuri hitleriste de 37 mm de pe tancurile T-III împotriva a 9-000 de tunuri de 45 mm de pe tancurile T-26, sa fim de acord, reprezinta cum nu se poate mai bine "nepregatirea" de razboi a lui Stalin.

Însa T-IV german are un tun de 75 mm cu teava scurta. A existat si la sovietici o varianta corespunzatoare, se numea T-26A de artilerie. Avea un tun de 76 mm cu teava scurta. Cu un milimetru mai mult ca la cele germane. Un fleac, dar benefic.

Sa mai spunem ca si Stalin avea tancuri dotate numai cu mitraliere: T-37 si T-38. Acestea erau si amfibii, singurele tancuri amfibie din lume la acea data.

Mai mult, Stalin avea tancurile BT. Fabricarea lor a început în 1932. Hitler înca nu era la putere. Primul tanc din aceasta serie glorioasa a fost BT-2. Cântarea 10 tone, avea un blindaj de 13 mm, un tun de 37 mm si 1-2 mitraliere. Dupa acesti parametri corespundea celui mai bun tanc pe care-l avea Hitler în 1939- în privinta caracteristicilor de cursa depasea net tot ce exista în lume la acea data. Motorul sau avea o putere iesita din comun pentru acele timpuri: 400 C.P. Aceasta putere era subliniata si mai mult de greutatea mica a tancului.

Puterea de 400 C.P. la greutatea mica dadea o putere conventionala de 40 C.P. pe fiecare tona de greutate?!

LA SFÂRsITUL SECOLULUI 20, NICI UN TANC DIN LUME N-A AJUNS LA ASEMENEA PERFORMANTE.

Creând în 1943 mult laudatul tanc "Pantera", pe care unii din nestiinta îl numesc cel mai bun tanc al celui de-al doilea razboi mondial, Hitler a ajuns la 700 C.P. la o greutate de 45 tone. Calculati forta conventionala. Iar "Tigrul regal" avea 700 C.P. la 68 tone.

Iar când propaganda rosie ne convinge ca tancurile BT aveau o viteza de doar 70 km/ora, nu ma grabesc sa fiu de acord cu acest lucru. Vom reveni.

În 1933, în locul tancului BT-2 a început fabricarea tancului BT-5. O îmbunatatire: în locul tunului de 37 mm avea unul de 45 mm. Intrând în Polonia în 1939, Hitler nu avea înca tunuri ca acelea de pe T-26 si BT-5 de la începutul anilor '30. La blindaj, BT-5 era la egalitate cu tancurile germane, dar în privinta calitatilor de cursa le depasea, încât nici Germania, nici alta tara din lume nu se puteau lua la întrecere cu acesti parametri. (Nu se vor putea compara nici la începutul secolului 21).

În 1935, Uniunea Sovietica începe sa produca BT-7. Blindajul a ajuns pâna la 22 mm, greutatea a crescut pâna la 13,8 tone, puterea motorului pâna la 450 C.P. A existat o varianta BT-7A cu tun de 76 mm cu teava scurta.

S-au fabricat în jur de 600 BT-2, 1900 BT-5 si 4600 BT-7.

Dar asta nu-i totul, în 1939, Stalin avea autentice tancuri medii T-28. Cântareau 32 tone, aveau motoare de 500 C.P., cele mai puternice din lume la acea data, blindaj de 60 mm (dupa razboiul din Finlanda, de 80 mm), tun de 76 mm, însa cu teava scurta. Acest fapt aducea tancul T-28 pe primul loc în lume ca putere de foc. T-28 avea si cinci mitraliere. S-au produs circa 600 tancuri de acest tip. Numai ele luate singure erau mai puternice decât toate trupele de tancuri germane. Cele 600 de tancuri T-28 depaseau net asa-numitele tancuri germane.

Mai departe. Stalin avea adevaratele tancuri grele T-35 despre care am vorbit mai înainte. Dar nu-i totul, în 1939, Uniunea Sovietica a început fabricarea tancurilor BT-7M. Greutatea – 14,65 t. Principala îmbunatatire -motorul diesel cu o putere de 500 C.P. Viteza – 62 km/ora pe senile si 86 km/ora pe roti. Rezerva de cursa – 400 km, pe roti – 900 km.

însa la sfârsitul lui 1939 a intrat în dotarea armatei KV-ul, apoi tancul T-34.

Daca veti avea rabdare, vom ajunge odata si la aviatie, si la submarine, si la artilerie, unde superioritatea sovietica a fost covârsitoare.

Chiar daca nu luam în considerare blindatele grele înzestrate cu tunuri, în 1939 existau totusi doar 98 de tunuri germane de tancuri cu calibru de 37 mm fata de 600 de tunuri de acelasi tip pe BT-2 si 15.500 de tunuri de pe tancurile T-26, BT-5 si BT-7, cu calibrul mai mare, de 45 mm. Împotriva celor 211 tunuri de tancuri cu teava scurta de 75 mm ale lui Hitler, sovieticii opuneau 600 de tunuri cu teava lunga de 76 mm, amplasate pe tancurile T-28 si 60 de tunuri pe tancurile T-35- în afara lor mai exista un numar necunoscut, dar urias, de tunuri cu teava scurta de 76 mm pe T-26A si BT-7A.

Aceasta era situatia la 1 septembrie 1939. În septembrie, Germania a luptat în Polonia si a suferit pierderi, tancurile s-au uzat, chiar daca n-au intrat sub focul inamicului. Armata Rosie n-a luptat practic în Polonia, executând numai un mars victorios. Hitler si-a trimis în Polonia toate tancurile, tovarasul Stalin doar o mica parte.

La 1 octombrie 1939 toate tancurile lui Hitler necesitau reparatii; ale lui Stalin nu.

Oricine ia în considerare toate aceste date ajunge la o singura concluzie: în 1939 Stalin putea strivi Germania.

Atunci se pune întrebarea: n-a facut-o?

Raspuns: tovarasul Stalin nu l-a crescut pe Hitler ca sa-l înabuse înainte de termen.

Se sustine în continuare ca: Stalin a fost speriat de puterea militara germana! A fost hipnotizat! El nu putea ataca! Actiunea se putea declansa cel mai devreme în 1942, cu sanse minime de succes! Coplesitoarea superioritate tehnica germana! Noi nu puteam sa luptam cu Germania, noi puteam numai sa ne aparam cu ajutorul diplomatiei! I-am dat Polonia lui Hitler ca s-o sfâsie si ne-am salvat noi! N-aveam ce face altceva!

Pe fondul acestor afirmatii, toate statisticile privind numarul de tancuri se întorc împotriva sovieticilor. Maresalul Ahromeev a "demonstrat" ca sovieticii nu erau gata sa lupte în 1939. La o superioritate calitativa coplesitoare si una cantitativa de 160 de ori la capitolul guri de foc, sovieticii (dupa Ahromeev) se temeau sa lupte!

Pe fondul acestor statistici si comunicate ale Ministerului Apararii despre imposibilitatea de a apara Uniunea Sovietica cu asemenea forte, apare inevitabil: problema capacitatilor intelectuale si fizice ale poporului nostru.

Este el întreg la minte?

Raspunsul vine întotdeauna însotit de un zâmbet îngaduitor: factorul uman… Parca puteau rusii împotriva nemtilor sa… Un neamt cu o pusca e mai tare ca o suta de rusi cu tancuri.

New York, ziarul "NRS" din 26 iunie 1989. Articolul începe cu fotografii, imitându-l parca pe Alfred Rosenberg, teoreticianul superioritatii rasiale a germanilor fata de slavi: o fotografie cu soldati ai Armatei Rosii, având niste fizionomii tâmpe. Oricând poti alege, daca doresti, o asemenea figura dintr-un milion de chipuri. Comentariul de sub fotografie: sânt ei capabili sa lupte? Mai departe, în text se gasesc multe lucruri interesante. De exemplu despre tancurile sovietice: "BT-7 era dotat cu un puscoci jalnic de 45 mm si cu doua mitraliere, tot de calibru mic- 7,62 mm".

Sa începem cu mitralierele: la sfârsitul secolului 20, tancurile germane sânt dotate cu doua mitraliere de calibru 7,62 mm. E suficient pentru sfârsitul de secol. Iar daca acum mai bine de 50 de ani se aflau doua mitraliere pe tancurile sovietice BT, înseamna (dupa parerea "NRS") ca tancurile erau învechite, iar armamentul insuficient de puternic.

Este interesanta informatia ziarului despre cele 15.000 de "puscoaie jalnice" de 45 mm de pe tancurile sovietice. Hitler n-a avut nici macar câteva sute de 37 mm, iar acelea nu erau "jalnice".

În afara tunurilor de 45 mm, Stalin avea si tunuri cu teava lunga, de calibru 76 mm, montate pe T-28 si pe T-35 si era deja gata seria de KV-uri si T-34, în timp ce Hitler nu avea nimic similar!

Führer-ului i-a mai trebuit înca un an si jumatate ca sa dea ordin constructorilor sa proiecteze un tanc greu.

Se râde însa de "puscoaiele jalnice" sovietice si de soldatii cu figuri tâmpe.

Domnilor de la "NRS", Alfred Rosenberg a început la fel: publica imaginile soldatilor sovietici luati prizonieri si întreba: sânt oare ei capabili ? Fascistii au aplicat acelasi procedeu: din milioanele de prizonieri au cautat niste exemplare patibulare, cele mai respingatoare figuri, si le-au publicat; domnilor, Alfred a gresit si a platit-o scump.

Revista din New York are relatii strânse cu Ministerul Apararii al URSS si cu organul sau de presa central. Redactorul-sef de la "NRS" a publicat chiar în paginile acestuia. Toata murdaria care apare în "NRS", se prelinge în gazeta noastra militara: "îmbatrânitul BT-7M" ("Steaua Rosie", 4 noiembrie 1994). Tancul produs în 1940 este deja îmbatrânit în 1941!

si tot în paginile din "Steaua Rosie" apare problema integritatii mintale sovietice. La 19 iunie 1993, gazeta scrie despre Armata Rosie în ajunul razboiului: "Conducerea armatei era formata din persoane needucate si chiar ignorante. Corpul superior de comanda era imperfect din punct de vedere calitativ. Corpul ofiteresc poate fi caracterizat la fel. Soldatul era lipsit de ingeniozitate si prezenta de spirit." Etc.

Daca o asemenea mârsavie ar aparea în gazeta militara a oricarei târi normale, deputatii din Parlament ar cere imediat demisia Ministrului Apararii, multimea ar incendia redactia, iar jurnalistii acestei gazete ar fi concediati. La noi au fost iertati.

În mai 1940, înfrângerea Frantei a fost obtinuta în principal tot datorita tancurilor usoare. Conform datelor generalului-colonel G. Guderian, la operatiune au luat parte 2.574 de tancuri, dintre care 1.908 usoare si 666 medii. Este însa vorba de "medii" conform standardului german.

Tancurile, de fiecare tip, se construiau în serii. De la o serie la alta greutatea crestea.

În mai 1940, T-111F cântarea 19,8 tone. Avea un tun de 37 mm.

În timpul înfrângerii Frantei, cel mai "greu" era T-IV-D de exact 20 tone. Avea un tun cu teava scurta, de calibru 75 mm. Toate celelalte T-IV din serie n-ajunsesera la 20 tone.

La 22 iunie 1941, armata germana a intrat pe teritoriul sovietic având 439 de tancuri T-IV si 965 T-III (S. Zalog si J. Grandsen, The T-34 Tank, London, Osprey, 1980, p. 5). Celelalte tancuri erau considerate usoare.

Dintre T-IV, la data de 22 iunie 1941, cel mai greu era cel din seria F: 22,3 tone.

Dintre tancurile T-III cele mai grele erau cele din seria J: 21,5 tone.

Înainte de invazie, cea mai mare parte a tancurilor T-III a fost reutilata cu tunuri de calibru 50 mm, desi au ramas si tancuri având tunuri de 37 mm.

Aha, vor exclama criticii, tancurile au trecut de limita celor 20 de tone, deci pot fi considerate medii.

Nu va grabiti. Tancurile au fost proiectate ca usoare, iar claca treptat au devenit medii, nu rezulta deloc ca vor fi si mai bune. Tancurile au fost îmbracate cu blindaje suplimentare, clar acest fapt scade viteza, rezerva de cursa si penetrabilitatea. Rezerva de cursa era vadit nesatisfacatoare, de aceea i s-a atasat în spate un butoi pe roti plin cu benzina. Butoiul nu era protejat de nimic. Daca este nevoie sa tragi pe drumurile sovietelor un butoi pe roti, viteza tancului si penetrabilitatea sa nu vor creste. Apoi, gloantele ratacite si schijele pot lovi butoiul.

La 22 iunie Stalin avea 1.363 de tancuri T-34. Chiar daca n-ar fi avut si altele, nici BT, nici KV, nici T-26, aceste tancuri tot ar fi fost mai puternice decât toate tancurile germane luate la un loc. Generalul-locotenent D. Reabîsev: "Patruzeci de tancuri ale inamicului au navalit în raionul de comanda al diviziei 12 tancuri. Generalul T. A. Misanin a trimis împotriva lor trei KV-uri si patru tancuri T-34. Am trimis si noi trei KV-uri. Echipajele celor 10 tancuri au actionat inteligent si au reusit sa distruga toate cele 40 de tancuri. N-am avut pierderi datorita faptului ca tunurile de pe tancurile fasciste n-au strapuns blindajul frontal al tancurilor noastre grele si medii" (V.I.J., 1978, nr. 6, p. 72).

Tancurile medii T-34 puteau sa actioneze cu succes si fara sustinerea KV-urilor.

Generalii germani confirma acest lucru. Generalul–locotenent G. Blumentritt: "Tunurile de 37 mm si de 50 mm sânt neputincioase împotriva tancurilor T-34… Era nevoie de o arma de cel putin 75 mm, dar acest lucru abia urma sa se realizeze" (Decizii fatale, Antologie, p. 93).

Iata de ce este interesanta aceasta observatie: generalul german considera ca tunurile de tancuri cu calibrul de 75 mm cu teava normala abia urmau sa fie create, iar tunurile cu teava scurta de 75 mm de pe tancurile T-IV, cu care trupele germane au intrat pe teritoriul sovietic, nici macar nu sânt considerate tunuri. Are dreptate: daca nu poti trage cu tunul asupra tancurilor inamicului, mai este acesta tun?

Asa încât pot fi considerate tunuri numai cele de 37 mm si de 50 mm. Acelasi calibru exista si în dotarea unitatilor antitanc germane.

Colonelul E. Middeldorf: "Fara îndoiala ca apararea antitanc este cel mai trist capitol din istoria infanteriei germane. Suferintele infanteriei germane în lupta împotriva tancurilor rusesti T-34 vine de la arma antitanc de 37 mm, poreclita în armata «maiul». Se pare ca nu vom afla niciodata de ce la trei ani si jumatate dupa cea dintâi aparitie a tancului T-34 nu s-a creat o arma antitanc corespunzatoare" (Tactica în campanii, p. 23).

Asadar, au existat tunuri de 37 mm pe tancurile "medii" germane; ele au fost înlocuite cu altele ele 50 mm, dar nu s-a schimbat nimic.

În 1941, Hitler nu avea tancuri grele, dar nici medii. Tancul mediu T-34 al lui Stalin perforeaza tancurile "medii" germane de la orice distanta, în general, tancurile germane nu sânt capabile sa lupte cu T-34.

Totusi, T-III si T-IV au depasit granita celor 20 de tone, cântarind 21 respectiv 22 de tone. Putem din acest motiv pur formal sa le consideram medii?

Nu, nu putem. Nu mi-am pierdut în zadar atâta timp ca sa lamuresc un lucru simplu. Constructia lor este nerationala, de aceea ele târâie degeaba câteva tone în plus. Daca planul lor ar fi fost rational, tonele de prisos ar fi fost înlaturate si tancurile ar fi ajuns acolo unde le e locul: în rândul tancurilor usoare.

Repet concluzia: la 22 iunie 1941, toate tancurile germane erau învechite, dar si usoare.

Aud o replica oarecum caustica: dar academicianul Anfilov scrie ca tancul german T-III nu cântarea 21 de tone, ci 38.

Am înteles. Voi raspunde.

Capitolul 23 DESPRE TANCURILE DE 38 DE TONE

Oricât de ciudat ar parea, cu toata înfrângerea zdrobitoare, în RFG este ponegrita mai putin conducerea hitlerista si armata fascista, decât este în (ara noastra armata victorioasa.

General de armata M. Gareev, Mujestvo,1991, nr. 5, p. 276

Când adversarii mei ramân fara argumente, ei pun pe tapet un ultim argument "hotarâtor": tu nu esti istoric profesionist, n-ai titluri, doctorate, premii. Uita-te la noi…

Sincer vorbind, ai la ce sa te uiti. Ma uit si-i invidiez: ordine, epoleti stralucitori, fireturi si vipusti de general… Sa va spun un secret: si eu as fi vrut ordine, medalii si pantaloni cu vipusca.

Ma mângâie faptul ca pantalonii cu vipusca nu sânt lucrul cel mai important în stiinta. Ma mângâie faptul ca pentru milioane de cititori problema pantalonilor pe care-i poarta autorul nu este cea mai importanta. Un exemplu: generalul de armata Mahmud Ahmetovici Gareev, fost loctiitor al sefului Marelui Stat-Major în probleme stiintifice, doctor în stiinte militare, profesor universitar, membru activ al Academiei naturale a Federatiei Ruse, presedinte al Academiei de stiinte militare. Generalul de armata M. A. Gareev a terminat Academia militara "Frunze" cu medalia de aur si Academia militara a Marelui Stat-Major cu medalia de aur, iar pe pieptul de general poarta o stea uriasa din aur si platina, presarata cu briliante. Generalul de armata Gareev a fost conducatorul suprem al stiintei noastre militare si are un aport deosebit la evolutia acesteia. Generalul de armata Gareev s-a ocupat în principal de problemele istoriei militare, în special de perioada de început a razboiului ruso-german.

Sa ne referim la lucrarile sale.

Sa luam ca exemplu articolul lui M. Gareev "1941, începutul razboiului" din antologia Mujestvo, nr. 5 pe 1991.

Datorita situatiei sale, generalul de armata Gareev a avut acces la toate secretele militare. Pozitia pe care a ocupat-o în ierarhia militara si în stiinta militara sovietica, titlurile pe care le poarta ne-au îndemnat sa speram ca generalul de armata va scoate la iveala lucruri absolut inedite.

si le-a scos.

Nu constituie un fleac pomenirea celor 28 de divizii din Esalonul 2 strategic (p. 241) care sub acoperirea Comunicatului TASS au început deplasarea în secret spre granita occidentala. Zeci de ani informatiile despre cele 28 de divizii au migrat discret dintr-un volum în altul. Istoricii oficiali au copiat pur si simplu cifra unul de la altul pâna ce a devenit un adevar incontestabil. Nimeni n-a gasit timp sa numere diviziile. Pe aceeasi cale a mers si generalul Gareev. În Spargatorul am demonstrat ca n-au fost 28 de divizii în Esalonul 2 strategic, ci 77. Acum îi provoc pe generali la lupta, dar ei n-o accepta. Evita.

Generalul de armata Gareev greseste fundamental în privinta diviziilor. A enumerat 49 din cele 77. Patruzeci si noua înseamna de trei ori mai multe decât în armata americana din timpul razboiului. Dar fie si asa: 49. O divizie are 10-15 mii de soldati. Acceptam ca au fost 49. Însa generalul n-a catadicsit sa calculeze nici macar corpurile de armata. Sa-i iertam si asta. Dar n-a luat în calcul nici armatele. Pur si simplu le încurca. A încurca armata 16 cu aninata 10 este ca si cum l-ai încurca pe Lenin cu Hitler. Sânt de acord ca au si multe lucruri în comun, dar exista si unele deosebiri!

La pagina 255, generalul Gareev informeaza ca armata 16 se afla în intrândul de la Belostovsk. Oricine se intereseaza de istorie stie ca armata 16 n-a luptat niciodata la Belostovsk. Aceasta era vestita armata de pedeapsa. Primul ei comandant a fost generalul-locotenent Mihail Feodorovici Lukin. Armata s-a format în secret în 1940. În mai 1941, în conditii strict secrete, armata a fost urcata în trenuri militare si deplasata în Ucraina, în raionul sepetovka. Atacul german a surprins-o, ca pe multe alte armate, corpuri ele armate si divizii, în trenurile militare…

La pagina 240 generalul informeaza ca în componenta Esalonului 2 strategic intrau patru armate: 16, 19, 21 si 22. Rezulta ca armata 16 se gasea concomitent si în Esalonul l strategic, la Belostovsk, si în Esalonul 2 strategic. Numind patru armate din Esalonul 2 strategic, generalul lasa la o parte armata 20. Nu trebuie sa fii loctiitor al sefului Marelui Stat-Major si sa ai acces la arhive strict secrete, ca sa alcatuiesti o fisa a fiecarei armate, în care sa notezi datele necesare.

Poti chiar sa nu recurgi la memoriile unor generali, ci sa te multumesti cu înaltimea memoriilor de maresal: exista în ele materiale suficiente pentru fiecare armata, îl trimit pe profesorul Gareev la amintirile maresalului de artilerie V. I. Kazakov, care în 1941 era general-maior, seful corpului 7 mecanizat de artilerie. Maresalul de artilerie V. I. Kazakov a venit la Smolensk în corpul de comanda al corpului sau de armata la 26 iunie 1941: "La Smolensk ne-a întâmpinat comandantul armatei 20, general-locotenent F. N. Remizov, seful statului-major, general-maior T.F. Korneev si seful artileriei, general–maior ele artilerie V.S. Bodrov. Statul-major al acestei armate a fost format la baza fostei Regiuni militare Orei si a venit la Smolensk cu putin timp înainte de noi" (p. 7).

Interesant, nu? înainte de Comunicatul TASS din 13 iunie 1941 a existat Regiunea militara Orei, pe care o comanda generalul-locotenent Remizov, seful statului–major era general-maior Korneev, iar seful artileriei Regiunii era general-maior de artilerie Bobrov. Dar iata ca s-a dat ciudatul Comunicat TASS, ca nu vom ataca Germania, si deodata a aparut armata 20, care nu exista mai înainte, si întreg corpul de comanda al regiunii a intrat în componenta acestei armate, lasând Regiunea militara Orei fara conducere, în alte regiuni militare s-au petrecut aceleasi lucruri uimitoare. O uimire la fel de mare este provocata si de faptul ca loctiitorul sefului Marelui Stat-Major, generalul de armata M. Gareev scrie o lucrare stiintifica despre "nepregatirea" lui Stalin de razboi, omitând nu numai zeci de corpuri de armata si divizii, ci si întregi armate, înclin sa cred ca generalul de armata Gareev n-a citit memoriile generalilor. Dar macar de-ati fi citit memoriile maresalilor, Mahmud Ahmetovici ? Cred ca n-ati facut nici fise despre divizii, brigazi si corpuri de armata; trebuia sa faceti macar despre armate! Nefacîndu-le, ati scapat din vedere o sumedenie de armate.

Din cine stie ce cauza ati uitat armata 24 a generalului-locotenent Kalinin si armata 28 a generalului-locotenent Kacealov.

Ati uitat sa explicati cum a aparut deodata la granita româneasca armata 18 a generalului-locotenent Smirnov. Acolo nu existau armate înainte de Comunicatul TASS, iar generalul-locotenent Smirnov comanda o regiune militara interna, Harkov.

si mai curios! General-colonel D.A. Volkogonov scrie despre razboi omitând si el zeci de divizii si corpuri de armata întregi. Omite aceleasi armate. În articolul lui Volkogonov din ziarul "Izvestia" (16 ian. 1993) sânt numite armatele 16, 19, 21 si 22, dar sânt omise armatele 20, 24 si 28. De la cine a preluat greselile?

Însa iata ca apare la Moscova "cercetatorul echidistant" Gabriel Gorodetki si scrie o carte demascatoare împotriva mea. Sa ne uitam un pic în studiile sale. Judecati teribil de interesante. Dar iata ca ajunge la cifre… Mai departe, ghiciti singuri. Gorodetki trece sub tacere divizii cu zecile, omite corpuri de armata si armate. Numeste patru armate, omite trei (p. 287). Dar le omite pe aceleasi: 20, 24 si 28.

"Cercetatorul echidistant" copie rând cu rând ori pe Gareev, ori pe Volkogonov.

Au existat oare aceste armate în Esalonul 2 strategic: 20, 24 si 28? Vreti sa va convingeti? Pentru aceasta trebuie sa deschideti cartile acelorasi autori! Când împodobesc textul cu harti, ca sa fie mai frumos, pe harti totul este corect. Iata ce s-a întâmplat: cineva a omis trei armate, iar specialistii au repetat eroarea: asinus asinum fricat (magarul pe magar scarpina). Aceiasi specialisti cu copiat harta corect. Citim pe toti corifeii stiintei noastre istorice si vedem ca fiecare vorbeste de patru armate în Esalonul 2 strategic: 16, 19, 21 si 22. Iar daca savantul respectiv ataseaza la text si harti, pe harti apar si armatele 20, 24 si 28.

Exact asa a patit "cercetatorul echidistant", în text sânt patru armate iar pe harta – sapte. Trebuie sa recunoastem ca harta arata foarte bine. Pe harta, armata 20 se afla în raioanele lui Rogaciov si Jlobin. Bravo, Gabriel! Ai indicat corect locul. Iata si armata 24 în raionul Briansk. Exact acolo a fost. Iar armata 28 în raionul Viazma.

Numai ca în text nu se spune un cuvânt. Sânt aceleasi aiureli ca si în cartile lui Anfilov, Mertalov, Volkogonov sau Gareev…

La pagina 161 generalul de armata Gareev îl citeaza pe Maresalul Uniunii Sovietice B.M. saposnikov: "Mobilizarea este opiumul razboiului".

Vai, Mahmud Ahmetovici, va sta gândul la droguri.

Ati citit cartea Maresalului Uniunii Sovietice saposnikov, Creierul armatei, dar n-ati parcurs-o cu atentie. Boris Mihailovici saposnikov n-a scris nimic despre opium. Ultimul capitol al cartii se intituleaza "Mobilizarea este odium-ul razboiului" (în latina odium = ura, n. tr.). În toate editiile cunoscute de mine, – titlul capitolului este scris cu majuscule, în afara de aceasta, la toate editiile redactorii s-au simtit datori sa puna o cifra la termenul latin si sa-l explice în josul paginii. Iertati-ma, Mahmud Ahmetovici, dar n-ati citit ce era scris cu litere mici si, deci, n-ati înteles sensul cartii.

Încurcati opiumul cu mobilizarea. Atunci întelegeti oare diferenta dintre cocaina si desfasurarea strategica?

Nu voi plictisi cititorul cu o multime de alte exemple din lucrarile stiintifice ale academicianului Gareev, fiecare fiind de tot râsul lumii. Ne vom opri numai la unul. La pagina 229 a lucrarii sale stiintifice, generalul de armata Gareev aminteste de tancurile germane de 35 de tone.

De cincizeci de ani deja, în studiile noastre de istorie, cercetatorii amintesc întruna ele tancurile germane de 35 si 38 de tone. Fireste ca, dupa parametrii lor, depasesc tancurile BT. Acest punct de vedere a fost enuntat de specialistii nostri militari pe parcursul a multe decenii. Ultima data a fost enuntat de generalul-colonel G.F. Krivoseev, care l-a înlocuit pe generalul de armata M. Gareev în functia ele loctiitor al sefului Marelui Stat-Major pe probleme stiintifice. Generalul-colonel Krivoseev declara ca aceste tancuri depaseau tancurile sovietice BT-7 (V.I.J., 1991, nr. 4, p. 36).

Într-adevar, simpla comparare a greutatii este în favoarea tancurilor germane. Tancul BT-7 cântarea 13,8 tone. Putea el sa lupte cu succes împotriva tancurilor germane de 35 de tone, cu atât mai mult împotriva celor de 38 tone?

Istoricii si generalii nostri au inclus tancurile de 35 si 38 de tone în rândul tancurilor medii. Unii le considera grele.

Absolut firesc, specialistii de la Kremlin elogiaza tancurile germane de 35 si 38 de tone si le considera evident superioare tuturor tancurilor sovietice, cu exceptia tancurilor T-34 si KV. Aceasta este opinia oficiala, care domina de cincizeci de ani.

Desigur, istoricii oficiali nu compara si parametrii. Totul este evident pentru ei chiar si fara comparatii.

Nici eu nu m-am îndoit de faptul ca tancurile de 35 si 38 de tone sânt mai bune ca BT-urile sovietice. Asta pâna la vârsta de 13 ani.

Apoi iata ce s-a întâmplat. Am citit ca la sfârsitul razboiului, în armata germana, au aparut rachete antitanc teleghidate, de exemplu, cele numite "Scufita Rosie". M-a mirat o asemenea denumire tandra, mângâietoare, parca nemilitara. În general, germanilor le place sa dea nume frumoase. Dar de ce nu s-au gândit sa-si boteze si tancurile? Ce înseamna acest 35t? Sau 38t? Oare nu sânt chiar indicativele tancurilor?

Fiecare tip de arma are un indicativ, uneori mai multe, în plus si un nume. Iar nemtilor le placea sa dea nume rasunatoare armelor, îndeosebi la tancuri si blindate: "Sobolul", "Rinocerul", "Leul", "Elefantul", Jderul", "Bondarul", "Viespea", "Fulgerul sferic". Nu mai vorbesc de "Pantera" si "Tigrul".

Dar ce înseamna tancul 35t? Sau 38t? Ceva nu e în regula în acest caz. Au fost cele doua tipuri de tancuri lasate fara nume ? Nu sta în firea nemtilor. Nici macar a rusilor. si în nici o armata din lume nu exista un tip de arma fara indicativ sau denumire.

Pe atunci învatam la Institutul militar din Voronej. Mergeam la biblioteca. Am adunat tot ce-am gasit despre tancurile germane si am descoperit ca în Germania existau într-adevar tancuri denumite 35(t) si 38(t).

Numai ca din imagini nu pareau de 35 sau de 38 de tone. si nu întelegeam de ce litera "t" era pusa între paranteze. Poate ca nu era vorba despre tone.

Am hotarât sa ma dumiresc în privinta sistemului german de clasificare a tancurilor si blindatelor. M-am dumirit. De exemplu, Wehrmacht-ul are tancul T-34(r). Este tancul sovietic T-34 capturat în lupta si repus în serviciul Germaniei. Germanii au alaturat indicativului sovietic litera "r".

Sau iata tancurile germane BT-7(r), KV-l(r), KV-2(r), T-26(r). Toate sânt rusesti, s-a adaugat doar litera "r".

Nemtii aveau si tancuri franceze, ca trofeu, de exemplu tancurile S-35. În armata germana acest tanc a primit denumirea 5-35(f). Orice tanc francez aflat în armata germana îsi pastreaza indicativul, adaugându-i între paranteze litera "f". În general, nemtii capturau tot ce puteau si adaugau la indicativ litera "a" pentru tancurile americane, litera "p" pentru cele poloneze etc. Nu trebuie sa fii un mare strateg ca sa le pricepi logica: se adauga litera care desemneaza tara producatoare a tancului. Daca anumite tancuri italiene cadeau în mâna germanilor, se adauga litera "i", la olandezi – litera "h", la britanici – litera "e" (english). Iar litera "t" desemneaza tancurile cehe luate ca trofeu – tschechisch. Asa încât litera "t" nu desemneaza tonele, ci tara în care sânt construite tancurile.

În Cehoslovacia exista un tanc realizat în 1935 si altul în 1938. Germania a cucerit Cehoslovacia, iar tancurile cehe au intrat în dotarea Wehrmacht-ului. Tancurile au primit indicii 35(t) si 38(t), ceea ce înseamna, "tanc ceh din 1935" si "tanc ceh din 1938".

Caut mai departe si ma lamuresc: "tancul 35t" cântarea 10,5 tone, iar "38t" cântarea mai putin – 9,5 tone.

Ambele sânt întruchiparea tehnicii înapoiate si a designului catastrofal. N-arata deloc a tehnica militara, placile blindajului fiind prinse cu nituri. E acelasi nivel tehnic de dinainte de potop, ca si în America.

Pur si simplu nu pot fi comparate cu BT-urile rusesti.

Dar le comparam, daca generalul-colonel Krivaseev a declarat întregii lumi ca sovieticii nu erau pregatiti de razboi, iar germanii, mai inteligenti, erau; ca tancurile cehe din dotarea Wehrmacht-ului depaseau BT-urile. Îi informez pe general-colonel Krivaseev si pe sefii sai directi, pe seful Marelui Stat-Major si pe Ministrul apararii, îi informez pe istoricii "profesionisti" de la "Revista de istorie militara", care publica operele generalului de armata Gareev si ale generalului-colonel Krivoseev, ca tancurile "35t" aveau motoare pe benzina de 120 C.P., iar tancurile "38t" aveau 140 C.P. Recomand Marelui Stat-Major sa le compare cu motoarele sovietice diesel B-2 de 500 C.P. de pe tancurile BT-7M. Chiar si cele mai vechi, mai prapadite (tancurile BT-2) aveau 400 C.P.

Tancurile "35t" aveau o viteza de 35 km/ora (Encyclopedia of German Tanks of World War Two, London, Arms and Armor Press, 1978, pp. 41-47). Iar tancul sovietic BT-7M avea oficial 86 km/ora; în realitate mai mult.

Tancul "35t" avea o rezerva de cursa de 190 km, iar BT-7M avea 900 km (I.P. smelev, Tanki BT, p. 24). Tancurile cehe erau dotate cu tunuri de 37 mm, iar BT-urile cu tunuri de 45 mm, unele (BT-7A) aveau tun de 76 mm.

BT-ul depasea tancurile cehe la calitatea blindajului, având o dispunere rationala a reperelor, un corp incomparabil mai rational alcatuit, iar placile de blindare erau sudate, nu nituite.

Iarna, pe timpul noptii, tancurile "35t" si "38t" înghetau la sol si nu puteau fi urnite din loc. De aceea, fotografiile acestor tancuri facute iarna ni le arata asezate pe butuci sau scânduri, ca sa nu înghete.

Neavînd alta solutie, armata germana a fost nevoita sa foloseasca si astfel de tancuri, în razboiul din Franta, când nu întâlneam rezistenta, nu aratau râu. Calitatea tancurilor franceze si britanice din acea vreme este bine cunoscuta. Împotriva lor, putea fi folosit cu succes orice tip de tanc. Însa în Rusia nu aveai ce face cu asemenea tancuri. La sfârsitul anului 1941 au si fost scoase din uz si daruite aliatilor.

Dar nici acolo n-au facut multi purici. Glumele si anecdotele facute pe seama acestor tancuri au intrat deja în legenda.

Iata însa lucrarile celui mai important expert al perioadei de început a razboiului, academicianul, doctorul docent s.c.l., V.A. Anfilov. A scris multe carti, dar în toate a repetat unul si acelasi lucru. Sa deschidem, de exemplu, la p. 72, cartea Prabusirea blitzt-krieg-ului. Anfilov scrie: "Au fost retrase de la trupe… toate tancurile de 35 tone, greutatea minima a tancului T-III ajungând la 38 de tone".

Totul e alandala în aceste afirmatii. Anfilov încurca tancurile germane cu cele cehe capturate si n-are nici o idee despre caracteristicile tancurilor germane sau cehe. Tancurile germane T-III, care au început sa fie produse din martie 1941, cântareau 21,5 tone (Encyclopedia of German Tanks of World War Two, pp. 58-67). Toate variantele precedente cântareau mai putin.

Anfilov a încurcat tancul german T-III cu tancul ceh "38 tone", care, dupa cum stim deja, cântarea 9,5 tone.

Fiecare mentionare despre "35t" si "38t" din presa noastra este o rusine nationala. Cel de-al doilea razboi mondial a fost studiat în Uniunea Sovietica destul de bizar. Rezultatul se vede. Ca sa întelegem anul 1941, trebuie sa începem cu studierea tancurilor germane, în vara lui 1941, în dotarea Wehrmacht-ului se aflau patru tipuri de tancuri, de la T-I la T-IV, precum si tancurile straine capturate, printre care si cele cehe, asa-numitele "35t" si "38t". Însa principalul expert în problema blitz–krieg-ului scrie o carte pe aceasta tema, dar n-are nici cea mai mica notiune despre obiectul cercetarii.

Studiul despre blitz-krieg este principala lucrare a lui Anfilov. I-a dedicat întreaga viata. Lânga Moscova, la Kubinka, se gaseste cel mai bogat muzeu al tancului din lume. Este bun si muzeul Bovington, dar nu se compara cu cel de la Kubinka. Aici sânt adunate colectii de tehnica a tancului si a blindatului. Pentru cine? De buna seama ca pentru cei care studiaza tancurile. Pentru cei care scriu carti despre blitz-krieg. Pentru tovarasul Anfilov. Ceilalti cetateni n-aveau acces în muzeu. Era exclusiv pentru specialisti. Oare principalul expert în asemenea tancuri sa nu fi gasit macar o zi libera în viata lui ca sa viziteze cel mai bogat muzeu din lume, amenajat special pentru el?

Nici macar nu trebuia sa examineze totul: numai patru tancuri germane si doua cehe. si s-ar fi lamurit.

Pentru cercetarile privind perioada de început a razboiului, generalul de armata Gareev a patruns în înalta societate bolsevica. Tocmai începutul razboiului este calul sau de bataie, zona sa de maxim interes.

Întrebare: cum a izbutit sa termine doua academii militare, ba înca si cu medalia de aur? Acesta este nivelul standard al absolventilor Academiei militare "Frunze" si ai Academiei militare a Marelui Stat-Major? Sau, poate, generalul de armata Mahmud Gareev a cumparat pur si simplu diplomele, medaliile, gradele didactice si titlurile, gradele si functiile militare?

Gareev repeta neobosit ca tancurile sovietice erau usoare si învechite. Dar generalul n-a considerat necesar sa le compare cu tancurile germane.

Apoi, generalul de armata Gareev spune în lucrarea sa ca în Germania s-a aruncat cu mai putin noroi în Hitler si asupra armatei sale decât în Rusia asupra armatei sovietice. Generalul Gareev afirma acest lucru cu falsa iritare. Exista forte necurate care împroasca cu noroi istoria noastra. Mahmud Ahmetovici, oare nu dumneavoastra personal conduceti aceste forte? Nu dumneavoastra le ghidati?

Nu pricep pozitia unor critici ai mei. Esenta cartii mele era ca noi nu sîntem mai prosti ca altii. Criticii au aruncat însa cu piatra. Iar istoricii nostri oficiali, în fruntea carora era Mahmud Gareev, lauda armata germana, care ar avea tancuri de 35 si 38 de tone, si nimeni nu protesteaza.

Dragi tovarasi, la ce moara macinati?

si iata-l pe colonelul Mertalov, Andrei Nikolaevici, doctor în stiinte istorice, profesor, autor al multor etc. etc. luând cuvântul.

Andrei Nikolaevici ma da de gol ca n-am titluri sonore si grade înalte. El se da drept exemplu: doctor în stiinte istorice, profesor, iar fiica sa este si ea doctor în stiinte istorice si, de asemeni, profesor. Profesorul Mertalov este coautor împreuna cu însusi Mahmud Ahmetovici.

Andrei Nikolaevici, am o întrebare: de ce n-ati protestat când colaboratorul d-voastra, generalul Gareev a scris despre tancurile de 38 de tone? Va temeati sau nu v-a interesat niciodata istoria militara? De ce ati tacut când profesorul Gareev a încurcat termenii militari? Nu trebuia sa-l atacati public, clar ati fi putut prieteneste sa-l trageti de mâneca: Mahmud Ahmetovici, vedeti, aici nu-i chiar asa…

Se iarta ca nu stii un amanunt. Dar poate fi iertat faptul ca un doctor în stiinte matematice nu stie tabla înmultirii? E de iertat Andrei Nikolaevici, profesor si doctor în stiinte istorice, expert în domeniul perioadei de început a razboiului, ca nu stie ce-i cu acele tancuri germane? Aveti acces la arhive, dar ce nevoie aveti de ele daca n-ati învatat sa lucrati nici macar cu documentele lasate la vedere?

Nu-mi place sa fac paralele, Andrei Nikolaevici, dar nu vi se pare ca un specialist în perioada de început a razboiului, care n-a calculat niciodata diviziile si corpurile de armata, care omite armate întregi si nu poseda nici macar notiunile privind tancurile partii adverse, este asemanator unui economist ce nu si-a însusit aritmetica elementara? Nu dumneavoastra oare, în colaborare cu Gareev, Anfilov, Volkogonov si Krivosein, ati adus stiinta în aceasta stare?

Iar daca dumneavoastra considerati ca amatorii nu sânt capabili de nimic, ma voi stradui sa va dovedesc contrariul, în 1993, la Moscova, editura Hobbikniga (Cartea de hobby) – numai numele ei cât face! – a scos o admirabila carte a lui Igor Pavlovici smelev dedicata tancurilor sovietice din seria BT. În carte se gasesc multe lucruri noi si interesante, de exemplu, sânt publicate pentru prima oara date cu privire la fabricarea tancurilor BT, ceea ce nu gasesti în V.IJ. Autorul desfasoara o analiza comparativa a tancurilor BT cu altele, printre care si cu 35(0 si 38(t), tancuri cehe aflate în dotarea Wehrmacht-ului. Autorul cercetarii numeste corect tancurile, le descrie exact si compara judicios caracteristicile lor tehnice. Autorul textului nu este general, nici profesor universitar, nici doctor în stiinte. Are un singur ascendent în fata dumneavoastra: este interesat de obiectul cercetarii sale.

Iata cui trebuie înmânate titlurile stiintifice si gradele didactice.

Capitolul 24 S-A GĂSIT MARTORUL!

Ura! A venit octombrie.

A.S. Puskin Citat din prof. G. Gorodetki, Mitul Spargatorului, p. 25

Uniunea Sovietica s-a pregatit de razboi ca nimeni altcineva.

Comunistii au trebuit sa arunce cu noroi în aceasta pregatire, pentru ca nimeni sa n-o remarce. si au lucrat intens.

Din cauza cordonului ombilical care-i leaga, l-au desemnat pe "cercetatorul echidistant" G. Gorodetki, iar acesta a scris cartea Mitul Spargatorului. La prima vedere, cartea este împotriva mea, apoi îti dai însa seama ca nu este numai împotriva mea.

E placut când se scriu carti despre mine. Pacat ca se citesc cu greutate. Am încercat de câteva ori, nu mergea. Nu e interesanta. si atunci am început sa citesc cartea de la coada la cap, de la ultima la prima pagina. si cartea, brusc, a devenit interesanta.

Asadar, cea din urma fraza din ultimul capitol este un final apoteotic despre noi toti, despre locuitorii fostei Uniuni Sovietice si despre liderii ei: "Cu toti erau convinsi ca flota britanica porneste cu toate pânzele sus spre Marea Baltica, pentru ca împreuna cu Hitler sa atace orasele Leningrad si Kronstadt" (p. 338).

Daca o examinam în întregul ei, cartea lui Gorodetki tinteste în lasitatea noastra nationala. Lasitatea, daca-l credem pe Gorodetki, este trasatura de baza a caracterului nostru. Cu aceasta idee îsi începe cartea, cu aceeasi o încheie. Dupa o introducere extinsa la doua capitole, Gorodetki ataca miezul problemei: "RUSIA ASEDIATĂ". Este cel de-al treilea capitol. Gorodetki povesteste o istorie înduiosatoare despre faptul ca noi, saracii, am fost asediati de dusmani din toate partile, în anii '20, ca toti au vrut sa ne atace: de la Finlanda si Estonia pâna la Afganistan si Iran. si toata tara sovietelor se temea îngrozitor. Tema fricii strabate întreaga carte. Cel mai speriat era, se întelege, Stalin: "Stalin era hipnotizat de puterea militara germana" (p. 345). Toti sovieticii erau înfricosati în asa hal, încât si-au pierdut capacitatea de a întelege si cumpani lucrurile, ajungând sa creada ca flota britanica s-a unit cu cea germana si, "cu toate pânzele sus", a luat-o spre Baltica pentru ca sa loveasca Leningradul. Daca este sa-l credem pe Gorodetki, în Uniunea Sovietica toti stiau si asteptau din clipa în clipa flota reunita a lui Churchill-Hitler. Gorodetki îl descrie si pe sarmanul Stalin, care, pe de o parte, este speriat de moarte si "hipnotizat de puterea…", iar pe de alta, nu este hipnotizat, nu se teme de nimic, refuza sa creada în posibilitatea atacului german si trimite la locul… (deja cunoscut) pe autorul notei informative privind pregatirea Germaniei de atac (p. 323). Iar pe fondul acestei temeri sovietice generale si al confuziei actioneaza ambasadorul britanic, preaînteleptul Cripps, care se straduieste sa explice lui Stalin, Molotov si Vîsinski cele mai simple lucruri, fara sa gaseasca însa întelegere…

Sa amintim faptele.

Marea Britanic a declarat razboi Germaniei la 3 septembrie 1939. Din acest moment si pâna în iulie 1941 submarinele germane au scufundat 2.038 de vase comerciale (vezi cap. 9), aducând Marea Britanic în pragul catastrofei.

Razboiul dintre Germania si Marea Britanic n-a fost atât de ciudat pe cât ni l-au descris comunistii. si poporul britanic, si cel german (dar nici noua nu ni-e rusine) au ce-si aminti, în octombrie 1939 submarinul german U-47 a patruns în golful principalei baze a flotei britanice Scapa Flow, a scufundat cuirasatul "Royal Oak" si s-a strecurat în ocean, în decembrie, crucisatoarele britanice din Atlanticul de Sud lovesc dupa o lupta de lunga durata si obliga "cuirasatul de buzunar" "Graf von Spee" sa se refugieze într-un port neutru, unde este scufundat de echipaj.

Dupa înfrângerea fortelor franceze si britanice pe continent, în mai 1940, Churchill rosteste la 4 iunie cea mai importanta cuvântare a sa: "Nu vom capitula niciodata". La 30 iunie trupele germane cuceresc Insulele normande, în istoria de o mie de ani a Marii Britanii este primul caz când inamicul a cucerit o parte a teritoriului britanic. Submarinele germane încep o adevarata teroare asupra flotelor comerciale britanice aflate, practic, fara aparare, iar aviatia germana începe atacul aerian, ramas cunoscut sub denumirea de Batalia pentru Anglia. Aviatia germana a întreprins zboruri masive asupra oraselor Angliei, ucigând mii de oameni si distrugând uriase valori materiale. Poporul britanic a hotarât sa pastreze pentru totdeauna câteva din urmele distrugerii razboiului. Veniti la Bristol si vedeti ruinele bisericilor din centrul orasului…

Fortele aviatice militare regale au respins atacurile aeriene germane în cursul Bataliei pentru Anglia si au început ele însele bombardarea oraselor germane. Molotov a fost martor. Tovarasul Molotov si cu tovarasul Ribbentrop discutau pasnic pe 13 noiembrie la Berlin. "Locul convorbirii: adapostul din cladirea Ministerului Imperial al Afacerilor Externe" (URSS-Germania, 1939-1941, Documente si materiale despre relatiile sovieto-germane din septembrie 1939 pâna în iulie 1941, în redactarea lui I. Felstinski, New York, Telex, 1983, p. 12).

De ce purtau cei doi ministri discutii într-un adapost? Din cauza ca în acea noapte aviatia britanica a bombardat crunt Berlinul. În noaptea precedenta, tovarasul Molotov avusese o întâlnire cu Hitler. N-au coborât în adapost, dar având în vedere o posibila alarma aeriana, discutiile au fost întrerupte în acest punct si amânate pe o alta zi" (idem, p. 109).

În prima jumatate a anului 1941 actiunile de lupta între Marea Britanic si Germania au atins punctul critic, în noaptea de 9 spre 10 aprilie 1941 aviatia britanica a bombardat masiv Berlinul.

La 20 mai 1941 a început cea mai mare operatiune de desant aerian a armatei germane si, poate, cea mai frumoasa din istoria tuturor armatelor: cucerirea insulei Creta. Pe insula se aflau 32.000 de englezi si 10.000 de greci. Militari, desigur, în câteva zile, desantistii germani, fara sa aiba superioritatea numerica, au cucerit insula, au scos din lupta si au lichidat fortele superioare ale armatelor britanice si grecesti.

Concluzia comuna a expertilor militari din acea vreme: cucerirea Cretei este repetitia generala germana înaintea desantarii în insulele britanice.

La 24 mai 1941 s-a întâmplat ceea ce istoria navala britanica numeste "cea mai neagra pagina": în Atlantic, cel mai mare vas al flotei britanice, cuirasatul "Hood", intra în lupta cu cel mai mare vas al flotei germane, cuirasatul "Bismarck". Lupta a durat opt minute. O singura lovitura în plin si "Hood" a explodat, disparând sub apa în câteva secunde. Din cei 1.416 membrii ai echipajului au ramas în viata doar trei.

Însa flota britanica l-a ajuns clin urma pe "Bismarck". La 27 mai, doua cuirasate engleze îl avariaza grav în lupta, iar doua crucisatoare îl torpileaza. Cu toate ca "Bismarck" este salvat într-un port norvegian, pentru flota germana a fost o pierdere. Din acel moment, a intervenit o cotitura în razboiul naval în favoarea Angliei.

În iunie 1941 submarinele germane au scufundat 61 de vase comerciale engleze cu un tonaj de 310.000 de tone. Din 3 pâna pe 23 iunie 1941, flota britanica a scufundat 9 vase germane de aprovizionare. Totusi este clar ca germanii au pierdut dominatia pe mare. Fara vase de suprafata de mare tonaj dominatia maritima nu se putea mentine.

În iunie, aviatia germana a bombardat Manchester, iar cea britanica a bombardat de cinci ori baza germana de submarine de la Brest, de asemeni – zona industriala Ruhr. La 13 iunie, aviatia britanica a avariat "cuirasatul de buzunar" german "Lützow". Acesta a iesit din uz timp de 7 luni.

La 15 iunie, în Africa de Nord a început o ofensiva puternica a fortelor britanice.

La 16 iunie trupele germane înfrâng ofensiva fortelor britanice cu pierderi uriase pentru ultimii…

Asadar, între Germania si Marea Britanic se desfasura un razboi crunt. Putea oare Churchill sa lupte împotriva lui Hitler si în acelasi timp sa-si uneasca fortele cu Hitler… ca sa-l atace pe Stalin?

A existat cumva în istorie asa ceva? Doua tari sa lupte între ele si, în acelasi timp, unificându-si fortele, sa atace prin surprindere o a treia tara neutra?

O astfel de unire a fortelor este exclusa pentru ca o parte a teritoriului britanic – Insulele normande – este ocupata de Germania, cetatenii Angliei se afla sub puterea fortelor SS si a Gestapo-ului. Churchill nu se putea alia cu Hitler, daca nu elibera Insulele normande.

Inventiile lui Gorodetki sânt jignitoare si pentru Rusia. Sa ne imaginam orice om normal, care citeste cartea lui Gorodetki si-l crede pe acesta. Ce rezulta din carte? Mai întâi ca unirea Angliei si Germaniei în cursul razboiului nu putea avea loc. Acest lucru îl întelege fiecare. Dar daca (dupa cum afirma Gorodetki) toata populatia Uniunii, începând cu Stalin, credea în asemenea posibilitate si se temea, îngrozita, înseamna ca aceasta populatie este formata clin idioti, din cretini speriati de moarte, incapabili de actul gândirii si aflati în puterea unor primejdii închipuite.

Generale Volkogonov, credeti ca ramasitele diviziilor britanice, înfrânte în Creta, se puteau uni cu trupele de desant hitleriste, care tocmai le batusera, ca sa atace Leningradul ?

Nu credeti asa, generale? Atunci, poate credeti ca Stalin, Molotov si Jukov au fost mai prosti ca dumneavoastra si au crezut în aceasta posibilitate.

Acum povestiti-ne, generale, pentru ce ati luat parte la scrierea acestei mârsavii? în introducere, Gorodetki va multumeste pentru "sustinerea fara rezerve". A cui geamantane carati, Dmitri Antonovici?

si pentru ce?

Generalul-maior V.A. Zolotarev a ajuns si el în cartea lui Gorodetki. si dumneavoastra, generale, Gorodetki va multumeste pentru ajutorul acordat. Spuneti-ne si noua: personal credeti ca flota britanica, fara sa înceteze actiunile de lupta împotriva flotei germane, putea sa se alieze cu aceasta si sa ne atace? Credeti ca aviatia de bombardament a Angliei, care a bombardat Berlinul, putea sa se alieze cu aviatia de bombardament a Germaniei, care bombardase docurile londoneze, si sa atace împreuna Moscova ?

Sa ne imaginam o clipa ca totul a fost asa cum scrie Gorodetki, pe care l-a "sustinut fara rezerve" consilierul nostru prezidential. Asadar, flota britanica s-a unit în secret cu cea germana. Flota comuna a lui Hitler-Churchill, "cu toate pânzele sus", strabate Baltica si, în zorii zilei de 22 iunie, începe canonada asupra Leningradului. Fie asa, fie cum vor Gorodetki, Volkogonov, Zolotarev.

Acum sa ne imaginam ziua de luni, 23 iunie 1941. Churchill apare în Parlament si explica reprezentantilor poporului: "lacata, mister and sir, eu si Hitler ne-am aliat si am atacat Leningradul…"

Cred ca daca Churchill ar fi spus asa ceva, i s-ar fi pus pe loc întrebarea: "Dar pentru ce, mai, sir?"

Minciunile ridicole ale lui Gorodetki sânt sustinute cu toata taria de aparatul ideologic al Rusiei. Iar Gorodetki continua cu desantare sa vorbeasca despre lasitatea noastra. si despre nepregatirea noastra.

Iata numai patru fraze de la pagina 67: "Corpul de desant aerian a fost creat de Tuhacevski si, se întelege, a fost dizolvat dupa epurari… Brigada formata în Ucraina, pe care o invoca Suvorov în calitate de exemplu privind intentiile agresive ale lui Stalin, era absolut insuficient pregatita. Jumatate din cei nou chemati n-aveau la activ nici o saritura cu parasuta, iar ceilalti sarisera de 2-3 ori. La 22 iunie erau complet nepregatiti pentru lupta."

Sa nu ne înfierbântam inutil. Sa nu dam curs sentimentelor de moment. Calm. Sa judecam lucrurile calm.

Mai întâi, Gorodetki pune în seama lui Tuhacevski ceea ce acesta n-a facut niciodata. Hrusciov stabilise cândva: a existat marele, înteleptul etc., Tuhacevski, care a inventat totul, începând cu velocipedul. Natângul de Stalin l-a împuscat pe genialul Tuhacevski si a distrus toate velocipedele…

Întrebare: de unde a aflat tovarasul Gorodetki informatiile despre corpul de desant secret al lui Tuhacevski? Când s-a format acest corp? Unde? Cine-l comanda? Ce unitati si subunitati intrau în componenta sa?

Al doilea moment. Gorodetki minte cu nerusinare: "…brigada pe care o invoca Suvorov…" Dragii mei cititori, va rog sa judecati! Capitolul 12 din Spargatorul se numeste "De ce avea nevoie Stalin de zeci de corpuri de desant aerian?" În Spargatorul, nu este vorba de o brigada, nici de o divizie, nici macar despre un corp de armata, ci despre zece corpuri de armata: cinci desfasurate în primavara lui '41 si înca cinci vara. Exista o deosebire: o brigada nu e totuna cu zece corpuri de armata. Gorodetki nici macar n-a încercat sa ma combata, de aceea minte: "…brigada pe care o invoca Suvorov…".

Eu am alte informatii. Fireste nu voi vorbi despre o brigada, ci de minimum un corp de armata. Asadar, sa-l urmarim pe I.A. Samciuk cu cartea sa despre divizia 13 infanterie de garda (M, Voenizdat, 1971, p. 6). Bazându-se pe o multime de documente arhivistice, autorul informeaza: corpul 3 desant aerian, din care provine divizia 13 de garda, avea în componenta sa trei brigazi: 212, 5 si 6. "Prima dintre ele avea o buna pregatire speciala de lupta si, cel mai important, avea experienta, fiindca participase la luptele de pe râul Halhin-Gol. Brigazile 5 si 6 desant aerian erau completate cu vechi ostasi rosii. Pregatirea de lupta continua zi si noapte… Zilnic aveau loc sarituri cu parasuta."

Asadar, nu era vorba de nou chemati, cum spune Gorodetki, ci de vechi ostasi rosii.

În caz de razboi, Jukov raspundea de Fronturile de sud si de sud-vest si de Flota Marii Negre. Directia lui Jukov: România. Pe aceasta directie, în mai 1941, lânga Odessa, Jukov a transferat în secret brigada sa preferata, 212, care avea experienta de la Halhin-Gol, formând înca doua brigazi si completându-le cu vechi ostasi rosii.

Descrierea corpului 3 desant aerian în cartea lui I .A. Samciuk (si în multe alte carti si articole) corespunde pe deplin cu ceea ce declara generalul-colonel A.I. Rodimtev, care l-a slujit: în brigada 212, militarii aveau la activ câte 100-200 de sarituri, iar comandantul brigazii, colonelul I.I. Zatevahin facuse 300 de sarituri, în celelalte brigazi nu erau aceiasi indici, însa erau suficienti, în plus pregatirea se desfasura zi si noapte.

Întrebare: pe cine sa credem, pe Rodimtev sau pe Gorodetki ?

Sa aleaga cititorul.

Alaturi de A.I. Rodimtev, putem sa-l credem pe generalul de armata A.S. Jadov, Erou al Uniunii Sovietice. Putem sa-l credem pe Eroul Uniunii Sovietice, general-locotenent N. Demidov, care a luptat în corpul 7 desant aerian. Putem sa credem miile de oameni, sutele de mii, care au luptat în rândurile VDV. Putem sa credem în nenumaratele morminte ale desantistilor de la Daugavpils, Konotop, Kiev, Bahmaci, Mtensk, Naro-Fominsk pâna la Stalingrad, Rjev, Kursk, Harkov, Cerkass, Varsovia, Konigsberg, Viena, Praga si Berlin.

Putem sa nu credem toate acestea, si sa credem în Gabriel Gorodetki, care nu invoca pe nimeni, nu aduce nici un fel de documente, ci declara pur si simplu ca a existat o singura brigada, completata nu se stie cu cine si absolut incapabila de lupta, înteleg enervarea cititorilor mei: se poate pune asa problema ? si de ce ma cobor atât de jos, de ce atrag atentia asupra unui impostor?

Draga cititorule, nu i-as fi acordat nici o atentie. Dar iata necazul: conducatorii nostri democrati s-au îndragostit de Gorodetki: si conducerea Ministerului Apararii, si monstruoasa masina ideologica a statului rus, si institutele de istorie oficiala. Toti îl elogiaza. Un grup de specialisti în frunte cu doctorul în stiinte istorice, colonelul si profesorul A. Mertalov l-a declarat pe Gorodetki savant. si nu oriunde, ci în paginile revistei "Patria" nr. 5 din 199^. Daca redactia revistei "Patria" îl declara pe Gorodetki un merituos analist, atunci trebuie sa mergem mai departe si sa-l declaram pe Alexandr Ilici Rodimtev un mincinos. Atunci trebuie sa recunoastem ca Jukov a adus la granita româneasca niste "fraieri" pe care nu i-a pregatit deloc : o singura brigada, si aceea complet nepregatita pentru lupta. Organul central al Ministerului Apararii, gazeta "Steaua Rosie" merge mai departe. Colonelul Iuri Rubtov nu-l declara pe Gorodetki doar cercetator, ci si martor al evenimentelor. Exact asa spune : "Gorodetki marturiseste : în iunie 1941, nici trupele mecanizate ale Armatei Rosii, nici Fortele sale militare aeriene nu erau pregatite" ("Steaua Rosie", 14 martie 1995). În 1941 "martorul" Gorodetki nu se afla pe lume nici macar în stadiul de proiect.

Martor este acela care a vazut el însusi, care a luptat el însusi. Dar cei de la "Steaua Rosie" si "Patria" n-au habar de asa ceva. Puterea si propaganda oficiala iau în brate ca martor pe oricine ne mânjeste usa cu pacura.

Am citat numai patru fraze din cartea lui Gorodetki. Însa toata cartea este împotriva noastra. Iata: "Patruzeci la suta din comandanti sânt papa-lapte, lipsiti de caracter, lasi s.a.m.d." (p. 125). Aceasta despre corpul de comanda al Armatei Rosii.

Interesant, oare marele matematician Gorodetki a facut aceasta adunare sau a fost ajutat? Rasfoim cartea si ne convingem: a fost ajutat. Toata cartea lui Gorodetki este plina de trimiteri la arhivele GRU ale Ministerului Apararii, ale Ministerului Afacerilor Externe, la arhiva personala a consilierului presedintelui Rusiei.

Numai în arhivele Moscovei sânt miliarde de pagini, se poate gasi acolo orice. Asadar, printre miliardele de hârtii s-a gasit un jurnal al nu stiu cui, iar în acest jurnal se afla o pagina, de care aveau nevoie. si Gorodetki o publica. Descoperitorul. Deschizatorul de drumuri. Pionierul. Gorodetki nu ascunde faptul ca istoricii nostri oficiali, inclusiv generalul-colonel Volkogonov si generalul-maior Zolotarev, l-au ajutat: "M-au ajutat în primul rând în cautarea diferitelor documente" (Ferestre, 2 martie 1995).

Cartea a aparut, iar Gorodetki este întâmpinat la Moscova de generalii rusi, receptii, covoare rosii, clinchet ele pahare…

Sa judecam putin. Un general sovietic, fost loctiitor al sefului Directiei politice principale si sef al directiei de propaganda, general-colonel Volkogonov, cauta materiale si gaseste printre miliardele de pagini unica hârtiuta corecta: rusii sânt prosti si lasi. Marele cercetator Gorodetki o publica si nu-l ataca nimeni. Dimpotriva. Tovarasul Gorodetki este întâmpinat ca un biruitor. Cu adevarat: triumf si tragedie.

Pentru prima data în lume, Gorodetki a publicat informatii despre numarul prostilor din Armata Rosie. Nimeni în istoria universala n-a mai reusit asa ceva. Prindeti-i deci la piept steaua cu briliante!

Occidentului îi place precizia, îi place sa exprime în cifre tot ce vede. Procentul de prosti din Armata Rosie este introdus deja în circuitul stiintific si va circula de-acum pâna la sfârsitul lumii.

Orice s-ar spune, calculul procentual al numarului de prosti e o mare descoperire stiintifica, o culme a gândirii, un salt îndraznet. Deja în publicatiile din lume el apare: 40%. Numarul prostilor în alte armate n-a fost calculat, pentru ca nu se gasesc datele necesare. De aceea se creeaza impresia ca în aceste armate nu sânt prosti, însa la rusi, poftim, avem 40%. Totul este fundamentat stiintific.

În al doilea razboi mondial, Franta a fost înfrânta într-o luna. Dar încercati sa gasiti la Paris o carte despre nepregatirea Frantei de razboi! Mi-am rupt trei perechi de încaltari batând strazile Parisului, dar n-am gasit nici o carte despre nepregatirea Frantei de razboi. Toate erau numai despre nepregatirea sovietica de razboi, despre prostia si lasitatea lui Stalin, a maresalilor, generalilor, ofiterilor si soldatilor lui. Iar daca s-ar gasi cumva vreun destept care sa calculeze procentul de prosti si fricosi din corpul de ofiteri al armatei franceze, va asigur ca n-ar mai calca mult timp în pamântul francez. Iar editurii care ar publica o asemenea carte i s-ar da pur si simplu foc.

Nu ma adresez coloneilor Rubtov, Horev, Poroskov, Anfilov, Mertalov. Nu ma adresez generalilor Zolostarev, Pavlov, Krivoseev, Graciov, Gareev, Volkogonov. Nu ma adresez celor care râd mânzeste.

Ma adresez soldatilor, sergentilor si ofiterilor VDV, infanteristilor, inimii mele de luptator al Serviciului special.

Fratilor! Este vorba de onoarea patriei. Nimeni în afara de voi n-o poate apara. Cineva, acolo sus, pune Patria la mezat. Cineva vrea sa ne prezinte drept prosti. si nu Gorodetki conduce balul. Mârsavia se coace la Moscova, da ocol lumii si se întoarce la Moscova, împuindu-ne capetele si urechile.

Fratilor, sa va sugerez ce trebuie facut?

Sau poate va puteti apara si singuri? Este onoarea voastra, dar si a Patriei.

V. SUVOROV – SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ

Traducere din limba rusa : Radu Parpauta

Editura POLIROM

B-dul Copou nr.3, P.O. Box 266, 6600 Iasi Tel. Fax (032) 214100; (032) 214111

ISBN: 973-97108-2-4 Printed in ROMANIA

colectia HEXAGON

La 23 august 1939, dupa semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Stalin striga fericit: L-am înselat pe Hitler ! Într-adevar, Stalin l-a înselat pe Hitler asa cum nimeni n-a mai fost înselat în întreg secolul XX: peste doar o saptamîna si jumatate, Hitler lupta pe doua fronturi, altfel spus, chiar de la începutul razboiului, Germania era in situatia de tara învinsa. (Victor Suvorov).

Cum Stalin nu-si prezenta planurile, multi credeau ca nu le avea: greseala tipica de intelectuali flecari (Robert Conquest).

Nenumaratele documente la care unul dintre agentii de frunte ai GRU (spionajul militar sovietic) a avut acces, marturiile combatantilor, analiza minutioasa a desfasurarii de lupta, a tehnicii militare utilizate si a pregatirilor din spatele frontului, totul vine sa confirme presupunerea lui Victor Suvorov privind adevaratul instigator al celui de al doilea razboi mondial…

 

"Nu sunt de acord nici cu un singur cuvânt din ceea ce spuneti, dar sunt gata sa mor pentru dreptul Dumneavoastra de a vorbi"
Voltaire

Prefata catre cititorul rus

Iertati-ma!

Daca nu sunteti gata sa iertati, nu mai cititi aceste rînduri, blestemati-ma, blestemati cartea fara s-o cititi. Asa fac multi. Am întinat ceea ce are mai sfînt poporul nostru, am întinat singurul lucru sfînt care i-a mai ramas: memoria Razboiului, a asa-zisului "mare razboi pentru apararea patriei". Iau aceasta sintagma în ghilimele si scriu cu litere mici. Iertati-ma!

Eu demonstrez ca Uniunea Sovietica este principalul vinovat si principalul instigator al celui de-al doilea razboi mondial. Uniunea Sovietica este participanta la cel de-al doilea razboi mondial din 1939, din prima zi. Comunistii au ticluit legenda ca am fost atacati si, din acel moment, a început "marele razboi".

Eu trag aceasta legenda de sub picioare, la fel cum calaul trage scaunelul condamnatului la spînzuratoare. Trebuie sa ai o inima de cîine sau sa nu o ai deloc ca sa fii calaul care ucide moastele sacre ale unui popor. Ale propriului popor. Nu e nimic mai înfricosator decît sa faci munca de calau. Am luat prin propria-mi vointa aceasta povara. si am ajuns aproape de sinucidere.

stiu ca în milioane de case se afla fotografiile celor care nu s-au mai întors din razboi. Astfel de fotografii sunt si în casa mea. Nu vreau sa întinez memoria a milioane de morti, însa aruncînd în praf aureola sacra a razboiului, pe care au nascocit-o comunistii, am întinat fara sa vreau memoria celor care nu s-au întors din razboi.

Iertati-ma!

Acum Rusia renunta la ideologia inoculata cu chin, de aceea memoria razboiului "drept" a ramas singurul reazem al societatii. Iar eu îl calc în picioare. Iertati-ma si haideti sa cautam alt reazem.

Dar sa nu credeti ca, încâlcind si întinînd cele sfinte, gasesc în aceasta o satisfactie. "Spargatorul de gheata" nu mi-a adus bucurie. Dimpotriva. Munca la carte m-a devastat cu totul. Am sufletul gol, iar mintea mi-e plina pîna la refuz de numarul diviziilor. Nu puteam sa tin prea mult în minte o asemenea carte. TREBUIA s-o scriu. Însa pentru aceasta trebuia sa fug din tara. Sa devin tradator. Am devenit.

Aceasta carte a adus numai amar în casa mea! Tatal meu- Bogdan Vasilievici Rezun- a facut razboiul din prima pîna în ultima zi, a fost ranit de cîteva ori, ranit greu, aproape mortal. Eu am facut din el un tata de tradator. Cum suporta el acest lucru? Nu stiu, n-am destul curaj sa-mi imaginez… Mai înainte de orice, am distrus imaginea lui despre razboi ca un mare razboi de eliberare. Tatal meu a fost prima mea victima. Mi-am cerut iertare de la el. Nu m-a iertat.

Cer din nou iertare tatalui meu. În fata întregii Rusii, în genunchi.

Aceasta carte a adus numai amar tuturor celor din preajma mea. Ca sa scriu "Spargatorul de gheata" am jertfit ce-am avut. Mi-am dat viata pentru aceasta carte, care nu mi-a adus nimic în afara de nopti nedormite si de atacurile furibunde ale criticilor. Acum "Spargatorul…" este recunoscut în multe tari. Însa nu totdeauna s-a întîmplat asa…

Condamnarile le merit în totalitate. Nu îmi cer iertare pentru tradarea mea si nu vreau sa fiu iertat pentru aceasta. lertati-ma pentru carte. Condamnarea mea la moarte este dreapta. Nu interveniti la cei care trebuie s-o duca la îndeplinire: eu însumi ma condamn! Nu ma tem de moarte. Ar fi fost îngrozitor sa mor fara sa scriu aceasta carte, fara sa dezvalui ceea ce mi s-a revelat. A fost îngrozitor cînd toti editorii de carti rusesti din Occident ma refuzau cu grosolanie sau cu politete.

Acum nu ma mai tem de nimic. Batjocoriti-ma, batjocoriti cartea. Blestemati-ma.

Însa- blestemînd- încercati sa întelegeti si sa iertati.

În anii grei ai vietii mele m-au sustinut multi oameni, fiecaruia îi ramîn recunoscator. A fost nevoie sa impun "Spargatorul…", sa demonstrez, sa insist, a trebuit sa agresez timpul si nervii multora. Aparîndu-mi ideea, am fost silit sa întinez, sa jignesc, sa-mi bat joc de adversari, iar uneori sa înghit în sec si sa-mi musc buzele. Pe toti cei pe care v-am jignit va rog: Iertati-ma!

Sunt un tradator, un vînzator… Cei ca mine nu sunt de iertat, însa eu va rog: IERTAŢI-MĂ!

Victor Suvorov

21 oct. 1992

Bristol

 

Occidentul, cu ai sai canibali imperialisti, s-a transformat într-un focar de robie si întuneric. Sarcina noastra consta în a distruge acest focar spre bucuria si alinarea proletarilor din toate tarile.
I.V. Stalin, 1918

CINE A DECLANsAT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL?

La aceasta întrebare se raspunde în fel si chip. Nu exista o parere unica. Conducerea sovietica, de pilda, si-a schimbat parerea în aceasta problema de mai multe ori. La 18 septembrie 1939, guvernul sovietic comunica într-o nota oficiala ca vinovata de izbucnirea razboiului este Polonia.

La 30 noiembrie 1939, în ziarul Pravda, Stalin mai numea niste "vinovati": "Anglia si Franta au navalit asupra Germaniei, luînd asupra lor raspunderea pentru actualul razboi".

La 5 mai 1941, într-o cuvîntare secreta, tinuta în fata absolventilor Academiei militare, Stalin numea înca un vinovat: Germania.

Dupa terminarea razboiului, cercul "vinovatilor" se largeste. Stalin declara ca al doilea razboi mondial a fost început de toate tarile capitaliste. Conform împartirii lui Stalin, înainte de cel de-al doilea razboi mondial toate statele lumii în afara de URSS, erau socotite capitaliste. Daca e sa-i dam crezare lui Stalin, razboiul cel mai sîngeros din istoria omenirii a fost început de guvernele tuturor statelor, inclusiv Suedia si Elvetia, dar excluzînd Uniunea Sovietica.

Punctul de vedere a lui Stalin, conform caruia vinovati sunt toti, cu exceptia URSS, a prins radacini pentru mult timp în mitologia comunista. În timpurile lui Hrusciov si Brejnev, ale lui Andropov si Cernenko învinuirile adresate întregii lumi s-au repetat nu o data. In timpul lui Gorbaciov, în Uniunea Sovietica s-au schimbat multe, însa nu s-a modificat opinia stalinista privind vinovatii de izbucnirea razboiului. Astfel, în timpul lui Gorbaciov, principalul istoric al Armatei Sovietice, generalul-locotenent P.A.Jilin, repeta: "Vinovatii razboiului n-au fost numai imperialistii Germaniei, ci ai întregii lumi" (Krasnaia zvezda, 24 sept. 1985).

Îndraznesc sa afirm ca, învinuind toate tarile lumii de dezlantuirea celui de-al doilea razboi mondial, comunistii sovietici au ascuns cu buna stiinta rusinosul lor rol de instigatori ai razboiului.

Sa ne amintim ca dupa primul razboi mondial Germania a pierdut dreptul de a mai avea o armata puternica si armament ofensiv, inclusiv tancuri, artilerie grea si avioane de lupta. Pe propriul lor teritoriu comandantii germani au fost lipsiti de posibilitatea de a se mai pregati în vederea unor razboaie agresive. Comandantii germani nu au încalcat interdictiile si nu s-au pregatit de razboi agresiv în poligoanele lor, au facut aceste lucruri… pe teritoriul Uniunii Sovietice. Stalin a pus la dispozitia comandantilor germani tot ceea ce ei nu aveau dreptul sa mai detina: tancuri, artilerie grea, avioane de lupta. Le-a pus la dispozitie institutii de învatamînt, poligoane, cîmpuri de tragere. Stalin a dat comandantilor germani accesul liber în uzinele sovietice de tancuri, cele mai puternice din lume: uitati-va, tineti minte, însusiti-va!

Daca Stalin ar fi voit pacea ar fi trebuit sa împiedice cu orice pret renasterea puterii de soc a militarismului german: caci atunci Germania ar fi ramas o tara slabita din punct de vedere militar, în afara de Germania, ar fi fost slabita Marea Britanic, care nu avea trupe terestre corespunzatoare, si Franta, care îsi pierduse aproape întreg bugetul militar pe un pagubos program de aparare, ridicînd un fel de Mare Zid Chinezesc de-a lungul granitelor sale; dar si alte tari mult mai slabe din punct de vedere economic si militar, în aceasta situatie, Europa n-ar mai fi fost deloc în pragul conflagratiei… Însa Stalin, cu un scop anume, nu precupeteste mijloace, forte si timp pentru renasterea puterii militare germane. De ce? împotriva cui? Desigur, nu împotriva lui însusi! Atunci împotriva cui? Raspunsul este unul singur: împotriva restului Europei.

Renasterea puterii armate a Germaniei este însa doar o jumatate din chestiune. Chiar si cea mai puternica armata nu începe razboiul de la sine. Trebuie, mai înainte de orice, un lider fanatic si nebun, gata sa înceapa razboiul. Iar Stalin a facut foarte multe pentru ca în fruntea Germaniei sa vina un asemenea lider. Cum l-a creat Stalin pe Hitler, cum l-a ajutat sa puna mîna pe putere si sa-si consolideze puterea, este o tema vasta. Pregatesc o carte despre acest lucru. Vom mai vorbi pe aceasta tema, acum sa amintim doar ca Stalin a îndemnat la razboi cu perseverenta si dîrzenie pe nazistii abia veniti la putere, încununarea acestor eforturi este pactul Molotov-Ribbentrop. Prin acest pact Stalin a garantat lui Hitler libertatea de actiune în Europa si a deschis ecluza principala a celui de-al doilea razboi mondial. Cînd pomenim cu vorbe rele pe dulaul care a hacuit jumatate din Europa, sa nu-l uitam pe Stalin, cel care l-a crescut, dîndu-i apoi drumul din lant.

Chiar înainte de venirea sa la putere, liderii sovietici îl denumeau în secret pe Hitler Spargator de Gheata al Revolutiei. Denumirea este exacta si cuprinzatoare. Stalin a înteles ca Europa este vulnerabila numai în caz de razboi si ca Spargatorul de Gheata al Revolutiei va putea sa faca Europa vulnerabila. Adolf Hitler, nefiind constient de acest lucru, a netezit calea comunismului mondial. Prin razboaie fulger, Hitler a îngenuncheat democratiile occidentale, în acest scop el si-a dispersat fortele din Norvegia pîna în Libia. Spargatorul de Gheata al Revolutiei a savîrsit cele mai mari crime împotriva umanitatii si, prin actiunile sale, a dat lui Stalin dreptul moral de a declansa în orice moment Eliberarea Europei, înlocuind lagarele de concentrare brune cu cele rosii.

Stalin a înteles ca razboiul nu este cîstigat de cel care intra primul în joc, ci de ultimul intrat si, galant, i-a lasat lui Hitler infamul drept de a fi instigatorul razboiului, iar el a asteptat cu rabdare momentul "în care capitalistii se vor certa între ei" (Stalin, cuvîntare din 3 decembrie, 1927).

Îl socot pe Hitler un criminal si un ticalos, îl consider un canibal la scara europeana. Însa, daca Hitler a fost canibal, asta nu înseamna ca Stalin a fost vegetarian. S-au facut nu putine eforturi pentru a demasca crimele nazismului si a gasi calaii care au savîrsit cruntele faradelegi sub steagul sau. Aceasta actiune trebuie continuata si aprofundata. Dezvaluindu-i pe fascisti, a trebuit sa-i dezvaluim si pe comunistii sovietici, care i-au încurajat pe nazisti în savîrsirea crimelor si au intentionat sa se foloseasca de rezultatele crimelor acestora.

În Uniunea Sovietica arhivele au fost curatate demult si cu minutie, iar ceea ce a ramas, este aproape inaccesibil cercetatorilor. Am avut fericirea sa lucrez pentru putin timp în arhivele Ministerului Apararii al URSS, însa, absolut constient, aproape ca nu folosesc materiale de arhiva. Am multe materiale din arhivele germane de razboi, dar practic nici pe acestea nu le folosesc. Principala, mea sursa sunt publicatiile sovietice. Chiar si numai acestea sunt pe deplin suficiente ca sa-i puna pe comunistii sovietici la stîlpul infamiei si sa-i aseze pe banca acuzarii, alaturi de fascistii germani, ba chiar înaintea lor.

Principalii mei martori sunt: Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, toti maresalii sovietici din timpul razboiului si multi generali importanti, însisi comunistii recunosc ca ei, cu mîinile lui Hitler, au dezlantuit razboiul în Europa si au pregatit o lovitura prin surprindere asupra lui Hitler, ca sa cucereasca Europa distrusa de el. Valoarea spuselor mele tocmai în aceasta consta: criminalii însisi vorbesc despre crimele lor.

stiu ca multi vor sari în apararea comunistilor. Domnilor, eu am dat în vileag pe comunisti prin afirmatiile lor. Lasati-i sa se apere singuri.

Victor Suvorov

Decembrie 1987

Bristol

 

Capitolul 1 CALEA SPRE FERICIRE

Noi suntem partidul clasei, care duce la cucerirea lumii.
M. Frunze

Marx si Engels au prezis declansarea razboiului mondial si conflictele internationale de lunga durata, "de 15, 20, 50 de ani". Aceasta perspectiva nu-i speria. Autorii Manifestului comunist nu chemau proletariatul sa preîntîmpine razboiul, dimpotriva, pentru Marx si Engels viitorul razboi mondial era de dorit. Razboiul este mama revolutiei, razboiul mondial este mama revolutiei mondiale. Engels considera ca rezultatele razboiului mondial vor fi "epuizarea generala si crearea conditiilor pentru victoria finala a clasei muncitoare".

Marx si Engels n-au trait pîna la razboiul mondial, dar au avut un continuator- pe Lenin. Chiar la începutul primului razboi mondial, partidul lui Lenin s-a pronuntat pentru înfrîngerea propriei sale tari. Lasa dusmanii sa distruga si sa pustiasca tara, sa fie rasturnat guvernul, sa fie distruse relicvele sfinte ale patriei: proletarii, dupa cum se stie, n-au patrie, într-o tara devastata si înfrînta va fi mai lesne "de transformat razboiul imperialist în razboi civil". Asadar, fie furtuna cît de tare!

Lenin spera ca si în alte tari se vor gasi adevarati marxisti, capabili sa se ridice "deasupra intereselor îngust nationale" la lupta împotriva propriilor guverne, pentru transformarea razboiului mondial într-un razboi civil mondial, însa acesti marxisti nu s-au gasit în alte tari si, de aceea, perspectiva revolutiei mondiale s-a deplasat într-un viitor incert. Nu-i nimic! Daca nu este revolutie mondiala, barem sa se faca un prim pas catre ea. Înca din toamna anului 1914, Lenin adopta un original program minimal: daca revolutia mondiala nu va avea loc ca urmare a primului razboi mondial, macar sa se rupa o bucatica; nu în toata lumea, macar într-o tara. Indiferent care. La început, sa cuprinda o tara, apoi aceasta sa fie folosita ca baza pentru pregatirea unui nou razboi mondial si pentru raspîndirea revolutiei în alte tari. "Proletariatul biruitor din acea tara se va ridica împotriva întregii lumi", provo-cînd dezordini si revolte în alte tari "sau pornind direct asupra lor cu forta armata" ("Despre lozinca Statelor Unite ale Europei"). Punînd problema unui program minimal de luare a puterii într-o tara, Lenin nu pierde din vedere perspectiva. Pentru el, ca si pentru Marx, revolutia mondiala ramîne steaua calauzitoare. Dar conform programului minimal, ca rezultat al primului razboi mondial, revolutia este posibila doar într-o singura tara. Cum se va petrece mai apoi revolutia mondiala? Ca urmare la ce? în 1916 Lenin da un raspuns precis la aceasta întrebare: ca rezultat al CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI IMPERIALIST ("Programul de razboi al revolutiei proletare").

Poate ca gresesc, dar citind multe din cele scrise de Hitler, n-am gasit nici un fel de indicii ca în 1916 Adolf Schicklgruber visa al doilea razboi mondial. Lenin însa visa. Mai mult, Lenin a fundamentat teoretic în aceasta perioada necesitatea unui astfel de razboi pentru edificarea socialismului în întreaga lume. Evenimentele au evoluat tumultuos, în anul urmator a avut loc revolutia din Rusia. Lenin se duce în graba în Rusia. Aici, în viitoarea confuziei si arbitraritatii, el si partidul sau mic, dar organizat pe principii militare, pun mîna pe putere printr-o revolutie. Pasii lui Lenin sunt simpli, dar perfizi, în primul moment al formarii statului comunist Lenin emite "Decretul asupra pacii". Nu era deloc rau pentru propaganda, însa Lenin voia pace nu pentru pacea în sine, ci pentru a-si consolida puterea. Dupa decret, milioane de soldati înarmati s-au napustit de pe front spre casa. Prin decretul asupra "pacii", Lenin a transformat razboiul imperialist în razboi civil, a cufundat tara în haos, consolidînd puterea comunistilor si recucerind putin cîte putin teritorii pe care le-a supus. Soldatii care au dat buzna de pe front au jucat rolul de spargator de gheata ce despica Rusia.

Rezultatul razboiului civil a fost acea "epuizare generala", dorita înca de Marx, care i-a permis lui Lenin sa-si sustina si sa-si consolideze puterea.

În politica externa pasii lui Lenin sunt la fel de perfizi; si aici el foloseste acelasi principiu: voi încaierati-va, iar eu deocamdata ma uit de pe margine, iar cînd voi va veti slabi unul pe altul…

În martie 1918, Lenin încheie cu Germania si aliatii ei pacea de la Brest. În acest timp, situatia Germaniei era deja disperata. Sesizeaza acest lucru Lenin? Fireste. De aceea si semneaza actul de pace care:

– da mîna libera lui Lenin în lupta pentru întarirea dictaturii comuniste în interiorul tarii;

– ofera Germaniei importante resurse si rezerve pentru continuarea razboiului în Apus, epuizînd atît Germania, cît si pe aliatii occidentali.

Încheind un document separat cu inamicul, Lenin a tradat aliatii Rusiei. Dar Lenin a tradat însasi Rusia. La începutul lui 1918, victoria Frantei, Marii Britanii, Rusiei, SUA si a altor tari asupra Germaniei si aliatilor acesteia era aproape si inevitabila. Rusia a pierdut în razboi milioane de soldati si avea dreptul deplin sa se numere printre învingatori, alaturi de aliatii occidentali. Lui Lenin nu-i mai trebuia însa o astfel de victorie; lui îi trebuia revolutia mondiala. Lenin recunoaste ca "pacea" de la Brest n-a fost încheiata în interesele Rusiei, ci în interesul revolutiei mondiale, în interesul instaurarii comunismului în Rusia si în alte tari. Lenin recunoaste ca a pus dictatura mondiala a proletariatului si revolutia mondiala deasupra oricaror interese nationale" (Dare se seama a CC la Congresul al VlII-lea al RKP(b)[1]).

Înfrîngerea Germaniei era deja iminenta, dar Lenin încheie o "pace" prin care Rusia renunta la drepturile sale de învingator. Mai mult, Lenin da fara lupta Germaniei un milion de kilometri patrati, cele mai fertile pamînturi si cele mai industrializate zone ale tarii; mai mult, plateste si o contributie în aur. De ce?!

Iata de ce: "Pacea" de la Brest disponibiliza milioane de soldati rusi, iar aceste milioane, neconduse de nimeni, au plecat spre casa, distrugînd în cale bazele statalitatii si democratia abia nascuta, "pacea" de la Brest a constituit începutul unui crunt razboi civil, mult mai sîngeros si mai crud decît primul razboi mondial, în timp ce fiecare lupta cu fiecare, comunistii îsi întareau si îsi extindeau puterea; iar mai apoi, dupa cîtiva ani, au supus întreaga tara.

"Pacea" de la Brest nu este îndreptata numai împotriva intereselor nationale ale Rusiei; ea este îndreptata si împotriva Germaniei, în sensul si în spiritul ei, "pacea" de la Brest este o prefigurare a pactului Molotov-Ribben-trop. Calculul lui Lenin din 1918 si calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleasi: lasa Germania sa navaleasca asupra Apusului, las-o sa se epuizeze, caci cu aceasta ocazie se vor epuiza si aliatii occidentali, pîna la ultima suflare. Cu orice pret vom ajuta Germania sa se epuizeze, apoi…

În momentul cînd din ordinul lui Lenin se semneaza la Brest "pacea" cu Germania, la Petrograd se desfasoara o activitate intensa de pregatire a rasturnarii guvernului german, în acest timp, la Petrograd se tipareste într-un tiraj de jumatate de milion ziarul comunist în limba germana Die Fackel. Înca înainte de semnarea "pacii" de la Brest, în ianuarie 1918, la Petrograd a fost creat grupul comunist german "Spartak". De asemenea, ziarele Die Weltrevolution si Die Rote Fahne n-au aparut în Germania, ci în Rusia comunista, din ordinul lui Lenin, care tocmai semnase "pacea" cu Germania, în Germania anilor '20, comunismul a prins radacini adînci. Sa nu uitam ca Lenin a pus umarul la aceasta chiar în momentul cînd Germania ducea un razboi istovitor si fara speranta în Occident, iar Lenin semnase cu guvernul german un acord "de pace".

Calculul lui Lenin este limpede: epuizat de razboi, Imperiul german nu va mai rezista. Razboiul se termina prin distrugerea imperiului si prin^ revolutie. Lenin anuleaza imediat acordul de pace. În Europa ruinata de razboi, pe ruinele imperiilor, apar state comuniste uimitor de asemanatoare cu regimul leninist al bolsevicilor. Lenin jubileaza: "Suntem în pragul revolutiei mondiale!" Abandoneaza programul minimal. Nu mai vorbeste de necesitatea celui de-al doilea razboi mondial, crezînd ca revolutia mondiala se poate înfaptui ca rezultat al primului razboi mondial.

Lenin creeaza Cominternul, care se defineste pe sine ca Partidul comunist mondial si îsi propune drept tel crearea Republicii sovietice socialiste mondiale.

Însa n-a urmat revolutia mondiala. Regimurile comuniste din Bavaria, Bremen, Slovacia si Ungaria s-au dovedit a fi slabe si neviabile, partidele de stînga din tarile occidentale au manifestat slabiciune si nehotarîre în luarea si mentinerea puterii, în acel moment Lenin putîndu-le sustine doar moral: toate fortele bolsevicilor erau împîn-zite pe fronturile interne, în lupta împotriva popoarelor Rusiei, care nu doreau comunismul.

De abia în 1920 si-a întarit Lenin suficient pozitia în interiorul Rusiei, aruncînd în lupta imediat forte uriase în Europa ca sa urneasca din loc revolutia.

În Germania momentul propice trecuse deja, totusi Germania anului 1920 constituia un cîmp favorabil pentru luptele de clasa. Germania era ruinata si umilita. Toate idealurile ei erau profanate, în tara se instalase o crunta criza economica: în martie 1920, Germania a fost zguduita de greva generala la care, conform unor surse, au participat peste 12 milioane de oameni. Germania era un butoi cu pulbere, mai trebuia o scînteie… Marsul oficial al Armatei Rosii (marsul lui Budionnîi) cuprinde cuvintele: "Da Varsovia! Da Berlinul!" Teoreticianul comunistilor sovietici, Nikolai Buharin, proclama în ziarul Pravda o lozinca si mai ferma: "înainte, catre zidurile Parisului si ale Londrei!" însa în calea legiunilor rosii se afla Polonia, între Rusia sovietica si Germania nu exista granita comuna. Ca sa aprinda flacara revolutiei, trebuie distrusa bariera despartitoare, Polonia libera si independenta. Spre nenorocirea comunistilor, în fruntea armatelor sovietice se afla un comandant care nu stia nici o boaba de strategie, M.N. Tuhacevski… Armatele lui Tuhacevscki au fost înfrînte lînga Varsovia si au scapat cu o fuga rusinoasa, în momentul critic, s-a dovedit ca Tuhacevski n-are rezerve strategice, acest fapt hotarînd rezultatul luptei, înfrîn-gerea lui Tuhacevski n-a fost întîmplatoare: cu o jumatate de an înaintea "campaniei eliberatoare sovietice asupra Varsoviei si Berlinului", Tuhacevski "fundamentase teoretic" ideea inutilitatii rezervelor strategice în razboi.

Strategia are legi simple, dar neînduratoare. Unul din principii este concentrarea. Principalul "secret" al strategiei este ca în momentul hotarîtor sa concentrezi o putere zdrobitoare împotriva punctului cel mai vulnerabil al inamicului. Ca sa concentrezi puterea, trebuie s-o ai în rezerva. Tuhacevski n-a înteles acest lucru si a platit, pentru nepriceperea sa, iar revolutia din Germania a trebuit sa fie amînata pentru 1923…

Înfrîngerea hoardelor lui Tuhacevski în Polonia a avut consecinte nefaste pentru bolsevici. Rusia, care paruse bolsevicilor complet înecata în sînge si supusa controlului lor, s-a desteptat brusc, într-o încercare disperata de a arunca povara dictaturii comuniste. A intrat în greva Piterul muncitoresc, leaganul revolutiei. Muncitorii cer pîine si libertate. Bolsevicii înabusa actiunile lor dar, deodata, escadra Flotei baltice trece de partea muncitorilor. Marinarii Kronstadtului, aceiasi care daruisera puterea lui Lenin si lui Trotki, cer sa se curete Sovietele de comunisti, în tara se ridica valul manifestatiilor taranesti, în padurile din Tambov, taranii au organizat o armata anticomunista bine organizata, dar prost înarmata. Ei, Tuhacevski, descurc-o! si Tuhacevski, cu sînge rece, si-a spalat rusinea esecului sau strategic. Cruzimea lui Tuhacevski la Kronstadt a devenit legendara. Nimicirea taranilor din gubernia Tambov a ramas una dintre cele mai înfricosatoare pagini din toata istoria omenirii, iar autorul acestei pagini este Tuhacevski. Secolul XX cunoaste destui mari criminali sîngerosi: Ejov, Himmler, Pol Pot. Dupa sîngele varsat, Tuhacevski ocupa unul dintre primele locuri; în timp, însa, le-a fost precursor.

În 1921, Lenin introduce Noua Politica Economica (Novaia Economiceskaia Politika-NEP).- Aceasta politica n-avea nimic nou, era vechiul si bunul capitalism. Comunistii trebuiau sa pastreze puterea si în acest scop faceau orice compromis, chiar si adoptarea unor elemente ale pietei libere. Se considera ca Kronstadt si Tambov sunt cauzele principale care l-au fortat pe Lenin sa introduca unele elemente ale pietei libere si sa slabeasca presiunea ideologica asupra societatii! Eu cred ca motivele trebuie cautate mai în adîncime: în 1921 Lenin a înteles ca primul razboi mondial nu a provocat revolutia mondiala. Trebuia, la sfatul lui Trotki, sa se treaca la revolutia permanenta, dînd lovitura dupa lovitura verigilor slabe ale societatii libere, si, în acelasi timp, sa se pregateasca al doilea razboi mondial, cel care va aduce "eliberarea" definitiva. Chiar înaintea adoptarii NEP-ului, în decembrie 1920, Lenin vorbea despre razboiul mondial: "…un astfel de razboi este inevitabil".

si iarasi îl amintesc pe Hiller. Nu-1 apar, ci pur si simplu remarc ca în 1920 el n-a afirmat public nimic privind inevitabilitatea si dorinta unui al doilea razboi mondial. Iata însa ce declara Lenin în acea vreme: "Am încheiat o prima perioada a razboaielor, trebuie sa ne pregatim pentru o a doua". Pentru asta a luat fiinta NEP-ul. Pacea este o pauza pentru razboi. Astfel spune Lenin, astfel spune Stalin, astfel spune Pravda. NEP-ul este o scurta pauza pentru viitoarele razboaie. Comunistii trebuie sa-si puna ordine în tara, sa-si consolideze puterea, sa dezvolte o industrie de armament puternica, sa pregateasca populatia pentru viitoarele razboaie, pentru lupte si "campanii eliberatoare".

Implementarea elementelor pietei libere nu a însemnat renuntarea la pregatirea revolutiei mondiale si a celui de-al doilea razboi mondial, cel care trebuia sa o genereze, în anul urmator a fost creata Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste-URSS. Declaratia de constituire informa ca acesta este doar primul pas în crearea Republicii Sovietice Socialiste Mondiale? se prevedea ca numarul de republici sa se extinda pîna cînd întreaga lume va intra în componenta URSS.

Declaratia de constituire a URSS a fost o DECLARAŢIE DESCHISĂ sI DIRECTĂ DE RĂZBOI FĂCUTĂ RESTULUI LUMII. Ea este valabila si astazi. Nimeni n-a modificat-o. Între cartea lui Hitler, Mein Kampf, si declaratie exista o deosebire. Hitler si-a scris cartea mai tîrziu, ea fiind punctul de vedere al unei singure persoane: lupta MEA. Declaratia de constituire a URSS este un document oficial privind telul fundamental al unui stat imens: a nimici si a supune toate celelalte state ale lumii.

Capitolul 2 DUsMANUL PRINCIPAL

Daca de la un oarecare capat va începe zguduirea revolutionara a Europei, acesta va fi Germania… si victoria revolutiei în Germania înseamna asigurarea victoriei revolutiei internationale

I.V. Stalin

În 1923, Germania se afla din nou în pragul revolutiei. Lenin nu mai ia parte la conducerea tarii. Frîiele puterii sunt aproape în totalitate în mîna lui Stalin, desi nici tara, nici lumea întreaga, nici macar rivalii sai din partid n-au înteles deocamdata acest lucru.

Iata cum descrie Stalin însusi rolul sau în pregatirea revolutiei germane din 1923: "…comisia germana a Com-internului, în componenta Zinoviev, Buharin, Stalin, Trotki, Radek si o serie de tovarasi germani, a luat o serie de hotarîri concrete privind ajutorul direct pentru tovarasii germani în problema luarii puterii" (Cuvîntare la plenara CC si al ŢKK[2] al VKP(b)[3] l aug. 1927).

Secretarul personal al lui Stalin, Boris Bajanov, a descris pregatirea mai amanuntit. El spune ca au fost alocate mijloace uriase pentru revolutia germana, apoi s-a luat hotarîrea ca în general aceste mijloace sa nu cunoasca limite, în Uniunea Sovietica au fost mobilizati toti comunistii de origine germana si toti comunistii care stapîneau limba germana. Au fost pregatiti si trimisi în Germania sa actioneze în ilegalitate. Au fost trimisi nu numai comunisti sovietici de rînd, dar si conducatori de rang înalt printre care: comisarul poporului V. Schmidt, adjunctul presedintelui GPU[4], Unschlicht, membrii CC Radek, Piatakov si altii.

Reprezentantul plenipotentiar în Germania, Krestin-ski, a desfasurat o larga retea a unei agenturi secrete.. Reprezentanta plenipotentiara sovietica în Germania s-a transformat în centrul organizatoric al revolutiei. Prin reprezentanta treceau indicatiile Moscovei si sumele de bani care aici se prefaceau în vagoane de literatura subversiva, într-o avalansa de arme si munitii. "Unschlicht a fost însarcinat cu organizarea detasamentelor pentru insurectia armata, cu recrutarea si înarmarea lor. Tot el a fost însarcinat cu organizarea CC german pentru distrugerea burgheziei si a dusmanilor revolutiei, dupa luarea puterii" (B. Bajanov, Amintirile fostului secretar al lui Stalin, pag. 67). Biroul Politic sovietic a elaborat si aprobat planul detaliat al revolutiei si a fost stabilita data: 9 noiembrie 1923.

Revolutia însa nu a avut loc.

Din mai multe cauze.

Prima: masele au ales calea de mijloc-nu i-au urmat pe comunisti, ci pe social-democrati. Pentru luarea puterii, Partidul Comunist german n-avea sprijinul absolut necesar al maselor, în afara de aceasta, partidul s-a scindat în doua fractiuni, iar liderii ambelor fractiuni nu împartaseau opiniile lui Lenin si Trotki.

A doua: între Uniunea Sovietica si Germania nu exista granita comuna. Ca si cu trei ani în urma, Polonia le despartea. Daca ar fi avut granita comuna, Armata Rosie putea ajuta Partidul comunist german si pe nehotarîtii lideri ai acestuia…

A treia cauza, cea mai importanta: de mult Lenin nu mai conducea nici Uniunea Sovietica, nici revolutia mondiala. Era pe moarte. Avea multi urmasi: Trotki, Zinoviev, Kamenev, Rîkov, Buharin. Alaturi de acesti rivali "declarati", se afla modestul Stalin, pe care nimeni nu-l considera pretendent la putere, dar care, dupa cuvintele lui Lenin, "a concentrat deja în mîinile sale o putere imensa".

Revolutia germana din 1923 era condusa de la Kremlin, dar la timona revolutiei mondiale avea loc o lupta crunta. Nici unul dintre pretendentii vaditi la putere nu voia sa-si vada adversarul în rolul de conducator al revolutiei germane si prin urmare, al celei europene. Conducatorii se îmbulzeau la putere, dînd subordonatilor ordine contradictorii. Nu asa se putea obtine victoria.

În aceasta situatie vicleanul Stalin nu s-a catarat în vîrful puterii. A hotarît ca, pentru început, sa acorde întreaga atentie problemelor consolidarii definitive a puterii personale si abia dupa aceea sa se ocupe de toate celelalte probleme, printre care si de revolutia mondiala.

În anii urmatori, Stalin'îi lasa pe toti pretendentii la putere cu un etaj mai jos, apoi îi va lasa tot mai jos si mai jos, pîna la subsolurile Lubiankai[5]. Cucerind puterea, Stalin va îndeparta toate barierele aflate în calea revolutiei germane:

– face ordine în Partidul comunist german si-l obliga sa îndeplineasca orbeste ordinele Moscovei;

– stabileste granite comune cu Germania;

– nimiceste social-democratia germana.

Fireste, nu va nimici social-democratia cu mîinile sale. Dar a ucis oare Stalin pe cineva cu mîinile sale?

Conform lui Marx si Lenin, revolutia apare ca rezultat al razboiului. Razboiul ascute contradictiile, ruineaza economia, apropie natiunile si statele de acele trasaturi fatale, care distrug rînduiala obisnuita a vietii. Stalin a fost un adevarat marxist-leninist si a avut fata de problemele razboiului si pacii o pozitie principiala: daca social-de-mocratii, prin pacifismul lor, îndeparteaza proletariatul de revolutie (si de razboiul, care genereaza revolutia), înseamna ca trebuie declarat un razboi necrutator social–democratilor. La 7 noiembrie 1927, Stalin lanseaza lozinca: "Nu se poate termina cu capitalismul fara sa se termine cu social-democratismul" (fravda, Nr. 255, 6-7 nov., 1927). În anul urmator declara lupta cu social-democratia ca principala sarcina a comunistilor: "în primul rînd, lupta neobosita cu social-democratismul pe toate liniile… incluzînd aici si demascarea pacifismului burghez" (Voi. 11, pag. 202).

În relatia cu cei care doresc revansa si razboi, de pilda în relatia cu fascistii, pozitia lui Stalin nu mai este la fel de simpla si de principiala: ei trebuie sustinuti. Lasa-i pe fascisti sa-i nimiceasca pe pacifisti si pe social–democrati, lasa-i sa înceapa un nou razboi. Cu totii stim ce urmeaza dupa un mare razboi… În 1927, Stalin prevede venirea fascistilor la putere în Germania si considera o astfel de evolutie a evenimentelor ca fiind de dorit: "Faptul ca guvernele capitaliste se fascizeaza duce la înasprirea situatiei interne din tarile capitaliste si la manifestarea revolutionara a muncitorilor" (Cuvîntare la plenara unita a CC al ŢKK, l aug., 1927. A fost publicata pentru prima data abia peste 25 de ani: LV. Stalin, Opere complete, voi. 10, pag. 49). Stalin denumeste regimul lui Hitler "dictatura terorista" si subliniaza: "criza revolutionara va creste cu atît mai rapid, cu cît burghezia se va încurca în combinatiile sale, cu cît va apela mai des la metodele teroriste"; iar în darea de seama de la Congresul XVII al partidului, subliniaza: "Nu vorbesc despre fascism în general, ci în primul rînd despre fascismul de tip german". Dar Stalin îi sustine pe fascisti. Stalinistii zelosi, de exemplu membrul Biroului Politic al Partidului comunist german Hermann Remelle, îi sustin în mod deschis pe fascistii germani care aspira la putere. Rolul lui Stalin în cucerirea puterii de catre fascisti în Germania este covîrsitor. Voi trata totul în alta carte. Acum consemnez doar opinia lui Lev Trotki, enuntata în 1936: "Fara Stalin n-ar fi existat Hitler, n-ar fi existat Gestapo!" Despre clarviziunea lui Trotki si despre cunostintele lui în aceasta problema sta marturie o alta observatie a sa din noiembrie 1938: "Stalin a dat mîna libera lui Hitler si adversarilor sai si a împins Europa în razboi". Aceste lucruri au fost spuse pe vremea cînd Chamberlain se bucura ca nu va mai fi razboi, cînd Mussolini se considera un campion al pacii, iar Hitler nu daduse înca directiva de pregatire a cotropirii Poloniei, cu atît mai putin a Frantei. În momentul cînd Europa orbita rasufla usurata ca nu va fi razboi, Trotki stia deja ca acesta va începe în curînd si aflase cine este vinovatul. Ca sa-l credem definitiv pe Trotki, sa-i ascultam înca o previziune, enuntata la 21 iunie 1939 – în acest moment, aveau loc convorbiri intense între Marea Britanic, Franta si URSS împotriva Germaniei. Nimic nu arata posibilitatea unor surprize sau complicatii. Dar Trotki spune: "URSS se va deplasa cu toata forta la granita Germaniei, imediat ce al treilea Reich va intra în lupta pentru o noua împartire a lumii". Germania va lupta în Franta, iar Stalin va zdrobi "cu toata forta sa" statele neutre de la granita apuseana, apropiindu-se de cea germana.

Citind sintezele si previziunile lui Trotki acum, dupa 50 de ani, si apreciind astazi exactitatea lor, ne punem întrebarea: cum de le-a putut afla pe toate? Trotki nu a facut un secret din asta. El este autor al revolutiei comuniste, fauritor al Armatei Rosii, reprezentantul sovietic la convorbirile de la Brest. Este primul lider al diplomatiei sovietice si ex-comandant al Armatei Rosii, este fost conducator al URSS si fost cîrmaci al revolutiei mondiale. stie deci ce înseamna comunismul, Armata Rosie si cine este Stalin. Trotki spune ca toate previziunile lui se bazeaza pe publicatiile sovietice legale, în special pe informatiile secretarului Cominternului, Dimitrov.

Trotki este primul în lume ce a înteles jocul lui Stalin, pe care nu l-au priceput liderii occidentali, pe care nu l-a priceput la început nici Hitler.

Iar jocul lui Stalin este foarte simplu. Trotki însusi este victima acestui joc, de aceea îl si pricepe atît de bine. În alianta cu Zinoviev si Kamenev, Stalin l-a îndepartat pe Trotki de la putere. Apoi i-a îndepartat pe Zinoviev si Kamenev, în alianta cu Buharin. Apoi Stalin l-a îndepartat si pe Buharin. În fine, a îndepartat de la putere generatia cekistilor lui Dzerjinski cu mîinile lui lagoda. Apoi lagoda este eliminat cu sprijinul lui Ejov, dupa care Stalin îl elimina pe Ejov si generatia lui cu mîinile lui Beria s.a.m.d. Stalin îsi continua jocul si pe arena internationala, iar Trotki vede acest lucru. Pentru Stalin, fascismul german este doar un instrument.

Fascismul german este Spargatorul de Gheata al Revolutiei. Fascistii pot începe razboiul, iar acesta va conduce la revolutie. Spargatorul de gheata va face tandari Europa! Pentru Stalin, Hitler este furtuna purificatoare a Europei. Hitler poate face ceea ce lui Stalin nu-i convine sa faca.

În 1927, Stalin declara ca al doilea razboi imperialist este inevitabil, dupa cum inevitabila este si intrarea Uniunii Sovietice în acest razboi, însa vicleanul Stalin nu vrea sa înceapa razboiul si sa fie participant din prima zi: "Noi vom intra, dar vom intra ultimii, ca sa punem pe talerul cîntarului greutatea care, sa atîrne cel mai greu" (vol.7, pag. 14).

Stalin avea nevoie în Europa de crize, razboaie, dezordine, foamete. Pe toate le putea aduce Hitler. Cu cît Hitler va comite mai multe crime în Europa, cu atît mai bine pentru Stalin, cu atît mai multe motive pentru Stalin sa trimita Armata Rosie eliberatoare în Europa. Trotki a înteles toate aceste lucruri, înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial si chiar înainte de venirea lui Hitler la putere, în 1932, Trotki lamurea relatia lui Staliri cu fascistii germani în felul urmator: "Lasa-i pe ei sa vina la putere, sa se compromita, si atunci…"

Începînd din 1927, Stalin îi sustine din toate puterile sale (este drept, n-a aratat-o public niciodata) pe fascistii care aspirau la putere. Iar cînd acestia vor ajunge la putere, Stalin va depune toate eforturile ca sa-i împinga în razboi. Cînd acestia vor intra în razboi, Stalin va da ordin comunistilor din tarile democratice sa devina temporar pacifisti, sa demoralizeze armatele tarilor occidentale, cerînd încetarea "razboiului imperialist", si sa submineze fortele armate al tarilor respective.

Însa împingînd Spargatorul de Gheata asupra Europei democratice, Stalin l-a condamnat la pieire.

Cu cinci ani înainte ca fascistii sa vina la putere în Germania, Stalin planuieste deja nimicirea lor: "…a în-frînge fascismul, a rasturna capitalismul, a instaura puterea sovietica, a elibera coloniile din robie" (Opere complete, voi.11, pag. 212).

Fascismul este calaul Europei. Stalin sustine calaul, dar, înca înainte ca acesta sa-si înceapa sîngeroasa lui activitate, Stalin îi pregatea aceeasi soarta ca si a victimelor sale.

Capitolul 3 DE CE AU NEVOIE COMUNIsTII DE ARMAMENT

Oamenii mor pentru metal…

În 1933 colonelul german Heinz Guderian a vizitat uzina de locomotive din Harkov. Guderian informa ca, în afara de locomotive, uzina are si o productie secundara: tancurile. Numarul de tancuri produse: 22 pe zi.

Ca sa putem aprecia productia SECUNDARĂ a unei SINGURE uzine sovietice ÎN TIMP DE PACE, trebuie sa amintim ca, în 1933, Germania nu producea tancuri deloc, în 1939, Hitler a început al doilea razboi mondial, avînd 3195 de tancuri, adica mai putin decît putea produce uzina de locomotive din Harkov în jumatate de an, lucrînd în regim de pace.

Ca sa ne dam seama ce înseamna 22 de tancuri pe zi, trebuie sa spunem ca Statele Unite, dupa începerea celui de-al doilea razboi mondial, în 1940, avea circa 400 tancuri.

Care era calitatea tancurilor pe care Guderian le-a vazut la uzina de locomotive din Harkov? Erau proiectate de un adevarat geniu al tancurilor, americanul J.U. Christie. Nimeni n-a apreciat realizarile lui Christie, în afara de constructorii sovietici. Tancul american a fost cumparat si trimis în Uniunea Sovietica pe baza de documente false, conform carora era considerat tractor pentru agricultura, în Uniunea Sovietica "tractorul" s-a produs într-un mare numar, purtînd marca BT (bîstrohodnîi tank-tanc rapid). Primele BT-uri aveau viteza de 100 km pe ora[6]. Chiar si peste 60 de ani, orice tanchist va invidia o asemenea viteza.

Constructia tancurilor BT era simpla si rationala. Nici un tanc din lume, la acea vreme, incluzînd si tancurile produse de S.U.A., nu aveau o asemenea forma a blindajului. Cel mai bun tanc al celui de-al doilea razboi mondial, T-34, este urmasul direct al BT-ului. Forma corpului sau e o dezvoltare ulterioara a ideilor marelui constructor american. Dupa T-34, principiul pozitionarii înclinate a blindajelor-frontale a fost folosit la "Pantera" germana, apoi la toate celelalte tancuri din lume.

În anii '30, practic toate tancurile se faceau dupa schema: motorul la spate, transmisia în partea din fata. BT a constituit o exceptie: motorul si transmisia erau în partea terminala. Peste 25 de ani întreaga lume avea sa adopte principiul repartizarii componentelor BT-ului.

Tancurile BT s-au îmbunatatit permanent. Autonomia lor de cursa a ajuns pîna la 700 km. Peste 50 de ani, acest lucru mai era un vis pentru majoritatea tanchistilor. În 1936, tancurile din seria BT fortau prin albie, aproape pe sub apa, rîuri adînci. La sfîrsitul secolului XX nu toate tancurile posibililor adversari ai Uniunii Sovietice au asemenea posibilitate, în 1938, pe tancurile BT au început sa se instaleze motoare diesel. Restul lumii va începe sa faca acest lucru abia peste 10-20 de ani. În sfîrsit, tancurile BT erau utilate cu armament puternic pentru acele vremuri. Spunînd atîtea lucruri pozitive despre calitatea si numarul tancurilor sovietice, trebuie, de dragul adevarului, sa remarcam si un mic neajuns al lor: era IMPOSIBILA FOLOSIREA LOR PE TERITORIUL SOVIETIC.

Principalul avantaj al tancului BT era viteza. Aceasta calitate era dominanta fata de celelalte în asa masura încît a intrat în denumirea lui: tanc rapid.

BT este un tanc agresor. Conform caracteristicilor sale, BT seamana cu un calaret din hoardele fara de numar ale lui Genghis-Han: mic, dar foarte mobil. Marele cuceritor si-a învins toti adve 232d312c rsarii prin loviturile neasteptate ale unor colosale armate foarte mobile. Genghis-Han si-a nimicit adversarii în principal prin manevre impetuoase, nu prin forta armelor. N-avea nevoie de cavalerie, greu de urnit, ci de hoarde usoare, iuti, mobile, capabile sa strabata spatii uriase, sa forteze rîuri si sa iasa în spatele frontului inamic.

Exact asa erau tancurile BT. La 1 septembrie 1939, ele depaseau prin numar TOATE tipurile din TOATE tarile lumii. Mobilitatea, viteza si autonomia BT-urilor au fost obtinute pe seama unui blindaj rational, foarte usor si subtire. BT-urile se puteau folosi numai într-un razboi ofensiv, inclusiv în spatele frontului inamicului, în operatiunile ofensive impetuoase, cînd, asemenea unor hoarde, se arunca asupra teritoriului dusmanului si, ocolind focarele de rezistenta, navalesc în adîncime, unde nu exista trupe inamice, dar exista orase, poduri, uzine, aerodromuri, porturi, depozite, puncte de comanda si noduri de comunicatii.

Uimitoarele caracteristici ofensive ale tancurilor BT au fost obtinute si pe seama folosirii unei punti motoare unice. Pe drumuri de tara, BT-ul se deplasa pe senile, dar intrînd pe sosele, i se scoteau senilele grele si înainta pe roti, ca un automobil de curse. Este bine cunoscut faptul ca viteza este dependenta de starea carosabilului: sau automobilul de viteza, care se deplaseaza numai pe sosele bune, sau tractorul lent care merge pe unde este necesar. Maresalii sovietici au rezolvat dilema în folosul automobilului rapid: tancurile BT erau complet ineficiente pe drumurile proaste ale URSS. Cînd Hitler a început operatiunea "Barbarossa", practic toate tancurile BT au fost abandonate. Chiar si pe senile, era aproape imposibil sa fie folosite în afara drumurilor. Iar pe roti nu s-au folosit NICIODATĂ. Potentialul splendidelor tancuri BT n-a fost realizat, dar el NICI NU TREBUIA SĂ SE REALIZEZE PE TERITORIUL SOVIETIC.

BT a fost creat doar pentru actiuni în teritorii straine, altfel spus, doar în acele teritorii unde existau sosele bune. Sa privim la vecinii Uniunii Sovietice. Atunci, ca si acum, Turcia, Iran, Afganistan, China, Mongolia, Manciuria, Coreea de Nord nu aveau sosele bune. Jukov a folosit tancurile BT în Mongolia, unde terenul e neted ca-n palma, dar le-a folosit numai pe senile si a ramas foarte nemultumit: în afara drumurilor, senilele se rupeau des si chiar pe drumurile de campanie, tancurile se înnamoleau si patinau.

La întrebarea unde se putea profita cu succes de potentialul BT-urilor, exista un singur raspuns: în Europa centrala si de sud. Iar dupa scoaterea senilelor, tancurile BT puteau sa se foloseasca cu succes numai pe teritoriile Germaniei, Frantei si Belgiei.

La întrebarea ce este mai important pentru tancurile BT-rotile sau senilele, manualele sovietice din acei ani dau un raspuns limpede: rotile. Principala calitate a BT-ului este viteza, iar aceasta se realizeaza pe roti. senilele sunt doar un mijloc atunci cînd ajungi pe teritoriu strain, de exemplu, pe senile poti circula în Polonia, dar, ajun-gînd pe autostrazile germane, senilele trebuie scoase pentru a continua actiunea pe roti. senilele erau considerate un mijloc auxiliar, ce trebuie folosit o singura data; apoi ele se scot si trebuiesc uitate. La fel cum parasutistul foloseste parasuta numai ca sa ajunga în teritoriul inamic. Acolo el o arunca si actioneaza în spatele frontului, fara sa se mai împovareze cu o sarcina de prisos. Aceeasi atitudine era si fata de senilele tancurilor. Diviziile si corpurile de armata sovietice, înzestrate cu tancuri BT, n-aveau în componenta lor mijloace destinate transportului senilelor: dupa scoaterea lor, tancurile BT trebuiau sa duca razboiul pe roti, deplasîndu-se pe sosele perfecte, în spatele frontului inamicului.

Unor tipuri de tancuri sovietice li s-a dat denumirea în cinstea liderilor comunisti: KV-Klim Vorosilov, IS-losif Stalin, însa majoritatea au primit denumiri în care se pastreaza indexul "T". Uneori, acest index contine, în afara de "T", litera "O" (ognemetnîi-aruncator de flacari), "B" (bîstrohodnîi-rapid) "P" (plavaiuscii-plutitor), în treacat fie spus, Uniunea Sovietica a fost singura tara din lume care a produs în cantitati mari tancuri plutitoare, într-un razboi de aparare tancul nu trebuie sa pluteasca nicaieri, de aceea, atunci cînd Hitler a început operatiunea "Barbarossa", tancurile plutitoare sovietice au trebuit sa fie abandonate din cauza ineficientei lor într-un razboi de aparare. Producerea lor a încetat imediat, ca si producerea de BT-uri.

Dar aceasta este o digresiune. Important este altceva, în 1938 în Uniunea Sovietica încep intense lucrari de creare a unui tanc cu un index cu totul neobisnuit: "A-20". Ce înseamna "A"? Nici un manual militar sovietic nu raspunde la aceasta întrebare. Este posibil ca dupa publicarea acestei carti comunistii, antedatînd totul, sa inventeze interpretarea acestui index, însa deocamdata pentru multi experti indexul ramîne nedescifrat. Am cautat mult timp raspuns la aceasta întrebare si l-am gasit la uzina Nr. 183. E aceeasi uzina de locomotive, care, ca si mai înainte, în afara de locomotive, avea si o productie secundara. Nu stiu daca explicatia este corecta, dar veteranii spun ca sensul initial al indexului "A" înseamna "de autostrada". Personal, explicatia mi se pare convingatoare. Tancul A-20 este o evolutie din familia lui BT Daca principala caracteristica a BT-ului este inclusa în denumire, atunci pentru ce principala caracteristica a tancului A-20 sa nu fie introdusa în denumire? Destinatia principala a tancului A-20 este sa ajunga pe senile pîna la autostrada, iar acolo, scotîndu-i-se senilele, sa se trans­forme în regele vitezei.

Iar acum sa amintim ca, la sfîrsitul secolului XX, Uniunea Sovietica nu are nici un kilometru de sosea care s-ar putea defini cu termenul de autostrada. Cu 50 de ani în urma nu exista nici urma de autostrada pe teritoriul sovietic. si nici un stat limitrof nu avea vreo autostrada în 1938. Dar iata ca în anul urmator, 1939, prin pactul Molotov-Ribbentrop, Stalin a împartit Polonia si a stabilit granita comuna cu un stat care avea autostrada. Acest stat se numea Germania.

Se spune ca tancurile sovietice nu erau pregatite pentru razboi. Nu este asa. Ele nu erau pregatite pentru un razboi de aparare pe teritoriul propriu. Pur si simplu erau pregatite pentru un razboi pe alte teritorii.

Cantitatea si calitatea tancurilor sovietice îsi au corespondenta în cantitatea si calitatea avioanelor sovietice. Mistificatorii comunisti afirma acum: da, erau multe avioane, dar erau de calitate proasta. Erau avioane îmbatrînite, nu trebuie sa le luam în considerare, sa le consideram doar pe cele noi: MiG-3, Iak-1, Pe-2, IL-2, iar pe celelalte, pe acelea fabricate cu multi ani înainte de razboi, sa nu le luam în calcul, sunt vechi.

Dar iata ce gîndeste în problema "îmbatrînirii" pilotul britanic Alfred Price, care a zburat în viata sa pe patruzeci de tipuri de avioane si a petrecut în vazduh peste 4000 de ore. Iata parerea sa despre avionul de vînatoare sovietic "îmbatrînit": "Cel mai puternic dintre avioanele de vînatoare de serie din lume era în septembrie 1939 distrugatorul rus I-16, al constructorului Polikarpov…

La puterea de foc I-16 depasea de doua ori avionul "Messerschmidt-109E" si aproape de trei ori avionul "Spitfire-1". Dintre toate avioanele de vînatoare de dinainte de razboi I-16 era unic, în sensul ca numai el avea aparatori blindate în jurul pilotului. Cei care cred ca înaintea celui de-al doilea razboi mondial rusii erau niste mujici înapoiati si ca au evoluat ulterior, prin folosirea experientei germane, trebuie sa tina seama de fapte". (A. Price. World War II Fighter Conflict., pag. 18-21).

La toate acestea trebuie adaugat ca în august 1939 avioanele de vînatoare sovietice foloseau pentru prima oara în lume rachete în situatii de lupta. Mai trebuie adaugat un fapt: constructorii sovietici au creat unicul avion din lume cu carcasa blindata, un adevarat tanc zburator, numit IL-2, care avea opt proiectile cu reactie de mare putere, fapt ce satisface orice standard de calitate.

Asadar, care-i problema? De ce în timpul razboiului, înca din prima zi, aviatia sovietica a cedat întîietatea în aer? Raspunsul este simplu: cea mai mare parte a aviatorilor sovietici, incluzînd si pe pilotii de pe avioanele de vînatoare, N-AVEAU CUNOsTINŢĂ DESPRE LUPTELE AERIENE. Atunci ce-au învatat ? Au învatat sa loveasca tintele terestre. Regulamentele aviatiei de bombardament si de vînatoare sovietice orientau pilotii în sensul desfasurarii unei singure si grandioase operatiuni ofensive, în care aviatia sovietica, printr-o unica lovitura, va surprinde toata aviatia inamicului pe aerodromuri si va obtine suprematia în aer. Înca din 1929, ziarul sovietic Voina i revoliutia (Razboiul si revolutia), în editorialul Perioada initiala a razboiului, tragea o concluzie care apoi a fost repetata de regulamentele aviatice sovietice din 1940 si 1941: "Este extrem de avantajos sa manifestam initiativa si sa atacam noi cei dintîi dusmanul. Initiativa, manifestata printr-un atac al flotei aeriene asupra aerodromurilor si hangarelor inamicului, poate apoi sa se repercuteze asupra suprematiei aeriene".

Teoreticienii aviatiei sovietice n-aveau în vedere un inamic general, ci unul foarte bine determinat. Principalul teoretician al strategiei aviatice sovietice, A.N. Lapcinski, si-a ilustrat cartile cu cele mai amanuntite harti ale obiectivelor standard de bombardament. Printre acestea erau: nodul de cale ferata din Leipzig, Friederichstrasse si gara centrala din Berlin etc. Lapcinski explica cum trebuie aparat teritoriul sovietic: "O ofensiva hotarîta la sol atrage dupa sine, ca un magnet, fortele aeriene inamice si slujeste în cea mai buna masura apararii tarii în fata inamicului aerian… Apararea aeriana a tarii nu se înfap­tuieste printr-o manevra din adîncime, ci printr-o manevra în adîncime".

Iata de ce, în 1941, toata aviatia sovietica era concentrata la granite. Aerodromul de campanie al regimentului de aviatie 123, de pilda, se afla la doi kilometri de granita germana, în caz de razboi se va economisi combustibil la patrunderea avioanelor în spatiul inamicului, în cazul regimentului 123, ca si în cazul multor altora, zborurile trebuiau sa aibe loc deasupra teritoriului german.

Pîna la razboi si pe durata acestuia, Uniunea Sovietica a construit uimitor de multe avioane, remarcabile ca date tehnice si, în acelasi timp, simple, însa cele mai bune realizari ale aviatiei sovietice n-au fost acelea din domeniul crearii de avioane care sa distruga avioanele inamir cului în aer, ci în domeniul celor care sa distruga alte avioane si obiective ale inamicului la sol. Cea mai frumoasa realizare sovietica în domeniul tehnicii aviatice din acea perioada a fost IL-2, care era destinat lovirii inamicului la sol. Ţinta sa principala: aerodromurile. Creînd acest avion agresor, constructorul Iliusin a prevazut un mic detaliu de aparare, în prima varianta, IL-2 avea doua locuri: pilotul conduce avionul si loveste tintele, iar în spatele sau un tragator acopera semisfera posterioara de atacurile avioanelor de vînatoare ale inamicului. Stalin personal i-a telefonat lui Iliusin sa elimine locul tragatorului cu mitraliera, altfel spus, sa faca IL-2 cu un singur lor. IL-2 îi era necesar lui Stalin pentru situatia în care nici un avion de vînatoare al inamicului nu va reusi sa se înalte în aer…

Dupa începerea planului "Barbarossa", Stalin i-a telefonat din nou lui Iliusin si i-a dat ordin sa proiecteze IL-2 cu doua locuri: într-un razboi defensiv chiar si un avion agresor trebuie sa aiba armament de aparare.

1927-este anul cînd Stalin a luat definitiv si ferm frîiele puterii. Din acest moment, atentia lui Stalin nu este concentrata numai asupra întaririi dictaturii sale, ci si asupra problemelor întregii miscari comuniste si ale revolutiei mondiale.

1927-este anul cînd Stalin trage concluzia definitiva ca un al doilea razboi mondial este inevitabil, ca trebuie sa se lupte hotarît cu pacifismul social-democrat care frîneaza începutul razboiului si sa-i sustina pe fascistii ce aspirau la putere pentru ca mai apoi sa-i nimiceasca.

1927-este anul în care a început industrializarea URSS. Supraindustrializarea. Superindustrializarea. Industrializarea a fost planificata pe cincinale, iar primul cincinal a început chiar în 1927. De ce a fost nevoie de cincinale se poate judeca dupa urmatorul fapt. La începutul primului cincinal, Armata Rosie avea 92 de tancuri, iar la sfîrsitul acestuia, peste 4000. Totusi cresterea militara nu se observa atît de clar înca din primul cincinal. Nu s-a acordat principala atentie înarmarii, ci crearii unei baze industriale, care dupa aceea sa permita înarmarea.

Al doilea cincinal a însemnat o continuare a dezvoltarii bazei industriale. S-au facut: cocs, cuptoare Martin, hidrocentrale gigantice si uzine de oxigen, laminoare si bluminguri, mine pentru carbune si minereu. Productia de armament nu era înca în centrul atentiei. Desi nici pe aceasta n-o uita tovarasul Stalin: în primele doua cincinale, s-au produs 24708 avioane de lupta.

Iata însa ca al treilea cincinal, care trebuia sa se încheie în 1942, înseamna un avînt al productiei. Al productiei de razboi, în cantitati gigantice si de calitate deosebita. Industrializarea a fost platita, dar cu ce pret! Stalin a platit industrializarea cu nivelul de trai al populatiei, care era foarte scazut. A vîndut pe piata externa enorme rezerve de aur, platina, diamante. In cîtiva ani,

Stalin a vîndut ceea ce natiunea a acumulat vreme de sute de ani. Stalin a jefuit bisericile si manastirile, depozitele imperiale si muzeele. Au fost scoase la mezat icoane si bucoavne nationale nepretuite. Au fost trimise la export tablourile unor mari maestri ai Renasterii, colectiile de briliante, tezaurele muzeelor si bibliotecilor. Stalin a exportat lemn si carbune, nichel si mangan, petrol si bumbac, icre, blanuri, grîne si multe-multe altele, însa era insuficient. si atunci, în 1930, Stalin a început o colectivizare sîngeroasa. A mînat cu forta pe tarani în colhozuri, pentru ca apoi sa le ia pîinea pe degeaba. Toata pîinea. In jargonul comunist, acest furt s-a numit "a pompa mijloace din agricultura în industria grea". Rezultatul colectivizarii si al foametei care i-a urmat este urmatorul: 10-16 milioane de morti, de ucisi în lagare. Asupra tarii s-a abatut, în sensul propriu al cuvîntului, canibalismul, în acest timp Stalin vindea peste hotare 5 milioane tone de cereale în fiecare an.

Pentru ce a trebuit colectivizarea? Pentru industrializare. Dar pentru ce a trebuit industrializarea? Pentru a ridica nivelul de trai al poporului? Nicidecum, înainte de industrializare si de colectivizare, în timpul NEP-ului, viata era suportabila. Daca nivelul de trai al poporului ar fi interesat pe tovarasul Stalin, n-ar fi trebuit nici colectivizare, nici industrializare, ci ar fi trebuit pastrat NEP-ul. Industrializarea si colectivizarea n-au fost destinate nicidecum ridicarii nivelului de trai al poporului. Dimpo­triva, acest nivel a coborît într-un asemenea hal încît era mai rau ca pe vremea lui Genghis-Han. De curînd Robert Conquest a scris o teribila carte despre cincinalele sîn-geroase, carte ce cuprinde sinistre fotografii cu acei co-pii-schelet. Fapte mai odioase decît cele din Etiopia comunista sau din Cambodgia comunista a lui Pol Pot. Asadar, industrializarea si colectivizarea n-au avut loc pentru a se ridica nivelul de trai, ci pentru a se produce armament în cantitati uriase. Pentru ce aveau nevoie comunistii de arme? Ca sa apere oamenii? Nu. Daca Stalin ar fi platit pentru tancurile de autostrada, pentru matasea parasutelor, pentru tehnologia militara occidentala doar patru milioane tone de cereale pe an, nu cinci, milioane de copii ar fi ramas în viata, în toate tarile armele slujesc apararii populatiei, în primul rînd a copiilor, viitorul natiunii, de mizerie si alte nenorociri, în Uniunea Sovietica lucrurile au stat invers; populatia, includem aici si copii, a fost supusa unei mizerii crunte ca sa se poata produce arme.

Primul razboi mondial a fost în întregime un picnic vesel în comparatie cu industrializarea stalinista. În patru ani de zile, toate tarile participante la acest razboi au pierdut 10 milioane de oameni; Rusia, prin industrializare, 23 milioane. Aici, în timp de PACE, de dragul tancurilor de autostrada si a avioanelor agresor, Stalin a ucis cu mult mai multi oameni. PACEA COMUNISTĂ S-A DOVEDIT A FI MULT MAI ÎNGROZITOARE DECÎT RĂZBOIUL IMPERIALIST.

Sporirea puterii militare sovietice n-a fost dictata nicidecum de amenintarea externa, caci a început ÎNAINTEA venirii lui Hitler la putere. Sacrificarea vietii a milioane de copii de dragul producerii de armament s-a petrecut concomitent cu sfortarile gigantice ale lui Stalin de a elimina pe pacifistii occidentali si de a-i sprijini pe fascisti.

Se poate obiecta ca Stalin a jertfit milioane de oameni, dar a faurit arme ca sa-i apere pe ceilalti. Nu, am vazut deja si vom vedea în continuare, ca armele faurite pentru apararea teritoriului si a oamenilor sai nu erau potrivite, acestea n-au putut fi utilizate conform destinatiei lor sau au fost pur si simplu aruncate.

Daca uriasele arsenale de arme nu s-au creat pentru apararea propriului teritoriu si a propriei populatii, a-tunci care era destinatia lor?

Tovarasi comunisti, aveti cuvîntul!

Capitolul 4 DE CE A ÎMPĂRŢIT STALIN POLONIA

Noi lucram asupra unei cauze, care, în caz de succes, va crea o cotitura în întreaga lume si va elibera întreaga clasa muncitoare.

I.V. Stalin

La 22 junie 1941, Germania a atacat prin surprindere si în chip perfid Uniunea Sovietica. E un fapt istoric. Totusi e un fapt bizar, înainte de al doilea razboi mondial, Germania nu avea granite comune cu Uniunea Sovietica si, în consecinta, n-o putea ataca, cu atît mai mult "prin surprindere". Germania si Uniunea Sovietica erau separate de bariera compacta a unor state neutre. Pentru ca razboiul sovieto-german sa poata avea loc, era necesar sa fie create conditiile corespunzatoare: sa se distruga bariera statelor neutre si sa se stabileasca granite comune sovieto–germane.

Oricine este interesat de data de 22 iunie 1941 -, înainte de a-l blestema pe Hitler si a-l învinui de perfidie, este obligat barem lui însusi sa-si raspunda cinstit la doua întrebari:

– cine a distrus bariera despartitoare a statelor neutre dintre Germania si Uniunea Sovietica?

– de ce?

Bariera dintre Germania si URSS era dubla si doar într-un singur loc era simpla. Polonia era singura tara, care avea granite si cu Uniunea Sovietica si cu Germania. Polonia era calea cea mai dreapta, cea mai scurta, cea mai comoda între URSS si Germania. Polonia era partea cea mai subtire a zidului despartitor. Se întelege ca potentialul agresor, care dorea ca razboiul sovieto-german sa aiba loc, trebuia sa încerce sa perforeze un coridor chiar pe aici.

Dimpotriva, acea tara care nu dorea un razboi sovieto-german, trebuia, cu toata puterea fortelor armate, cu toata diplomatia sa, cu toata puterea autoritatii internationale, sa nu admita inamicul pe teritoriul polonez, în caz extrem sa înceapa razboiul împotriva sa înca din Polonia, neadmitînd apropierea de granitele ei.

Închipuiti-va ca, aflat dincolo de un perete, un canibal anunta cu glas de tunet intentia lui de a va crîmpoti bucata cu bucata.

Dupa ce v-a convins de intentiile lui canibalice, începe sa darîme peretele despartitor. Care va fi reactia dumnea­voastra? Imaginati-va ca acest canibal întîmpina oarecare greutati în darîmarea peretelui si va cere ajutor în întreprinderea sa. Fara ajutorul dumneavoastra nu poate face o gaura în perete, prin urmare nu va putea sa va friga la foc scazut. Cum veti reactiona la o asemenea propunere?

Hitler si-a exprimat intentiile absolut deschis. Stalin l-a numit în mod public canibal, însa Hitler nu putea sa-l atace pe Stalin, n-avea granite comune. Hitler s-a adresat lui Stalin cu propunerea de a depune eforturi comune în vederea realizarii unei sparturi în zidul despartitor. Stalin a primit cu bucurie propunerea si a darîmat cu nespus entuziasm zidul polonez, perforînd un coridor în întîmpinarea lui Hitler. Motivele lui Hitler sunt explicabile. Dar cum sa explici actiunile lui Stalin?

Istoricii comunisti au nascocit tot felul de explicatii ale actiunilor Uniunii Sovietice.

Prima explicatie: sfîsiind si înecînd în sînge Polonia, am deplasat granitele noastre spre apus, adica ne-am consolidat securitatea. Ciudata explicatie. Granitele sovietice au fost într-adevar deplasate cu 200-300 de kilometri, dar prin aceasta Germania si le-a deplasat pe ale ei cu 300-400 de kilometri spre rasarit, în acest fel securitatea Uniunii Sovietice n-a crescut, dimpotriva, a scazut. Însa în afara de aceasta, a aparut un factor cu totul nou, o granita comuna sovieto-germana si, ca urmare, posibilitatea unui razboi.

A doua explicatie: lovind cu toporul în spatele Poloniei în momentul luptei ei disperate împotriva fascistilor, noi am încercat sa amînam începerea razboiului sovieto-german… Aceasta explicatie face parte din ciclul lui Gîga: dam foc casei vecinului, în acest caz focul va ajunge la casa noastra mai tîrziu decît la altii.

A treia explicatie: Franta si Marea Britanic n-au vrut sa încheie un acord cu noi, de aceea… Ce gogoasa! De ce Franta si Marea Britanic trebuiau sa apere Uniunea Sovietica, de vreme ce Uniunea Sovietica îsi propunea drept scop rasturnarea democratiilor peste tot în lume, deci si în Franta, si în Marea Britanic? în definitiv, Occidentului nici nu-i pasa daca Hitler va ataca Rasaritul sau nu. Însa tarilor Europei rasaritene le pasa. Daca Hitler se va întoarce asupra Rasaritului, ele vor fi cele dintîi victime. De aceea, tarile Europei rasaritene ar fi urmat sa fie aliatii firesti ai URSS. Cu ele trebuia sa se încheie o alianta împotriva lui Hitler. Însa Stalin n-a cautat o asemenea alianta, iar în cazurile în care au existat acorduri, Uniunea Sovietica nu si-a îndeplinit obligatiile de aliat. Stalin ar fi putut sa ramîna neutru, însa în loc de aceasta el a lovit cu toporul în spatele acelora care luptau împotriva fascismului.

Istoricii comunisti au nascocit si alte explicatii asemanatoare. Fiecare dintre ele are însa cel putin doua cusururi:

– este inventata la o data ulterioara;

– ignora în totalitate pozitia conducatorilor sovietici, desi aceasta pozitie a fost enuntata mult mai limpede si mai pe înteles decît pozitia lui Hitler din scrierile si cuvîntarile sale.

Spargînd un coridor în zidul despartitor, Hitler a considerat acest lucru suficient si s-a ocupat de problemele sale occidentale, africane, mediteraneene sau atlantice.

Ce trebuia sa faca Stalin, avînd în fata lui o spartura cu latimea de 570 km si o oarecare perioada de timp la dispozitie? Corect! Trebuia sa-si întareasca apararea în aceasta portiune. De-a lungul vechilor granite exista o linie puternica de raioane întarite. Aceasta trebuia imediat consolidata si definitivata, iar în spatele ei trebuia creata o a doua linie de aparare, a treia… a cincea. Trebuiau minate imediat soselele, podurile, cîmpiile, trebuiau sapate santuri antitanc, trebuia o acoperire cu artilerie antitanc… Mai tîrziu, în 1943, la Kursk, Armata Rosie s-a pregatit pentru respingerea atacului inamicului, într-un termen scurt si pe un front urias, armatele sovietice au construit sase fîsii de aparare neîntrerupte, cu o lungime de sute de kilometri fiecare si cu o adîncime de 250-300 kilometri. Fiecare kilometru era întesat de transee, de santuri de comunicatie, de adaposturi, de cuiburi de foc. Densitatea medie de minare a ajuns la 7000 de mine antitanc si antiinfanterie pe kilometru de front defensiv, iar densitatea de artilerie antitanc a ajuns pîna la un nivel impresionant: 41 guri de foc pe fiecare kilometru, fara sa luam în considerare artileria de cîmp si antiaeriana, precum si tancurile îngropate în pamînt. Astfel, în cîmp deschis, a fost creata în scurt timp o aparare inexpugnabila.

În 1939, conditiile de aparare erau cu mult mai bune: paduri, rîuri, mlastini, sosele. Armatele sovietice puteau construi o linie puternica la noua granita sovieto-germana, caci spartura nu era prea întinsa.

Însa în acest moment Uniunea Sovietica a încetat productia de tunuri antitanc si antiaeriene. În loc sa faca acest spatiu de netrecut, l-au facut imediat usor penetrabil. S-au construit sosele si poduri, s-a dezvoltat reteaua de cai ferate. Obstacolele antitanc existente au fost distruse sau acoperite cu pamînt.

Unul din participantii la acele evenimente, colonelul GRU I.G. Starinov, descrie suficient de sincer aceste lucruri, în felul urmator: "S-a creat o situatie stupida. Cînd eram în contact cu armatele slab echipate ale unor mici state, granitele noastre erau într-adevar închise cu lacatul. Iar cînd Germania fascista ne-a devenit vecin complexele defensive construite mai înainte de-a lungul granitei au fost parasite si chiar partial demontate" (Minele îsi asteapta ora lor, pag. 176). "Directia tehnica a Armatei Rosii a facut o cerere pentru 120.000 de mine de cale ferata cu actiune întîrziata. Aceasta cantitate ar fi ajuns pe deplin pentru ca, în cazul invaziei armatei germane, sa fie paralizate toate transporturile pe calea ferata în spatele inamicului, fata de care el depindea întru totul, însa în locul cantitatii comandate s-au primit… 120 de mine" (idem, pag. 186). Iar mina este arma cea mai simpla, cea mai ieftina si foarte eficace.

Productia de mine în Uniunea Sovietica era uriasa; dupa ce s-a facut acea trecere prin zid, productia lor a fost însa redusa.

Cu ce se ocupa Stalin în afara de distrugerea propriei sale aparari? Se ocupa cu distrugerea barierei statelor neutre. Lui Hitler i-a ajuns o singura spartura în zid. Lui Stalin nu. Hitler (cu ajutorul lui Stalin) a nimicit puterea statala numai într-unul din statele barierei despartitoare. Stalin (fara ajutor din alta parte) a facut acest lucru în trei state (Estonia, Lituania, Letonia), a încercat s-o faca si în a patra tara (Finlanda) si s-a pregatit intens sa faca acest lucru în cea de-a cincea (România), rupînd în prealabil din ea o mare bucata din teritoriu. Hitler a voit sa faca doar o spartura în zid, Stalin a voit sa darîme întreg zidul.

si Stalin si-a atins scopul. La doar zece luni de la semnarea pactului "de neagresiune", prin sfortarile lui Stalin, bariera despartitoare a fost distrusa în totalitate, de la Oceanul înghetat si pîna la Marea Neagra. N-au mai ramas state neutre între Stalin si Hitler si astfel s-au creat conditii pentru agresiune.

În acest scurt interval de timp toti vecinii dinspre vest ai lui Stalin i-au devenit victime, în afara de tarile care aveau granita cu Uniunea Sovietica, a cazut în robie si Lituania, care n-avusese mai înainte granita comuna cu Uniunea Sovietica. Aparitia armatelor sovietice în Lituania a însemnat ca ele au ajuns acum la adevarata granita cu Germania. Mai înainte, granita ruso-germana trecea pe teritoriul polonez subjugat. Acum, armatele sovietice au iesit la granita Prusiei Rasaritene. Aici nu se mai poate spune nicidecum ca Hitler-canibalul a strapuns un coridor spre Rasarit, iar prostul de Stalin l-a ajutat. Nu, însusi Stalin a sfredelit un coridor spre Apus, fara ajutorul nimanui.

La întrebarea: "De ce a fost de acord Stalin sa-l ajute lui Hitler sa strapunga un coridor relativ îngust prin Polonia?", istoricii comunisti au încercat sa nascoceasca raspunsuri, dar fara succes. Iar problema "de ce a distrus Stalin toata bariera" prefera sa n-o ridice. Dar sa nu ne mai framîntam creierii. Are cuvîntul Stalin. El singur raspunde clar si precis la aceasta întrebare: "Istoria spune ca atunci cînd un stat vrea sa se lupte cu un alt stat, statul respectiv începe sa caute granite prin intermediul carora poate sa ajunga la granitele statului pe care vrea sa-l atace" (Pravda, 5 martie, 1936).

Întrebare: "Intentiona oare Armata Rosie sa se opreasca la limitele atinse?"

Raspunsul Maresalului Uniunii Sovietice S.K. Timosenko: "În Lituania, Letonia si Estonia a fost nimicita puterea mosierilor si a capitalistilor, putere urîta de cei ce muncesc. Uniunea Sovietica a sporit impresionant si si-a deplasat granitele spre Apus. Lumea capitalista a fost nevoita sa se restrînga un pic si sa cedeze. Insa nu ne sta în caracter noua, luptatorilor Armatei Rosii, sa ne înfumuram si sa ne gasim pacea numai cu cele atinse!" (Ordinul Comisarului poporului pentru aparare, Nr. 400, 7 nov. 1940).

Aceasta nu este o cuvîntare si nici un comunicat TASS. Este un ordin al Armatei Rosii… Dar mai la vest de granita sovietica se afla doar Germania sau tarile aliate cu ea. Sa se deplaseze mai departe granitele spre Apus? în dauna Germaniei? Dar cu Germania tocmai fusese semnat un pact…

Capitolul 5 PACTUL sl REZULTATELE SALE

Stalin a fost mai viclean decît Hitler. Mai viclean si mai perfid.

A. Antonov-Ovscenko

Din exterior totul pare la paritate: o parte din Polonia lui Hitler, o parte lui Stalin. Totusi, numai la o saptamîna de la semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Stalin a facut una din glumele sale perfide.

Hitler a început razboiul împotriva Poloniei, iar Stalin a declarat ca armatele sale nu sunt pregatite. Ar fi putut sa-i spuna lui Ribbentrop înaintea semnarii acordului, dar nu a facut-o. Hitler a început razboiul si a ramas singur.

Iata si prima consecinta pentru Hitler: el si numai el este vinovat de declansarea celui de-al doilea razboi mondial. Începînd razboiul împotriva Poloniei, Hitler a pornit si razboiul contra Frantei, altfel spus, un razboi pe doua fronturi. Orice scolar german stia care va fi rezultatul final pentru Germania în cazul unui razboi pe doua fronturi.

În acest moment Marea Britanic a declarat razboi Germaniei. Cu Franta te puteai descurca, dar Marea Britanic se afla pe insule. Ca sa poti ajunge acolo îti trebuie o pregatire îndelungata si serioasa, îti trebuie o flota puternica, cel putin egala celei britanice, îti trebuie suprematia aeriana. Astfel ca razboiul a ajuns sa fie de lunga durata. Oricine stie ce înseamna razboaiele prelungite pentru tarile cu resurse limitate.

În spatele Marii Britanii se aflau Statele Unite, iar în momentul cel mai dramatic (cum a fost în primul razboi mondial), acestea puteau sa arunce în balanta victoriei puterea lor cu adevarat inepuizabila, întreg Occidentul a devenit dusmanul lui Hitler. Iar Hitler putea conta pe prietenia lui Stalin atîta vreme cît avea forte, într-un razboi prelungit împotriva Occidentului, aceste forte puteau fi cheltuite si atunci…

Dar iata situatia lui Stalin:

Polonia n-a fost împartita în cancelaria Reichului, ci la Kremlin. Hitler n-a participat, Stalin a fost însa prezent. Hitler însa este vinovat de începerea razboiului, iar Stalin nu. Stalin este o victima nevinovata, eliberatorul Europei rasaritene.

Armatele lui Stalin au savîrsit pe teritoriul Poloniei aceleasi crime, poate si mai mari; însa Occidentul nu i-a declarat razboi, cine stie din ce motiv.

Stalin a obtinut razboiul pe care-l dorea: occidentalii se ucideau între ei, îsi distrugeau reciproc orasele si uzinele, iar Stalin a ramas neutru, în asteptarea momentului favorabil.

Ajungînd însa într-o situatie grea, Stalin a primit imediat ajutorul Occidentului.

În final, Polonia, pentru a carei libertate a intrat Occidentul în razboi, n-a obtinut libertatea, ci a fost data în robie lui Stalin, împreuna cu toata Europa rasariteana, incluzînd si o parte din Germania. În aceste conditii, unii occidentali continua sa creada ca ei au fost învingatori în cel de-al doilea razboi mondial.

În final, Hitler s-a sinucis, iar Stalin a devenit suveranul absolut al unui urias imperiu antioccidental, creat cu ajutorul Occidentului. Cu toate acestea, Stalin a reusit sa-si pastreze reputatia de prostanac naiv si încrezator, iar Hitler a intrat în istorie ca un ucigas sîngeros! în Occident au aparut multe carti continînd ideea: Stalin nu a fost pregatit de razboi, Hitler însa a fost. Dupa parerea mea, este pregatit de razboi nu acela care o declara în gura mare, ci acela care-l cîstiga, dezbinîndu-i pe dusmani si punîndu-i sa se bata cap în cap.

A intentionat Stalin sa respecte pactul?

Sa-l ascultam pe Stalin: "Problema luptei… nu trebuie examinata sub unghiul dreptatii, ci al cerintelor momentului politic, sub unghiul necesitatilor politice ale partidului în fiecare moment dat" (Cuvîntare la sedinta comitetului executiv al Cominternului, 22 ian. 1926).

"Razboiul poate întoarce cu susul în jos orice întelegere" (losif Visarionovici Stalin, Pravda, 15 sept., 1927).

Partidul, la congresele caruia lua cuvîntul Stalin, i-a înteles bine pe conducatorii sai si le-a dat depline puteri: "Congresul subliniaza în mod deosebit ca i se acorda Comitetului Central împuternicirile corespunzatoare ca în orice moment sa anuleze toate aliantele si acordurile de pace cu statele imperialiste si burgheze si astfel sa le declare razboi"[7].

Cînd trebuia sa vina acest moment?

Stalin: "Foarte mult depinde de faptul daca vom reusi sa amînam razboiul iminent cu lumea capitalista… pîna în momentul în care capitalistii se vor bate pîna la capat între ei…" (Opere complete, voi.10, pag. 288). "Lupta hotarîtoare poate fi considerata pe cale de a izbucni, daca toate fortele de clasa dusmane noua s-au epuizat suficient într-o lupta care le depaseste puterile." (Opere complete, vol.6, pag. 158).

Stalin avea nevoie de o situatie în care "capitalistii se vor încolti ca si cîinii" (Pravda, 14 mai 1939). Pactul Molotov-Ribbentrop a creat exact aceasta situatie. Pravda plîngea de bucurie:

"Gem tîtînile lumii, pamîntul aluneca de sub picioarele oamenilor si popoarelor. Ard zarile, iar tunetul armelor cutremura zarile si continentele. Se fac praf si pulbere state si mari puteri… Ce maret, ce minunat, cînd întreaga lume se va cutremura din temelii, cînd vor pieri puterile si vor cadea marimile!" (.Pravda, 4 aug., 1940).

"Fiecare razboi de acest fel ne apropie de acea perioada fericita, cînd oamenii nu se vor mai ucide între ei". (Pravda, 18 aug., 1940).

Aceste stari de spirit s-au raspîndit în Armata Rosie si partid. Generalul locotenent S.M. Krivosein descrie o reda cu adjunctul sau P.M. Latîsev (în acel moment Krivosein comanda corpul 25 de armata mecanizat; cu putin înainte, comandase împreuna cu generalul H. Guderian parada comuna sovieto-germana de la Brest cu ocazia împartirii Poloniei):

– "Am încheiat cu nemtii un acord, dar asta nu înseamna nimic… Acum este momentul favorabil pentru o rezolvare definitiva si constructiva a tuturor problemelor mondiale…" (Fapte de arme, pag. 8). Krivosein trateaza totul în gluma. Este interesant ca în corpul sau de armata, ca si în întreaga Armata Rosie, erau la moda numai astfel de glume. Nimeni nu purta discutii serioase, dar nici nu glumea pe tema capacitatii de lupta a Armatei Rosii într-un razboi de aparare.

Despre cît de mult credeau comunistii sovietici în pactul de neagresiune si cum intentionau sa-l respecte, ne marturiseste Maresalul Uniunii Sovietice, L.I. Brejnev. Acesta descrie o adunare a agitatorilor de partid de la Dnepropetrovsk, din 1940:

– "Tovarase Brejnev, noi trebuie sa lamurim problema neagresiunii, faptul ca e un lucru serios, iar cine nu crede înseamna ca poarta discutii provocatoare. Dar lumea nu prea crede. Ce sa facem? Sa lamurim sau sa nu lamurim? Timpurile erau destul de complicate, în sala se aflau patru sute de oameni, toti asteptau raspunsul meu, n-aveam posibilitatea sa ma gîndesc mai mult.

– Neaparat sa lamuriti, am spus eu. Ne vom tot lamuri pîna ce din Germania fascista nu va ramîne piatra pe piatra" (L.I. Brejnev, Malaia. zemlia, pag. 16).

Stalin a planificat momentul cînd "din Germania nu va mai ramîne piatra pe piatra": în 1942. Însa caderea rapida a Frantei si refuzul lui Hitler de a debarca în Marea Britanic (serviciul de spionaj sovietic stia despre acest lucru la sfîrsitul anului 1940) au încurcat jocurile lui Stalin. Eliberarea Europei a fost reprogramata din vara lui 1942 în vara lui 1941. De aceea anul 1941 a fost întîmpinat cu lozinca "Sa sporim numarul republicilor din componenta URSS!"

Nu! Ei nu se gîndeau la aparare. Nu se pregatisera pentru aceasta si nici n-aveau de gînd s-o faca. Ei stiau sigur ca Germania bîntuie înca în Occident si de aceea nu va începe razboiul în Rasarit. Ei stiau sigur ca razboiul pe doua fronturi înseamna sinucidere pentru Hitler. Asa a si fost. Însa Hitler, stiind ce se pregateste în spatele sau, a fost constrâns sa înceapa un razboi pe doua fronturi, care s-a încheiat, într-adevar, prin sinuciderea sa.

Înainte de razboi Pravda n-a chemat oamenii sa întareasca apararea. Tonul ziarului era altul: pactul ramîne pact, dar în curînd tot pamîntul ne va apartine noua. "Mareata este patria noastra: însusi globul pamîntesc trebuie sa se învîrta noua ore pentru ca uriasa noastra patrie sovietica sa intre în noul an al biruintelor sale. Va veni vremea cînd globului îi vor trebui pentru aceasta nu noua ore, ci douazeci si patru de ore… si cine stie unde ne va fi dat sa întîmpinam noul an peste cinci, peste zece ani: la ce longitudine, la ce nou meridian sovietic?" (Pravda, l ian. 1941).

Cu cît se apropia mai mult data invaziei sovietice în Europa (iulie 1941), cu atît Pravda devenea mai sincera: "Dezbinati dusmanii, satisfaceti-le vremelnic cerintele fiecaruia dintre ei, iar apoi loviti-i unul cîte unul, nedîn-du-le posibilitatea sa se uneasca" (Pravda, 4 mart. 1941).

Hitler a hotarît ca nu mai merita sa astepte. A început primul, fara sa astepte lovitura în spinare a toporului eliberator. Dar chiar începînd razboiul în conjunctura cea mai favorabila care ar fi existat vreodata pentru un invadator, nu putea sa cîsu'ge acest razboi. Chiar si în conjunctura cea mai nefavorabila Armata Rosie tot a reusit "sa elibereze" jumatate din Europa si s-o stapîneasca jumatate de veac. Este interesant ce întorsatura ar fi luat lucrurile, daca cele mai bune forte germane ar fi plecat din Europa în Africa si în insulele britanice, iar în spatele lor Armata Rosie ar fi nimicit unica sursa de petrol pentru Germania-România?

Capitolul 6 CÎND A INTRAT UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Doar o singura tara, Rusia Sovietica, poate sa învinga în cazul unui conflict general

Hitler, 19 nov. 1937

Tot ceea ce tine de începutul celui de-al doilea razboi mondial este acoperit în Uniunea Sovietica de ceata de nepatruns a secretului de stat. Printre multele secrete ale razboiului exista unul pastrat cu strasnicie: data intrarii URSS-ului în cel de-al doilea razboi mondial.

Ca sa ascunda adevarul, comunistii au pus în circulatie o data falsa-22 iunie 1941. Scribii comunisti au nascocit o multime de legende despre 22 iunie. Am auzit pîna si o asemenea varianta: "Noi traiam în pace iar ei au navalit peste noi…"

Daca ar fi sa dam crezare scornelilor propagandistilor comunisti, ar rezulta ca nu Uniunea Sovietica a început cu de la sine putere cel de-al doilea razboi mondial, ci ca a fost antrenata cu de-a sila în razboi.

Pentru ca versiunea datei de 22 iunie sa para mai plauzibila, propaganda sovietica a consolidat-o cu tot felul de' proptele: pe de o parte a fost inventata o "perioada prebelica", în care au fost inclusi doi ani ce au precedat data de 22 iunie; pe de alta parte, s-a nascocit cifra celor 1418 zile de razboi, pentru cazul cînd vreun curios s-ar hotarî sa calculeze singur data începutului razboiului; socotind de la momentul terminarii razboiului în Europa, acesta trebuie sa dea neaparat (dupa cal­culele falsificatorilor sovietici) de "acea duminica fatala".

Însa e usor de demascat minciuna "22 iunie". Pentru aceasta trebuie scuturate putinele proptele: "perioada prebelica", de pilda. TOŢI vecinii europeni ai URSS au devenit victimele agresiunii sovietice. Armata Rosie nu intentiona însa sa se limiteze în vreun fel sau sa înceteze "marsurile eliberatoare" asupra Vestului, iar la vest de URSS nu se afla decît Germania (Ordinul Comisarului poporului pentru Aparare Nr. 400 din 7 nov. 1940).

În septembrie 1939 URSS se declara neutra si astfel, în "perioada prebelica", cucereste teritorii cu o populatie de peste 23 milioane de oameni. Nu cumva e cam mult pentru un stat neutru?

În teritoriile cucerite, Armata Rosie si NKVD[8] au comis crime înfricosatoare. Lagarele de concentrare sovietice au fost tixite cu prizonieri, soldati si ofiteri din tarile europene. Ofiterii prizonieri (nu numai polonezi) erau casapiti cu miile. Putea o tara neutra sa ucida ofiteri prizonieri? si de unde avea o tara neutra mii de ofiteri prizonieri, ba înca în "perioada prebelica"?

Interesant: Germania a atacat Polonia, deci Germania este initiatoarea razboiului european, prin urmare si a celui mondial, Uniunea Sovietica a facut acelasi lucru, în aceeasi luna, dar nu se numara printre initiatorii razboiului. Iar participarea Uniunii Sovietice la razboiul mondial se calculeaza doar de la 22 iunie 1941. De ce?

Soldatul polonez ucis în lupta împotriva Armatei Rosii este socotit participant la cel de-al doilea razboi mondial si victima a acestuia, iar soldatul sovietic care l-a ucis este socotit "neutru". Daca în aceeasi lupta, pe teritoriul polonez, este ucis un soldat sovietic se considera ca el nu este ucis în timp de razboi, ci în timp de pace, în "perioada prebelica".

Germania a cucerit Danemarca, este un act de razboi, desi n-au fost lupte mari. Uniunea Sovietica a cucerit tot fara lupta trei state baltice foarte asemanatoare cu Danemarca dupa pozitia geografica, populatie, cultura, traditii, însa actiunile URSS-ului nu sunt socotite acte de razboi.

Germania a cucerit Norvegia, iar acest fapt a însemnat o continuare a agresiunii, înainte însa, Uniunea Sovietica facuse sa se verse rîuri de sînge în Finlanda învecinata. Dar lista crimelor Germaniei începe de la l septembrie 1939, iar lista crimelor Armatei Rosii în cel de-al doilea razboi mondial începe, cine stie din ce motiv, la 22 iunie 1941. De ce?

În "perioada prebelica", Armata Rosie pierde în lupte crîncene sute de mii de soldati, în aceeasi perioada, pierderile armatei germane sunt cu mult mai mici. Daca judecam dupa pierderi, Germania are mai multe temeiuri sa se considere neutra în anii 1939-1940.

Actiunile Armatei Rosii în "perioada prebelica" poarta oficial titlul de "întarirea securitatii granitelor vestice". Este o minciuna. Granitele erau ocrotite atîta vreme cît vecinii URSS erau state neutre, atîta vreme cît nu existau granite cu Germania si, drept urmare, Hitler nu putea nici într-un fel sa atace URSS. Despre un atac prin surprindere nici macar nu putea fi vorba. Stalin însa a distrus sistematic statele neutre ale Europei, stabilind hotare comune cu Germania. Securitatea granitelor sovietice nu putea spori în acest fel. Dar chiar daca am numi agresiunea împotriva celor sase state neutre "întarirea securitatii granitelor vestice", de ce nu folosim acelasi termen si în cazul lui Hitler? Oare cotropind tarile vecine, nu si-a întarit si el securitatea propriilor granite?

Mi se poate replica: în "perioada prebelica" Uniunea Sovietica n-a purtat un razboi neîntrerupt, a fost doar o serie de razboaie si incursiuni cu întreruperi între ele. Însa si Hitler a purtat o serie de razboaie cu întreruperi. De ce folosim în cazul lui alte standarde?

Se afirma ca Uniunea Sovietica n-a declarat razboi, formal, nimanui în "perioada prebelica", de aceea nu poate fi socotita participanta la razboi. Dati-mi voie, nici Hitler n-a declarat formal razboi întotdeauna. Dupa informatiile propagandei sovietice, la 22 iunie 1941 nimeni n-a declarat formal razboi nimanui. De ce aceasta data se considera punctul de separatie între razboi si pace?

Douazeci si doua iunie este pur si simplu data începerii ofensivei fortelor armate ale unui stat împotriva fortelor armate ale altui stat, forte aflate deja într-un razboi, la care ambele state participau demult.

Criminalul trece întotdeauna sub tacere ca a jefuit si a ucis, povestind doar ce-i convine. Propaganda rosie, asemenea criminalului prins în flagrant, începe expunerea istoriei razboiului din momentul cînd armatele straine au aparut pe teritoriul sovietic facînd din Uniunea Sovietica o victima inocenta. Haideti sa încetam sa ne-o mai închipuim o victima inocenta.

Sa ne amintim de cei cu adevarat nevinovati care au murit în "perioada prebelica" sub baionetele armatei "eliberatoare". Sa scriem istoria razboiului nu de la 22 iunie, ci din momentul cînd hoardele comuniste, fara sa declare razboi, au lovit în spate Polonia ranita de moarte, a carei armata eroica înqerca, într-o lupta inegala, sa opreasca deplasarea lui Hitler spre Rasarit. Sa scriem istoria razboiului nu începînd din 22 iunie, ci din acea zi cînd Stalin a luat hotarîrea sa înceapa razboiul.

La 1 septembrie 1939, la rasaritul soarelui, armata germana începea razboiul împotriva Poloniei, însa în secolul XX, razboi în Europa înseamna automat razboi mondial, într-adevar, razboiul a cuprins repede continentul si apoi aproape întreaga lume.

Printr-un straniu concurs de împrejurari, exact în aceasta zi de l septembrie 1939, cea de-a patra sesiune extraordinara a Sovietului Suprem al URSS a adoptat legea privind serviciul militar obligatoriu. O asemenea lege n-a existat în întreaga istorie a URSS. Un fapt de mirare: atîta timp cît cu Hitler erau speriati copiii (si maturii), atîta timp cît Hitler era socotit un monstru si un canibal-s-a putut fara serviciul militar obligatoriu, însa este semnat un pact de neagresiune si imediat este nevoie de serviciul militar obligatoriu.

Septembrie 1939 este începutul "razboiului ciudat" în Occident, în Rasarit, în aceeasi luna a început o pace la fel de stranie.

De ce avea nevoie Uniunea Sovietica de serviciul militar obligatoriu? Comunistii raspund la unison: în aceasta zi a început cel de-al doilea razboi mondial, noi n-am vrut sa luam parte la el, dar am luat masuri de prevedere. Maresalul Uniunii Sovietice, K.A. Meretkov, este unul dintre cei care afirma ca legea a avut o importanta uriasa si a fost adoptata "în conditiile celui de-al doilea razboi mondial, care deja începuse" (În slujba poporului, pag. 181).

Dar sa ne închipuim granita polono-germana în acea dimineata tragica: întuneric, ceata, bubuituri, duduitul motoarelor. Putini în Polonia întelegeau ce se petrece: o provocare sau un conflict aparut din senin? Dar iata ca deputatii Sovietului Suprem al URSS (ciobani de pe pasunile alpine si vestiti crescatori de reni de dincolo de Cercul Polar) stiau deja: nu e provocare, nu e conflict pasager, nu e razboi germano-polon, nici macar european, ci e începutul razboiului mondial. Trebuie ca noi, deputatii, sa ne adunam imediat la Moscova (sesiunea extraordinara!) ca sa adoptam documentele corespunzatoare. Atîta doar ca nu putem pricepe de ce aceiasi deputati nu au reactionat la fel de iute atunci cînd s-a petrecut un lucru asemanator la granita sovieto-germana în 1941.

În dimineata de 1 septembrie nu stiau ca a început al doilea razboi mondial nici guvernul Poloniei, nici guvernul tarilor occidentale, nu stia nici macar Hitler.

El a început razboiul împotriva Poloniei în speranta ca va fi o actiune locala, la fel ca invazia din Cehoslovacia. Nu e propaganda lui Goebbels aici. Sursele sovietice spun acelasi lucru.

General-colonelul de aviatie A.S. lakovlev (în acelasi timp referent personal al lui Stalin) afirma: Hitler era convins ca Anglia si Franta nu vor începe sa lupte pentru Polonia" (.Scopul vietii, pag. 212).

Asadar, Hitler nu stie ca el este cel care a început cel de-al doilea razboi mondial, dar tovarasii din Kremlin o stiu perfect! si înca ceva: drumul pîna la Moscova nu e tocmai scurt.

Unii deputati au nevoie de 7-10, chiar si 12 zile ca sa ajunga în Moscova. Ceea ce înseamna ca exista cineva care a dat înainte de începerea razboiului semnalul ca deputatii sa se adune la Kremlin. Sa spunem si mai mult: înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.

Orice încercare de a stabili data exacta la care a început cel de-al doilea razboi mondial si momentul intrarii URSS în razboi ne conduce inevitabil la data de 19 august 1939.

Chiar si înainte, la consfatuirile secrete, Stalin si-a enuntat, si nu o data, planul sau de "eliberare" a Europei: "sa atragi Europa în razboi, ramînînd tu însuti neutru, apoi, cînd adversarii se vor epuiza unul pe celalalt, sa arunci pe talgerul cîntarului întreaga putere a Armatei Rosii" (Opere complete, vol.6, pag. 158, vol.7, pag. 14)

Pe data de 19 august 1939, la sedinta Biroului Politic, s-a luat hotarîrea ferma de a duce la îndeplinire acest plan.

Informatiile despre sedinta Biroului Politic si despre hotarîrile luate atunci au ajuns foarte rapid în presa occidentala. Agentia-franceza Ha vas a publicat un comentariu despre hotarîrile luate cu acel prilej.

Cum se poate ca un protocol strict secret al Biroului Politic sa ajunga în presa occidentala? Nu stiu. Totusi, ar fi cîteva cai. Una dintre cele mai verosimile ar fi urmatoarea: unul sau cîtiva membri ai Biroului Politic, speriati de planurile lui Stalin, s-au hotarît sa-l stopeze. Nu puteau sa protesteze deschis. Exista o singura cale de a-1 obliga pe Stalin sa renunte la planurile sale: sa se publice aceste planuri în Occident. Membrii Biroului Politic, îndeosebi cei care controlau Armata Rosie, industria de razboi, serviciul de informatii al armatei, NKVD, propaganda, Cominternul, cu totii aveau o asemenea posibilitate. Varianta nu este atît de fantezista cum poate parea la prima vedere.

În 1917, ca sa zadarniceasca Revolutia din Octombrie, doi membri ai Biroului Politic, Zinoviev si Kamenev, au publicat planurile lui Lenin si Trotki în presa "burgheza". Trebuie sa repet ca nu stiu cum de a ajuns documentul în Occident, subliniez doar ca existau cai ca el sa ajunga acolo. Stalin a reactionat la informatia agentiei Havas cu iuteala fulgerului si extrem de neobisnuit. A publicat în ziarul Pravda o dezmintire. Dezmintirea lui Stalin este un document foarte serios pe care trebuie sa-l citam în întregime. Iata-l:

DESPRE INFORMAŢIA MINCINOASĂ A AGENŢIEI HAVAS

Redactorul Pravdei s-a adresat tovarasului Stalin cu întrebarea: cum apreciaza tov. Stalin informatia agentiei Havas despre "cuvîntarea lui Stalin", care, zice-se, ar fi fost rostita "în Biroul Politic la 19 august" si unde si-ar fi exprimat ideea ca "razboiul trebuie sa continue cît de mult se poate spre a fi epuizate partile în conflict".

Tov. Stalin a trimis urmatorul raspuns:

"Aceasta informatie a agentiei Havas, ca si multe altele ale acesteia, reprezinta o minciuna. Fireste, nu pot sa stiu în ce cafe-santan a fost fabricata aceasta minciuna. Dar oricît ar minti domnii de la agentia Havas, nu pot nega urmatoarele:

a) nu Germania a atacat Franta si Anglia, ci, Franta si Anglia au atacat Germania, luîndu-si asupra lor responsabilitatea pentru actualul razboi;

b) dupa primele actiuni militare, Germania s-a adresat Frantei si Angliei cu propuneri de pace, iar Uniunea Sovietica a sprijinit sincer propunerile de pace ale Germaniei "caci ea a considerat si continua sa considere ca încheierea cît mai curînd posibil a razboiului ar usura în mod radical situatia tuturor tarilor si popoarelor;

c) cercurile conducatoare ale Angliei si Frantei au refuzat în mod grosolan propunerile de pace ale Germaniei, la fel si încercarile Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnica încheiere a razboiului.

Acestea sunt faptele.

Ce argumente aduc împotriva acestor fapte politicienii de cafe-santan de la agentia Havas?"

Pravda 30 nov., 1939 I.V. Stalin

Sa hotarasca cititorul singur, ce este "minciuna"-informatia Agentiei Havas sau dezmintirea lui Stalin? Cred ca este putin probabil ca Stalin însusi sa mai repete peste putina vreme propriile sale cuvinte.

Tonul sincer al dezmintirii si faptul, neobisnuit pentru Stalin, ca nu-si pastreaza sîngele rece vin în sprijinul agentiei Havas. În acest caz a fost atinsa o coarda neobisnuit de sensibila si din aceasta cauza a rezonat atît de profund. În atîtia ani de putere sovietica, presa occidentala a scris mult despre Uniunea Sovietica si despre Stalin personal. Bolsevicii si Stalin însusi au fost învinuiti de toate pacatele capitale. Despre Stalin s-a scris ca este provocator al politiei, ca si-a ucis sotia, ca este despot, sadic, dictator, canibal, calau, s.a.m.d. Însa, de obicei, Stalin nu a intrat în polemica cu "scriitorasii burghezi". Atunci de ce tacutul si calmul Stalin s-a coborît pîna la un limbaj de mahala si la jigniri ieftine? Raspunsul nu poate fi decît unul singur: agentia Havas a dezvaluit intentiile cele mai tainuite ale lui Stalin. Tocmai de aceea a reactionat el atît de neobisnuit. I-a fost indiferent ce vor gîndi despre dezmintirea lui viitoarele generatii (apropo, acestea nu gîndesc nimic!). Pentru Stalin era importanta mentinerea secretului asupra planului sau pentru viitorii 2-3 ani, pîna cînd tarile europene se vor fi istovit reciproc într-un razboi nimicitor.

Sa fim de acord pentru cîteva minute cu argumentele lui Stalin: da, informatia agentiei Havas era doar "o minciuna fabricata la cafe-santan". În acest caz, ar trebui sa ne exprimam iritarea ziaristilor agentiei Havas. Dar daca într-adevar ei au nascocit informatia, atunci acest fapt s-a facut pe baza unei cunoasteri profunde a marxism-leninismului, a temperamentului lui Stalin si a unei analize stiintifice minutioase a situatiei politico-militare din Europa. Desigur ca ziaristii agentiei Havas au înteles situatia cu mult mai bine decît Hitler si decît liderii democratiilor occidentale. Daca informatia agentiei Havas a fost pur si simplu nascocita, atunci avem de-a face cu acel caz, cînd închipuirea corespunde pe deplin cu realitatea.

Peste multi ani, cînd avea sa se uite cu totul informatia agentiei Havas si dezmintirea lui Stalin, în Uniunea Sovietica au fost publicate 13 volume de opere ale lui Stalin. Printre lucrarile lui se afla si cuvîntarile la sedintele secrete ale CC. În 1939, ziaristii de la agentia Havas n-aveau acces la aceste cuvîntari. Publicarea operelor lui Stalin confirma însa faptul ca planul lui a fost genial si ca a fost exact asa cum l-au descris ziaristii francezi, înca din 1927, la sedinta deschisa a CC, Stalin a expus ideea necesitatii ca în caz de razboi sa se pastreze neutralitatea pîna în momentul în care "partile beligerante se vor epuiza reciproc într-o lupta care este peste puterile lor". Aceasta idee s-a repetat la sedintele închise. Stalin considera ca, în caz de razboi, Uniunea Sovietica va deveni în mod inevitabil participanta, dar ea va trebui sa intre ultima în razboi, cu forte proaspete, exact în finalul jocului, împotriva tuturor, cînd ei vor fi epuizati.

Dar si predecesorii lui Stalin afirmasera acelasi lucru. Alcatuindu-si planul în cercul restrîns al tovarasilor de lupta, Stalin cita pur si simplu pe Lenin, subliniind ca ideea îi apartine lui Lenin. Dar nici Lenin nu este original. La rîndul sau, el împrumuta ideile din sacul fara fund al marxismului, în aceasta privinta este interesanta scrisoarea lui F. Engels catre E. Bernstain din 12 iunie 1883: "Toate aceste soiuri de trîndavi trebuie mai întîi sa se tavaleasca în noroi unele pe altele, sa se nimiceasca si sa se compromita reciproc si astfel sa pregateasca terenul pentru noi."

Stalin se deosebea de predecesorii sai, dar si de urmasii sai, prin aceea ca vorbea mai putin si facea mai mult.

Este important sa stim ce a spus Stalin la sedinta Biroului Politic din 19 august 1939- Dar chiar daca nu s-ar sti vorbele, îi vedem faptele; iar acestea arata cu mult mai limpede gîndul lui Stalin. Doar peste patru zile de la sedinta Biroului Politic, la Kremlin s-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop, realizarea cea mai de seama a diplomatiei sovietice din întreaga ei istorie si cea mai stralucita victorie a lui Stalin din întreaga si incredibila lui cariera. Dupa semnarea acordului, Stalin striga fericit: "L-am înselat pe Hitler!" într-adevar, Stalin l-a înselat pe Hitler asa cum nimeni n-a fost înselat în întreg secolul XX. Peste doar o saptamîna si jumatate, Hitler ducea un razboi pe doua fronturi, altfel spus, chiar de la început Germania a ajuns în situatia de a pierde razboiul (si chiar l-a pierdut!)

Cu alte cuvinte, la 23 august 1939 Stalin deja cîstigase cel de-al doilea razboi mondial, înca înainte ca Hitler sa atace Polonia.

De abia în vara lui 1940 a înteles Hitler ca a fost înselat. A încercat sa-l forteze pe Stalin, dar era prea tîrziu. Hitler putea conta doar pe niste victorii tactice stralucite, dar situatia strategica a Germaniei era catastrofala. Germania se afla din nou între doua pietre de moara: pe de o parte-Marea Britanic cu insulele sale inaccesibile (si SUA cu puterea sa), pe de alta parte, Stalin. Hitler s-a întors cu fata spre Apus, dar a devenit constient de faptul ca Stalin pregateste ofensiva, ca Stalin, printr-o singura lovitura, poate reteza aorta petroliera din România si poate paraliza întreaga industrie germana, armata terestra, aviatia si flota. Hitler s-a întors cu fata spre Rasarit, dar a fost bombardat strategic si apoi invadat dinspre Apus.

Se spune ca Stalin a cîstigat numai datorita ajutorului si cooperarii Marii Britatiii si a SUA. Sfînt adevar! în aceasta si consta maretia lui Stalin: ca el, dusmanul fundamental al Occidentului, a reusit sa se foloseasca de Occident pentru apararea si consolidarea propriei dictaturi, în aceasta si consta genialitatea lui Stalin: a reusit sa-si divizeze potrivnicii, aruncîndu-i unul asupra altuia. Presa libera occidentala a prevazut înca din 1939 un asemenea curs al evenimentelor, cînd Stalin îsi proclama neutralitatea, fiind, în realitate, principalul si cel mai sîngeros instigator si participant la razboi.

Capitolul 7 "DEZVOLTAREA BAZEI DE RĂZBOI"

Eliberarea nationala a Germaniei consta în revolufia proletara, care va cuprinde Europa Centrala si Occidentala si care o va uni cu Europa Rasariteana în vederea crearii Statelor Unite Sovietice.

L. Trotki

Dupa izgonirea lui Bonaparte din Rusia, Armata rusa biruitoare a intrat în Paris. Negasindu-l acolo pe Bonaparte, Armata rusa a plecat acasa cîntînd. Pentru Rusia scopul razboiului era înfrîngerea armatei dusmanului. Daca nimeni nu mai ameninta Moscova, Armata rusa nu avea ce face în Europa Occidentala.

Deosebirea dintre Rusia si Uniunea Sovietica consta în telurile razboiului. În 1923, M.N. Tuhacevski, care se acoperise deja de "glorie" prin nimicirea în masa a populatiei pasnice din Rusia Centrala, Caucazul de Nord, Ural, Siberia, Polonia, a fundamentat teoretic scopul razboiului: "sa asiguri aplicarea libera a violentei, în primul rînd prin nimicirea fortelor armate ale dusmanului" (Razboiul si revolutia, Culegerea nr. 22, pag.188). Înfrîngerea armatei dusmanului nu înseamna sfîrsitul razboiului si al violentei, ci numai stadiul preliminar, doar un prim pas în "aplicarea lib.era a violentei". "Fiecare teritoriu ocupat de noi va deveni sovietic, prin instaurarea puterii muncitorilor si a taranilor" (Maresalul Uniunii Sovietice, M.N.Tuhacevski, Opere alese, voi l, pag.258).

În lucrarea sa Probleme de strategie moderna, Tuhacevski atrage atentia asupra faptului ca statele majore sovietice "trebuie sa dea din timp indicatii conducerii politice si organelor corespunzatoare privind pregatirea revkom-urilor[9] si a altor organe administrative locale din diferite raioane" (.idem, pag. 196). Cu alte cuvinte, statele-majore sovietice pregatesc operatiunea de "eliberare" în mare taina, dar în timpul pregatirii sunt obligate sa previna pe comisari si "organele corespunzatoare" despre pregatirea aparatului administrativ comunist pentru "eliberarea" raioanelor: pe baionetele sale, Armata Rosie va aduce vecinilor o viata fericita împreuna cu organele puterii locale create din timp.

Sovietizarea teritoriilor cucerite prin metoda "aplicarii libere a violentei" si exploatarea tuturor resurselor raioanelor "eliberate" pentru noi "eliberari" au primit la Tuhacevski denumirea "stiintifica" de "dezvoltare a bazei de razboi". Tuhacevski introduce acest termen chiar si în Marea enciclopedie sovietica din 1928.

În cuvîntarea sa din 30 martie 1941, Adolf Hitler le-a explicat generalilor sai scopul razboiului din Rasarit: distrugerea fortelor armate, nimicirea dictaturii comuniste, instaurarea socialismului adevarat si transformarea Rusiei într-o baza pentru continuarea razboiului. Practic nu existau deosebiri între Hitler si Tuhacevski. Amîndoi erau socialisti, ambii viseaza la cucerirea lumii, ambii planuiau sa foloseasca teritoriile subjugate pentru "dezvoltarea bazei de razboi". Pregatind invazia, Hitler si-a format din timp un aparat administrativ pentru noile sale teritorii, dar Tuhacevski propunea sa se faca acelasi lucru înca din 1923.

Ideile sunt aceleasi, numai ca au fost enuntate de socialistii sovietici cu mult înainte de Adolf Hitler. Din Tuhacevski ar fi iesit un gauleite,r ilustru, ca strateg însa a fost foarte slab.

"Strategia de berbec" a lui Tuhacevski îsi dezvaluie inadecvarea chiar si la o sumara examinare teoretica. Strategia lui Tuhacevski este metoda sahistului care se straduieste sa cucereasca cît mai multe cîmpuri goale de pe tabla de sah, considerînd nimicirea figurilor adversarului o chestiune de ordin secund, încercati pe tabla de sah (acesta este cel mai primitiv mgdel al razboiului între doua miniarmate, care nu cer nici bani, nici pîine si va sunt supuse chiar pîna la executarea sinucigasa a oricaror ordine ale dumneavoastra) sa aplicati metoda lui Tuhacevski. Ce se va obtine? Se va obtine ceea ce a obtinut Tuhacevski pe Vistula în 1920.

Comunistii afirma ca suprimîndu-1 pe Tuhacevski, Sta-lin a renuntat la metodele lui. Nu, Stalin a renuntat numai la ceea ce este gresit, la ceea ce duce la înfrîngere prin metoda lui Tuhacevski, pastrînd si permitînd altora sa adînceasca ideile "dezvoltarii bazei de razboi".

În afara de Tuhacevski si de altii asemenea lui, pe lînga Stalin au existat si strategi adevarati. Primul si cel mai stralucit a fost Vladimir Triandafillov, parintele artei operatiilor de razboi, în 1926, el a formulat pentru prima oara teoria "Operatiunii în adîncime" în cartea Anvergura operatiunilor armatelor modeme. Mai departe, în Caracterul operatiunilor armatelor modeme, Triandafillov si-a dezvoltat ideile. si astazi'aceste carti ramîn fundamentul artei de razboi sovietice. V.K. Triandafillov a gasit oameni care i-au înteles ideile si le-au înaintat la Marele Stat-Ma-jor. Printre adeptii ideilor lui Triandafillov s-au numarat viitorul comandant al Marelui Stat-Major, Maresalul Uniunii Sovietice A.M. Vasilevski si G.KJukov, care i-a aplicat ideile în toate operatiunile militare conduse de el.

Se întelege ca Triandafillov nu a putut sa aiba relatii normale cu "genialul" Tuhacevski. Triandafillov rîdea pe fata de mediocritatea "vechii strategii", dezvaluind abordarea lipsita de noima a lui Tuhacevski în problemele artei militare, precum si totala sa lipsa de cunostinte în problemele actiunii practice de razboi. Curajul lui Triandafillov poate uimi: Tuhacevski îi era sef direct. Gelozia si razbunarea lui Tuhacevski nu puteau sa-l ocoleasca pe recalcitrantul teoretician. Triandafillov stia ca n-are cum sa scape de destinul sau si de ura lui Tuhacevski.

Refuzînd punctul de vedere militar al lui Tuhacevski, a acceptat totusi în totalitate si a dezvoltat ideile lui Tuhacevski privind sovietizarea rapida a teritoriilor "eliberate". "Trebuie ca într-un termen scurt (2-3 saptamîni) sa se puna la punct sovietizarea unor state întregi sau, în cazul statelor mari, sovietizarea în curs de 3-4 saptamîni a unor regiuni cît mai mari", "în cazul organizarii rev-kom-urilor, este foarte greu sa te bazezi pe fortele locale, în zona poti gasi doar o parte din personalul tehnic si activistii inferiori. Toti activistii de raspundere si chiar o parte a personalului tehnic trebuiesc adusi de noi… Numarul acestor activisti, necesari pentru desfasurarea sovieti-zarii regiunilor nou cucerite, va fi urias". (.Caracterul operatiunilor armatelor modeme, pag. 177-178).

Triandafillov a atras atentia ca ar fi gresit sa se aloce unitati ale Armatei Rosii pentru sovietizare. N-ar fi deloc rau daca în acest scop ar exista unitati speciale. Armata Rosie trebuie sa înfrînga adversarul, iar unitatile speciale sa instaureze în spatele frontului adevaratul socialism.

Este drept ca, mai tîrziu, si Hitler a ajuns la acelasi punct de vedere; Wehrmacht-ul va nimici adversarul, iar SS-ul va instaura "noua ordine".

Triandafillov a ridicat arta razboiului la nivelul stiintelor exacte. A elaborat formule de calcul matematic pentru operatiunile ofensive în adîncime, la armate de milioane de oameni. Acestea sunt elegante, ca niste teoreme geometrice. Triandafillov elaboreaza formule pentru toate etapele ofensivei, incluzînd si calculul numarului de lideri politici sovietici pe fiecare unitate administrativa de teritoriu cucerit. Drept exemplu, Triandafillov face calculul componentei administrative în cinci voievodate poloneze situate între granita sovietica si rîul Sân. Triandafillov recomanda ca pentru desfasurarea sovietizarii sa se foloseasca comunistii straini existenti în URSS: cuceririle vor ajunge pîna la Atlantic si nu te puteai descurca numai cu cqmunisti sovietici. Istoricii comunisti ne încredinteaza ca Stalin a împartit Polonia fiindca s-a temut de Hitler, a voit pace s.a.m.d. Însa comunistii "uita" ca înainte de pactul Molotov-Ribbentrop si chiar înainte de venirea lui Hitler la putere, în statele-majore sovietice erau elaborate, pe baza matematica, planuri de sovietizare a Europei. La fel dupa cum teritoriul polonez de la granita si pîna la rîul Sân, care revenea Uniunii Sovietice conform pactului Molotov-Ribbentrop, era examinat în calitate de exemplu, tot asa trebuia ca pe mai departe sa fie sovietizata întreaga Europa.

Pactul Molotov-Ribbentrop a deschis portile sovietizarii. Stalin era pregatit în toate, nu numai în teorie. Statele–majore sovietice elaborau operatiuni în mare secret, dar nu uitau sa dea indicatii comisarilor politici si "organelor corespunzatoare", sa fie gata de sovietizare.

În noaptea de 17 septembrie 1939, comandantul de brigada NKVD a dat ordin cekistilor[10]: "În dimineata zilei de 17 septembrie 1939, Armata Frontului bielorus va trece la atac, cu sarcina de a da ajutor muncitorilor si taranilor Bielorusiei, care s-au ridicat…" Asadar, revolutia în Polonia a început, muncitorii si taranii o scot la capat singuri, iar Armata Rosie si NKVD-ul doar le vor da ajutor… Rezultatele sunt cunoscute. Katyn-ul face parte din domeniul "ajutorului", în treacat fie zis, Stalin nu prea murea de frica lui Hitler, asa cum încearca sa ne convinga comunistii. Daca Stalin s-ar fi temut de Hitler, ar fi lasat în viata pe ofiterii polonezi, iar în cazul unei invazii germane, i-ar fi pus pe ei în fruntea zecilor de mii .de soldati polonezi care sa actioneze ca partizani pe teritoriul polonez. Dar în planurile lui Stalin nu intra apararea în fata lui Hitler. Stalin nu numai ca n-a folosit potentialul polonez, dar a si dizolvat detasamentele de partizani, create dinainte pentru caz de razboi.

Sovietizarea Finlandei a fost si mai minutios pregatita, în momentul în care "clica militarista finlandeza a început provocarea armata", Stalin avea deja în rezerva un "presedinte" comunist finlandez, un "prim ministru" si un întreg "guvern", incluzîndu-l si pe cekistul sef al "Finlandei democratice libere". si în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia si în Bucovina s-au gasit "reprezentanti ai poporului", care cereau alipirea la "marea familie frateasca", s-au gasit (uimitor de repede) presedinti de comitete revolutionare, asesori populari, deputati s.a.m.d.

Sovietizarea ia avînt iar Stalin sporeste rezervele administratorilor partidului, în vederea unor noi campanii. La 13 martie 1940, Biroul politic a luat hotarîrea de atestare a tuturor activistilor din nomenclatura partidului si de însusire de catre acestia a cunostintelor militare, întreg partidul devine din semimilitar, pur militar. Biroul Politic impune Comisariatului popular de aparare sarcina de a asigura practic atestarea întregii nomenclaturi, precum si însusirea cunostintelor militare. S-a hotarît ca "activistii comitetelor de partid sunt obligati sa frecventeze sistematic o forma de pregatire militara cu scopul ca, în momentul chemarii în RKKA si RKKF[11], sa-si poata îndeplini munca în posturi corespunzatoare calificarii lor". (Hotarîrea Biroului Politic Despre reciclarea si reatestarea militara a activistilor comitetelor de partid si despre ordinea mobilizarii lor în RKKA din 13 martie 1940).

Din mai 1940 pîna în februarie 1941, au fost reatestati (au sustinut examene si colocvii) 99.000 de activisti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activisti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm sustinut. si nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, înca 3.700 de lucratori din nomenclatura primesc ordinul de chemare la dispozitia armatei!

Se pregateste o noua sovietizare?

Nu numai sefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentala si Bielorusia Occidentala, Basarabia si Bucovina, dar si "organele corespunzatoare" au întins o mîna de ajutor, în spatele "reprezentantilor" si a "celor în slujba poporului", NKVD "ajuta pe muncitorii si taranii rasculati sa întareasca puterea proletariatului".

Primii care au trecut hotarele sunt granicerii NKVD. "Actionînd în mici grupuri, ei au cucerit si au luat în stapînire podurile si încrucisarile de drumuri" (VJJ[12], 1970, Nr.7, pag.85). În Razboiul de iarna**, un detasament al granicerilor NKVD a patruns în secret pe teritoriul Finlandei, a traversat tundra si, printr-o lovitura surprinzatoare, a cucerit orasul Petsamo si portul. Peste cinci ani, în razboiul cu Japonia, din efectivul granicerilor s-au format "320 detasamente de atac, cu un numar de 30 pîna la 75 de oameni, înzestrate cu mitraliera, automate, pusti si grenade. Detasamentele autonome aveau pîna la 100-150 de oameni". "Pregatirea s-a facut pe baza planurilor privind atacul prin surprindere, elaborate si precizate dinainte. Un rol primordial în obtinerea succesului trebuie sa-l joace caracterul surprinzator al actiunilor" (VJJ, 1965, Nr. 8, pag.12).

si în razboiul cu Germania, trupele graniceresti ale NKVD au actionat în acelasi fel. Acolo unde armatele germane n-au trecut granita, au facut-o trupele sovietice de graniceri: pentru aceasta erau pregatite. De exemplu: la 25 iunie 1941, la granita româneasca, salupele granicerilor sovietici au desantat în raza orasului Chilia. Formatiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantistii au fost sustinuti cu foc de catre agentii NKVD. (Santinelele frontierei sovietice, pag. 141).

Interesant. Aceiasi graniceri ai NKVD, alesi pe sprinceana si bine antrenati, s-au aflat la podurile de pe granita si în momentul în care a atacat Germania, dar ei nu erau pregatiti pentru respingerea atacului si apararea podurilor, încît le-au cedat aproape fara lupta. Cînd au trebuit sa cucereasca podul de granita, granicerii cu demonstrat deprinderi remarcabile, curaj si barbatie. Cînd au trebuit sa apere podul de granita, aceiasi oameni au demonstrat ca sunt nepregatiti. Pur si simplu nimeni nu i-a învatat cum sa se apere.

Însa principala forta a NKVD nu consta în trupele de graniceri. În afara de acestea, în componenta NKVD exista un mare numar de regimente si divizii operative, de escorta si de securitate. Toate acestea se ocupau intens cu nimicirea "elementelor dusmane" si "curatirea teritoriului", în Razboiul de iarna, opt regimente NKVD, pe lînga batalioane, companii autonome si formatiuni de graniceri, s-au ocupat de acest lucru. Amploarea actiunilor NKVD de "curatire a spatelui frontului" ar putea fi sugerata numai de operatiunea desfasurata în 1944 în spatele Frontului întîi bielorus. La operatiune au participat cinci regimente de graniceri NKVD, sapte regimente de trupe operative NKVD, patru regimente de cavalerie, batalioane autonome si aviatie de recunoastere. Numarul total al trupelor-50000 de oameni, "arealul de activitate"-30000 de kilometri patrati (Idem, pag. 181). Dar chiar si pîna la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeasi anvergura-datele operatiunilor desfasurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentala, Bielorusia, Bucovina si Basarabia nu sunt însa publicate nicaieri. Dar sunt publicate destule materiale pe aceasta tema de catre victime.

Dupa intensitatea actiunilor NKVD, anul 1940 l-a depasit si pe 1944, si pe .1945, si multi ani ulteriori. Este suficient sa amintim ca anul 1940 este anul Katynului. Însa ofiterii polonezi n-au fost ucisi numai la Katyn, ci cel putin în alte doua locuri, iar numarul victimelor n-a fost mai mic decît la Katyn. Au fost însa suprimati si ofiterii lituanieni, si cei letoni, si cei estonieni. Nu numai ofiteri, ci si profesori, preoti, politisti, scriitori, juristi, ziaristi, tarani, industriasi si membri ai altor categorii sociale, la fel ca si poporul rus în timpul Terorii Rosii. Orizontul actiunilor NKVD a crescut mereu… dar deodata s-a schimbat ceva: din februarie 1941, subunitatile de lupta NKVD, toate, cîta frunza si iarba, au început sa se concentreze în secret la granita de stat…

Ideologii comunisti au depus nenumarate eforturi ca sa minimalizeze puterea Armatei Rosii si s-o sporeasca pe cea a Wehrmachtului. În acest scop, ei recurg la cele mai grosolane falsificari si minciuni. Pentru Germania se iau în calcul toate diviziile: ale Wehrmachtului si SS. Pentru Uniunea Sovietica se iau în calcul doar diviziile Armatei Rosii, în vreme ce diviziile de elita NKVD, bine pregatite, echipate si înarmate, nu se iau în calcul deloc, sunt "uitate". Comunistii declara ca în imediata apropiere a granitei se aflau 47 de unitati de graniceri terestre si 6 unitati graniceresti de marina (fiecare avea personal cît un regiment), precum si 11 regimente ale trupelor operative NKVD, cu un numar total de circa 100000 de oameni. Acesta-i adevarul, însa nu tot. În momentul ywaziei germane, în imediata apropiere a granitei nu se aflau numai regimente, ci si batalioane autonome NKVD, într-un numar considerabil, în afara de acestea existau si divizii întregi NKVD, de exemplu divizia 4 NKVD (comandant: colonelul NKVD, F.M.Majirin) se afla la granita româna, subunitatile regimentului 57 NKVD al acestei divizii se gaseau chiar pe podurile de granita, în apropierea granitei se afla divizia 8 infanterie motorizata NKVD. În raionul Rava-Rusa se gasea divizia 10 NKVD, iar regimentul 16 de cavalerie NKVD din componenta acestei divizii era masat chiar la pichetele de graniceri. Divizia 21 NKVD de infanterie motorizata se afla la granita finlandeza. Divizia întîi NKVD (colonel NKVD S.I. Donskov) se gasea tot aici. Divizia 22 NKVD de infanterie motorizata apare în informatiile germane în a saptea zi de invazie în Lituania.

Unitati NKVD au fost deplasate incredibil de aproape de granite. Unele se aflau literalmente la cîtiva metri de granita. De exemplu: batalionul autonom 132 NKVD se afla în fortificatia Tiraspol a cetatii Brest. Pentru aparare? Nu. Cetatea n-a fost pregatita pentru aparare, se planuia ca, în caz de razboi, aici sa ramîna un batalion obisnuit de infanterie. Dar poate ca batalionul NKVD era destinat sa apere granita? Nicidecum, caci alaturi, în aceleasi cazarme, se afla regimentul 17 graniceri, iar batalionul 132 NKVD nu era de graniceri, ci de escorta. El era destinat escortarii "dusmanilor" din Bielorusia apuseana, dar iata-1 încartiruit pe malul apusean al Bugului. Deocamdata batalionul nu facea nimic. Greu e drumul în Uniunea Sovietica: trebuie sa treci cu barcile cekistilor în vechea citadela peste Bug, de acolo trebuie sa traversezi o multime de podete si santuri, sa treci Muhavetul, apoi iar santuri, metereze si bastioane, în cetate nu sunt dusmani, iar pîna în oras e departe. Asa ca, deocamdata, batalionul se odihneste. Fortareata Tiraspol (Insula de frontiera) este aproape de teritoriul polonez, mai bine zis, în acel timp, de teritoriul german. Ca sa ajungi în Germania, trebuia doar sa treci un podet.

Pe orice cercetator îl asteapta descoperiri senzationale, daca se va ocupa serios de studierea componentei si dislocarii trupelor NKVD în ajunul invaziei germane. Sa spunem doar ca, la fel ca batalionul 132 de escorta, erau multe.

Am gasit date exacte care arata ca pe granita n-au fost numai batalioane de escorta si regimente NKVD, ci si divizii de escorta. Iata, de pilda, divizia 4 NKVD, deja pomenita, se afla la podurile de granita de pe rîul Prut, de buna seama, ca sa le arunce în aer, în caz de înrautatire a situatiei-se va spune. Nicidecum. Podurile au fost minate, apoi au fost deminate, iar alaturi au fost asezate diviziile NKVD. Dupa unele date, divizia 4 NKVD ar fi fost, chipurile, de paza (prin analogie cu SS, încercati sa întelegeti, semnificatia cuvîntului "paza"), însa dupa multe alte date (de exemplu, VJJ, 1973, Nr. 10, pag.46), divizia 4 NKVD pare a fi fost de escorta. Chiar si colonelul F.M.Majirin, comandantul diviziei, un vechi lup de GULAG[13], si-a petrecut în escorta toata cariera.

Pe cine intentiona paza de GULAG sa escorteze dincolo de podurile graniceresti?

Capitolul 8 DE CE AVEAU NEVOIE CEKIsTM DE ARTILERIE OBUZIERĂ

Vom lovi fiara în propriul ei bîrlog

L.Beria, comisar general al securitatii statului, febr. 1941

Masina de pedepsire a comunistilor are diferite organisme si trupe. Sunt avute în vedere, fireste, trupele speciale CK-GPU-NKVD, nu cele ale Armatei Rosii care lupta împotriva dusmanului extern.

În timpul instaurarii dictaturii comuniste, trupele de pedepsire au jucat un rol mai important decît organele penale. Principalele instrumente ale celor ce pedepseau în acele vremuri "glorioase" erau: blindatul, tunul de trei toii si mitraliera. Prin gradul de salbaticie si numarul de victime, razboiul intern dus împotriva propriului popor nu se deosebea prin nimic de unul de cucerire. Pentru coordonarea actiunilor tuturor trupelor de pedepsire, s-a creat o Directie Generala. Din cînd în cînd, masina de pedeapsa si-a schimbat denumirea, la fel cum lupul îsi schimba parul, însa organul care coordona actiunile trupelor de pedeapsa a ramas acelasi: Directia Generala. Aceasta organizatie si trupele subordonate ei au savîrsit crime îngrozitoare împotriva tuturor popoarelor din Uniunea Sovietica.

Pe masura consolidarii dictaturii comuniste, aceste organisme au ocupat un loc tot mai important. Principalele instrumente de teroare devin: penita scîrtîind pe hîrtie în mîha denuntatorului, scula pentru pilirea dintilor în mîna anchetatorului si revolverul de tip "nagan" în mîna calaului. Trupele de pedeapsa nu se reduc numeric, iar rolul lor se diversifica: perchezitii, razii, arestari, escorta, paza institutiilor de pedeapsa si "reeducare", în afara de aceasta, trupele de pedeapsa pazesc conducatorii, granitele de stat, asigura comunicatiile guvernamentale. Imaginea luptatorului din trupele de pedeapsa s-a modificat. Nu mai este criminalul în tricou de marinar, ci cu suba, care sta de straja în bataia vîntului polar: baioneta înainte si cîinele credincios alaturi. Nu mai au nevoie de blindate.

Teroarea se dezlantuie, apoi se potoleste si se dezlantuie din nou. Iata anul '37. Comunistii ne asigura ca este începutul terorii. Nu. Începutul este în 1917. Apogeul este în '30. Pur si simplu, în '37 teroarea, urmînd logica ei, a ajuns la vîrfuri, au intrat si comunistii sub taisul ghilotinei, de aceea îsi amintesc ei de acest an. Atunci cînd lakir si Tuhacevski au înecat în sînge gubernii întregi, nu s-a considerat ca este vorba despre teroare. Anul '37 nu este începutul, ci, mai curînd, victoria finala a terorii, înca un an si din generale "epurarile" se vor preface în "pe alese", în aceasta etapa, celor ce pedepseau nu le vor mai fi necesare nici macar mitralierele: colegii lor, cazînd sub cutitul propriei masini de tocat carne, nu s-au împotrivit cine stie ce.

Asadar, "Marea epurare" s-a încheiat cu succes, teroarea a scazut brusc, din închisori si lagare a fost eliberata o parte a activistilor si se planifica sa mai fie eliberati si altii. Ce trebuia sa se întîmple în aceasta situatie cu trupele de pedeapsa si cu Directia Generala? Corect. Directia Generala trebuia lichidata. Zis si facut. "Epurarea" s-a terminat la sfîrsitul anului 1938. La începutul viitorului an dispare Ejov si, la 2 februarie 1939, printr-o hotarîre a SNK[14], Directia Generala a trupelor de graniceri si cea de interne NKVD sunt lichidate.

Ar fi rezonabil sa presupunem ca în locul Directiei Generale lichidate va fi creat un nou organ cu aceeasi destinatie, dar cu un rang inferior. Asa te îndeamna logica, însa în situatia noastra s-a petrecut ceva împotriva logicii. La 2 februarie 1939, în locul unei unice Directii Generale, au fost create sASE Directii Generale independente ale NKVD:

– a trupelor de graniceri.

– a trupelor de paza.

– a trupelor de escorta.

– a trupelor de cai ferate.

– de aprovizionare a armatei. – de constructii militare.

Dupa terminarea "Marii epurari", nu numai ca a avwt loc o brusca sporire cantitativa a trupelor de pedeapsa, dar s-a petrecut si un salt calitativ: prin hotarîrea guvernului sovietic, trupele de pedeapsa ocupa din nou un loc conducator, restrîngînd organele penale la un rol auxiliar, încheierea "Marii epurari" este începutul unei cresteri extraordinare a puterii trupelor de pedeapsa, în dotarea lor intra din nou trenul blindat, autoblindatele (BA-10) de ultimul tip, artileria obuziera si, în sfîrsit, tancuri si aviatie.

Încep sa se înmulteasca trupele de pedeapsa de toate tipurile si pentru toate destinatiile. Trupele devin atît de multe, încît pentru conducerea lor se înfiinteaza o noua functie: loctiitor al comisarului poporului cu problemele trupelor (generalul-locotenent NKVD, LI. Maslennikov).

Iata însa un lucru straniu: TRUPELE DE PEDEAPSĂ NU MAI SUNT NECESARE PE TERITORIUL SOVIETIC, în 1939, nu avea sa mai apara nici o noua "epurare" la orizont, tara era îngenuncheata si supusa fara crîcnire lui Stalin. Chiar daca s-ar fi ordonat o "epurare" existau destule revolvere, pile, cnuturi si cravase. Atunci de ce aveau nevoie cekistii de obuziere?

Evolutia trupelor NKVD se desfasoara pe multe directii, în 1939 se înfiinteaza serviciul de baraj NKVD. Se poate replica faptul ca unitatile de baraj au fost înfiintate în iulie 1942 prin ordinul NKO[15] Nr. 227. Studierea surselor sovietice ne conduce însa la o concluzie simpla: tovarasii Trotki, Tuhacevski, lakir, Egorov si multi altii nici nu puteau concepe razboiul fara serviciul de baraj si l-au folosit permanent în anii Razboiului civil. Sarcina unitatilor de baraj este de a asigura stabilitatea trupelor în lupta, în special în ofensiva. Desfasurata în spatele trupelor, unitatea de baraj "încurajeaza" lanturile de tragatori în ofensiva cu rafale de mitraliera în ceafa si retine trupele în cazul retragerii lor cu de la sine putere, nimicind pe loc pe cei nesupusi. Este clar ca în timp de pace serviciul de baraj nu este necesar. Imediat dupa Razboiul civil, detasamentele de baraj au fost reciclate si transformate în detasamente de pedeapsa, de paza si de escorta.

Dar iata ca în iulie 1939 detasamentele de baraj au renascut în secret.

Este cunoscut ca înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietica a început în secret sa formeze armate în zonele vestice ale tarii. Elementul component al fiecarei armate era un regiment autonom de infanterie motorizata NKVD, care nu era format din batalioane, ci din unitati de baraj.

În afara de regimente care intrau în alcatuirea armatelor, NKVD avea regimente de infanterie motorizata separate, încorporate în unitatile fronturilor. De exemplu: în iunie 1941, numai în spatele Frontului de Sud se gaseau noua regimente, un detasament autonom si un batalion autonom NKVD (VIJ, 1982, Nr.9, pag. 31). Pe lînga regimentul de infanterie motorizata NKVD, s-au înfiintat detasamente de baraj NKVD care au intrat în componenta corpurilor de armata si a armatelor nou formate.

În documentele sovietice vom gasi o multime de indicii asupra unitatilor de baraj înca din primele ore ale razboiului, nu din iulie 1942. Iata cîteva rînduri tipice din descrierea primelor zile de razboi. Generalul-colonel L.M. Sandalov: "Aici voi aseza detasamentul de baraj"… "I-au oprit detasamentele de baraj" (încercari ale vietii, pag.108, 143).

Uimitor! N-am asteptat atacul Germaniei, dar n-am uitat sa înfiintam si sa desfasuram detasamente de baraj chiar la granite.

Odata cu începutul anului 1939, creste brusc numarul trupelor de graniceri NKVD. În perioada leninista, în Uniunea Sovietica existau sase districte graniceresti. Acum numarul lor a ajuns la optsprezece, iar efectivul fiecarui , nou district a crescut în comparatie cu cel vechi, în orice tara trupele de graniceri au rol de aparare, dar Uniunea Sovietica nu este un stat obisnuit; am avut deja posibilitatea sa examinam înclinatiile agresive ale granicerilor sovietici. Trupele de graniceri ale URSS sunt capabile sa duca actiuni ofensive independent dar, în afara de aceasta, si faptul este important, au slujit întotdeauna drept baza pentru înfiintarea formatiunilor Osnaz[16]. Dupa uniforma, seamana cu granicerii, dupa destinatie sunt… Osnaz. Osnaz-urile sunt formatiunile de soc cele mai agresive ale masinii sovietice de pedepsire. Unitati Osnaz s-au acoperit de "glorie" prin cruzime chiar si dupa standardele CK din timpul razboiului civil. Apoi Osnaz a fost redus la minim. A ramas numai o divizie în zona Moscovei (comandantul diviziei Pavel Artemiev).

La începutul lui august 1939 G.K. Jukov pregatea o lovitura prin surprindere asupra trupelor japoneze, în subordinea sa intra un batalion autonom cu destinatie speciala (Osnaz) al NKVD, cu un efectiv de 502 oameni, completat cu tineri alesi pe sprinceana, pentru care crima era o obisnuinta. Principala sarcina a acestuia era "curatirea spatelui frontului" (.Santinelele frontierei sovietice, pag. 106). Osnaz a lucrat cum trebuie si Jukov a ramas multumit.

Acest batalion a fost prima rîndunica, dupa care a urmat un stol de noi formatiuni Osnaz. Ele s-au format din unitatile de graniceri de elita, atunci cînd se pregatea o noua "eliberare" si "transformari social-politice radicale". Din raportul sectiei politice a trupelpr de graniceri din regiunea Kiev, din 17 septembrie 1939, aflam ca batalioanele Osnaz abia formate sunt gata pentru îndeplinirea oricarei misiuni.

Ele au trecut primele granita în timpul "eliberarii" Poloniei, Basarabiei, Bucovinei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Finlandei. Sarcina lor: sa scoata din lupta prin lovituri surpriza posturile de graniceri ale adversarului, apoi, actionînd în fata trupelor în ofensiva, sa cucereasca podurile, sa taie legaturile de comunicatie, sa nimiceasca grupurile mici ale inamicului, sa terorizeze populatia. Dupa ce unitatile Armatei Rosii depasesc batalioanele Osnaz, acestea trec la curatirea teritoriului, la neutralizarea elementelor indezirabile si la nimicirea lor. Batalioanele Osnaz din NKVD sunt amintite în istoria oficiala a trupelor de graniceri (documentele Nr. 185, 193).

În a doua jumatate a anului 1941, cînd se instaurase saracia, Stalin n-a înfiintat batalioane, regimente, divizii sau corpuri de armata de geniu, ci ZECE ARMATE DE GENIsTI, care au rascolit cu sapaturile lor pamîntul întregii tari, organizînd un sistem de baraje si obstacole greu de trecut. Insa în prima jumatate a aceluiasi an, Stalin n-a format armate de genisti si nici nu planuia sa le formeze, în prima jumatate a anului 1941, tovarasul Stalin era ocupat cu alte probleme si forma trupe cu alta destinatie decît cea defensiva.

În prima jumatate a anului '41, în NKVD se mai înfiinteaza o Directie Generala, de data aceasta pur militara: Directia generala a trupelor operative (GUOV). Stalin îl numeste ca sef al GUOV pe veteranul Osnaz-ului, Pavel Artemiev, care în acel moment ajunsese la gradul de general-locotenent. Noua Directie Generala se înscrie imediat în neobositul ritm stalinist. Are loc desfasurarea de trupe. Unitatea principala de lupta în subordinea GUOV este o divizie de infanterie motorizata NKVD. Se vor forma zeci de asemenea divizii, iar efectivul lor va ajunge la sute de mii. Alcatuirea fiecarei divizii de infanterie motorizata: un regiment (sau batalion) de tancuri, doua-trei regimente de infanterie motorizata, un regiment de artilerie obuziera si alte unitati. Efectivul fiecarei divizii de acest fel era de peste 10.000 de oameni. Fiecare divizie nou. creata este trimisa la granita. La granita apuseana. Sa fie pentru aparare? Nu. Daca un tenisman asteapta lovitura adversarului, se aseaza cît mai departe de fileu, ca sa vada mai bine în ce directie se îndreapta lovitura si sa aiba timp sa reactioneze. La fel si în caz de razboi: pentru respingerea loviturii, trebuie sa te tii mai departe de granita, ca sa ai timp si spatiu pentru desfasurarea manevrei defensive. Dar daca tenismanul pleaca impetuos la fileu (divizia de infanterie motorizata-la granita), n-o face nicidecum pentru aparare. La fileu este cea mai buna pozitie pentru a da o lovitura, dar cea mai proasta pozitie pentru a primi o lovitura.

Despre intentiile ofensive ale cekistilor depun marturie si regimentele de artilerie din componenta trupelor NKVD. Tunurile de calibru mic si mediu au foc razant si de aceea sunt bune în aparare: prin foc razant, obligam adversarul în ofensiva sa se opreasca, sa se culce, sa se ascunda sub pamînt. Dar cînd schimbam rolurile si atacam, iar inamicul se apara în transee, tunurile ne ajuta prea putin: traiectoriile sunt razante, proiectilele zboara pe deasupra transeelor inamicului, fara sa-i pricinuiasca vreun rau. Atunci, atacantul are nevoie de obuziere. Obuzierele se deosebesc de tunuri prin traiectoria pronuntat curba. Ele sunt bune pentru scoaterea trupelor inamicului din transee. Daca ne vom pregati pentru un razboi ofensiv, vom produce obuziere, pentru un razboi defensiv vom produce tunuri. Fireste, prevazînd un razboi defensiv, vom dota cu tunuri trupele de lupta, nu pe cele de pedepsire.

Pe teritoriul sovietic nu mai erau necesare divizii de pedeapsa cu armament greu ofensiv: razmeritele si rascoalele erau demult înabusite: Mahno si Antonov nu mai amenintau cu rascoala întregii Rusii, în noile teritorii cotropite în conformitate cu pactul Molotov-Ribbentrop, doi ani a domnit teroarea, dar nu s-a facut apel la tancuri si obuziere; în caz de maxima urgenta a intervenit Armata Rosie, îndraznesc sa presupun ca diviziile de infanterie motorizata NKVD s-au înfiintat în prima jumatate a anului 1941 pentru invazia Germaniei pentru situatia cînd trupele Armatei Rosii vor înainta impetuos, neîncurcîndu-se în lupte prelungite si lasînd în urma lor garnizoane întregi si unitati înca nezdrobite de-ale inamicului. Iata! împotriva lor sunt necesare diviziile de pedeapsa puternice, bine înarmate. Daca exista si alte opinii, sunt gata sa le ascult si sa le combat. Va rog sa nu abordati versiunea defensiva! într-un razboi defensiv, diviziile de infanterie motorizata NKVD, puternice, mobile, echipate cu grija si bine înarmate nu au ce cauta, cum n-au avut ce cauta la sfîrsitul razboiului diviziile de pedeapsa SS dupa intrarea Armatei Rosii pe teritoriul Germaniei. Prin invazia de la 22 iunie 1941, Hitler i-a anihilat pe tanchistii si pe artile-ristii sovietici. Directia generala a trupelor operative NKVD s-a dovedit cu totul neputincioasa în razboiul de aparare. La numai patru zile de razboi (dupa alte informatii, la doua), Stalin îl ia pe Artemiev de la GUOV, lasînd directia fara cap. Dupa 1941 nu s-au mai înfiintat divizii de infanterie motorizata NKVD, iar cele existente au fost prefacute în divizii obisnuite de infanterie ale Armatei Rosii. Astfel: a 8-a MSD[17] a NKVD este transformata în a 63-a SD[18] a RKKA (mai tîrziu a 2-a de garda), a 13-a MSD a NKVD devine a 95-a SD a RKKA (mai tîrziu a 750-a de garda), a 2l-a MSD a NKVD este transformata în a 109-a SD a RKKA. Au trecut din componenta NKVD în RKKA douazeci si noua de divizii (general-maior V.Nekrasov, VIJ, 1985, Nr.9, pag.29). În razboiul de aparare este necesara infanteria obisnuita, nu de pedeapsa.

Dar iata ca în 1944 Armata Rosie si, dupa ea, NKVD au ajuns în Europa Centrala si au instaurat puterea muncitorilor si a taranilor, dreptatea sociala si celelalte "binefa­ceri". si nu trebuie sa ne gîndim ca mecanismul edificarii vietii fericite a luat fiinta în 1944. Nu, Stalin i-a dat nastere înainte de invazia germana. Pur si simplu, Adolf Hitler nu i-a permis lui losif Stalin sa se foloseasca de acest mecanism înainte de 1944, ba înca l-a si uzat într-un asemenea hal încît viata "fericita" a reusit sa se instaureze numai în cîteva tari ale Europei, nicidecum importante si nu pe vecie.

Capitolul 9 DE CE A FOST DISTRUSĂ ZONA DE SIGURANŢĂ ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI

Minele sunt eficiente, dar constituie un mijloc de lupta pentru cei slabi, pentru cei care se apara. Noi nu avem nevoie de mine, ci de mijloace de deminare.
Maresalul URSS G.I. Kulik, începutul lui iunie, 1941

Ţara care se pregateste de aparare nu îsi aseaza armata chiar la granita, ci în adîncimea teritoriului. Astfel, inamicul nu va putea ca, printr-o lovitura surprinzatoare, sa distruga principalele forte ale aparatorilor. Partea care se apara îsi creeaza din timp, în regiunile de granita, o zona de siguranta, adica o zona a regiunii, întesata cu o multime de capcane, baraje, obstacole, cîmpuri minate. In aceasta zona, partea care se apara îsi ia masuri ca sa nu existe constructii industriale, cai de transport majore, formatiuni militare importante sau rezerve mari. Dimpotriva, în aceasta zona, sunt pregatite în timp util toate mijloacele pentru a se arunca în aer poduri, tuneluri, sosele.

Armata Rosie a creat ea însasi puternice zone de siguranta la granite, îndeosebi la cele occidentale. Comisii guvernamentale speciale au studiat regiunile vestice ale tarii si au determinat zonele cele mai propice si cele mai putin propice de penetrare a inamicului. Apoi, TOATE podurile din regiunile vestice ale tarii au fost pregatite ca sa fie aruncate în aer. Echipele de paza ale podurilor au fost instruite si erau pregatite sa le arunce în aer. În afara de poduri mai erau pregatite de aparare conductele, depourile, castelurile de apa, statiile de pompare, ram-bleurile si gropile adînci (I.G. Starinov, Minele asteapta ora lor, pag. 18). Înca de la sfîrsitul anului 1929, numai în Regiunea militara Kiev erau pregatite 60 de echipe de minare, avînd un efectiv de 1400 de oameni. Pentru acestia erau pregatite "1640 de încarcaturi explozive si zeci de mii de metri fir de aprindere, care puteau fi folosite imediat" (idem, pag.22). Astfel de actiuni s-au desfasurat si în alte regiuni militare.

În regiunile vestice, în afara de echipele de minare, s-au format batalioane de baraj cale ferata, în sarcina carora intra distrugerea completa a marilor noduri de cale ferata în caz de retragere si desfasurarea de lucrari de barare pe principalele magistrale: distrugerea liniilor de cale ferata, instalarea unor fugase puternice cu actiune întîrziata pentru cazul în care inamicul încearca sa reinstaleze linia, înca din 1932 în Ucraina existau patru batalioane de acest fel (idem, pag. 175).

Totodata, erau pregatite pentru a fi evacuate instalatiile de schimbare a macazului, aparatura de comunicatii, cablurile telegrafice, iar în unele cazuri si sinele.

Zona de siguranta sovietica se perfectiona mereu. Numarul obiectivelor pregatite pentru a fi aruncate în aer sau evacuate sporea mereu. S-au creat noi obstacole, greu de trecut, valuri de pamînt în paduri, acumulari artificiale de apa în fata obiectivelor defensive, zone de teren anume pregatite spre a fi inundate sau transformate în mlastini.

În toamna lui 1939, URSS a profitat imens. Conform pactului Molotov-Ribbentrop, au fost anexate noi teritorii, zona de siguranta organizata mai înainte extinzîndu-se cu 200-300 km. Prin însasi natura lor, noile teritorii erau parca facute sa usureze apararea zonei: paduri, dealuri, mlastini, rîuri cu apa din abundenta si maluri înalte, iar în Ucraina apuseana-rîuri tumultoase de munte cu maluri abrupte. "Terenul era perfect pentru aparare si crearea de baraje" (Maresalul Uniunii Sovietice, A.I. Eremenko, La începutul razboiului, pag. 71).

Ca un corolar al tuturor acestora, sa adaugam ca aici reteaua de drumuri era slab dezvoltata. Din 6696 km de cale ferata, doar 2008 erau cu doua linii, dar si acestea aveau o capacitate de trafic mica. Era lesne sa le faci impracticabile.

Armata Rosie a primit o confirmare stralucita a faptului ca pregatirea unei zone de siguranta poate sa usureze cu mult pe acela care se apara. Cînd Uniunea Sovietica a început agresiunea împotriva Finlandei, atacul prin surprindere n-a reusit; principalele forte finlandeze se aflau departe de granita, dincolo de zona de siguranta. Armata Rosie a cazut în zona de siguranta finlandeza. Este necesar sa remarcam faptul ca insuccesul Armatei Rosii nu este doar rezultatul greselilor de calcul ale comandantului sovietic. Mai importante au fost pregatirea armatei finlandeze pentru aparare si faptul ca ostasii finlandezi erau gata de jertfa. Unul din elementele acestei pregatiri a fost zona de siguranta aflata în fata principalei linii de aparare. Aceasta avea o adîncime de 40-60 km (Enciclopedia militara sovietica, vol.6, pag.504). Zona era întesata cu cîmpuri si baraje de mine. Erau foarte activi lunetistii, genistii si detasamentele usoare si mobile. Rezultatul: Armata Rosie a depasit aceasta zona dupa 25 zile si a ajuns la linia principala defensiva, avînd pierderi imense, o stare morala precara, fara munitii, fara combustibil, fara alimente. Posibilitatea de manevra era extrem de limitata: orice pas în afara drumului putea fi si ultimul. Spatele frontului ramasese în urma, sub permanenta amenintare a incursiunilor repetate din partea detasamentelor usoare finlandeze, care cunosteau perfect terenul si aveau culoare prin cîmpurile de mine. Toti comandantii sovietici care au luptat acolo, si în primul rînd K.A. Meretkov, care comanda armata 7, si-au exprimat aprecierea fata de zona de siguranta finlandeza, înfruntînd aceasta zona si apre-ciind-o la adevarata ei valoare, Meretkov a fost numit seful Statului Major General. Cum si-a folosit experienta pentru întarirea zonei de siguranta sovietice, înfiintata de-a lungul granitei vestice? Meretkov a ordonat:

1. Sa se distruga zona de siguranta de la granitele vestice, înfiintata mai înainte, echipa de artificieri sa scoata încarcaturile explozive, sa demineze si sa niveleze pamîn-tul.

2. În noile teritorii nu se vor face zone de siguranta.

3. Fortele de baza ale Armatei Rosii sa fie masate direct la granite, fara ca ele sa fie protejate de amenajarile zonei de siguranta.

4. Din teritoriul tarii sa se concentreze direct la granita toate rezervele strategice ale Armatei Rosii.

5. Sa fie începute lucrari uriase de dezvoltare a retelei aeriene si rutiere în Bielorusia de vest si Ucraina de vest. soselele cu o banda sa fie transformate în sosele cu doua benzi. Sa se mareasca pretutindeni capacitatea de trafic a soselelor, sa se construiasca noi sosele direct spre granita germana.

Iata rezultatele acestei politici. În 1939, Polonia a fost dezmembrata. Cîteva rîuri au devenit rîuri de granita. Pe aceste rîuri s-au pastrat poduri pe care nimeni nu le folosea. De exemplu numai în zona Armatei 4 sovietice erau sase asemenea poduri. Din pricini usor de înteles, partea germana n-a pus problema distrugerii lor, desi în timp de pace acestea nu foloseau nimanui. În momentul începerii razboiului, toate aceste poduri au fost cucerite de trupele germane, peste ele a trecut un mare numar de trupe, surprinzînd Armata 4 sovietica, care a suferit o înfrîngere umilitoare. Însa înfrîngerea armatei 4 a deschis calea în spatele frontului supra-puternicei armate 10 încît aceasta a suferit o înfrîngere fara precedent. Fara a mai întîlni alte obstacole, Guderian s-a îndreptat spre Olinsk. Fostul sef de stat-major al armatei 4, L.M. Sandalov, pune întrebarea: "De ce, la urma urmei, în zona armatei 4, s-au pastrat atît de multe poduri peste Bug?" (încercari ale vietii, pag.99). Într-adevar, oare de ce? Comandamentul german spera sa foloseasca podurile într-un razboi agresiv, de aceea nici n-a pus problema distrugerii lor. Dar comandantul sovietic ce spera?

Istoricii au inventat o explicatie: comandantii sovietici erau idioti! Explicatia nu i se potriveste însa si lui Sandalov, care raspundea de aceste poduri. Este interesant ca nimeni nu l-a învinuit din aceasta cauza. Dimpotriva, din colonel în iunie 1941, a ajuns foarte repede la gradul de general-colonel, remarcîndu-se în multe operatiuni militare. Trasaturile sale de caracter, care-ti sar imediat în ochi, sunt prudenta iesita din comun si atentia sa acordata lucrurilor marunte. Impresia mea este ca avem de-a face cu un taran de-o rara siretenie. Ce s-a petrecut cu el în iunie 1941?

Mai departe, trupele germane s-au deplasat fara greutati, cucerind podurile de pe Daugava, Berezina, Niemen, chiar Nipru. Faptul ca n-au fost pregatite pentru a fi aruncate în aer ar putea fi calificat drept o neglijenta criminala! însa chestiunea sta cu totul altfel. Podurile au fost pregatite sa fie aruncate în aer, dar dupa ce s-a stabilit granita comuna sovieto-germana, au fost deminate. Au fost deminate peste tot, n-a fost toana unor idioti izolati, ci o politica de stat. "Ţara noastra era alipita acum, la Vest, cu puternica masina de razboi a Germaniei fasciste… Amenintarea invaziei plutea deasupra Angliei… Cunoscusem pregatirile de amenajare a barajelor în zona de frontiera. Acum eram pur si simplu uimit. Chiar si ceea ce reusise sa se faca în 1926-1933, era practic lichidat. Nu mai existau depozite cu încarcaturi explozive lînga podurile importante si lînga alte obiective. Nu mai existau brigazi… dar nici batalioane speciale… Institutul Ulianov de tehnica speciala-singura institutie de învatamînt care pregatea comandanti de înalta calificare pentru subunitatile dotate cu mine cu comanda radio-a fost restructurat în institut de transmisiuni" (Starinov, op. cit., pag.175).

Se poate micsora foarte mult influenta factorului surpriza, daca fortele de baza nu sunt stationate chiar la frontiera. Un teritoriu gol, fie acesta si neamenajat, va servi în acest caz drept o originala zona de siguranta: el constituie o asigurare în cazul unui atac prin surprindere. Primind semnalul de la avangarda, fortele principale vor avea ceva timp pentru instalarea armamentului în pozitie de lupta. Dar…..armatele au fost nevoite sa se desfasoare de-a lungul frontierei de stat, în imediata apropiere a granitei, cu toate dezavantajele acestei configuratii pentru aparare. Nici macar zona de siguranta prevazuta în in­structia noastra de dinainte de razboi nu era amenajata". (Istoria Marelui razboi pentru apararea Uniunii Sovietice, 1941-1945, vol.2, pag.49). Asadar, seful Marelui Stat-Major, K.A. Meretkov, a actionat împotriva regulamentelor. A dat Stalin cu el de pamînt? A dat. Însa nu pentru faptul ca Meretkov a distrus fîsia de siguranta si n-a facut o alta noua, ci pentru ca Meretkov n-a actionat suficient de activ în problema construirii de sosele, poduri si aerodromuri în noile teritorii.

În locul lui Meretkov, la 1 februarie 1941, sef al Marelui Stat-Major a devenit generalul de armata G.K.Jukov. si lucrarile au luat un nou avînt, cu elanul tipic lui Jukov. Pîna atunci, în Armata Rosie existau cinci brigazi feroviare. Imediat, Jukov a marit numarul lor la 13. (Fiecare brigada era formata dintr-un batalion, doua batalioane autonome si subunitati de aprovizionare). Aproape toate trupele feroviare au fost concentrate în zonele vestice de frontiera si au desfasurat o munca intensa de modernizare a liniilor vechi si construire a altora noi (Steaua Rosie, 15 sept., 1984). Iata cîteva dintre liniile noi: Proskurov-Ternopol-Lvov, Lvov-Iavorov-frontiera de stat, Lvov-Peremîsl, Timkovici-Baranovici, Beloveja-Orancita. Denumirea punctelor terminale de cale ferata arata ca zona de frontiera nu era considerata de lupta, ci zona proprie în spatele frontului, unde, în cazul unei deplasari rapide spre vest, se vor aduce milioane de noi rezervisti, milioane de tone de munitie, combustibil si tot ceea ce tine de aprovizionare. Concomitent cu construirea de cai ferate, s-au desfasurat lucrari intense de construire a soselelor în zonele vestice ale tarii. Iata cîteva dintre ele: Orsa-Lepel, Lvov-Peremîsl, Belaia Ţerkovi-Kazatin, Minsk–Brest. Daca te pregatesti pentru un razboi de aparare, se construiesc rocade, adica sosele paralele cu frontul pentru a manevra rezervele din zonele pasive de aparare în cele amenintate, în acest caz, soselele aflate de-a lungul frontului nu se construiesc la granita, ci departe, în adîncime, lasînd pe cît posibil zonele de frontiera fara sosele si poduri, însa Armata Rosie a construit cai ferate si sosele de la est spre vest, ceea ce se face în cazul pregatirii pentru ofensiva, în scopul transportarii rapide a rezervelor din adîncime spre frontiera de stat si pentru aprovizionarea ulterioara a trupelor, dupa ce acestea vor trece granita. Noile sosele duceau direct spre orasele de frontiera: Peremîsl, Brest, lavorov. Maresalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, îsi aminteste: "Reteaua de sosele din Bielorusia de Vest si Ucraina de vest era în stare proasta. Multe poduri nu rezistau la greutatea tancurilor si a artileriei" (Amintiri si cugetari, pag.207).

Jukov ar trebui sa se bucure! Ba înca, la podurile acestea subrede, sa reteze si pilonii! Sa puna mine antitanc pe maluri, sa ascunda lunetisti prin tufe, sa pregateasca tunuri antitanc! Ah, nu! Jukov construieste avîntat sosele, înlocuieste podurile, vechi, ca sa poata trece peste ele orice fel de tanc!

În aceasta munca grandioasa, Armata Rosie a primit un ajutor substantial din partea NKVD, personal al lui Lavrenti Pavlovici[19]. În documentele sovietice se întîlneste adesea sintagma "organizatiile de constructii ale NKVD" (Maresalul de aviatie A.K. Novikov, Pe cerul Leningradului, pag 65). Însa noi stim pe cine folosea NKVD-ul în calitate de forta de munca. De ce sa tii atîtia activisti în zona de frontiera, ba înca în ajunul razboiului? .

Iar razboiul venea cu pasi repezi: Istoria regiunii militare Kiev "Steagul rosu" 1919-1972 zice: "La începutul anului 1941 hitleristii au trecut la construirea de poduri, de ramificatii de cale ferata, de aerodromuri". Se întelege ca toate acestea sunt semne vadite de pregatire a invaziei. Dar iata ce faceau trupele feroviare sovietice în aceeasi perioada. Citam din aceeasi carte (pag 143): "Trupele feroviare au desfasurat lucrari în Ucraina de vest pentru dezvoltarea si întarirea retelei de cale ferata".

Brigazile feroviare înfiintate de Jukov au desfasurat o munca uriasa pe teritoriul sovietic, însa principala lor destinatie era, actionînd pe teritoriul inamicului, în spatele trupelor în ofensiva, sa desfiinteze rapid zona de siguranta a inamicului, sa restabileasca soselele si podurile, sa schimbe pe liniile principale ecartamentul îngust vest-eu-ropean cu ecartamentul standard sovietic. Dupa începutul razboiului, aceste brigazi au fost folosite pentru lucrari de baraj, desi nu pentru aceasta fusesera create. Lucrarile de baraj sunt o improvizatie, "treaba grea si necunoscuta" (Feroviarii rusi, pag 98). În componenta acestor brigazi, nu existau batalioane de baraj. In schimb, în alcatuirea lor se aflau batalioane de reconstructie (Fortele armate sovietice, pag. 242).

În ajunul razboiului, trupele feroviare sovietice nu pregatisera sinele pentru evacuare sau aruncare în aer, nu transportasera rezervele din zonele de frontiera. Dimpotriva, adunasera chiar la frontiera importante rezerve de sine, subansamble pentru poduri, materiale de constructii, carbune. Aceste rezerve au intrat în posesia armatei germane. Nu numai documentele germane atesta acest fapt, dar si sursele sovietice. seful sectiei de baraje si minare al directiei de geniu RKKA, Starinov, descrie statia de frontiera Brest la 21 iunie 1941: "Soarele lumina muntii de carbune de lînga liniile de cale ferata, stiva de sine noi. sinele straluceau. Totul respira calm (Minele asteapta ora lor, pag. 190). Oricine stie ca sinele se acopera foarte repede cu un strat subtire de rugina. Deci era vorba despre sine abia aduse la frontiera. De ce?

Ni se inoculeaza mereu ideea: "Ah, daca Stalin nu l-ar fi suprimat pe Tuhacevski, totul ar fi mers altfel!" Tuhacevski s-a remarcat prin cruzimea monstruoasa cu care a nimicit pe taranii din Tambov si pe marinarii Kronstadtului, însajntr-un razboi adevarat a fost batut de armata poloneza, în rest, nu se deosebea prin nimic de ceilalti maresali sovietici: "în pregatirea operatiunilor, trebuiesc luate obligatoriu masuri de construire a podurilor de lemn si de concentrare în directiile necesare a unitatilor feroviare de refacere… În cazul modificarii ecartamentului îngust cu cel lat…" s.a.m.d. (Maresalul Uniunii Sovietice, M.N. Tuhacevski, Opere alese, vol.l, pag.62-63). În afara de trupele feroviare, la granita vestica au fost adunate practic toate trupele sovietice de geniu, înainte de razboi, în zona de granita actionau subunitatile si unitatile care intrau în componenta diviziilor, corpurilor de armata si armatelor, concentrate chiar pe frontiera, dar si unitatile din componenta formatiunilor care abia începusera sa avanseze spre granita germana. Iata cu ce se ocupau pionierii sovietici: "Pregatirea liniei de plecare la ofensiva, construirea de cai de acces, mascarea operativa si tactica, organizarea de actiuni comune cu infanteria si tancurile care intra în componenta grupelor de asalt, asigurarea fortarii nurilor…" (Fortele armate sovietice, pag.255). Cititorul sa nu se lase înselat de "amenajarea barajelor", înainte de asaltul decisiv al Liniei Mannerheim[20], pionierii sovietici au amenajat si ei cîteva portiuni de baraje asemanatoare cu cele finlandeze, înaintea intrarii în lupta, trupele sovietice nou venite treceau prin aceste baraje de antrenament, dupa care plecau la adevaratul asalt.

Cu tot respectul pentru armata germana, nu putem sa nu recunoastem ca aceasta era cataslxofal de nepregatita pentru un razboi serios. Ai impresia ca neajutoratul Mare Stat-Major german nu stia ca în Rusia se întîmpla uneori 'sa fie iarna, iar drumurile se deosebesc nitel de cele germane. Pe timp de ger, lubrifiantul îngheata în arma si nu mai poate functiona. Zice-se ca vinovat e gerul. Nu. Pur si simplu lubrifiantul este prost. Mai bine zis, prost este Marele Stat-Major, care nu a comandat lubrifiant adaptat la conditiile existente. Zice-se ca blitz-krieg-ul n-a avut sorti de izbîhda din cauza ca erau drumuri proaste. Minciuna. Hitler stia ca lupta în Rusia; atunci de ce n-a comandat armament si tehnica necesara cu care ar fi putut sa actioneze cu succes în Rusia? Daca industria germana producea armament care putea sa fie folosit doar în Europa Occidentala si în Africa, dar nu si în Rusia, se poate socoti ca Germania era pregatita de razboi?

Hitler a avut însa noroc. Chiar în preajma razboiului, în regiunile vestice ale URSS-ului, s-au desfasurat lucrari titanice de dezvoltare si modernizare a retelei rutiere. Fireste, nici acest lucru n-a fost suficient pentru armata germana. Ce s-ar fi întîmplat cu ea daca Jukov, Meretkov si Beria n-ar fi construit sosele chiar în ajunul razboiului? Daca nu s-ar fi facut rezerve enorme de sine, de suban-samble pentru poduri, de materiale de constructii? Daca ar fi intrat în actiune un puternic sistem de autoaparare: toate podurile aruncate în aer, toate rezervele distruse, soselele distruse, inundate, înmlastinate, minate? Raspunsul este unul singur: blitz-krieg-ul german nu si-ar fi dat duhul la portile Moscovei, ci mult mai devreme.

De patrunderea armatei germane în centrul tarii se fac vinovati Meretkov, Jukov si Beria. I-a împuscat Stalin? Nu, foarte curînd toti au devenit maresali. De ce sa-i împuste? Hitler s-a folosit de munca lor. Însa ei, fireste, n-au construit sosele si nu au creat rezerve pentru Hitler, ci ca armata eliberatoare sa patrunda în Europa repede si fara piedici, si ca sa faca aprovizionarea pe parcursul atacului distrugator si perfid, dat prin surprindere.

În ajunul razboiului, nimeni din Armata Rosie nu se gîndea la baraje, toti se gîndeau la distrugerea barajelor de pe teritoriul adversarului. Iata de ce, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie, la frontiera de vest au aparut (în secret) maresalii sovietici si experti în probleme de desfiintare a barajelor.

Maresalul Uniunii Sovietice, G. Kulik (venit în secret în Bielorusia), discuta cu colonelul Starinov, care era pe atunci seful sectiei de baraje si minare a Directiei generale de geniu din RKKA: "Da detectoare de mine, pionieri, da drage!" (Minele asteapta ora lor, pag.179). Însa maresalul vorbeste despre teritoriul german: pe teritoriul sovietic, toate minele fusesera deja neutralizate si barajele eliminate. Pozitia minelor proprii era cunoscuta putînd fi neutralizate fara detectoare de mine. Sa vedem ce spune mai departe maresalul: "N-ati numit cum trebuie sectia voastra. Ar fi trebuit, în conformitate cu doctrina noastra, s-o numiti sectia de desfiintare de baraje si de deminare. În felul acesta ati fi gîndit altfel. O tineti una si buna: aparare, aparare… Ajunge!" (idem, Starinov). De aceeasi problema este preocupat si comandantul Regiunii militare speciale de vest (în secret, regiunea este deja transformata în Frontul de Vest), generalul de armata D. Pavlov. El remarca întristat ca problemelor desfiintarii barajelor li se acorda o atentie insuficienta. Dar, lucru interesant: într-un razboi de aparare, problemelor de desfiintare a barajelor nu trebuie sa li se acorde nici un fel de atentie. Trebuie doar sa-ti faci baraje si, bazîndu-te pe ele, sa istovesti adversarul, iar apoi sa te retragi repede pe alta linie de baraje, pregatita din timp.

Armata Rosie avea experienta plina de învataminte a înfruntarii zonei de siguranta finlandeze, de aceea îsi analiza erorile si se pregatea minutios acum pentru înfruntarea zonei germane de baraje. Ah, daca maresalii sovietici ar fi stiut ca razboiul nu va începe în iulie, cum planificasera, ci la 21 iunie, n-ar mai fi avut nevoie de nici un fel de mijloace de desfiintare a barajelor.

Armata germana, încalcîndu-si propriile regulamente a facut acelasi lucru: a scos minele, a nivelat terenul, si-a concentrat trupele chiar pe granita, fara sa mai aiba o zona de aparare!

La începutul lui iunie, trupele germane au început sa scoata sîrma ghimpata chiar de pe granita. Maresalul Uniunii Sovietice, K.S. Moskalenko, considera ca aceasta este o marturisire elocventa a faptului ca nemtii vor începe în curînd agresiunea (în directia sud-vest, pag.24). Dar si Armata Rosie a facut acelasi lucru, este drept, cu o oarecare întîrziere. La frontiera vestica a sosit de la Moscova toata floarea gîndirii genistice, inclusiv generalul–locotenent al trupelor de geniu, profesor D.M. Karbîsev. Plecînd de la Moscova la începutul lui iunie, el le-a comunicat prietenilor ca razboiul a început deja si s-au înteles sa se întîlneasca dupa victorie, nu la Moscova, ci "la locul victoriei".

Sosind la frontiera de vest, a desfasurat o activitate febrila: a tinut lectii pe tema fortarii cursurilor de apa (ceea ce nu se cere în luptele defensive) si pe tema înfruntarii cu cele mai noi tancuri, T-34, a obstacolelor antitanc (ceea ce, iarasi, nu se cere în luptele defensive). La 21 iunie, a plecat spre armata 10. Insa "înainte de aceasta, Karbîsev împreuna cu comandantul armatei 3, V.I. Kuznetev si comandantul UR-ului[21] Grodnîi, colonelul N.A. Ivanov au vizitat un pichet de graniceri. De-a lungul frontierei, pe soseaua Avgustovo-Seino, dimineata se mai aflau înca barajele noastre de sîrma, iar cînd s-au întors, barajele fusesera scoase" (E.G. Resin, Generalul Karbîsev, pag.204).

Nu ne putem imagina tabloul: cekistii îndeparteaza sîrma ghimpata de pe granita! Istoricii comunisti au declarat idioti pe toti maresalii si generalii sovietici si astfel au explicat cauzele înfrîngerii. Sa acceptam. Da, toti generalii sunt idioti. Cum poti atunci explica actiunile vitejilor cekisti? A acelor cekisti care tocmai terminasera "Marea purificare"? A acelor cekisti, care au închis frontiera ca un lacat? A acelor cekisti care au împrejmuit tara cu sîrma ghimpata? De ce scot sîrma lor cekista de pe granita?! Intentioneaza ei sa dea drumul spionilor germani sau propriilor transfugi?

Iar la granita, chiar pe granita, exista concentrari considerabile de soldati si ofiteri sovietici, care sunt înclinati sa mearga unde vad cu ochii. Sa nu mai vorbim despre activistii condamnati, aflati si ei în zona de frontiera. Este interesant ca seful armatei 3, comandantul UR, care este numit teoretic pentru aparare, expertul din Moscova, care stie ca razboiul a început deja, nu reactioneaza nicicum la asemenea actiuni. Dimpotriva, scoaterea barajelor coincide cu vizita sa la pichetul de graniceri. Iarasi o întrebare: ce cautau, la drept vorbind acolo?

Ne putem imagina un comandant al unui pichet de graniceri sovietic cu functia de locotenent major NKVD, care, de capul lui, sa îndeparteze sîrma ghimpata? Daca ar da un astfel de ordin, n-ar fi socotit de subordonatii lui un criminal? însa locotenentul major a dat ordinul, iar subordonatii sai l-au executat fara crîcnire. E clar ca nu te poti lipsi în acest caz de ordinul sefului trupelor de graniceri NKVD din Bielorusia, generalul-locotenent IA. Bogdanov. Sau poate ca Bogdanov nu întelege ca razboiul bate la usa? Nu, întelege.

"La 18 iunie 1941, seful trupelor de graniceri NKVD din Bielorusia, generalul-locotenent LA. Bogdanov, a luat hotarîrea de evacuare a familiilor militarilor" (De rond la hotarul apusean, pag. 101).

Putea Bogdanov sa ia concomitent si cu de la sine putere astfel de hotarîri: sa evacueze familiile granicerilor si sa taie sîrma fara ordinul Comisarului poporului pentru Afaceri Interne, a Comisarului general al securitatii de stat, L.P. Beria? Nu putea. E putin probabil ca Beria însusi s-ar fi hotarît sa faca asa ceva. Nici n-a hotarît el.

Beria actioneaza în conlucrare deplina cu Jukov, altfel spus, cineva mai de sus coordoneaza (si înca foarte bine) armata si NKVD. Militarii si cekistii fac cam acelasi lucru, iar activitatile lor puteau fi coordonate numai de tovarasul Stalin.

Suntem încredintati de istoricii comunisti ca primele înfrîngeri ale Armatei Rosii sunt rezultatul faptului ca aceasta nu s-a pregatit de razboi. Aiurea! Daca nu s-ar fi pregatit de razboi, sîrma ghimpata de pe granita ar fi ramas intacta, în acest caz, unitatile militare ar fi avut un cît de mic timp sa-si pregateasca armamentul pentru lupta. Atunci nu s-ar mai fi petrecut cumplita catastrofa care a urmat.

Desigur, cekistii n-au scos sîrma ghimpata pentru ca armata germana sa se foloseasca de aceste treceri. Sîrma a fost scoasa pentru alte scopuri. Sa încercam sa ne imaginam situatia în care agresiunea germana ar fi întîrziat din cine stie ce motive. Ce ar fi facut cekistii la granita: ar fi distrus barierele graniceresti, ar fi mentinut granita deschisa, si ar fi început din nou sa construiasca baraje? Nu, desigur! Ramîne valabila o singura varianta: cekistii au taiat sîrma pentru ca armata "eliberatoare" sa patrunda pe teritoriul inamicului. La fel cum au taiat sîrma înaintea "eliberarii" Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Basarabiei, Bucovinei. Acum venise rîndul Germaniei…

Se zice ca Stalin voia sa-l atace pe Hitler în 1942. Un astfel de plan a existat în realitate, dar termenul a fost modificat. Daca Stalin ar fi pregatit "eliberarea" pentru anul 1942, sîrma ghimpata ar fi putut fi taiata în acel an.

Chiar în ultimul moment!

Capitolul 10 DE CE STALIN A DISTRUS LINIA STALIN

Numai naivii cred ca apararea este principala sarcina a raioanelor fortificate. Nu, raioanele fortificate se consfru/esc pentru o mai buna pregatire a ofensivei. Ele trebuie sa acopere desfasurarea gruparilor de soc, sa respinga orice încercare a dusmanului de a zadarnici desfasurarea, iar odata cu trecerea trupelor noastre la ofensiva, sa le sustina cu toata puterea de foc.

General-maior P.G. Grigorenko, participant la construirea Liniei Stalin

În anii '30, de-a lungul frontierelor vestice ale URSS, au fost construite treizeci de raioane fortificate-UR. Aceasta fîsie de raioane fortificate a primit denumirea neoficiala de Linia Stalin.

Fiecare UR este o formatiune militara egala unei brigazi ca numar de persoane, dar ca putere de foc, este egala cu un corp de armata. Fiecare UR era alcatuit dintr-un comandament si un stat-major, 2-8 batalioane de artilerie, înzestrate cu mitraliere, un regiment de artilerie, cîteva baterii independente de artilerie grea de caponiere, un batalion de tancuri, o companie sau batalion de transmisiuni, un batalion de geniu si alte subunitati. Fiecare UR ocupa o zona de 100-180 km de front, cu o adîncime de 30-50 km. Raionul era dotat cu un sistem complex de amenajari blindate, în interiorul UR, s-au executat încaperi subterane din beton armat, pentru depozite, centrale electrice, spitale, puncte de comanda, unitati de transmisiuni. Constructiile subterane erau legate printr-un sistem complex de tunele, galerii, canale de comunicatie camu­flate. Fiecare UR putea sa desfasoare în mod independent actiuni de lupta timp îndelungat si în conditii de izolare.

UR era format din puncte de sprijin, fiecare dintre ele avînd la rîndul sau o aparare circulara, fiind astfel în stare sa se apere independent, în cazul încercuirii totale de catre inamic atragînd asupra sa importante forte ale acestuia. Unitatea de lupta principala a UR era DOT[22]-ul-punct de foc de lunga durata. Steaua rosie (25 febr. 1983) descrie unul din DOT-urile standard al Liniei Stalin, DOT Nr. 112 al UR 53, din raionul Moghilev-Podolski: "Era o complexa constructie fortificata subterana, formata din santuri de comunicatie, caponiere, compartimente diverse, instalatii de filtrare, în ea se gaseau depozite de arme, munitie, alimente, punct sanitar, sala de mese, conducta de apa (care mai functioneaza si astazi), coltul rosu, puncte de observare si comanda. Armamentul DOT-ului: un punct de mitraliere cu ambrazura cu trei ochi, în care se aflau pe turele stationare trei mitraliere "Maxim" si doua semicaponiere pentru tun de 76 mm. Generalul P.G. Grigorenko descrie în memoriile sale un ansamblu de opt DOT-uri, construite în acelasi UR Moghilev-Podolski, puternic legate între ele prin galerii subterane. Alt participant la construirea Liniei Stalin, colonelul P.G. Umanski, aminteste în cartea sa despre constructiile subterane aflate pe o lungime de multi kilometri în UR-ul Kiev (La hotarul luptelor, pag. 35).

La construirea Liniei Stalin nu s-a facut publicitate, ca în cazul Liniei Maginot. Linia Stalin s-a construit sub spectrul secretului de stat.

La construirea fiecarui punct de sprijin, NKVD "închidea" cîteva portiuni de teren astfel încît "nu putea trece nici macar o pasare". Constructia sa "se desfasura" concomitent în toate portiunile ei, însa, în fapt, numai în cîteva se desfasura cu adevarat, în rest fiind santiere false. Nu numai locuitorii din zona, dar chiar si participantii la constructii aveau o imagine eronata despre ce si unde se construieste.

Între Linia Stalin si Linia Maginot existau multe diferente. Linia Stalin era imposibil de învaluit: flancurile ei coincideau cu tarmul Marii Negre si al Marii Baltice. Linia Stalin s-a construit în primul rînd pentru aparare împotriva tancurilor inamicului, avînd în plus si protectie antiaeriana. Ea avea o adîncime cu mult mai mare. La constructia Liniei Stalin s-a folosit, în afara de beton armat, mult otel de blindaj, si granit din Zaporojie si Cerkassk. Spre deosebire de Linia Maginot, Linia Stalin nu s-a construit chiar pe granita, ci în adîncimea teritoriului sovietic.

Linia de UR-uri face ca prima lovitura a artileriei adversarului sa nu se dea asupra obiectivelor de lupta, ci în gol. În cazul unui atac prin surprindere, garnizoanele vor avea cel putin cîteva zile la dispozitie ca sa-si ocupe cazematele si sa-si pregateasca armamentul si obiectivele. UR-urile obliga inamicul ca înainte de a începe asaltul, sa strabata între 20 si 150 km de teren cu cîmpuri de mine si fugase. Inamicul va trebui sa forteze zeci de rîuri care nu mai au poduri, înainte de asalt trupele inamicului vor suferi pierderi de sute sau de mii de oameni în ambuscade. Zona de siguranta din fata Liniei Stalin nu numai ca ar micsora viteza de deplasare a inamicului, dar l-ar istovi.

Diferenta fata de Linia Maginot consta în faptul ca Linia Stalin nu a fost continua: între UR-uri au fost lasate intervale destul de largi. La nevoie, aceste spatii puteau fi rapid acoperite cu cîmpuri de mine, cu bariere genistice de toate tipurile, cu forte de infanterie obisnuite, însa ele puteau ramîne si deschise, invitîndu-1 pe agresor sa nu ia cu asalt raioanele fortificate, ci sa-si croiasca drum printre ele. Daca inamicul ar fi facut-o, atunci masa trupelor atacatoare ar fi fost farîmitata în cîteva torente izolate. Fiecare dintre acestea ar fi înaintat printr-un coridor asupra caruia s-ar fi tras din doua parti, iar flancurile, spatele si liniile de comunicatie ale acestora ar fi fost serios amenintate.

Vom vedea mai departe ca trecerile dintre UR-uri aveau si alta destinatie.

Treisprezece UR-uri pe Linia Stalin însemnau eforturi titanice si cheltuieli gigantice, pe parcursul a doua cincinale, în 1938, s-a luat hotarârea ca toate cele treisprezece UR-uri sa fie întarite prin construirea de caponiere pentru artileria grea. În afara de aceasta, a început construirea a înca opt UR-uri pe Linia Stalin. Timp de un an, în noile UR-uri au fost instalate peste o mie de obiective de lupta. si iata ca în acest moment s-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop.

Pactul însemna ca a început cel de-al doilea razboi mondial. Acelasi pact mai însemna ca între URSS si Germania nu mai exista o bariera despartitoare: acum aveau granita comuna, în aceasta situatie, atît de amenintatoare, Stalin ar fi putut sa faca multe ca sa-si asigure securitatea hotarelor vestice si sa garanteze neutralitatea URSS în cursul razboiului. De pilda putea:

– sa dea ordin de întarire a garnizoanelor în raioanele fortificate de pe Linia Stalin.

– sa dea ordin uzinelor care produceau armament pentru UR-uri sa-si mareasca urgent productia:

– acelasi ordin putea sa-l dea uzinelor care produceau armament defensiv: tunuri si alte arme antitanc;

– sa mobilizeze întreaga tehnica de constructii a statului si toate resursele ca sa accelereze la maximum construirea Liniei Stalin;

– terminînd construirea Liniei Stalin si aducînd-o în starea gata de lupta sa înceapa construirea unei linii identice (sau chiar mai puternica) a unui sistem defensiv situat în fata Liniei Stalin.

– în afara de cele doua linii puternice ale sistemului defensiv, ar fi putut sa construiasca si un al treilea brîu de raioane fortificate în spatele Liniei Stalin, de exemplu, de-a lungul malului estic al Niprului;

– sa dea ordin trupelor Armatei Rosii sa sape mii de kilometri de transee, santuri antitanc si santuri de comunicatie, de la Marea Baltica pîna la Marea Neagra, îmbi-nînd apararea de campanie a trupelor cu zone de raioane fortificate, folosind otelurile cele mai bune pentru blindaje.

Asa ar fi putut sa actioneze Stalin. Dar nu a facut-o… În toamna lui 1939, cînd a început cel de-al doilea razboi mondial, în momentul stabilirii granitelor comune cu Germania, toate lucrarile de constructie la Linia Stalin au fost întrerupte (V.A. Anfilov, Fapta eroica eterna, pag. 35). Garnizoanele raioanelor fortificate de pe Linia Stalin au fost la început reduse ca numar apoi complet transformate. Uzinele sovietice au încetat productia de armament si echipamente speciale pentru constructii fortificate. UR-urile existente au fost dezarmate; armamentul, munitia, aparatura de observatie, transmisiune si comanda a fost depozitata (V7/, 1961, Nr. 9, pag.120). Procesul distrugerii Liniei Stalin se face cu repeziciune. Unele constructii militare au fost date colhozurilor, în scopul depozitarii fructelor. Majoritatea constructiilor au fost însa acoperite cu pamînt. În afara de încetarea productiei de armament pentru UR-uri dupa începutul celui de-al doilea razboi mondial, industria sovietica a încetat sa mai produca sisteme de arme defensive. Astfel, de exemplu, a fost oprita definitiv productia de tunuri antitanc si de tunuri regimentale si divizionare de 76 mm, care pot fi utilizate ca tunuri antitanc (V7/, 196l, Nr. 7, pag. 101; V1J, 1963, Nr. 2, pag.12). Tunurile antitanc existente au început sa nu mai fie folosite conform destinatiei initiale, ci pentru îndeplinirea altor misiuni, de exemplu, pentru nimicirea cuiburilor de foc ale inamicului în cursul atacului trupelor sovietice (General-locotenent I.P. Roslîi, Ultimul popas-Berlinul, pag. 27). Tunurile antitanc au fost scoase din productie si din dotarea Armatei Rosii (V7/, 1961, Nr. 7, pag.101).

Tot ce era legat de aparare, a fost distrus fara crutare.

De dragul adevarului, trebuie sa aratam ca, în vara lui 1940, chiar pe noua granita sovieto-germana, a început constructia unei zone de raioane fortificate, care nu a fost terminata niciodata. La Statul Major General sovietic, aceste noi UR-uri erau numite cu o anume doza de malitiozitate Linia Molotov. Hotarîrea privind începerea constructiei acesteia a fost luata la 26 iunie 1940 (V.A. Anfilov, 'Fapta eroica eterna, pag. 162).

Constructiile defensive de pe noua frontiera înaintau foarte încet, iar distrugerile de pe vechea frontiera se faceau cu o repeziciune uimitoare.

În primavara lui 1941, tragedia Liniei Stalin atingea apoteoza. "Nu stiu cum vor explica viitorii istorici aceasta crima împotriva poporului nostru. Cei de azi pastreaza asupra acestui subiect o tacere deplina, pe care nu pot sa mi-o explic. Multe miliarde de ruble (dupa calculele mele, minim 120) au fost jefuite de guvernul sovietic de la popor pentru a se construi de-a lungul frontierei vestice fortificatii de nepatruns pentru inamic-de la mare pîna la mare, de la sura Baltica pîna la azuria Mare Neagra. si chiar în preajma razboiului-în primavara lui 1941-au început sa se auda detunaturi puternice pe toata lungimea celor 12000 de kilometri de fortificatii. Mari caponiere si semicaponiere din fier-beton, cuiburi de foc cu una, doua si trei ambrazuri, puncte de comanda si de observatie, zeci de mii de constructii defensive extrem de durabile au fost aruncate în aer din ordinul personal al lui Stalin" (General-maior P.G. Grigorenko, In subterana nu poti întîlni decît sobolani, pag.141).

Asadar, Linia Stalin de pe vechea granita a fost distrusa, iar Linia Molotov de pe noua granita înca nu a fost construita. Dupa razboi si dupa moartea lui Stalin, generalii si maresalii sovietici au început în cor sa-si manifeste enervarea. Iata-1 pe maresalul de artilerie N.N. Voronov: "Cum a putut conducerea noastra ca, fara sa construiasca zonele de aparare necesare la noua frontiera vestica, sa ia hotarîrea de lichidare si dezarmare a raioanelor fortificate de la hotarele de dinainte?" (În slujba militara, pag.172).

Enervarea maresalului Voronov era falsa. El acuza "conducerea noastra", însa nu cumva în momentul distrugerii Liniei Stalin el însusi ocupa unul dintre cele mai înalte posturi de comanda în Armata Rosie? Era în acea vreme general-colonel de artilerie. Oare fara ordinul sau au fost scoase din productie tunurile antitanc si de caponiere? Oare el nu stia despre dezarmarea si distrugerea caponierelor de pe Linia Stalin? însusi modul cum este pusa problema de catre Voronov este incorect si are scopul de a distrage atentia de la esenta. Voronov întreaba: de ce au distrus o linie înainte de a construi alta? Prin întrebarea sa, Voronov justifica actiunea "conducerii noastre", nereprosîndu-i distrugerea Liniei Stalin, ci numai faptul ca aceasta distrugere s-a facut prematur. Conform lui Voronov rezulta ca trebuia mai întîi sa se construiasca Linia Molotov si abia dupa aceea sa se desfiinteze Linia Stalin. Dar de ce nu ne-am pune o alta întrebare? De ce s-a desfiintat Linia Stalin? Oare doua linii n-ar fi fost mai bune decît una singura? Oare în aparare sunt de prisos niste cladiri fortificate în plus, niste transee, cazemate, cîmpuri de mine si bariere din sîrma ghimpata? Anul 1940 a confirmat de doua ori ca doua fîsii de aparare sunt mai bune decît una. În 1940, Armata Rosie a strapuns Linia Mannerheim, iar acest fapt a obligat Finlanda sa accepte tratativele cu Stalin si sa cedeze în fata cerintelor lui. Dar sa ne închipuim ca în spatele Liniei Mannerheim îh adîncimea teritoriului finlandez, ar mai fi existat înca o linie! Tot în 1940, armata germana a evitat Linia Maginot franceza, a intrat în spatiul operational, ceea ce a însemnat pentru Franta sfîrsitul razboiului. Sa ne închipuim ca în adîncimea teritoriului francez ar mai fi fost înca o linie, care sa nu poata fi ocolita. Din pacate, în acea vreme nici în Franta, nici în Finlanda nu exista o a doua linie în adîncimea teritoriului. Iata însa ca Stalin avea o astfel de linie! si tocmai atunci a desfiintat-o.

Comunistii au aruncat praf în ochi (a se citi explicatii false). Una din ele: la noua frontiera nu ar fi fost suficient armament pentru noile raioane fortificate, de aceea armamentul a trebuit luat de pe Linia Stalin. O astfel de explicatie poate satisface doar pe propagandistii comunisti. Un om normal îsi va pune întrebarea: daca pe Linia Molotov nu era suficient armament de ce nu s-a dat ordin uzinelor de armament sa mareasca productia? Nimeni nu a dat însa un asemenea ordin, dimpotriva, a fost dat un ordin de o cu totul alta natura: sa se reduca sau sa înceteze cu totul productia de armament pentru UR-uri (Maresalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov, Voprosî istorii, 1970, Nr. 5, pag.33).

Sa ne uitam la orice cetate: în centru este un turn din secolul zece, în jurul acestuia sunt ziduri din secolul treisprezece, înconjurate la colturi de bastioane din secolul saptesprezece, care, la rîndul lor, sunt încinse de forturi din secolul nouasprezece, întarite cu dotari din secolul douazeci. Linia Molotov ar fi putut sluji ca o completare a Liniei Stalin, dar nu ca înlocuitor al ei. Cu toate acestea, Linia Molotov nu s-a înfiintat ca o completare a Liniei Stalin, însa nici îh calitate de înlocuitor al ei. Linia Molotov se deosebea complet de Linia Stalin si ca idee, si ca detalii. Exista minimum patru mari diferente între acele fortificatii care au fost distruse pe vechile frontiere, si cele înfiintate pe frontierele noi:

– Linia Molotov a fost construita în asa fel încît INAMICUL SĂ O VADĂ;

– Linia Molotov a fost plasata pe DIRECŢII SECUNDARE;

– Linia Molotov n-a fost acoperita cu o fîsie de siguranta, cu cîmpuri de mine si alte baraje genistice;

– constructorii n-au folosit multe posibilitati de întarire a Liniei Molotov si nu s-au grabit s-o construiasca.

Construirea Liniei Molotov este o enigma a istoriei sovietice ca si distrugerea Liniei Stalin. Curioase lucruri s-au petrecut la constructia noilor raioane fortificate… Iata un exemplu: în raionul Brest, rîul de frontiera era traversat de sase poduri rutiere si de cale ferata. Varso-via-Brest-Minsk-Smolensk-Moscova, aceasta este principala directie strategica a razboiului. Podurile din Brest sunt poduri de cea mai mare importanta strategica, în zona Brest, s-a construit un nou UR. Dar nu acolo unde erau podurile, ci mai departe, în lateral, acolo unde nu exista nici un pod!

Raioanele fortificate ale Liniei Molotov au fost lipite de granita. Raioanele fortificate n-au mai fost acoperite cu o zona de siguranta si, în caz de atac prin surprindere, garnizoanele nu mai aveau timp sa-si ocupe dispozitivele de lupta si sa-si pregateasca armamentul. Spre deosebire de Linia Stalin, raioanele fortificate de pe Linia Molotov aveau o adîncime foarte mica. Tot ce s-a putut construi pe granita, s-a construit. Liniile de aparare din spate însa nu, si nici macar nu s-a planificat sa se construiasca (General-locotenent V.F. Zotov, Pe Frontul de Nord-Vest, Culegere, p. 175). Noile fortificatii nu s-au construit pe linii de aparare favorabile din punct de vedere tactic, ci de-a lungul frontierei de stat, urmînd toate sinuozitatile acesteia. Noile dispozitive de lupta n-au fost protejate cu sîrma ghimpata, mine, santuri, obstacole anticar, tepoaie pentru santuri si tetraedre, nu s-au facut nici un fel de lucrari genistice în raionul dispozitivelor. Noile constructii NU S-AU CAMUFLAT. De exemplu, în UR-ul Vladimir-Volînsk, "din 97 de dispozitive de lupta au fost acoperite cu pamînt 57, restul au fost lasate descoperite" (VIJ, 1976, Nr.5, p.91). Daca cititorul va avea ocazia, sa traverseze frontiera sovietica în raionul Brest, sa fie atent la cutiile cenusii din beton aflat chiar pe granita. Acestea sunt DOT-urile extremitatii sudice a UR-ului din Brest. N-au fost acoperite cu pamînt, la fel de golase sunt si în ziua de azi. Înainte DOT-urile Liniei Stalin se construisera în secret, departe de granita, încît inamicul nu putea sa stie unde se afla fortificatiile si unde sunt culoarele de trecere dintre ele sau daca, în general, exista treceri. Acum inamicul nu numai ca putea observa de pe malul sau toata constructia si stia precis unde se afla fortificatia, dar putea sa desluseasca cu exactitate fiecare DOT separat si chiar putea sa stabileasca directia de tragere a fiecarei ambrazuri. si astfel putea determina întreg sistemul de foc. Cunoscînd directia sectoarelor de tragere, inamicul putea alege portiunile netinute sub foc, putea sa patrunda la DOT-uri si sa astupe ambrazurile cu saci de nisip, ceea ce, de fapt, a si facut la 22 iunie 1941.

Maresalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, declara: "Raioanele fortificate se construiesc prea aproape de granita si au o configuratie operativa extrem de nefunctionala, îndeosebi în raionul proeminentei Belostovsk. Aceasta permite inamicului sa loveasca din raioanele Brest si Suvalki în spatele întregii noastre grupari din Belostovsk. În plus, din cauza adîncimii reduse, UR-urile nu pot sa reziste mult timp daca sunt tinute sub foc de artilerie (Amintiri si cugetari, p.194).

Daca inamicul poate lovi din raioanele Brest si Suvalki, atunci de ce sa nu folosim pentru aparare vechile cetati rusesti de lînga granita: Brest, Osovet, Grodno, Peremîsl, Kaunas? Niciuna nu e mai prejos ca Verdunul. Daca o incluzi în sistemul de aparare al trupelor sovietice, poate sa se transforme îhtr-un bastion impenetrabil, care poate asigura stabilitatea întregului sistem defensiv, în aceleasi raioane, pe lînga vechile cetati se afla si fortificatii vechi mai putin puternice: caponiere, fiecare de o companie de infanterie. Latimea zidurilor si planseelor-trei metri de beton armat pentru fortificatii. Trei metri nu este foarte mult! De acord. Dar e mai bine decît nimic. Daca latimea de trei metri nu e satisfacatoare, poate fi marita. Asadar ce face GVTU- Directia generala de genistica militara a Armatei Rosii? "Comandantul GVIU a propus sa se foloseasca vechile cetati rusesti de lînga granita si sa se creeze zone de baraj. Aceasta propunere n-a fost aprobata niciodata." (I.G. Starinov, Minele asteapta ora lor, p.177).

În februarie 1941, G.K. Jukov a ocupat functia de sef al Marelui Stat-Major al Armatei Rosii. A fost unul din cei mai mari conducatori de osti din secolul XX. N-a mai existat în secolul nostru un alt general sau maresal care sa se afle într-o asemenea functie si sa nu fi suferit nici o înfrîngere pe cîmpul de lupta. Asadar, marele Jukov (îsi demonstrase deja calitatile la Halhin-Gol, înfrîngînd armata 6 japoneza) a luat asupra sa aproape toata puterea militara. Va pune el ordine în Linia Afo/otov! Dar, nu. Nu va grabiti! Dupa venirea lui Jukov nu s-a schimbat nimic în bine la constructia Liniei Molotov. Dimpotriva, construirea unor raioane fortificate, de pilda cel din Brest, a trecut pe al doilea plan. (Anfilov, op.dt., p.l66). Cititorului cunoscator al realitatii sovietice nu trebuie sa-i explic prea mult întelesul cuvintelor "al doilea plan", în practica însemna o înghetare aproape totala a constructiei, însa medalia are si reversul ei. Chiar despre raionul fortificat Brest se cunosc mai multe lucruri decît despre celelalte. Din documentele capturate de la corpul de armata 48 german, se cunoaste ca în cadrul comandamentului german se crease o cu totul alta impresie: trupele germane vedeau lucrari intense, care nu se opreau nici ziua, nici noaptea, întrucît noptile "rusii construiesc DOT-urile, a-vînd iluminare electrica".

Ce mai putem întelege? Erau rusii atît de idioti, încît luminau în fiecare noapte zonele de constructie, demas-cîndu-le? si apoi: cum sa pui de acord "constructie de al doilea plan" si "zi si noapte, avînd iluminare electrica"?! Nu cumva e o demonstratie? Exact. Vom mai reveni la Linia Molotov pe care Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, a caracterizat-o drept "demonstratie premeditata".

În memoriile sale, generalul-colonel L.M. Sandalov (Încercari ale vietii, p.64) reda cuvintele comandantului raionului fortificat Brest, generalul-maior K.Puzîrev: A construi raioane fortificate chiar pe granita e o chestiune neobisnuita. Mai înainte construiam DOT-uri la o oarecare departare, dar n-ai ce-i face. Trebuie sa ne ocupam nu numai cu dotarile militare, ci si cu cele politice".

Iata un lucru straniu: trupele sovietice se ascund în paduri, interzicîndu-li-se sa iasa la vedere. Cauza: "ca sa nu provoace razboiul", în acelasi timp, din pricini politice necunoscute noua, se demonstreaza inamicului zi si noapte pregatirile pentru aparare, fara teama ca, în acest fel inoportun, pot fi provocate complicatii diplomatice si militare.

Asadar, cum poate fi decodat misterul? Cum se pot unifica toate aceste fapte contradictorii într-o singura explicatie? Ni se sugereaza: tîmpitii astia de comandanti rosii, totul se trage de la prostia lor. As accepta explicatia. Dar iata care-i necazul: si Linia Stalin si Linia Molotov au avut un acelasi "tatic"-general-locotenent al trupelor de geniu, profesor D.M. Karbîsev. La Linia Stalin s-a facut totul cum trebuie, la nivelul standardului mondial si peste. S-a prevazut totul: o mascare minutioasa a fiecarui DOT, o adîncime mare a fiecarui UR, baraje, zona de siguranta si multe-multe altele. Dar a fost semnat pactul Molotov–Ribbentrop si unul din cei mai mari genisti s-a prostit deodata si a început sa-si dea în petec. Dar Karbîsev era condus de Jukov. Iar acesta n-a gresit niciodata. Nici mai înainte, nici mai tîrziu. si iata ca în prima jumatate a anului 1941 Jukov a devenit deodata idiot si a început sa dea ordine idioate. Caci, chiar în momentul venirii lui Jukov la Marele Stat-Major, "raioanele fortificate de pe vechile frontiere au fost dezafectate în continuare, iar constructia la noile frontiere mergea în ritm de melc" (Starinov, op.cit., p. 178).

Versiunea comandantilor sovietici prosti nu este plauzibila si pentru faptul ca, în acelasi timp, si generalii nemti faceau exact acelasi lucru. Au luat aceleasi masuri si nimeni nu i-a condamnat.

În anii 1932-1937, pe malurile Oderului au fost construite fortificatii foarte puternice, care protejau Germania în fata eventualelor lovituri de la Rasarit. Erau constructii .militare de înalta clasa, bine asezate în teren si la fel de bine camuflate. Nu le vom descrie în amanunt. Cititorul va avea încredere în precizia, acuratetea si sîrguinta germana. Raioanele fortificate din zona Oderului si Vartei pot constitui exemple de înalta realizare a gîndirii genis-tice din prima jumatate a secolului nostru.

Însa la Moscova a fost semnat pactul Molotov-Ribben-trop si armata germana a înaintat spre Rasarit, în acest moment comandantii germani au început sa faca aceleasi "prostii" ca si colegii lor sovietici. Fortificatiile de pe vechea granita germana au fost aruncate în aer si n-au fost ocupate de trupe NICIODATĂ. Multe constructii militare au fost folosite pentru alte nevoi: de exemplu, în raionul Hohwalde se afla un puternic ansamblu fortificat, incluzînd în componenta sa douazeci si doua de constructii cu patru nivele, legate prin 30 km de tunel, întreg ansamblul a fost repartizat industriei aviatice pentru o uzina de motoare, înaintînd si fiind fata în fata cu Armata Rosie, în mijlocul Poloniei, trupele germane au început sa construiasca o noua linie de raioane fortificate PE AMPLASAMENTE SECUNDARE si lipite de frontiera sovietica, în fata noilor raioane fortificate nu se aflau cîmpuri de mine si baraje. Lucrarile se desfasurau zi si noapte, iar granicerii sovietici observau perfect mersul lucrarilor si raportau "la cine trebuie" (Trupe/e de graniceri ale URSS, 1939-iunie 1941, Culegere de documente si materiale, Documentele Nr. 344 si 287). Lucrarile s-au desfasurat intens pîna în mai 1941, dupa care, ca sa ne exprimam în limbajul sovietic, "au trecut pe al doilea plan". Din optzeci de constructii planificate pe malurile rîului de frontiera Sân s-au realizat pîna la capat doar saptesprezece. Toate insuficient camuflate. Comparativ cu cele de pe vechea granita germana, aceste constructii puteau fi socotite usoare. Zidurile si planseele aveau un metru si jumatate, placile blindate-200 mm. Pe vechea granita de pe linia Oder, se foloseau placi blindate mult mai rezistente, de pîna la 350 mm. Acelasi lucru l-a facut si partea sovietica. Pe Linia Stalin existau placi blindate foarte rezistente, însa la construirea Liniei Molotov pe malul aceluiasi rîu Sân, inginerii sovietici au folosit repere de blindaj relativ subtiri, de pîna la 200 mm. Pe cînd eram ofiter sovietic, am avut sansa sa vad DOT-uri sovietice si germane pe malurile aceluiasi rîusor. Daca ai fi aratat fotografiile DOT-urilor unui expert militar si l-ai fi rugat sa le deosebeasca pe cele germane de cele sovietice, n-ar fi reusit: prea seamana între ele.

Atîta timp cît s-a învecinat cu prea putin puternica Polonie, armata germana a construit pe granita fortificatii deosebit de puternice. Imediat ce a zdrobit Polonia si a stabilit frontiera comuna cu Uniunea Sovietica, vechile fortificatii au fost parasite iar pe noua granita au fost ridicate constructii defensive usoare; si toate însa într-un ritm de melc. La fel ca Armata Rosie! Oare nu s-au tîmpit generalii germani? Nu, nu s-au tîmpit. Pur si simplu n-aveau intentia sa se apere pe noua granita.

Exista fortificatii defensive, dar si ofensive. Daca ai intentia sa ataci, trebuie sa respecti urmatoarele reguli de construire a raioanelor fortificate:

– sa aduni pe amplasamentele principale grupari de trupe de soc, descoperind amplasamentele secundare si acoperind amplasamentele SECUNDARE cu raioane fortificate;

– sa nu te stradui sa-ti camuflezi fortificatiile, pentru ca inamicul sa creada ca te pregatesti de aparare;

– sa nu construiesti UR-uri în adîncime; daca le poti amplasa chiar pe malurile rîurilor de frontiera, amplasea-za-le; în cazul ofensivei trupelor tale, toate DOT-urile aflate pe granita vor sustine cu foc actiunea ofensiva, pe cînd un DOT în adîncimea apararii ramîne inactiv;

– nu acoperi DOT-urile cu cîmpuri de mine si baraje din sîrma ghimpata, vei împiedica propriile trupe în ofensiva;

– nu risipi prea mult ciment si otel pentru ridicarea UR-urilor; doar nu ai intentia sa te instalezi în defensiva.

Dupa aceste reguli s-au condus generalii germani. La fel au actionat si cei sovietici. Putin mai înainte, în august 1939, marele Jukov a aplicat stralucit toate aceste reguli la Halhjn-Gol; "Prin asemenea masuri ne-am straduit sa dam inamicului impresia ca nu ne luam masuri pregatitoare cu caracter ofensiv, sa aratam ca desfasuram lucrari ample de aparare si numai de aparare". (Jukov, op.cit., p.l6l). A reusit sa-i pacaleasca pe japonezi. Acestia au crezut în lucrarile "defensive" ale lui Jukov si au platit greseala, cazînd sub lovitura surprinzatoare si nimicitoare. Apoi, la o scara mult mai mare, Jukov a desfasurat aceleasi lucrari la frontiera germana, însa nu a reusit sa-i pacaleasca pe generalii nemti. Acestia aveau si ei o experienta similara. Jukov a lovit surprinzator la Halhin-Gol pe data de 20 august 1939, iar în 22 august acelasi an, în momentul tratativelor Molotov-Ribbentrop si al pregatirilor intense ale armatei germane pentru a intra pe teritoriul polonez, generalul G.Guderian a primit ordin sa comande statul major de fortificatii al Pomeraniei". Scopul: sa-i linisteasca pe polonezi cu pregatiri pur defensive, dar cu aceeasi ocazie sa construiasca rapid fortificatii relativ usoare pe amplasamente secundare, ca sa elibereze cît mai multe trupe de infanterie pentru lovitura principala, în primavara si vara anului 1941 Guderian se ocupa din nou de constructii defensive, de data aceasta la granita sovietica.

Daca Guderian construieste cutii de beton pe malurile nurilor de frontiera, nu înseamna ca are intentia sa se apere. Nu, asta înseamna cu totul altceva, opus chiar. Dar daca Jukov construieste demonstrativ aceleasi cutii pe malurile acelorasi rîuri? Ce-ar putea însemna asta?

Linia Stalin era universala: putea fi folosita pentru apararea statului sau ca baza de plecare la atac. De aceea au fost lasate spatii largi între UR-uri: ca sa patrunda masa trupelor ofensive spre vest. Cînd granita a fost mutata cu doua sute de kilometri spre vest, Linia Stalin si-a pierdut cu totul valoarea de cap de pod pentru o viitoare agresiune. Dupa pactul Molotov-Ribbentrop Stalin nu mai voia deloc sa se apere. Iata de ce linia a fost dezafectata, iar apoi distrusa cu totul: împiedica masa de trupe sovietice sa se concentreze în secret la granita germana, împiedica aprovizionarea Armatei Rosii cu milioane de tone de munitie, produse alimentare si combustibil, în timp de pace culoarele de trecere dintre UR-uri erau pe deplin suficiente pentru militari si pentru necesitatile economice, însa în timp de razboi convoaiele de transport trebuiau sa fie rasfirate în mii de ramificatii, ca sa devina invulnerabile în fata atacurilor dusmanului. Raioanele fortificate strîmtorau suvoiul transportului în coridoare relativ înguste. Acest fapt a hotarît soarta acum inutilei Linii Stalin.

Hitler era într-o aceeasi situatie nu numai la granita estica, dar si la cea vestica, în anii '30, s-a construit pe aceasta din urma Linia Siegfried. În mod traditional atacul german împotriva Frantei se da, înca de pe vremea razboiului franco-prusac, în nord. Linia Siegfried era construita mai la sud de aceasta directie, altfel spus, pe amplasamente secundare conform principiului: pe amplasamentele principale atacam, pe cele secundare acoperim atacul, în 1940, armata germana a înaintat departe spre vest, iar Linia Siegfried a devenit inutila, în acest moment, lui Hitler nu-i trecea prin cap ca peste patru ani îi va fi dat sa se apere pe propriile sale granite. A parasit Linia Siegfried. A întrebuintat-o peste patru ani: constructiile militare au fost predate fermierilor pentru depozitarea cartofilor. O parte dintre aceste constructii cu usi blindate inaccesibile a fost închisa cu lacate interioare. Cînd a fost nevoie de ele nu s-au mai gasit cheile… (K. Mallory, A.Ottar, Architecture of Aggression, p.123).

Fireste, putem sa-i numim idioti pe renumitii generali rusi si germani, dar aici nu e vorba de idiotenie. Pur si simplu si unii si altii au fost agresori. si unii si altii gîndeau în spirit ofensiv, iar atunci cînd fortificatiile n-au mai fost de folos pentru scopuri ofensive, le-au eliminat pentru a deschide calea trupelor în ofensiva sau, cînd s-a putut, le-au daruit fermierilor pentru cartofi.

Capitolul 11 PARTIZANI SAU DIVERSIONIsTI?

Hitler… va Iovi cu fortele principale în Occident, iar Moscova va dori sa se foloseasca din plin de superioritatea situatiei sale.

L. Trotki, 21 iunie, 1939

Dupa semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietica a început sa suprime în mod sistematic statele neutre, pentru ca "sa se deplaseze cu toate fortele la frontierele Germaniei, exact în momentul în care cel de-al treilea Reich va fi antrenat în lupta pentru o noua împartire a lumii". "Campaniile eliberatoare" se desfasoara cu succes, doar în Finlanda s-a petrecut o sincopa. Cum stim deja, Armata Rosie s-a împotmolit în fîsia de siguranta finlandeza. Iata o situatie absolut standard. O coloana sovietica de tancuri, infanterie motorizata, artilerie se deplaseaza pe un drum forestier. Nu se poate deplasa la dreapta sau la stînga-. sunt mine. În fata este un pod. Genistii au verificat: nu este minat. Tancurile intra primele pe pod si sar în aer, odata cu podul, încarcaturile explozive au fost puse în sulpii de sustinere ai podului înca din timpul constructiei; erau greu de descoperit, dar chiar daca ar fi fost descoperite, orice încercare de a fi scoase ducea la explozie. Asadar, coloana sovietica lunga de cîtiva kilometri, ca un sarpe urias, este oprita pe drum. Acum este rîndul lunetistilor finlandezi. Ei nu se grabesc: poc! poc! si iar se lasa tacerea în padure. Apoi din nou: poc! poc! Lunetistii trag de undeva de departe. Trag numai în comandantii sovietici: poc! poc! si în comisari. Este imposibil sa se scotoceasca prin padure; tineti minte: în stînga si în dreapta drumului sunt cîmpuri de mine. Orice încercare a genistilor sovietici de a se apropia de podul aruncat în aer sau de a demina pe marginea drumului se încheie cu un simplu foc de arma al lunetistului finlandez: poc! Divizia 44 infanterie sovietica, blocata pe trei drumuri paralele prin aruncarea în aer a trei poduri, a pierdut într-o singura zi de lupta întreg corpul de comanda. si cu alte divizii s-a întîmplat la fel: coloana a ramas pe loc, nici înainte, nici înapoi. Noaptea coloana este atacata cu aruncatoare de mine, de undeva din adîncul padurii. Uneori noaptea asupra coloanei neajutorate se trage o rafala lunga. Apoi se asterne din nou linistea.

Se zice ca Armata Rosie nu a aratat în Finlanda partea ei cea mai buna. Perfect adevarat, dar sa ne imaginam ca în locul diviziei sovietice s-ar afla o divizie a oricarei alte armate. Ce sa faca în astfel de situatie? Sa se retraga? Tractoarele grele de artilerie cu obuziere uriase nu pot întoarce în loc, remorcile avînd o greutate de mai multe tone. Iar lunetistii i-ar ochi pe soferii acestor tractoare în mod special: poc! poc! Cu chiu cu vai coloana da îndarat, mergînd cu spatele, dar între timp în spate mai sare un pod în aer. Coloana este blocata. si la acest al doilea pod toate punctele de trecere sunt minate, nici aici lunetistii nu se grabesc? Ţintesc comandantii, comisarii, genistii, soferii: poc! poc! Mult în fata se afla linia finlandeza, aproape inaccesibila, de fortificatii din beton armat-Linia Mannerheim. Este imposibil sa razbesti prin ea fara artilerie, fara mii de tone de munitie. Trupele sovietice s-au ciocnit de fortificatiile finlandeze, dar artileria grea a ramas mult în urma. A ramas acolo, în paduri, între cîmpuri de mine si poduri aruncate în aer, sub focul lunetistilor finlandezi.

De buna seama ca, primind o astfel de lectie în Finlanda, comandantii rusi au luat masurile necesare, veti zice. De buna seama ca în raioanele vestice ale tarii au fost create înca din timp de pace detasamente usoare de partizani, care sa preîntîmpine o eventuala invazie a inamicului. Prin însasi natura lor raioanele vestice ale Uniunii Sovietice erau facute pentru a duce lupta de partizani asupra cailor de comunicatie ale agresorului, care va veni spre rasarit. A creat Stalin astfel de detasa­mente usoare si mobile pe care sa le lase în paduri în cazul unei invazii germane? Da, Stalin a înfiintat asemenea detasamente. Acestea au fost înfiintate înca din anii '20. Numai în Bielorusia, în timp de pace, existau sase detasamente de partizani, fiecare avînd 300-500 oameni. Numarul mic de partizani nu trebuia sa ne mire. Detasamentele erau formate numai din comandanti, organizatori si specialisti. Fiecare detasament de partizani din timp de pace este nucleul în jurul caruia se înfiinteaza la începutul razboiului o puternica formatiune militara cu un efectiv de cîteva mii de oameni.

Pentru formatiunile de partizani în timp de pace, aflate în padurile de nepatruns din mlastini greu accesibile, au fost înfiintate baze secrete, în timp de pace, au fost construite refugii subterane, spitale, depozite, ateliere subterane pentru producerea munitiei si armamentului. Pentru un posibil razboi de partizani numai în Bielorusia a fost depozitat în ascunzatori subterane armament, munitie si echipament pentru 50.000 de partizani.

Pentru pregatirea liderilor, organizatorilor si instructorilor de partizani au fost înfiintate scoli secrete. Centre secrete de cercetare stiintifica elaborau procedee speciale ale razboiului de partizani, echipamente speciale, armament, mijloace de transmisiuni. Partizanii faceau în mod regulat concentrari, iar în calitate de inamic se foloseau de obicei diviziile Osnaz ale NKVD.

Pe lînga formatiunile de partizani s-au pregatit mici grupe ilegale, care, în caz de agresiune, nu se retrageau în padure, ci ramîneau în sate si orase cu sarcina de "a cîstiga încrederea inamicului" si "a-i propune sa-l ajute" cîstigîndu-i încrederea…

Asemenea actiuni nu s-au întreprins numai în Bielo-rusia, ci si în Ucraina, în Crimeea, în regiunea Leningradului si în alte raioane. Pe lînga activitatea politiei secrete, aceleasi actiuni au fost întreprinse în paralel, dar absolut independent de NKVD, de catre spionajul militar sovietic: au fost utilate bazele secrete, refugiile, încaperile secrete, s-au pregatit linii de legatura conspirativa si s-au facut multe altele. Spionajul militar sovietic avea propriile sale scoli secrete, organizatorii si instructorii sai.

Pe lînga NKVD si spionajul militar, partidul comunist a pregatit pe unii dintre liderii sai din zonele occidentale ale tarii pentru trecerea în ilegalitate în caz de cucerire a teritoriului de catre inamic. Comunistii aveau vechi traditii criminale, stiau sa pastreze secretul. Au fost pastrate traditiile activitatii ilegale din anii '20 si '30, iar în caz de necesitate organizatiile de partid puteau sa se transforme din nou în centre conspirative ale luptei secrete.

Sa nu uitam ca detasamentele de partizani s-au înfiintat în asa-numita "zona a mortii", în zona de siguranta sovietica, unde, în caz de retragere a trupelor sovietice, toate podurile trebuiau sa fie aruncate în aer, tunelele naruite, nodurile de cale ferata aduse în stare de nefunctionare, macazurile, chiar sinele si cablul telefonic evacuate. Ramî-nea numai ca partizanii sa nu permita reconstruirea obiectivelor distruse. Partizanii erau aproape invulnerabili, caci liderii lor cunosteau trecerile printre giganticele cîmpuri de mine, iar inamicul nu. La nevoie partizanilor nu le era greu sa scape de urmarire în padurile si mlastinile minate.

Da, toate acestea au existat. Linia Stalin, zona. de siguranta din fata sa, detasamente de partizani, gata sa actioneze din prima clipa în zona distrusa, toate alcatuiau sistemul extraordinar de autoaparare al Uniunii Sovietice, însa în 1939 Hitler a ajuns într-o situatie extrem de neplacuta, fiind nevoit sa lupte în Occident. Din acest moment lui Stalin nu-i mai trebuiau sistemele defensive. Concomitent cu Linia Stalin si zona de siguranta a fost lichidata si miscarea de partizani. Detasamentele de partizani au fost dizolvate, armamentul, munitia, explozibilul au fost ridicate, refugiile si depozitele secrete au fost acoperite cu pamînt, bazele de partizani au fost desfiintate. Toate acestea au loc în toamna lui 1939, iar la sfîrsitul toamnei Armata Rosie începe "eliberarea" Finlandei, iar aici întîlneste aceleasi elemente de autoaparare, care existau pîna nu demult în Uniunea Sovietica: o linie de fortificatii din beton armat, o zona de siguranta în fata ei si detasamente usoare de. partizani. Poate ca, primind o asemenea lectie în Finlanda, Stalin si-a schimbat opiniile si a înfiintat din nou formatiunile de partizani în zonele vestice ale Uniunii Sovietice? Nu, nu si le-a schimbat. Nu, n-a înfiintat.

La 22 iunie 1941 au început sa se faca o multime de improvizatii, printre care si înfiintarea unei miscari de partizani. Da, s-a înfiintat si s-a desfasurat pentru lupta, dar a devenit eficienta abia în 1943-1944. Daca n-ar fi fost suprimata în 1939, ar fi intrat în lupta cu toata puterea înca din primele zile ale razboiului. Ar fi putut fi cu mult mai eficace, în decursul razboiului partizanii au trebuit sa plateasca fiecare pod distrus cu multe vieti. Ca sa fie aruncat în aer, podul trebuia întîi cucerit, însa era pazit, arborii din jur erau taiati, si totul în jur minat. Iar partizanii de unde sa ia explozibil? Chiar daca aveau, o grupa de partizani nu poate cara prea mult. La pregatirea exploziei trebuiau sa puna în graba încarcatura la arcadele podului, nu la punctele de sprijin ale acestuia. Inamicul putea ca dupa explozie sa repare rapid podul, iar partizanii trebuiau sa ia totul de la început. Pîna ce inamicul repara un pod, celelalte poduri sunt în functiune. Astfel inamicul poate sa regularizeze convoaiele de transport.

Însa totul fusese pregatit pentru ca TOATE podurile sa fie aruncate în aer. Sa fie aruncate în asa fel încît sa nu mai poata fi reparate. Sa fie aruncate în asa fel ca sa nu mai fie pierderi de vieti omenesti printre partizani. Puteau fi aruncate în aer foarte simplu prin apasarea pe un buton într-un bunker secret de partizani, iar apoi, de dincolo de cîmpurile de mine inaccesibile, putea sa se traga cu pusti cu luneta în ofiteri, în genisti, în soferi. Armata germana ar fi resimtit dureros acest fel de lupta. Totala lipsa a podurilor, milioanele de mine pe sosele, ambuscadele si teroarea "lunetista", toate acestea înca din primele ore ale invaziei, ar fi putut micsora, în mare masura, viteza blitz-krieg-ului german.

Cine a suprimat miscarea sovietica de partizani ÎN MOMENTUL ÎNCEPERII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL si de ce?

Unul din parintii terorismului sovietic de razboi, colonelul GRU[23], profesorul I.G. Starinov, comanda în acei ani o scoala secreta, care pregatea grupe de partizani subordonata serviciului de spionaj militar, în memoriile sale colonelul îl numeste pe vinovat: "Armamentul si explozibilul ascunse la loc sigur în pamînt si-au asteptat ceasul lor. Însa înainte de a veni acest ceas, bazele secrete de partizani au fost parasite, fara îndoiala, cu stirea si chiar din ordinul direct al lui Stalin". (.Minele asteapta ora lor, pag.40). Un veteran al terorismului politic sovietic, colonelul KGB S.A. Vaupsasov, comanda în acei ani un detasament de partizani NKVD din Bielorusia. El lamureste cauza suprimarii formatiunilor de partizani, "în anii de dinaintea razboiului, predomina doctrina unui razboi pe teritoriu strain, cu un caracter vadit ofensiv" (La încrucisari periculoase, însemnarile unui cekist, pag.203). Colonelul KGB poate fi aprobat sau contestat. Însa nimeni n-a dat vreo alta explicatie suprimarii formatiunilor si bazelor de partizani.

Am ascultat parerile celor doi colonei; acum sa examinam ce au facut _ei însisi la începutul lui iunie 1941. Au facut si ei acelasi lucru ca toti ceilalti lideri si luptatori din detasamentele de partizani. Dupa desfiintarea detasamentelor, în fata fostilor partizani erau deschise trei cai:

– subunitatile trupelor de desant aerian, care chiar în acest moment începusera brusc sa ia amploare;

– formatiunile de pedepsire ale Osnaz NKVD;

– mici grupe secrete, care se formau cu un anume scop la granitele Germaniei si ale aliatilor ei sau care erau trimise peste granita înca înainte de începerea actiunilor de lupta.

Agentul de informatii militare Ilia Starinov s-a numarat printre cei din ultima categorie. Aceasta modesta titulatura a colonelului nu trebuie sa-l însele pe cititor. Era un colonel de un tip special si un profesor în stiinte la fel de speciale. Din primele zile ale razboiului, colonelul Starinov va actiona avînd în buzunar semnatura narkom[24]-ului apararii, maresalul S.K.Timosenko, si fiind subordonat numai lui. În curînd va ocupa postul de loctiitor al Glavkom-ului[25] miscarii diversioniste de partizani, altfel spus va deveni seful diversionist al Armatei Rosii. Dupa planurile si sub conducerea lui Starinov, în 1943 se vor desfasura operatiunile "Concert" si "Razboiul sinelor" la care vor participa în acelasi timp peste o suta de mii de partizani si diversionisti. Starinov nu a devenit întîmplator liderul unei armate gigantice de diversionisti sovietici. Detinea în acest sens o biografie diversionista corespunzatoare.

Asadar, acest lup al diversionismului apare la 21 iunie 1941 chiar în acele raioane ale podurilor de la Brest, care au o atît de mare importanta pentru apararea teritoriului sovietic. Ar fi trebuit ca acest om sa lucreze cîteva ceasuri la poduri si atunci, în cazul unei agresiuni germane, sa apese pur si simplu pe un buton… Insa pe Starinov nu-l intereseaza pregatirile defensive, dupa cum nu-i intereseaza nici pe comandantii mai bine plasati în ierarhie. Atunci pentru ce a fost trimis la granita? Oficial-la cursuri. Dar, ajungînd la Brest, Starinov afla ca aceste cursuri sunt doar un pretext. Cursurile au fost amînate (poate ca nici macar n-au fost planificate). Daca nu este vorba nici de cursuri si nici de pregatirea apararii, atunci ce sa faca la frontiera un diversionist cu o asemenea functie? Nici n-a mai apucat sa afle cauza vizitei sale la Brest. Noaptea a început invazia germana, iar colonelul Starinov a fost nevoit sa se ocupe cu problemele strict defensive, înca un mic fapt legat de el. Starinov va parcurge întreg razboiul alaturi de un sofer istet, credincios si de nadejde. Numele acestuia-Schleger. Nationa­litatea-german. Aparuse deodata o moda printre comandantii sovietici, îndeosebi printre desantisti, agenti de informatii, diversionisti: sa aiba alaturi un german adevarat în rol de sofer, ordonanta, însotitor. Aceasta moda- a aparut în februarie 1941. Vom reveni asupra ei.

Cekistul S. Vaupsasov a fost o personalitate la fel de curioasa. Viata sa a fost destul de furtunoasa: pîna în 1926 a luptat în padurile poloneze. Oficial, razboiul cu Polonia se terminase demult, însa "detasamentele de partizani" sovietice, completate cu banditi din CK, ucid oameni în numele revolutiei mondiale. Dupa întoarcerea acasa, Vaupsasov devine mare sef pe maretele santiere ale GULAG-ului. Mii de detinuti înfometati sapa canalele staliniste, iar comandantii santierelor sunt cekistii. Vaupsasov se afla printre comandanti. Dupa aceea eroul nostru n-a mai controlat detinutii GULAG-ului, ci Biroul Politic al Partidului Comunist Spaniol, a îndrumat activitatea contraspionajului si formatiunilor diversioniste. Apoi a "îndrumat" Bielorusia si pregatirea partizanilor sovietici în caz de invazie a inamicului asupra teritoriului sovietic. Dar iata ca a fost semnat pactul si nu mai este nevoie de partizani. Vaupsasov ajunge în formatiunile Osnaz NKVD si are misiunea de "curatare a teritoriului de elemente dusmane" pe parcursul "campaniilor eliberatoare", însa la 22 iunie 1941 nu se gaseste la frontiera, ci PESTE frontiera, pe teritoriul "inamicului posibil", avînd în buzunar un pasaport diplomatic. Pentru ce a fost trimis peste hotare acest terorist, acest diplomat de GULAG? Poate ca în interesul întaririi sigurantei statului, "în vederea unui razboi defensiv". Nu, n-a fost de folos în cazul razboiului defensiv. Imediat ce razboiul a început, a fost rechemat în Uniunea Sovietica si trimis în Bielorusia sa înfiinteze miscarea de partizani ce fusese nu demult desfiintata…

Daca este vorba de pregatirea unui razboi de aparare, atunci de ce aceasta întreaga mascarada? Nu este mai simplu sa-l ai pe acest om (si pe alte mii asemenea lui) în raioanele unei probabile ocupatii, gata sa întîmpine agresorul chiar din primele ore ale razboiului? Nu si atunci cînd "predomina doctrina unui razboi pe teritoriu strain". Nu sunt simple vorbe spuse de un colonel KGB. Este un fapt de istorie, confirmat de destinul celui care le-a spus, dar si de destinele a mii de oameni asemeni lui.

Capitolul 12 DE CE AVEA NEVOIE STALIN DE ZECE CORPURI DE ARMATĂ

PENTRU DESANT AERIAN.

În viitoarele lupte vom actiona pe teritoriul inamicului. Asa prevad regulamentele noastre.

Colonelul A.I. Rodimtev, cuvîntare la congresul XVIII al partidului, 1939

Trupele de desant aerian sunt destinate pentru ofensiva. Aceasta este o axioma si nu trebuie demonstrata. Putine tari se gîndeau înainte de cel de al doilea razboi mondial la un razboi de agresiune, care sa includa si trupe de desant aerian.

Au existat doua exceptii. Hitler se pregatea pentru un razboi de agresiune, iar în 1936 a înfiintat trupe de desant aerian. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, numarul parasutistilor în aceste trupe atingea cifra de 4000. Cealalta exceptie a fost Stalin. El a înfiintat trupe de desant aerian în 1930. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, Uniunea Sovietica avea PESTE UN MILION de parasutisti-desantisti perfect pregatiti.

Daca se iau în considerare toti militarii parasutisti din lume la începutul celui de-al doilea razboi mondial, aflam ca Uniunea Sovietica avea aproximativ DE DOUĂ SUTE DE ORI MAI MULŢI desantisti decît toate tarile lumii luate la un loc, incluzînd si Germania.

Uniunea Sovietica a fost prima tara din lume în care s-au înfiintat trupe de desant aerian. Cînd Hitler a venit la putere, Stalin avea deja cîteva brigazi de desant aerian, iar în tara bîntuia o adevarata psihoza a parasutismului.

Generatia mai în vîrsta îsi aminteste de timpul cînd din nici un parc orasenesc nu lipsea un turn pentru saltul cu parasuta, cînd pentru fiecare tînar insigna de parasutist devenise un simbol absolut necesar al destoiniciei masculine. Iar obtinerea unei asemenea insigne nu era deloc simpla. Insigna se obtinea pentru sarituri adevarate din avion, iar la sariturile din avion erau admisi numai cei care în prealabil obtinusera punctajul necesar la alergari, înot, trageri, aruncarea grenadei la distanta si la punct fix, saritura peste obstacole, folosirea mijloacelor de protectie antichimica si la multe alte deprinderi necesare în razboi, în esenta, sariturile din avion constituiau etapa finala a pregatirii Fndividuale a luptatorului.

Ca sa apreciem seriozitatea intentiilor lui Stalin, trebuie sa amintim ca psihoza parasutismului a luat amploare în Uniunea Sovietica odata cu înfricosatoarea foamete, în tara copiii pier de foame iar tovarasul Stalin vinde cerealele peste hotare, ca sa cumpere tehnologie pentru parasutism, sa construiasca gigantice combinate de matase si fabrici de parasute, sa acopere tara cu o retea de aerodromuri si aerocluburi, sa înalte în fiecare parc orasenesc scheletul unui turn de parasutism, sa pregateasca mii de instructori, sa construiasca încaperi de uscare si pastrare a parasutelor, sa pregateasca un milion de parasutisti bine nutriti, înarmati si echipati.

Într-un razboi defensiv parasutistii nu sunt necesari. Ca sa folosesti în aparare un parasutist în calitate de infanterist, este ca si cum ai folosi într-o constructie o armatura de aur în loc de otel: aurul e mai moale decît otelul.

Subunitatile de desant nu au armament atît de greu ca infanteria si de aceea rezistenta lor în aparare este mult mai scazuta fata de infanteria obisnuita, în plus, e prea scump sa folosesti aurul în locul otelului, însa pregatirea unui milion de parasutisti sovietici a fost mai costisitoare decît aurul. Stalin a platit parasutistii si parasutele cu un mare numar de vieti de copii. Pentru ce i-a pregatit pe parasutisti? Desigur, nu ca sa-i ocroteasca pe copiii care au murit de foame.

Comunistii vor sa ne convinga ca Stalin nu s-a pregatit de razboi, dar în satul meu din Ucraina oamenii îsi amintesc de o tînara mama care si-a ucis si a mîncat propria fiica, îsi amintesc pentru ca si-a ucis propria ei fiica. Nu-si mai amintesc de cele care au ucis copii straini, în satul meu oamenii au devorat toate curelele si cizmele, au înfulecat ghinda din padurea satului. Cauza tuturor acestor fapte este ca tovarasul Stalin s-a pregatit de razboi. Ce-i drept, toata pregatirea s-a dovedit inutila într-un razboi defensiv.

Într-un razboi defensiv nu trebuie sa desantezi forte în spatele inamicului, mult mai simplu este ca la retragere sa lasi în paduri detasamente dfe partizani.

Se poate replica ca milionul de parasutisti stalinisti din ajunul celui de-al doilea razboi mondial constituie doar materialul pentru înfiintarea unor subunitati de lupta. Subunitatile trebuie formate si antrenate intens. Ţine minte Stalin acest lucru? Ţine. În anii '30, raioanele vestice ale tarii au fost bîntuite nu o data de manevre grandioase. La toate manevrele se prelucra o singura tema-"Operatiunea în adîncime"-un atac surprinzator în adîncime al unei mase enorme de tancuri. Scenariul era întotdeauna simplu, dar înfricosator.

Pe parcursul tuturor lectiilor atacului prin surprindere al trupelor de infanterie îi precede un atac nu mai putin suprinzator si nu mai putin distrugator al aviatiei sovietice asupra aerodromurilor "inamicului", dupa care are loc lansarea desantului parasutat pentru cucerirea aerodromurilor, în urma valului de parasutisti debarca, prin aterizare pe aerodromurile cucerite, al doilea val de desant dotat cu armament greu.

În 1935, la renumitele manevre de la Kiev au fost desantate prin parasutare în urma unei operatiuni grandioase 1800 de persoane, dupa care a urmat un desant prin aterizare de 2500 de persoane cu armament greu, incluzînd artilerie, masini blindate si tancuri, în 1936 cam la fel s-au întîmplat lucrurile în Bielorusia si în regiunea militara Moscova.

În 1938, prevazînd "campaniile eliberatoare", Stalin a înfiintat suplimentar sase brigazi de desant aerian cu un numar de 18.000 de parasutisti. În 1939, Stalin distruge bazele si formatiunile de partizani destinate sa actioneze pe propriul teritoriu, iar în locul acestora înfiinteaza noi subunitati de desant: regimente si batalioane de întarire.

De exemplu, în regiunea militara Moscova s-au înfiintat trei regimente cu un efectiv de trei batalioane si cîteva batalioane de întarire cu cîte 500-700 de parasutisti fiecare. (Regiunea militara Moscova distinsa cu ordinul Lenin, pag.177).

În 1940, Stalin a calcat în picioare toate statele neutre care formau bariera despartitoare si, cînd a putut, a ajuns chiar la frontiera Germaniei. S-ar parea ca dupa aceasta Stalin ar fi trebuit sa-si micsoreze numarul de subunitati pentru desant aerian: mai departe, în vest ramîne Germania cu statele ei aliate, iar cu Germania era semnat un pact. Dar Stalin nu a desfiintat unitatile de desant aerian. Dimpotriva, în aprilie 1941, în Uniunea Sovietica au intrat în dispozitiv de lupta în secret CINCI CORPURI DE ARMATĂ PENTRU DESANT AERIAN. Toate corpurile s-au înfiintat în raioanele vestice ale Uniunii Sovietice.

La fel ca infanteria obisnuita de desantare, corpurile de armata pentru desant aerian aveau artilerie suficient de puternica si chiar batalioane de tancuri amfibii usoare. Toate corpurile de desantare au fost înfiintate la o asemenea distanta de granita încît puteau fi lansate în teritoriul inamicului fara o rebazare suplimentara. Toate corpurile de armata au fost pregatite intens pentru viitoarea desantare. Erau concentrate în paduri, departe de privirile curioase. Corpurile de armata 4 si 5 puteau sa fie folosite fara rebazare împotriva Germaniei, corpul de armata 3-împotriva României, corpurile de armata l si 2 puteau sa fie folosite fara rebazare atît împotriva Germaniei, cît si a României, de asemeni împotriva Cehoslovaciei sau Austriei, ca sa taie magistralele petroliere ce duceau din România în Germania.

La 12 iunie 1941, în Armata Rosie se înfiinteaza Directia trupelor de desant aerian, iar în august acelasi an iau nastere înca cinci corpuri de armata pentru desant aerian. Trebuie remarcat ca a doua serie de corpuri de armata pentru desant nu a fost un raspuns la invazia germana.

într-un razboi defensiv este imposibil sa se foloseasca atît de multi desantisti. Nici unul dintre toate corpurile de armata din seria a doua n-a luat parte la razboi în calitatea pentru care a fost destinat. Din prima serie a fost folosit un singur corp de armata o singura data în calitatea sa, în timpul contraofensivei de la Moscova. Trebuie sa mai adaugam ca a existat si o a treia serie de corpuri de armata pentru desant. Unul a fost desantat abia în 1943.

Cele cinci corpuri din seria a doua reprezinta inertia Armatei Rosii. Hotarârea de desfasurare a corpurilor de armata a fost luata înainte de invazia germana, apoi dupa agresiunea lui Hitler erau atîtea probleme, încît pur si simplu s-a uitat sa fie schimbata, în orice caz, parasutele, armamentul si însisi desantistii din a doua serie de corpuri de armata au fost pregatiti ÎNAINTE de invazia germana.

Pe lînga corpuri de armata, brigazi si regimente pentru desant aerian, în componenta infanteriei obisnuite intra un numar destul de mare de batalioane de întarire pentru desant. De exemplu, Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian declara ca în corpul 55 infanterie, aflat chiar pe granita româna la începutul lui 1941, se faceau pregatiri intense ale cîtorva batalioane de desant prin parasu-tare. Din descrierea lui Bagramian si a altor surse rezulta ca acest corp 55 infanterie (în Armata Rosie existau în acel moment saizeci si doua de corpuri de armata de infanterie) nu constituia o exceptie, ci o regula.

În afara de subunitatile speciale pentru parasutare si de cele pentru desantare prin aterizare pe teritoriul inamicului, s-au pregatit în acest scop si divizii de infanterie obisnuite. Exemplu: la 21 iunie 1941, în decursul lectiilor Regiunii militare din Siberia o întreaga divizie a desantat prin aterizare în spatele frontului unui inamic prezumtiv.

La 21 iunie 1941, comandantii armatelor sovietice nu se gîndeau la un razboi de aparare. Ei îsi pregateau diviziile pentru grandioase manevre în scopul unui altfel de razboi.

Istoricii comunisti consuma mii de tone de hîrtie pentru cartile lor de istorie, însa nici o carte comunista nu explica pentru ce Stalin a înfiintat în '41 zece corpuri de armata pentru desant aerian.

Studiind documente privind trupele sovietice de desant aerian, am observat un detaliu interesant. Fiecare comandant sovietic de desant, în special la nivelul de colonel sau general, avea în imediata apropiere un soldat sau un sergent de origine germana. Acelasi lucru am observat si la cavaleria sovietica. De fapt, între trupele de desant aerian si cele de cavalerie a existat o legatura directa: si desantistii, si cavaleristii sunt destinati pentru actiunile ofensive hotarîtoare, pentru raiduri temerare si atacuri prin surprindere în spatele inamicului. Ambele armate necesita comandanti cu initiativa, capabili sa actioneze independent, rupti de unitatile vecine, de statul major si de spatele frontului. Cavaleria a disparut, dar felul ei de a fi s-a transmis la tanchisti si la desantisti. La fel s-a întîmplat si în Germania.

Asadar, vechii comandiri desantisti sau cei care au venit în trupele de desant aerian din cavalerie au facut brusc o pasiune pentru soldatei rusi de origine germana. Unul avea un sofer neamt, altul ordonanta neamt, altul agent de legatura. Fiecare fost comandant desantist (sau cavalerist) declara un amanunt amuzant: uite, noi luptam cu nemtii, iar eu am un radiotelegrafist personal care… e neamt! Ce-i drept, e un flacau de treaba, disciplinat si ordonat. Astfel, colonelul K. Stein, comandantul brigazii 2 desant aerian din corpul 2 desant aerian, are ca ordonanta un soldat neamt. Comandantului brigazii 5 desant aerian din corpul 3 desant aerian, colonel A. Rodimtev i s-a repartizat un sofer neamt. Apropo, este vorba de acel Rodimtev, care, în 1939, striga în gura mare la congresul partidului ca regulamentele Armatei Rosii prevad ca luptele sa se desfasoare numai pe teritoriul inamicului! Am avut ocazia sa-l ascult pe Rodimtev cînd era deja general-colonel. Un general foarte gras. N-arunca vorbe în vînt si nu parea un flecar, în '41, brigada sa de desant aerian a fost nevoita sa se transforme în una de infanterie obisnuita. Li s-au luat parasutele, iar în locul lor li s-a dat mai mult armament defensiv. Pierderile au fost mari, si ei au învatat noile tehnici de lupta defensiva sub focul inamicului. Pîna la urma s-au descurcat binisor, în 1942 Rodimtev si oamenii lui au aparat ultimele case din Stalingrad. Însa la începutul lui iunie 1941 Rodimtev si oamenii lui nu se gîndeau la aparare, învatau sa strînga parasute, învatau limbi straine, îndeosebi germana. Rîn-durile trupelor de desant aerian se îngrosau mereu, noi si noi ofiteri si generali cavaleristi toceau de zor limba germana, caci asteptau sa fie trimisi la desant. Apropo: eroul nostru, tovarasul Rodimtev, este si el din cavalerie. Iata însa ca si colonelul cavalerist (mai tîrziu general-maior) Lev Dovator n-a ajuns înca la desant, dar moda limbii germane si a soldatelului neamt nu l-a ocolit nici pe el. Vaduva generalului îsi aminteste începutul lui '41: "În regimentul nostru era un neamt. Lev Mihailovici îl chema aproape în fiecare zi la noi acasa, discutau în germana, faceau exercitii, iar la începutul razboiului sotul meu vorbea deja liber în germana CKrasnaia zvezda, 17 febr. 1983). Ia te uita ce om constiincios! Toata viata a trait fara limbi straine si, deodata, chiar în prag de razboi, l-a apucat pasiunea limbilor. si nu numai pe el!

Legaturile Armatei Rosii cu comunistii germani sunt vechi si trainice, însusi Thalmann nu se rusina ca la venirea în Uniunea Sovietica sa apara în uniforma militara sovietica. Walter Ulbricht s-a numarat printre membrii Diviziei 4 infanterie. Aceasta este însa partea vizibila, dar a existat si o alta, mai putin vizibila. Semnînd "pacea" de la Brest cu Germania, tovarasul Lenin a dat dispozitie, înca din 1918, sa se înfiinteze o institutie de învatamînt pentru pregatirea comandantilor viitoarei Armate Rosii Germane. A primit numele de "scoala speciala a comandantilor rosii germani". Primul comandant al scolii a fost Oscar Oberth. scoala si-a schimbat denumirile, devenind cînd secreta, cînd nesecreta, apoi iar secreta. A pregatit destui comandanti, dar, în lipsa Armatei Rosii Germane, ei au trebuit sa se încadreze în cea sovietica. Unii au ajuns pîna la gradul de general. La începutul lui 1941, mare parte dintre absolventii scolii (si ai altora similare) a intrat sub steagul de lupta al trupelor de desant aerian.

Studierea publicatiilor privind corpurile de armata sovietice de desant înfiintate în 1941 ne-a dus la concluzia ca numarul soldatilor, sergentilor si ofiterilor cu nume de familie evident germane din aceste formatiuni era cu mult peste normal. Normal e putin spus!

Capitolul 13 DESPRE TANCUL ÎNARIPAT

Aviatia, trebuie distrusa pe aerodromuri. Succesul distrugerii depinde de actiunea prin surprindere. Este important ca aviatia sa fie surprinsa pe aerodromuri.
Maresalul Uniunii Sovietice I.S. Konev

A pregati sute de mii de soldati pentru desant si parasute, înseamna ca treaba este facuta doar pe jumatate. Mai sunt necesare avioane si planoare militare de transport. Liderii sovietici au înteles perfect acest lucru. Iata de ce psihoza parasutismului din anii '30 a fost însotita de cea a planoarelor. Planoristii sovietici si planoarele lor erau de nivel mondial. Este suficient sa amintim ca, la începutul celui de-al doilea razboi mondial, 13 din cele 18 recorduri mondiale în domeniul planorismului apartineau Uniunii Sovietice.

Cei mai buni constructori de avioane sovietice de razboi îsi paraseau din cînd în cînd principala lor ocupatie si proiectau planoare. Chiar si viitorul creator al primului "Sputnik", Serghei Korolev, a fost trimis sa proiecteze planoare. De altfel a obtinut rezultate remarcabile. Se vede treaba ca vestitii constructori de avioane si rachete nu elaborau planoare numai de dragul recordurilor mondiale. Daca pe Stalin l-ar fi interesat recordurile, de ce sa nu fi folosit aceste minti stralucite la crearea de noi biciclete sportive?

Caracterul militar al planorismului sovietic este de netagaduit, înca înainte de venirea lui Hitler la putere, în URSS s-a creat primul planor din lume de transport desant. Avea denumirea de G-43 si apartinea constructorului B.Urlapov. Apoi au fost create planoare grele, capabile sa transporte camioane. Constructorul P. Gorohovski a creat un planor de cauciuc, umflat cu aer. Dupa lansarea în spatele frontului inamicului a cîtorva planoare de acest tip, ele puteau fi încarcate într-un avion de transport si readuse în propriul teritoriu pentru a fi folosite din nou.

Generalii sovietici visau sa lanseze în Europa occidentala nu numai sute de mii de infanteristi desantisti, dar si sute, poate chiar mii de tancuri. Constructorii cautau cu febrilitate cai de înfaptuire a acestui vis prin procedeele cele mai simple si mai ieftine. Oleg Antonov, cel care mai apoi avea sa devina creatorul celor mai mari avioane de transport militar din lume, a propus sa se ataseze aripi si ampenaj la un tanc obisnuit, folosind corpul tancului drept carcasa a întregii constructii. Acest sistem a primit denumirea de KT-aripile tancului (krîlia tanka). Dispozitivul de ghidaj aerian a fost instalat în teava tunului. Echipajul tancului facea manevrele de zbor, aflîndu-se în interiorul tancului, rotind turela si înaltînd teava tunului. KT era de o simplitate uimitoare. Fireste, riscul zborului în tanc era, pentru a nu spune mai mult, peste normele obisnuite, dar viata omului în Uniunea Sovietica nu facea nici cît o ceapa degerata.

KT a zburat în 1942. Într-o carte a renumitului expert occidental Steven Zalog, exista o fotografie unica: un tanc cu aripi si coada, care zboara pe cer.

Înainte de aterizare, motorul tancului pornea si senilele începeau sa ruleze la turatie maxima. KT ateriza pe propriile sale senile si frîna treptat. Dupa aceasta aripile si ampenajul erau scoase, iar tancul se transforma iarasi din înaripat în unul obisnuit.

Oleg Antonov nu a terminat tancul înaripat pîna la începerea razboiului, dar nici razboiul nu a început asa cum planificase Stalin. De aceea tancurile cu aripi au ramas la fel de inutile ca si milioanele de parasute.

În munca creatorilor sovietici de planoare au existat si greseli si insuccese. Dar succesele sunt incontestabile. Uniunea Sovietica a intrat în al doilea razboi mondial avînd cu mult mai multe planoare si cu mult mai multi planoristi decît tot restul lumii. Numai în 1939 în Uniunea Sovietica studiau modul de pilotare al avioanelor 30.000 de persoane. Tehnica pilotajului atingea adesea un înalt nivel. De exemplu în 1940 în URSS a avut loc demostratia a unsprezece planoare remorcate de un avion. Stalin a facut totul ca sa asigure planoristilor sai un numar suficient de planoare. Desigur, nu este vorba de planoare sportive cu un singur loc, ci de cele de desant, cu multe locuri.

La sfîrsitul anilor '30, în Uniunea Sovietica zece birouri constructoare de planoare duceau o lupta apriga pentru crearea celui mai bun planor de transport si desant, în afara de tancul cu aripi, Oleg Antonov a construit planorul de desant cu mai multe locuri A-7. V. Gribovski a proiectat vestitul planor de desant G-11. D. Kolesnikov a creat un planor pentru lansarea a douazeci de soldati, KT-20, iar G. Corbul lucra la proiectarea unui planor gigant.

În ianuarie 1940, prin decizia Comitetului Central (adica prin hotarîrea lui Stalin), în cadrul Narkomat-ului[26] industriei de aviatie a fost înfiintata directia de productie a planoarelor de transport si desant. Anul 1940 a fost unul de pregatiri intense, iar din primavara anului 1941 uzinele subordonate acestei directii au început producerea în masa a planoarelor de desant…

Ne-am apropiat de o chestiune destul de interesanta. Produse în primavara lui 1941, planoarele puteau sa fie folosite în vara lui 1941 sau, in extremis, la începutul toamnei. Ar fi fost imposibil sa se pastreze planoarele de transport si desant pîna în 1942. Toate hangarele, si nu erau prea multe în Uniunea Sovietica, erau arhipline de planoare produse mai înainte. Marile planoare de desant nu se pot pastra sub cerul liber sub ploile si vîntul toamnei, în ger, acoperite de zapada…

Daca Stalin ar fi intentionat sa lanseze sute de mii de desantisti în Europa occidentala în 1942, ar fi trebuit sa planifice productia de masa a planoarelor în primavara lui 1942, nu în 1941.

Planorul este un mijloc de transport pentru încarcaturi militare si grupe de desant fara parasuta. Soldatii pentru desantat cu parasuta sunt transportati în spatele inamicului cu avioane militare de transport.

La începutul celui de-al doilea razboi mondial, cel mai bun avion militar de transport din lume era legendarul avion american S-47. Deci, ar fi rezonabil sa presupunem ca, daca cel mai bun avion de transport din lume a fost creat în SUA, Uniunea Sovietica a intrat în razboi, avînd nu primul, ci cel mult al doilea loc în domeniul avioanelor militare de transport.

O asemenea presupunere este eronata. Problema e ca avionul american S-47 (este adevarat, sub alt nume, Li-2) a constituit baza aviatiei militare sovietice de transport. Din cine stie ce cauza, guvernul SUA a vîndut lui Stalin, înainte de începutul razboiului, licenta de productie a avionului si a reperelor celor mai sofisticate ale acestuia. Stalin a folosit din plin posibilitatea care i s-a ivit: S-47 s-a produs în URSS într-un ritm atît de rapid încît unii experti americani sustin ca URSS avea la începutul razboiului mai multe avioane de acest tip decît SUA.

În afara de S-47, Uniunea Sovietica avea si cîteva sute de bombardiere strategice TB-3, deja îmbatrînite, care au fost transformtate în avioane militare de transport.

Toate marile lansari de desant ale anilor '30 au fost facute cu TB-3. Erau suficient de multe ca sa poata ridica în aer concomitent cîteva mii de parasutisti si armament greu, inclusiv tancuri usoare, masini blindate si artilerie.

Generalii sovietici au înteles perfect un lucru. Era clar ca lansarea a milioane de parasutisti se poate înfaptui numai în conditiile unei suprematii absolute sovietice în aer. Krasfiaia zvezda din 27 septembrie 1940 spune deschis si direct ca este imposibil sa desantezi o asemenea masa de oameni fara suprematia aeriana.

Principalul document care definea activitatile Armatei Rosii în razboi era Regulamentul de campanie, în acel timp, era valabil Regulamentul din 1939-PU-39- Regulamentul definea clar si fara echivoc faptul ca în general "operatiunea în adîncime" si în special lansarea unui desant aerian de masa se pot desfasura numai în conditiile suprematiei aviatiei sovietice în aer. Regulamentul de campanie, dar si Regulamentele militare de aviatie si "Instructiunile de folosire individuale a tehnicii aviatice" prevedeau ca în perioada initiala a razboiului sa se desfasoare operatiuni strategice gigantice de distrugere a puterii aviatice a inamicului. Conform proiectului comandamentului sovietic, la asemenea operatiune trebuia sa participe aviatia a cîtorva fronturi si flote, aviatia Comandamentului general si chiar aviatia de vînatoare PVO[27].

Regulamentele sovietice considerau ca "chezasia" succesului operatiunii consta în caracterul ei surprinzator. Operatiunea de distrugere prin surprindere a puterii aeriene a inamicului trebuia înfaptuita " în interesul razboiului în întregul sau". Cu alte cuvinte, lovitura prin surprindere asupra aerodromurilor trebuia sa fie atît de puternica, încît aviatia inamicului sa nu-si mai poata reveni pîna la sfîrsitul razboiului, în decembrie 1940, comandantii superiori din Armata Rosie, în prezenta lui Stalin si a membrilor Biroului Politic, au abordat într-o consfatuire secreta detaliile unei asemenea operatiuni, în jargonul sovietic ea purta numele de "operatiune speciala a perioadei initiale de razboi". Comandantul aviatiei sovietice, generalul P.V. Rîciagov, sublinia în mod deosebit necesitatea unei minutioase mascari a pregatirii aviatiei sovietice pentru atacul prin surprindere astfel ca întreaga aviatie a inamicului sa fie luata pe neasteptate pe aerodromuri". Este limpede ca nu se putea face acest lucru în timp de razboi. Asa ceva este posibil numai în timp de pace, cînd inamicul nu banuieste pericolul. Nu trebuie sa începi razboiul si pe urma sa ataci prin surprindere majoritatea aerodromurilor, în speranta ca vei surprinde toata aviatia la sol. Poti sa ataci în timp de pace, iar acest atac va însemna începutul razboiului.

Stalin a înfiintat multe trupe de desant, care nu puteau fi folosite decît într-o singura situatie: CÎND ARMATA ÎNCEPE RĂZBOIUL SURPRINZĂTOR sI ÎN MOD PERFID PRINTR-UN ATAC AL AVIAŢIEI SALE ASUPRA AERODROMURILOR INAMICULUI. In orice alta situatie nu este posibil sa folosesti sute de mii de desantisti si mii de avioane si planoare de transport.
Capitolul 14 PINĂ LA BERLIN!

Armata Rosie a Muncitorilor si Ţaranilor va fi cea mai ofensiva dintre toate armatele ofensive.

Regulamentul de campanie al RKKA, 1939

Hitler i-a întors spatele lui Stalin, aruncîndu-si diviziile asupra Frantei; în acest timp, Stalin consolideaza puterea ofensiva a Armatei Rosii.

Printre multele sisteme defensive ale Uniunii Sovietice s-a aflat si Flotila militara de pe Nipru. Fluviul Nipru închide calea agresorilor dinspre Apus în adîncimea teritoriului sovietic. Toate podurile de pe Nipru au fost minate înainte de 1939- Puteau fi aruncate în aer astfel ca sa nu poata fi lesne reconstruite, în toate campaniile precedente armata germana nu a avut de fortat un asemenea obstacol fluvial cum este Niprul. Puhoiul tancurilor germane putea fi stopat în cel mai rau caz pe cursul mijlociu si inferior al Niprului, prin apasarea cîtorva butoane. Ca sa nu aiba loc o fortare a rîului si ca sa nu se construiasca treceri provizorii peste rîu a fost înfiintata Flotila militara de pe Nipru, care la începutul celui de-al doilea razboi mondial numara 120 vase si catere de razboi, inclusiv opt monitoare puternice, fiecare cu un tonaj de doua mii de tone, cu blindaj de peste 100 mm si tunuri de 152 mm calibru, în afara de acestea, Flotila Niprului avea o aviatie proprie, baterii de coasta si antiaeriene. Malul stîhg al Niprului este favorabil actiunilor vaselor de razboi: exista multe insule, golfuri de rîu, brate laterale, canale si toate permit navelor de razboi, chiar si celor mari, sa se ascunda din fata inamicului si sa loveasca prin surprindere, preîntîm-pinînd încercarile de fortare.

Puternicul obstacol fluvial pe care-l constituia Niprul, podurile pregatite pentru a fi aruncate în aer si flotila fluviala, actionînd în concordanta cu trupele de infanterie, de artilerie si de aviatie, puteau sa închida calea spre zonele industriale ale sudului Ucrainei si spre bazele navale de la Marea Neagra ale URSS.

Blitz-krieg-ul german putea fi oprit pe malul Niprului sau, cel putin, imobilizat pentru cîteva luni. În acest caz, întregul mers al razboiului ar fi fost cu totul altul, în momentul în care Hitler a întors spatele lui Stalin, acesta din urma a ordonat ca podurile de pe Nipru sa fie deminate, iar flotila de razboi sa fie desfiintata.

Flotila de pe Nipru putea sa fie folosita numai pe teritoriul Uniunii Sovietice si numai în caz de razboi defensiv. Se întelege ca o astfel de flotila nu-i mai era lui Stalin de nici un folos.

În loc de o flotila defensiva, Stalin înfiinteaza doua flotile noi: a Dunarii si a Pinskului. Erau acestea defensive? Sa vedem.

În vara lui 1940, printr-o ticaloasa campanie "eliberatoare", Stalin a rupt din România Bucovina si Basarabia. Chiar la gura Dunarii, malul estic al rîului, pe o portiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietica. Imediat a fost mutata aici Flotila Dunarii, formata în prealabil. N-a fost usor sa fie stramutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferata, iar cele mari au fost aduse cu masuri speciale de siguranta, pe timp favorabil, prin Marea Neagra.

Flotila de razboi de pe Dunare includea în jur de saptezeci de vase si catere fluviale, subunitati de aviatie militara, artilerie antiaeriana si de coasta. Conditiile de bazare erau îngrozitoare. Malul sovietic în Delta Dunarii este gol si deschis. Vasele se aflau la locurile de acostare, iar trupele românesti erau alaturi, uneori la trei sute de metri de vasele sovietice.

În cazul unui razboi defensiv, întreaga Flotila de pe Dunare ar fi cazut în capcana din prima clipa. Nu avea unde sa se retraga din Delta Dunarii, în spate era Marea Neagra. Nu aveai unde sa manevrezi flotila, în cazul unui atac, inamicul putea pur si simplu sa mitralieze navele sovietice, fara sa le dea posibilitatea sa ridice ancorele si sa acosteze, într-un razboi defensiv, Flotila de razboi de pe Dunare nu numai ca nu putea, datorita bazarii, sa faca fata defensivei, dar aceasta defensiva nici nu putea avea loc; Delta Dunarii are sute de lacuri, mlastini inaccesibile si stuf pe sute de kilometri patrati. Inamicul nu putea ataca Uniunea Sovietica prin Delta Dunarii!

Flotila de pe Dunare avea doar o singura varianta de actiune: în cursul unui atac general al trupelor Armatei Rosii sa ia parte la lupte în sus, pe cursul fluviului. Daca în delta fluviului sunt adunate saptezeci de nave fluviale, acestea h-au unde sa mearga decît în amonte. Alta directie nu exista. Dar a merge în sus pe fluviu înseamna a actiona în teritoriul României, al Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei si Germaniei.

Într-un razboi defensiv Flotila Dunarii nu este necesara nimanui si este sortita nimicirii pe pozitii deschise în fata inamicului, însa, într-un razboi ofensiv, Flotila Dunarii ar fi constituit un pericol de moarte pentru Germania. Ar fi fost de ajuns sa înainteze 130 km în susul fluviului si podul strategic de la Cernavoda sa se afle în raza tunurilor ei. Aceasta ar fi însemnat ca ar fi fost întrerupt transportul petrolului din Ploiesti în portul Constanta, înca doua sute de kilometri în amonte si întreaga masina de razboi germana s-ar fi poticnit, pentru ca tancurile nemtesti, avioanele, vasele de razboi n-ar mai fi avut combustibil.

Este curioasa reactia comandamentului Flotilei de razboi de pe Dunare la începutul razboiului sovieto-german. Pentru comandantii sovietici cuvîntul "razboi" nu însemna aparare ci atac. Primind comunicatul cu privire la începerea razboiului, comandantii sovietici fac ultimele pregatiri de desfasurare a operatiunii de desantare. Activitatile comandantilor flotilei, precum si a comandamentului corpului de armata 14 infanterie, care îsi concentrase diviziile în raionul Deltei Dunarii si a comandamentului detasamentului 79 graniceri NKVD au fost planificate din timp si elaborate cu grija. La 25 iunie 1941, navele de razboi ale Flotilei Dunarii, sub acoperirea bateriilor de coasta si a artileriei corpului de infanterie precum si a diviziilor care intrau-în componenta acestuia, debarca subunitati diversioniste si de spionaj ale NKVD pe malul românesc. Are loc apoi debarcarea regimentelor diviziei 51 infanterie din corpul de armata 14 infanterie. Desantistii sovietici actioneaza ferm, rapid si cu îndrazneala. Operatiunea complexa, cu participarea navelor fluviale, a aviatiei, a artileriei, a unitatilor Armatei Rosii si NKVD, a fost elaborata cu maxima precizie. Totul a fost pregatit, verificat de mai multe ori, aprobat, în dimineata de 26 iunie 1941, steagul rosu a fost ridicat deasupra catedralei din centrul orasului Chilia, în mîinile trupelor sovietice se afla un puternic cap de pod pe teritoriul românesc, cu o întindere de 70 km. Flotila Dunarii se pregateste pentru actiuni ofensive în susul fluviului. Nu trebuie sa parcurga decît 130 km, ceea ce în lipsa unei rezistente (iar aceasta aproape ca nu exista) înseamna o noapte de deplasare, în ajutorul flotilei poate sa vina corpul 3 desant aerian, situat în zona Odesa.

Flotila Dunarii putea lesne sa parcurga în susul fluviului cîteva zeci de kilometri. A demonstrat-o mai tîrziu. Formata a doua oara, în 1944, fara sa aiba aviatie, nici monitoare grele, Flotila de razboi a Dunarii a urcat 2000 km pe cursul fluviului si a luptat în preajma Vienei. În 1941, Flotila Dunarii avea mult mai multe forte si întîmpi-na mult mai putina rezistenta din partea inamicului.

Hitler si Stalin au înteles perfect expresia "petrolul este sîngele razboiului". Generalul-colonel A. lodl marturiseste ca, într-o discutie cu Guderian, Hitler a declarat: "Vreti sa atacati fara petrol-bine, sa vedem ce-o sa iasa din asta? Stalin s-a preocupat serios de problemele viitorului razboi mondial înca din 1927. Pentru Stalin petrolul era o problema centrala de strategie. Iata declaratia lui din 3 decembrie 1927: "Nu se poate purta un razboi fara petrol, iar în viitorul razboi cel ce va avea superioritate în problema petrolului, acela va avea sanse de victorie".

Avînd în vedere aceste doua puncte de vedere, sa încercam sa gasim cine este vinovat de izbucnirea razboiului sovieto-german. În iunie 1940, cînd Uniunea Sovietica nu era amenintata de nimeni, zeci de nave de razboi sovietice au aparut în Delta Dunarii. Aceasta actiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o amenintare pentru oleoductele românesti neprotejate si, prinjurmare, o amenintare fatala pentru întreaga Germanie, în iulie 1940, Hitler are consultari intense cu generalii sai si ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, ca nu e atît de simplu sa apere România: caile de aprovizionare sunt lungi si traverseaza muntii. Daca se trimit multe trupe în apararea României, vestul Poloniei si estul Germaniei cu Berlinul ramîn descoperite în fata sovieticilor. Iar daca sunt concentrate multe trupe în România si aceasta este aparata cu orice pret, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi mentinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.

În iulie 1940, Hitler enunta pentru prima data ideea ca Uniunea Sovietica poate fi foarte periculoasa, îndeosebi daca trupele germane parasesc continentul si trec în insulele britanice si în Africa. La 12 noiembrie 1940, într-o discutie cu Molotov, Hitler îi vorbeste acestuia despre necesitatea de a mentine în România multe trupe germane, facînd aluzie evidenta la amenintarea sovietica asupra petrolului românesc. Molotov a ignorat aluzia. Iata de ce, dupa plecarea lui Molotov, judecînd lucrurile înca o data, Hitler da în decembrie directiva de desfasurare a planului "Barbarossa".

În iunie 1940, cînd armata germana lupta în Franta, din ordinul lui Stalin si fara nici un fel de consultare cu aliatii germani, Jukov a rupt o bucata din România -Basarabia-si a adus navele fluviale în Delta Dunarii. Daca Hitler va face înca un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garanteaza ca Jukov, din ordinul aceluiasi Stalin, nu va mai face înca un pas în România, un pas de o suta de kilometri, fatal pentru Germania?

Hitler a cerut sefului diplomatiei sovietice sa îndeparteze amenintarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin si Molotov n-au facut acest lucru. Cine este vinovat de începerea razboiului? Cine pe cine a amenintat' Cine pe cine a provocat la actiuni în replica?

Studiind în amanunt problema, marele istoric britanic L.Hart a stabilit ca planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apara România de agresiunea sovietica trebuia ca atacul german sa se dea în alta parte, distragînd atentia Armatei Rosii de la cîmpurile petroliere.

În cursul analizei variantelor s-a stabilit ca atacul de diversiune va avea succes numai daca va fi puternic si surprinzator. Numarul trupelor participante la atac a sporit permanent, astfel încît, pîna la urma, s-a recunoscut ca, practic, trebuiau sa participe toate trupele terestre si o mare parte din aviatie.

Calculul lui Hitler a fost justificat: o lovitura într-un alt loc, ar fi obligat trupele sovietice sa se replieze pe tot frontul. Flotila de razboi a Dunarii ar fi ramas separata de trupe, fara posibilitatea sa se retraga. A trebuit ca mare parte dintre nave sa fie aruncate în aer si scufundate, iar uriasa cantitate de munitii destinata deplasarii flotilei în susul Dunarii a fost pur si simplu aruncata.

Lovitura lui Hitler a fost puternica, dar nu fatala. Machiavelli arata ca o lovitura puternica, dar nu mortala, înseamna moartea celui care loveste. Desi cu greutate, Stalin si-a revenit dupa lovitura prin surprindere. A înfiintat noi armate si flotile în locul celor pierdute în primele zile de razboi. A taiat totusi aorta petroliera a Germaniei. Este drept, cu cîtiva ani mai tîrziu fata de cum intentionase.

De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresata comandantului Frontului de Sud, generalul de armata LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia sa fie mentinuta cu orice pret, "avînd în vedere ca teritoriul Basarabiei ne este necesar ca baza de plecare la atac pentru organizarea ofensivei".

Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la aparare. Principala lui grija este sa organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Caci ofensiva din Basarabia înseamna ofensiva asupra cîmpurilor petroliere românesti.

În cariera lui Stalin au fost putine erori. Una dintre cele putine, dar cea mai importanta, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori sa cucereasca Basarabia si sa mearga mai departe pîna la Ploiesti, acest fapt însemnînd prabusirea Germaniei, ori sa astepte pîna ce Hitler va debarca în Marea Britanic si, dupa aceea, sa cucereasca Basarabia si întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîr-situl "Reichului de o mie de ani".

Stalin a facut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensiva, si s-a oprit asteptînd. Prin aceasta si-a aratat interesul pentru petrolul românesc si l-a speriat pe Hitler, care pîna atunci luptase în Vest, în Nord, si în Sud, fara sa acorde atentie "neutrului" Stalin.

Luarea Basarabiei de catre Uniunea Sovietica si concentrarea în aceasta zona a unor însemnate forte de agresiune inclusiv corpul de armata de desant aerian si Flotila Dunarii, l-au obligat pe Hitler sa examineze situatia strategica din cu totul alt punct de vedere si sa-si ia masurile de prevedere corespunzatoare. Era însa cam tîrziu! Nici macar atacul prin surprindere al Wehrmachtu-lui asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler si imperiul sau… Hitler a înteles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia sa fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.

În cartea Maresalului Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, se afla o harta a dispozitivului bazelor maritime militare în prima jumatate a anului 1941. Printre aceste baze exista una situata în zona orasului Pinsk din Bielorusia. Pîna la marea cea mai apropiata sunt minimum cinci sute de kilometri. O baza maritima militara în mlastinile Bielorusiei pare o gluma, dar nu este.

Dupa dizolvarea flotilei defensive de pe Nipru, o parte dintre nave a fost mutata în Delta Dunarii, iar alta parte a fost urcata pe cursul unui afluent al Niprului, rîul Pripiat. Vasele au ajuns pîna aproape de izvoare, latimea rîului abia avea cincizeci de metri. Aici a fost construita baza pentru noua flotila.

Flotila de la Pinsk aproape ca depasea ca putere pe cea de pe Dunare. Avea în componenta patru mari monitoare si douazeci de alte vase, o escadrila de aviatie, o companie de infanterie maritima si alte subunitati. Flotila de razboi de la Pinsk nu putea fi folosita în aparare. Monitoarele erau îndreptate cu tunurile spre vest, însa, ca sa poata fi desfasurate, era o adevarata problema. Daca ar fi fost nevoie de vase pentru aparare, ar fi trebuit sa se întoarca pur si simplu pe Nipru, fiindca pe linistitul rîu Pripiat n-aveau ce face. Era greu de crezut ca inamicul se va aventura prin aceste paduri si mlastini inaccesibile.

N-am putea întelege destinatia Flotilei de razboi de la Pinsk, daca nu amintim de canalul Nipru-Bug. Imediat dupa "eliberarea" Bielorusiei de vest, Armata Rosie a început sa sape un canal de 127 km, de la Pinsk spre Kobrin. Canalul a fost construit iarna si vara. La constructie au luat parte unitatile de genisti din armata 4 si "organizatiile de constructori ale NKVD", adica mii de detinuti din GULAG. Destinatia militara a canalului reiese si din faptul ca santierul era condus de un colonel (mai apoi maresal al trupelor de geniu), Alexei Prosleakov. Conditiile în care s-a sapat canalul erau cu adevarat îngrozitoare. Tehnica din dotare se scufunda în mlastina, asa încît exista o singura posibilitate de a construi canalul la termenul fixat de Stalin: sa se faca manual. Canalul a fost terminat. E putin probabil sa stie cineva cu cîte vieti omenesti a fost platit. Parca cine a stat sa le numere? Canalul unifica bazinul rîului Nipru cu bazinul rîului Bug. De ce? Pentru a face comert cu Germania? Comertul se facea prin Marea Baltica si pe calea ferata. Vasele comerciale de mare tonaj nu puteau patrunde prin canal. si drumul era lung: de pe Nipru în Pripiat, din Pripiat, prin canal, în Muhavet, de aici în Bug (prin care, apropo, atunci nu se facea navigatie comerciala), iar din Bug puteai sa ajungi în Vistula. Nu, este limpede ca nu-i vorba de comert aici. Acesta este un canal pur militar. Pentru apararea pe Bug? însa în Uniunea Sovietica exista doar o bucatica din Bug, în zona Brest, de unde Bugul o coteste spre Varsovia. In aceste zone apararea n-a fost pusa la punct, chiar cetatea Brest trebuia sa aiba în caz de razboi doar un batalion, nici acesta pentru aparare, ci pentru serviciul de garnizoana.

Singura destinatie a canalului este sa se patrunda cu vasele în bazinul Vistulei si, mai departe, spre vest. Alta destinatie nu poate fi. În defensiva a trebuit ca acest canal sa fie distrus pentru a nu permite vaselor fluviale germane sa patrunda din bazinul Vistulei în bazinul Nipru-lui. În razboiul defensiv, toate vasele Flotilei de la Pinsk au trebuit sa fie torpilate si abandonate.

Dar iata ca la sfîrsitul lui 1943 pe Nipru a luat fiinta din nou o flotila, si din nou aceasta a luat-o în sus, pe rîul Pripiat, si din nou genistii sovietici au construit un canal din Pripiat în rîusorul Muhavet, care se varsa în Bug. Amiralul V. Grigoriev, care a primit în 1943, în zona Kievului, o noua flotila, îsi aminteste cuvintele maresalului Jukov. "Prin Pripiat puteti sa treceti în Bug, Narev si Vistula, pîna la Varsovia, iar mai departe se poate trece în rîurile Germaniei. Cine stie, poate ca pîna la Berlin! S-a întors iute, s-a uitat scrutator la mine si a repetat accentuînd pe fiecare cuvînt: Pîna la Berlin! A?" (V7/, 1984, Nr. 7, pag.68).

Amiralul Grigoriev a ajuns cu flotila sa pîna la Berlin, în orice carte de istorie a flotei sovietice vom gasi o fotografie simbolica a steagului marinei militare sovietice avînd Reichstagul drept fundal.

S-a întîmplat ca Stalin a ajuns la Berlin ca raspuns la atacul lui Hitler. Însa aceasta a fost o varianta pe care Stalin n-o prevazuse. Daca ar fi crezut în posibilitatea ofensivei germane, ar fi trebuit sa puna milioane de detinuti sa sape santuri antitanc de-a lungul frontierei. Stalin intentiona sa ajunga la Berlin, dar nu ca raspuns la atac, ci din proprie initiativa. Iata de ce detinutii sovietici si genistii Armatei Rosii n-au sapat santuri antitanc, ci le-au acoperit pe cele sapate mai înainte, ba înca au si construit un canal de la est catre vest.

Sa nu-i uitam pe acei detinuti pe care în 1940 Stalin i-a trimis la pieire în mlastini, pentru ca steagul comunist sa fie ridicat deasupra capitalei celui de-al treilea Reich.

Capitolul 15 INFANTERIA MARINĂ ÎN PĂDURILE BIELORUSIEI

Am învatat ca acum razboaiele încep fara cavalerescul "pornesc asupra Voastra".

Amiralul flotei URSS, N.G. Kuznetov

În Armata Rosie nu exista infanterie marina. Este mai simplu si mai ieftin ca pentru luptele pe uscat sa se foloseasca infanteria obisnuita, iar o debarcare pe tarmuri departate nu intra înca în plan. Dar iata ca Hitler s-a repezit înspre vest, lasîndu-i lui Stalin spatele descoperit. Acest pas necugetat al lui Hitler a adus dupa sine cele mai radicale schimbari de structura în interiorul Armatei Rosii. S-a lichidat defensiva si s-a consolidat pumnul de fier al ofensivei. 1940 este anul nasterii infanteriei marine sovietice. Aceasta a luat fiinta în aceeasi luna în care Hitler a zdrobit Franta. Pe atunci, în componenta fortelor armate sovietice intrau doua flote oceanice, doua maritime si doua flotile fluviale: de pe Amur si de pe Nipru. Flotele oceanice n-au primit infanterie marina. Deocamdata pe Stalin nu-1 interesau Oceanul Pacific si înghetat. Flotila Amur apara frontiera sovietica extrem-orientala; n-a primit nici ea infanterie maritima. Cum stim deja, Flotila Nipru a fost împartita în doua flotile ofensive; cea de la Pinsk, situata în padurile Bielorusiei a primit o companie de infanterie marina. Interesant: în flota oceanica nu exista infanterie marina, iar în mlastinile bieloruse, da. Din aceasta s-ar putea trage concluzia ca Stalin prega­teste apararea, în componenta Flotei baltice, care nu putea avea un alt adversar decît Germania si aliatii ei, a intrat o brigada de infanterie marina, cu un efectiv de cîteva mii de persoane.

La 22 iunie 1941, infanteria marina sovietica a primit botezul focului în lupta defensiva, aparînd baza maritima militara Liepai. Baza se afla la mai putin de o suta kilometri de frontiera germana, însa nu avea aparare terestra si nu se pregatise deloc pentru aparare. Conform marturiilor amiralilor sovietici si ale documentelor germane capturate, baza Liepai a fost tixita pîna la refuz cu submarine sovietice "ca un butoias cu scrumbii". Istoria oficiala a Flotei maritime sovietice de razboi, editata de Academia de stiinte a URSS., afirma deschis ca baza Liepai a fost pregatita ca baza înaintata a flotei sovietice pentru începerea ofensivei pe mare (.Flota în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, pag. 138).

Infanteria maritima se afla la Liepai atît de aproape de granita germana, încît în chiar prima zi de razboi a participat la lupta de aparare, ^desi, fireste, nu fusese înfiintata în acest scop. În lupta defensiva, infanteria obisnuita este mai de folos decît cea maritima.

Flotila de pe Dunare avea doua companii de-trupe terestre, însa în documente nu sunt luate în calcul ca infanterie marina. Faptul nu e de natura sa ne convinga de dorinta de pace a sovieticilor. stim deja ca înca înainte de invazia germana, cel putin doua divizii de infanterie-25 Ceapaev si 52 Perekop din corpul 14 infanterie-s-au pregatit în zona Delta Dunarii pentru a actiona ca infanterie marina.

Flota Marii Negre a fost dotata si mai bine. Oficial nu avea infanterie marina, însa la începutul lui iunie 1941 corpul 9 infanterie speciala al general-locotenentului P.I. Batov a fost mutat în secret din Zacaucazia în Crimeea. Corpul era cu totul neobisnuit, daca luam în considerare efectivul, armamentul din dotare, felul pregatirii de lupta. La 18-19 iunie, Flota Marii Negre a desfasurat grandioase lectii practice cu tematica ofensiva. Cu aceasta ocazie, una din diviziile corpului 9 infanterie speciala a fost îmbarcata pe nave de razboi si apoi a avut loc debarcarea pe litoralul "inamicului". Pîna atunci, în Armata Rosie nu se practicase niciodata debarcarea unei întregi divizii de pe vasele de razboi. Moscova acorda o deosebita impor­tanta antrenamentelor în comun ale Flotei si trupelor corpului 9 infanterie speciala. Antrenamentele se desfasurau sub directa obervatie a unor comandanti de rang înalt sositi special de la Moscova.

Unul dintre ei, vice-amiralul I.I. Azarov, marturiseste deschis: toti participantii la lectii simteau ca acestea nu se fac fara un rost si ca, în curînd, deprinderile cîstigate vor fi folosite în razboi, fireste, un razboi care sa nu se desfasoare pe teritoriul propriu (Odesa încercuita, pp. 3-8).

Daca va începe razboiul si comandamentul sovietic va folosi corpul 9 infanterie speciala în conformitate cu profilul sau si cu felul pregatirii, atunci unde va putea fi debarcat? Desigur, nu pe teritoriul sovietic. Atunci unde? Teoretic sunt trei posibilitati: în România, în Bulgaria si în Turcia. Dar oriunde ar debarca acest corp de armata, va trebui aprovizionat neîntîrziat. In acest scop va trebui: ori sa se debarce trupe suplimentare, ori va trebui ca trupele sovietice sa faca rapid jonctiunea cu acest corp de infanterie speciala. Iar acest lucru va trebui sa aiba loc neaparat în România.

Printr-o coincidenta stranie, în aceleasi zile corpul 3 desant aerian desfasura manevre grandioase în Crimeea. Acestea cuprindeau: îmbarcarea trupelor, a statului-major al corpului de armata, precum si a statelor-majore ale brigazilor.

Istoricii sovietici n-au facut niciodata legatura între aceste evenimente: antrenamentele corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunarii, ale corpului 3 desant-aerian de pe avioane si planoare, ale corpului 9 infanterie speciala de pe vasele de razboi ale Flotei Marii Negre, însa aceste evenimente sunt legate între ele prin loc, timp si scop. Este vorba de pregatirea unei agresiuni de proportii gigantice, care se afla în ultimul stadiu de pregatire.

Capitolul 16 CE ÎNSEAMNĂ ARMATA DE ACOPERIRE

În "armata de acoperire" moderna se include si ideea operativ-strategica dominanta a unei invazii active prin surprindere. Este clar ca termenul defensiv de ^armata de acoperire" este mai degraba un paravan pentru lovitura ofensiva prin surprindere "a armatei de invazie".

Probleme ale desfasurarii strategice. Ed. Academiei militare a RKKA Frunze, 1935

În partea europeana a Uniunii Sovietice existau cinci regiuni militare care aveau granite comune cu alte state. Trupele celor cinci regiuni de granita si trei flote alcatuiau Primul esalon strategic. Regiunile de granita si toate celelalte aveau în componenta lor divizii si corpuri de armata, însa nu aveau armate.

În timpul razboiului civil au existat armate, apoi ele au fost dizolvate. Armatele sunt formatiuni militare prea mari ca sa poata fi sustinute în timp de pace. Singura exceptie, era Armata speciala, decorata cu ordinul "Steagul Rosu", însa n-o putem lua în calcul, fiindca sub acest termen se întelegeau toate trupele sovietice din Extremul Orient si din Zabaikalie, de asemeni aviatia, fortele maritime, coloniile militare si altele. Aceasta structura uriasa si informa includea chiar si colhozurile si propriile sale lagare de concentrare. Caracterul neobisnuit al formatiunii este subliniat si de faptul ca nu avea numar, iar în fruntea giganticei organizatii se afla un Maresal al Uniunii Sovietice, în 1938, în Extremul Orient s-au format, pentru prima oara în timp de pace, doua armate: întîia si a doua. Acest pas al guvernului sovietic este absolut explicabil. Relatiile cu Japonia erau foarte proaste si lungile perioade de vrajmasie degenerau nu o data în adevarate batalii cu participarea unui mare numar de trupe.

În partea europeana a tarii nu mai existau armate înca din timpul razboiului civil. Venirea lui Hitler la putere, crizele economice, politice si militare din Europa, conflictele directe ale comunistilor sovietici cu fascistii din Spania, ocuparea Austriei si cotropirea Cehoslovaciei de catre Germania, toate acestea si multe altele nu au atras dupa sine înfiintarea unor armate sovietice în Europa.

Dar la începutul anului 1939 Uniunea Sovietica intra într-o noua epoca a existentei sale. Începutul este marcat de cuvântarea lui Stalin la congresul XVIII al partidului, cuvîntare care, dupa vorbele lui Ribbentrop, "a fost primita cu întelegere" la Berlin. Politica externa sovietica îsi schimba brusc cursul. Marea Britanie si Franta sunt declarate deschis instigatoare ale razboiului. Stalin nu-i întinde lui Hitler mîna prieteniei, însa diplomatia sovietica lasa sa se înteleaga clar ca, daca Hitler va întinde mîna, aceasta va fi acceptata. De fapt, nu Stalin personal a strîns mîna întinsa de Hitler, ci sluga lui credincioasa, Molotov. Însa aceasta este latura vizibila a începutului noii epoci. Iata si pe cea invizibila: în 1939 Uniunea Sovietica a început sa formeze armate în partea sa europeana. Dati-mi voie sa-mi pun întrebarea: împotriva cui? împotriva "instigatoarelor razboiului"-Marea Britanie si Franta-era imposibil sa se foloseasca armatele terestre, din motive pur geografice. Atunci împotriva cui? NU cumva împotriva lui Hitler, cu toate ca se purtau intense tratative de culise în vederea unei apropieri?

Asadar, diplomatia sovietica "cauta cai pentru instaurarea pacii", iar la frontiera vestica apar armate, prin surprindere si în serii întregi: armatele 3 si 4 în Bielorusia, 5 si 6 în Ucraina, 7, 8 si 9 la granita finlandeza. Armatele îsi întaresc capacitatea, iar în acest timp li se adauga altele noi: 10 si 11 în Bielorusia, 12 în Ucraina.

Uneori propaganda comunista se straduieste sa ne prezinte chestiunea în felul urmator: a început al doilea razboi mondial si dupa aceea Uniunea Sovietica a pornit sa-si formeze armatele. Problema nu sta asa. Exista suficiente marturii ca mai întîi Stalin a luat decizia de a forma armatele, dupa care a început razboiul. Chiar si dupa sursele oficiale sovietive, procesul înfiintarii armatelor a precedat pactul Molotov-Ribbentrop. Se stie ca în august 1939 existau deja armatele 4 si 6. Documentele atesta ca armata 5 exista în iulie. Armatele 10 si 12 au fost înfiintate "înainte de începutul celui de-al doilea razboi mondial", adica înainte de l septembrie 1939- De asemenea si despre celelalte se stie ca la început au fost înfiintate în zona unor conflicte iminente si ca apoi conflictele au izbucnit.

La scurt timp dupa înfiintare, fiecare dintre aceste armate intra în actiune: toate cele sapte armate desfasurate la granita poloneza "au eliberat" Polonia, iar cele trei armate de pe granita finlandeza "au ajutat poporului finlandez sa dea jos jugul exploatatorilor". Cele trei armate n-au fost suficiente, asa încît au aparut altele noi: armatele 13, 14 si 15.

Dupa Razboiul de iarna, patru armate sovietice de pe granita finlandeza intra într-un con de umbra. Armata 15 a aparut curînd în Extremul Orient. Armata 8 a aparut la granitele statelor baltice, armata 9 la granita României. Dupa care urmeaza "cererile oamenilor muncii" de a fi eliberati. si biruitoarele armate sovietice "elibereaza" Estonia, Lituania, Letonia, Basarabia, Bucovina de nord. Din nou armata 9 dispare în umbra. Este gata, ca si armata 13, sa reapara în orice moment. si va aparea.

Dupa terminarea luptelor si a campaniilor "eliberatoare", nici una dintre armate nu a fost dizolvata. A fost un precedent nemaiîntîlnit în întreaga istorie a URSS. Pîna atunci, armatele se formasera numai în timp de razboi si numai pentru razboi, însa URSS "a eliberat" tot ce a putut. Nu mai avea ce elibera în Europa. Mai departe era Germania. si iata ca în acest moment procesul de înfiintare a unor noi armate s-a accelerat brusc.

În iunie 1940, în Zabaikalie s-au format doua armate: 16 si 17. Armata 16 s-a înfiintat si a fost dispusa în asa fel încît în orice moment sa poata fi transferata în vest. Dar nu ne intereseaza aceasta armata. Armata 17 este mai interesanta, înfiintarea armatei cu numarul 17 reprezinta un moment de o deosebita importanta, în timpul razboiului civil, în cel mai dramatic moment al luptei sîngeroase pentru pastrarea dictaturii comuniste, cel mai mare numar pentru desemnarea unei armate era 16. Numarul 17 nu mai existase niciodata în istoria Uniunii Sovietice. Aparitia armatei cu un astfel de numar însemna ca, fara sa astepte un atac din afara, în timp ele pace, Uniunea Sovietica a depasit prin numarul total al armatelor nivelul, ce fusese atins numai odata, pe o scurta perioada de timp si numai în cursul unui razboi extrem de sîngeros.

Liderii sovietici au înteles limpede ca, dupa crearea armatei cu numarul 17, Uniunea Sovietica a traversat un Rubicon nevazut pentru cei din exterior. Cu doi ani mai înainte, statul nu-si putea permite sa întretina nici o formatiune, care sa poata fi definita conform standardelor militare drept armata. Acum erau înfiintate atîtea, cît nu existasera niciodata nici în cazul mobilizarii generale a întregii populatii, în conditiile unei maxime încordari a întregului potential economic, a fortelor spirituale si fizice ale întregii societati. Uniunea Sovietica depasise nivelul critic al puterii si de acum înainte dezvoltarea tarii a mers în conditii cu totul noi, nemaiîntîlnite pîna atunci. Este clar ca formarea armatei 17 a fost un secret de stat de o deosebita importanta, iar Stalin a facut totul pentru ca acest secret sa nu fie descoperit nici peste hotare, nici chiar în interiorul tarii. Armatele 16 si 17 s-au înfiintat în asa fel încît sa fie imposibil sa se afle. S-au luat masuri suplimentare de suprimare a zvonurilor privind sporirea puterii sovietice de razboi. Ordinul de formare a armatei 17 a fost semnat de Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Timosenko la 21 iunie 1940 (.Ordinul Narkom-ului de aparare, Nr. 4, punctul 3), iar a doua zi, pe 22 iunie, radioul transmitea Comunicatul TASS. Ca întotdeauna, autorul comunicatului era însusi Stalin. Ambasadorul german Schulenburg îl depisteaza fara gres pe autor si spune imediat acest lucru lui Molotov. Molotov n-a gasit de cuviinta sa dezminta "presupunerea" lui Schulenburg.

În comunicatul TASS Stalin foloseste procedeul sau preferat: la început pune în gura inamicilor vorbe pe care acestia nu le-au spus, dupa care demasca foarte usor minciuna lor. "Se zvoneste ca la granita lituania-no-germana sunt concentrate fie 100, fie 150 de divizii sovietice…" Aceasta este o nascocire de-a lui Stalin. Am verificat ziarele din Marea Britanic, Franta, SUA, pe care Stalin le demasca drept calomnioase. Nici unul nu indica cifre atît de fantastice. Atribuind presei occidentale ceea ce nu a spus, Stalin dezminte lesne aceasta calomnie lipsita de temei si trece la principala problema: "În cercurile sovietice responsabile se considera ca propagatorii acestor zvonuri absurde urmaresc un anume scop: sa arunce o umbra asupra relatiilor sovieto-germa-ne. Însa acesti domni iau dorintele lor tainice drept realitate. Se vede ca nu sunt capabili sa înteleaga un fapt evident: relatiile de buna vecinatate care s-au stabilit între URSS si Germania, ca rezultat al încheierii pactului de neagresiune, nu pot sa fie zdruncinate de tot felul de zvonuri si de propaganda meschin înveninata" (Pravda, 23 iunie, 1940).

În comunicatul lui Stalin exista un adevar partial: trupele sovietice nu se formeaza la granita. Stalin spune acest lucru, însa el evita sa spuna ca în adîncul tarii, departe de privirile curioase, se alcatuiesc formatiuni militare superputernice, care cîndva, sub acoperirea altui Comunicat TASS (la fel de mincinos), vor aparea la granita germana.

Este foarte limpede ca prin capacitatea sa de manevra, prin dotarea tehnica, prin puterea de foc si de lupta, armata "perioadei prebelice" se afla la un nivel incomparabil mai înalt decît armata din timpul razboiului civil, însa diferenta nu consta numai în aceasta. Atunci armatele erau împrastiate în sase directii diferite, acum erau adunate numai pe doua, dar departe de a fi egale: împotriva Japoniei (conflictele cu aceasta nu încetau) au fost alocate cinci armate, împotriva Germaniei (cu toate ca a fost semnat un pact de pace) si a aliatilor acesteia-douasprezece armate.

Însa acest navalnic proces de înfiintare de armate n-a încetat, în iulie 1940, la granita germana s-a înfiintat înca o armata, armata 26.

Ce-i cu acest numar? Niciodata n-au existat asemenea numere în Armata Rosie, ordinea numerelor a fost respectata întotdeauna. Urmatorul numar trebuia sa fie 18. Atunci de ce 26? De ce s-a încalcat numerotarea?

Nu gasim raspuns la întrebare nici la maresalii sovietici, nici la renumitii istorici comunisti. Daca însa studiem cu atentie întreg procesul crearii armatelor, însasi istoria ne va da raspunsul, în 1940, n-a fost încalcata numerotatia armatelor. Pur si simplu în aceasta perioada toate numerele de la 18 la 28 inclusiv erau ocupate. Desfasurînd cinci armate împotriva Japoniei si douasprezece împotriva Germaniei si a aliatilor ei, conducerea sovietica ia, în vara lui 1940, hotarîrea de înfiintare a înca unsprezece armate. Una împotriva Japoniei, zece împotriva Germaniei, în aceasta serie grandioasa, armata 26 a fost formata chiar la granita, înfiintarea ei încheindu-se mai devreme ca celelalte. Toate armatele acestei serii se aflau si ele în stadiul de formare sau macar se luase decizia de înfiintare a lor. Încheierea formarii acestei serii de armate a avut loc ceva mai tîrziu decît în cazul armatei 26, dar este evident ca toate s-au format ÎNAINTE de invazia germana.

Armatele 23 si 27 au aparut în secret în regiunile militare vestice prin mai 1941. În aceeasi luna a iesit din ceata armata 13, armata-fantoma deja cunoscuta de noi. Peste cîteva saptamîni, aceeasi armata 9 devine din miraj realitate. La 13 iunie 1941, în ziua transmisiei Comunicatului TASS, au aparut si toate celelalte spectre: armatele 18, 19, 20, 21, 22, 24, 25 (împotriva Japoniei), 28, alcatuind un sir neîntrerupt de numere.

si tot asa, Stalin a desfasurat armate pîna la vestitele "avertismente" ale lui Churchill si chiar pîna a aparut planul "Barbarossa".

Baza strategiei sovietice o constituie teoria "operatiunii în adîncime". Este vorba de teoria loviturii prin surprindere, în adîncime si în locul cel mai vulnerabil al inamicului. Alaturi de teoria "operatiunii în adîncime", a luat nastere si teoria "armatei de soc", un instrument prin care pot fi date asemenea lovituri. Armatele de soc se formeaza numai în scopul solutionarii problemelor ofensive. Ele includ în componenta lor artilerie si infanterie, ca sa distruga apararea inamicului. Au, de asemenea, putere bazata pe tancuri, 1-2 corpuri de armata mecanizate, fiecare cu 500 de tancuri-în scopul unei lovituri în adîncimea inamicului.

Teoria germana a blitz-krieg-ului si "operatiunea în adîncime" sovietica sunt uimitor de apropiate în spirit, dar si în detalii. Pentru a se înfaptui "blitz-krieg-ul" s-a creat un instrument special: gruparile de tancuri. Pentru invazia în Franta s-au folosit trei grupari de acest fel, pentru invazia în URSS-patru. Fiecare avea 600-1000 de tancuri, uneori pîna la 1250 de tancuri si multa infanterie si artilerie, ca sa strapunga liniile inamicului pentru trecerea tancurilor.

În Uniunea Sovietica armatele de soc au existat în teorie, apoi au fost puse si în practica. Cu toate acestea, ele nu au purtat titlul de "armata de soc". Denumirea a fost introdusa oficial dupa invazia germana. Pîna atunci toate armatele sovietice aveau o numerotatie unica si nu se deosebeau dupa denumirea lor unele de altele.

La prima vedere, armatele sovietice sunt ca soldatii în front: toti arata la fel. Dar, daca ne uitam cu atentie, vedem diferentele foarte usor. De exemplu: cu cîteva luni înainte de "agresiunea finlandeza", pentru "eliberarea Finlandei", au fost desfasurate cîteva armate. Iata alcatuirea lor în decembrie 1939:

– armata 14-fara corpuri de armata, doua divizii de infanterie;

– armata 9-fara corpuri de armata, trei divizii de infanterie;

– armata 8-fara corpuri de armata, patru divizii de infanterie;

– armata 7-corpul 10 tancuri (660 tancuri);

– trei brigazi de tancuri (fiecare avînd 330 tancuri);

– corpurile 10, 9, 34, 50 infanterie;

– brigada independenta;

– unsprezece regimente de artilerie independente, în afara de acelea care intra în componenta corpurilor de armata si diviziilor acestei armate;

– cîteva batalioane de tancuri independente si divizionare de artilerie; aviatie de armata.

Observam ca armata 7, desi dupa denumire nu se deosebeste de celelalte, depaseste dupa numarul de tancuri si dupa artilerie trei alte armate luate la un loc. În afara de aceasta, armata 7 este condusa de K.A.Meretkov, favoritul lui Stalin. În curînd va fi numit sef al Marelui Stat-Major, apoi va primi titlul de Maresal al Uniunii Sovietice. Dar în armata 7 nu este numai el. Aici sunt cei mai de perspectiva comandanti, care si pîna atunci ocupasera posturi înalte, iar în viitor vor ajunge si mai sus. De pilda, în fruntea statului major al artileriei armatei 7 se afla L.A. Govorov, viitor Maresal al Uniunii Sovietice.

Celelalte armate au în frunte comandanti care n-au însemnat nimic în trecut si nu vor însemna nimic nici în viitor.

Este interesant unde a luat pozitie armata 7. Acolo unde comandamentul sovietic a desfasurat aceasta armata, peste cîteva luni, "clica militara finlandeza" a început "provocari armate" si a primit o "contralovitura". Însa acolo unde au fost desfasurate armatele sovietice mai putin importante (mai degraba corpuri de armata decît armate), "clica militara finlandeza", din cine stie ce pricini, n-a organizat provocari.

Sistemul de organizare sovietic era deosebit de flexibil. Prin simpla adaugire a unor corpuri de armata, orice armata si în orice moment putea sa se transforme într-o armata de soc si apoi sa revina rapid la situatia obisnuita. Un exemplu edificator: aceeasi armata 7. Cea mai puternica în 1940, a devenit cea mai slaba în 1941: nu mai avea corpuri de armata, doar patru divizii, toate de infanterie.

Ca sa întelegem sensul evenimentelor petrecute la granita sovieto-germana, trebuie sa definim exact, care armate sunt de soc si care sunt obisnuite. Din punct de vedere pur formal, toate armatele sunt identice si nici una nu poarta denumirea de soc. Cu toate acestea, în componenta unor armate nu sunt tancuri aproape deloc, în altele sunt sute. Pentru a identifica armatele de soc facem o comparatie elementara între puterea de soc a armatelor sovietice, gruparile de tancuri germane si standardele sovietice de dinainte de razboi, care definesc ce înseamna armata de soc. Elementul care transforma o armata obisnuita în una de soc, este corpul de armata mecanizat, care în noua organizare este prevazut sa aiba 1031 de tancuri. Daca includem un astfel de corp într-o armata obisnuita, dupa puterea ei de soc aceasta se poate compara sau poate depasi orice grup de tancuri german.

În acest punct, facem o descoperire uimitoare: la 21 iunie 1941, TOATE armatele sovietice de la granita germana si de la cea româna, de asemenea armata 23 de la granita finlandeza, se înscriu în standardul armatelor de soc, desi, repet, nu poarta formal aceasta denumire. Le enumar în ordinea lor de la nord la sud: 23, 8, 11, 3, 10, 4, 5, 6, 26, 12, 18, 9. În plus, lor li se adauga armata 16, care este tipica de soc, avînd în componenta peste 1000 de tancuri (Arhiva centrala a Ministerului apararii al URSS, fondul 208, opis 2511, dosar 20, pag. 128). Avînd acelasi standard, spre granita germana s-au îndreptat si armatele 19, 20 si 21.

Germania avea puternice mecanisme de agresiune: gruparile de tancuri. Uniunea Sovietica avea în principiu aceleasi mecanisme de agresiune. Deosebirea consta în denumire si în numar: Hitler avea patru grupari de tancuri, Stalin-saisprezece armate de soc.

Nu toate armatele de soc erau completate cu tancuri. Adevarat. Dar ca sa apreciezi realist forta lui Stalin, nu trebuie sa iei în calcul numai ceea ce a facut el, ci si ceea ce avea intentia sa faca. Invazia germana a oprit Uniunea Sovietica din procesul înfiintarii unui numar de armate de soc fara precedent. Au fost prefigurate doar liniile generale ale unui plan monstruos. Hitler le-a rupt pe toate, avînd destula minte sa nu astepte pîna cînd aceste mecanisme de agresiune vor fi edificate pe deplin.

În anii '20 expertii sovietici au folosit termenul de "armata de invazie". Sa fim de acord, sintagma nu suna prea diplomatic, îndeosebi pentru statele vecine cu care diplomatia sovietica se straduia din toate puterile sa instaureze "relatii normale", în anii '30 aceasta expresie prea sincera a fost înlocuita cu alta, care suna mai frumos: "armata de soc". Lupul si-a schimbat parul, dar nu si naravul: sursele sovietice subliniaza ca a avut loc doar o schimbare de denumire, nicidecum de esenta. (V7/, 1963, Nr. 10, pag. 31). Însa nici biata îmbinare de cuvinte "armata de soc", dupa cum vom vedea, nu se va folosi, desi majoritatea armatelor sovietice o vor pune în aplicare. Pentru ca întelesul ei sa sune cît mai bine, expertii sovietici au introdus a treia îmbinare de cuvinte: "armata de acoperire". În sinea lor, comunistii defineau prea limpede sensul acestor vorbe, în jargonul comunist exista o adevarata epidemie de astfel de notiuni. "Campanie eliberatoare", "contralovitura", "cucerire cu scop strategic" înseamna agresiune, lovitura, atac prin surprindere asupra vecinului fara declaratie de razboi. Fiecare dintre acesti termeni este un geamantan cu fund dublu. Continutul vizibil al geamantanului slujeste doar sa ascunda marfa secreta. Este pacat ca unii istorici, intentionat sau din ignoranta, folosesc termenii militari sovietici, fara sa explice cititorilor sensul lor autentic. "Armatele de acoperire" erau într-adevar destinate acoperirii principalelor forte mobilizate ale Armatei Rosii. Insa "acoperirea" nu era planificata sa se faca în aparare, ci prin invazia surprinzatoare pe teritoriul inamicului. Aceasta era considerata cea mai buna acoperire pentru desfasurarea în liniste a mobilizarii si a introducerii principalelor forte ale RKKA. Înca de la 20 aprilie 1932, Sovietul militar revolutionar al URSS a stipulat ca acoperirea se va înfaptui prin metoda invaziei, tocmai de aceea armatele de granita au primit denumirea de "armate de acoperire". Generalii sovietici considerau ca este gresit sa se considere ca mai întîi va începe razboiul si, apoi, gruparile si armatele sovietice de invazie vor trece granita. Ei considerau ca mai întîi gruparile si armatele de invazie vor trece granita si tocmai actiunea lor va constitui începutul razboiului.

Iunie 1939 este momentul cînd teoria a pornit sa se întruchipeze în practica. Uniunea Sovietica a început desfasurarea în masa a "armatelor de acoperire" pe granite. Cu cît Hitler se deplasa mai departe spre vest, cu atît mai mult diplomatii sovietici vorbesc despre pace si cu atît mai mult apar "armatele de acoperire" la frontiera.

Ca sa nu cadem în capcana diversiunilor, termenul de "armata de acoperire" trebuie luat în ghilimele si explicat de fiecare data cititorului ca "acoperirea" era considerata o metoda de invazie prin surprindere, ori pur si simplu trebuie folosita expresia autentica, "armata de invazie".

Printre armatele de invazie obisnuite (un corp moto, doua corpuri de infanterie si cîteva divizii independente) aflam si armate de invazie absolut neobisnuite. Sunt trei: 6, 9 si 1Q. În fiecare din acestea nu sunt trei corpuri de armata, ci sase: doua moto, doua de cavalerie si trei de infanterie. Fiecare este deplasata cît mai aproape posibil de granita, iar daca granita are o extremitate înspre partea inamicului, aceste neobisnuite armate de invazie se afla exact în extremitate. Fiecare este dotata cu armamentul cel mai nou: corpul 6 moto al armatei 10 are pe lînga celelalte, 452 tancuri de ultimul tip T-34, si KV, iar corpul 4 moto al armatei 6 are pe lînga altele, 460 tancuri T-34, si KV. Diviziile de aviatie ale acestor armate aveau sute de avioane absolut noi Iak-1, MiG-0-3, IL-2, Pe-2. Dupa terminarea completarii, efectivele fiecareia dintre aceste armate trebuia sa aiba în componenta ei 2350 tancuri, 698 masini blindate, 400 tunuri si aruncatoare de mine, peste 250000 soldati si ofiteri, în afara de efectivul de baza, fiecare trebuia sa primeasca suplimentar 10-12 regimente de artilerie grea, unitati NKVD si multe altele.

Nu stiu cum sa numim asemenea armate, dar daca vom folosi doar numerotatia lor-6, 9, 10-vom cadea în capcana întinsa de Marele Stat Major sovietic înca din 1939. În acest caz le vom prezenta ca fiind armate de invazie absolut obisnuite. Or, ele sunt cu totul neobisnuite. Nici în Germania, nici în alta tara nu a existat ceva asemanator. Dupa numarul de tancuri, fiecare dintre armate era aproximativ egala cu jumatate din Wehrmacht, avînd în plus superioritate calitativa absoluta, însa nici asta nu este totul. Comandamentul sovietic detinea un numar de corpuri de armata mecanizate, care nu erau incluse în armate, dar erau situate în apropierea frontierei. Includeti un astfel de corp de armata mecanizat în componenta unei armate obisnuite si aceasta va deveni armata de soc. Sau introduceti un al doilea corp de armata de acest fel în componenta unei armate de soc (de invazie) si aceasta va deveni de "suprasoc", daca o putem numi asa. si toate acestea fara schimbarea numarului si denumirii armatei, însa se poate ca în componenta unei armate de "suprasoc" sa se introduca un al treilea corp de armata si atunci numarul de tancuri dintr-o armata sa depaseasca tot Wehrmachtul… Cum putem numi o astfel de armata? Daca denumim gruparile de tancuri germane (600-1000 de tancuri fiecare) mecanisme de agresiune, cum ar trebui sa denumim armatele cu cîte doua-trei mii de tancuri fiecare?

Cele trei armate de "suprasoc" sunt exceptii printre celelalte armate de invazie, însa dintre cele trei, una se remarca în mod deosebit: armata 9. Nu cu mult timp înainte, în timpul Razboiului de iarna, armata 9 era un simplu corp de infanterie (trei divizii infanterie). Dupa Razboiul de iarna, armata 9 a disparut în ceata, apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, apare din nou. Nu este înca suficient completata. E ca un zgîrie-nori neispravit, dar care, prin masa sa enorma, acopera soarele, în iunie 1941 armata 9 era ca un stup neconfigurat al celei mai puternice armate din lume. În alcatuirea ei intrau sase corpuri de armata, dintre care doua mecanizate si unul de cavalerie. La 21 iunie 1941 în armata 9 existau în total saptesprezece divizii, dintre care doua de aviatie, patru de tancuri, doua moto, doua de cavalerie, sapte de infanterie (puscasi). Toate acestea în perfecta asemanare cu alte armate de "suprasoc", iar în componenta armatei 9 se planifica sa se includa înca un corp de armate moto, al 27-lea, condus de generalul–maior LE. Petrov. Corpul de armata a fost înfiintat în Turkestan si, fara sa se completeze definitiv, a fost mutat în vest. Dupa includerea sa, în componenta armatei vor fi douazeci de divizii, printre care sase de tancuri. Daca s-ar fi completat totul, în componenta celor sapte corpuri ale armatei 9 ar fi fost 3341 tancuri.

Dupa cantitate erau cu aproximatie la fel ca întreg Wehrmachtul, dupa calitate erau si mai mult. Generalul-colonel P. Belov (pe atunci, general-maior comandantul corpului 2 cavalerie din armata 9) afirma ca si cavaleria acestei armate trebuia sa primeasca tancuri T-34 (V7/, 1959, Nr. 11, pag.66).

Pîna nu demult, armata 9 avea comandanti care nu însemnau cine stie ce nici înainte, nici dupa. Acum s-a schimbat totul, în fruntea armatei 9 se afla un general–colonel. În acea vreme era un titlu extrem de important, în fortele armatele ale URSS erau doar opt general-colo-nei, însa nici unul în trupele de tancuri, nici unul în aviatie, nici unul în NKVD. În fruntea celor treizeci de armate sovietice erau general-maiori si general-locote-nenti. Armata 9 era unica exceptie, în afara de asta, în aceasta armata de exceptie erau adunati cei mai de perspectiva ofiteri si generali. Printre acestia erau trei viitori Maresali ai Uniunii Sovietice: R.I. Malinovski, M.V. Zaha-rov, N.I. Krîlov, viitorul maresal de aviatie si de trei ori Erou al Uniunii Sovietice A.I.Pokrîskin, viitorul maresal de aviatie I.P. Psfîgo, viitorii generali de armata LE Petrov, I.G. Pavlovski, P.N. Lascenko si multi alti comandanti talentati si agresivi, care se evidentiasera deja în lupta, precum generalul-maior de aviatie, în vîrsta de 28 ani, A.S. Osipenko, sau în care se puneau sperante (în cea mai mare parte confirmate). Avem impresia ca o mîna plina de solicitudine a ales cu grija ce era mai bun si mai de perspectiva pentru aceasta armata neobisnuita. Unde a fost repartizata ea?

si iata ca facem o unica, dar însemnata descoperire: în prima jumatate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietica s-a înfiintat cea mai puternica armata din lume, însa NU LA GRANIŢA GERMANĂ.

Faptul e uluitor. Exista suficiente marturii ca sporirea titanica a puterii militare sovietice la frontiera vestica (în Primul esalon strategic, în special) n-a fost provocata de amenintarea germana, ci de alte considerente. Pozitia armatei 9 indica limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiintat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.

Dupa prima disparitie, armata 9 apare subit în iunie 1940 la granita româneasca. Acum însa nu mai este o armata de gradul al doilea, ci o autentica armata de soc. Se pregatea o "campanie eliberatoare" în Basarabia, iar sursele sovietice arata ca, "armata 9 s-a înfiintat special pentru rezolvarea acestei probleme importante" (V7/, 1972, Nr. 10, pag.83). Pregatirea armatei s-a facut cu cei mai agresivi comandanti, în ajunul "campaniei eliberatoare", armata a fost inspectata de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenta Frontului de Sud,_avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. Dupa o scurta "campanie eliberatoare", armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelasi amplasament de unde începuse "eliberarea" cu un an în urma. Acum nu mai era pur si simplu de soc, ci de suprasoc, se pregatea sa devina cea mai puternica armata din lume. Pentru ce? Pentru aparare? Nu, de partea româna sunt trupe prea putine, dar chiar daca ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principala prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însa noua "campanie eliberatoare'^ armatei 9 în România putea sa schimbe întreaga situatie strategica din Europa si din lume. România este principala sursa de petrol pentru Germania. O lovitura asupra României înseamna moartea Germaniei, înseamna oprirea tuturor tancurilor si avioanelor, a tuturor masinilor, vaselor, a industriei si transportului. Petrolul este sîngele razboiului, iar inima Germaniei, oricît ar parea de curios, se afla în România. O lovitura asupra României înseamna o lovitura direct în inima Germaniei.

Iata de ce cei mai de perspectiva comandanti au ajuns în armata 9. Armata 9 a aparut deodata, la mijlocul lui iunie 1941. Însa acest deodata este aparent. Armata 9 s-a aflat întodeauna aici, cel putin de pe la mijlocul lui 1940. Oficial, denumirea ei n-a fost folosita un timp, iar ordinele veneau de la statul-major al regiunii direct la corpurile de armata. Statul-major al armatei 9 si statul-major al regiunii militare Odesa (creat, apropo, în octombrie 1939) s-au unificat într-un tot, apoi s-au despartit. La 13 iunie 1941 a avut loc o astfel de dispersare.

Experienta ne arata ca, dupa aparitia unei armate de soc la granita unui stat mic, urmeaza la interval de aproximativ o luna ordinul "de a elibera" teritoriile învecinate. Indiferent cum ar fi evoluat evenimentele dupa invazia trupelor sovietice în Germania (care, ca si Uniunea Sovietica, nu s-a pregatit de aparare), soarta razboiului putea sa se rezolve departe de principalele cîmpuri de lupta. Este evident ca Stalin a luat în calcul acest lucru. De aceea armata 9 era cea mai puternica. De aceea, înca din martie 1941, cînd armata 9 nici nu exista din punct de vedere oficial, a aparut în cadrul ei un tînar, dar teribil de cutezator general-maior, R.I.Malinovski. Este acelasi Malinovski care peste patru ani va uimi lumea, traversînd un pustiu si munti din Manciuria.

În 1941, în fata lui Malinovski si a tovarasilor sai din armata 9 se afla o sarcina absolut simpla. Nu trebuiau sa traverseze 810 kilometri ca în Manciuria, ci 180; nu prin pustiu si prin munti, ci în cîmpie si pe sosele practicabile. Atacul urma sa se dea nu asupra armatei japoneze, ci asupra unei alte armate, cu mult mai slaba: cea româneasca, în afara de aceasta, planurile prevedeau ca armata 9 sa primeasca de trei ori mai multe tancuri decît avea sa primeasca armata 6 tancuri de garda în 1945.

Hitler a facut ca toate acestea sa nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii razboiului, sunt indicate cauzele actiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este si concentrarea lipsita de temei a trupelor sovietice la granitele României, ceea ce reprezinta un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea nu sunt nascociri ale "propagandei lui Goebbels". Armata 9 de "suprasoc" a luat fiinta ca armata pur ofensiva. Genera -lul-colonel P.Belov marturiseste ca si dupa începerea operatiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se considera ca, "fiecare misiune defensiva este ceva de scurta durata" (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de aceasta boala sufereau toate armatele, nu numai armata 9-

O informatie cu mult mai interesanta despre starea de spirit în armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, maresalul de aviatie A.I. Pokrîskin (pe atunci locotenent major, loctiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînatoare din cadrul armatei 9). Iata discutia lui cu un "burta-verde care nu fusese taiat pîna atunci" si caruia "eliberatorii" îi luasera magazinul. Suntem în Basarabia "eliberata", în primavara lui 1941.

– O, Bucuresti! Daca ati vedea ce oras frumos!

– Cîndva am sa-l vad, i-am raspuns cu convingere. Stapînul magazinului a facut ochii cît cepele, asteptînd ce voi spune mai departe.

A trebuit sa schimb tema discutiei" (A.I. Pokrîskin, Cerul razboiului, pag. 10).

Nu voim sa credem ca prin planul "Barbarossa" Hitler a aparat Germania de atacul tradator al trupelor sovietice asupra Bucurestilor si Ploiestilor.

În acest caz, haideti sa-i credem pe cei din tabara opusa, însa cei din tabara opusa spun acelasi lucru. Chiar si locotenentii stiau ca în curînd vor merge în România. Un ofiter sovietic n-are dreptul sa calatoreasca în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietica nu este Imperiul rus cu libertatile sale. În ce calitate putea sa calatoreasca Pokrîskin în România, daca nu ca "eliberator"? în vorbele tînarului ofiter nu era fanfaronada: dupa razboi, Big Brother, tovarasul Pokrîskin, a vizitat Bucurestiul "eliberat". Hitler a facut tot ce-a putut ca sa împiedice acest lucru, dar nu a reusit. A reusit doar sa amîne "eliberarea" inevitabila.

Capitolul 17 DIVIZIILE DE MUNTE ÎN STEPELE UCRAINEI

De mare eficacitate vor fi trupele de desant aerian în munti… Lansarea desantului în afara cadrului unor operatiuni ofensive este putin probabil sa aiba vreun folos.

Voennîi vestnik, 1940, Nr. 4, pag.76-77

Chiar si o cunoastere superficiala a armatelor sovietice din Primul esalon strategic ne deschide în fata ochilor tabloul uimitor al pregatirii minutioase de razboi. Descoperim ca fiecare armata are structura sa irepetabila, caracterul ei, destinatia ei. Fiecare armata "de acoperire" s-a înfiintat pentru rezolvarea unei sarcini proprii bine determinate în vederea viitorului razboi "eliberator".

Sunt publicate suficiente materiale pentru ca despre fiecare din cele treizeci de armate sovietice, existente în prima jumatate a anului 1941, sa se faca studii interesante. Daca studiezi structura, dislocarea, caracterul pregatirii de lupta fie si ale unei singure armate sovietice (indiferent care), directia "eliberatoare" a pregatirilor sovietice este evidenta.

Neavînd spatiu spre a descrie toate armatele, ne vom opri doar asupra uneia dintre ele. Oficial ea poarta numele de armata 12. În componenta acesteia intra un corp de armata mecanizat, doua de infanterie si alte unitati; în total are noua divizii, dintre care doua de tancuri si una motorizata. La prima vedere, este o armata obisnuita de invazie. Nu se deosebeste de celelalte armate de invazie nici prin numar, nici prin denumire, nici prin efectiv. Istoria ei este tipica: a fost înfiintata în momentul semnarii pactului Molotov-Ribbentrop. La cîteva saptamîni dupa înfiintare se afla în actiune: "elibereaza" Polonia, în

componenta ei se aflau: un corp de tancuri, doua brigazi de întarire de tancuri, doua corpuri de cavalerie si trei divizii de infanterie. Nu degeaba este putina infanterie si artilerie: nu trebuia sa strapunga o aparare prea puternica, însa sunt multe trupe mobile, "în esenta ei, armata 12 era o grupare mobila de front" (Marea Enciclopedie Sovietica, vol.8, pag.181).

În continuare, soarta ei este la fel de tipica: "campania eliberatoare" în Polonia s-a terminat, însa armata n-a fost dizolvata, ramînînd la frontiera germana. De ce? Se zice ca naivul Stalin îl crede pe Hitler. Atunci de ce nu desfiinteaza armatele înfiintate numai pentru caz de razboi?

Armata 12 sufera apoi o brusca transformare, la fel ca si armatele de invazie vecine. Principalul ei mecanism de soc se numeste acum corp de armata mecanizat, nu de tancuri. Aceasta pentru ca liderii statelor prietene limitrofe sa nu se nelinisteasca. Ce-i drept, schimbarea denumirii n-a adus cu sine o micsorare a numarului de tancuri, ci o sporire. Cavaleria a fost îndepartata. Posibilitatile de a rupe apararea inamicului sunt mai ridicate: numarul diviziilor de infanterie a crescut de doua ori, numarul artileriei din fiecare divizie s-a dublat de asemeni, în afara de aceasta, armata a primit în componenta ei o brigada de artilerie si patru regimente de întarire de artilerie. Posibilitatile de a depasi barierele genistice ale inamicului au crescut si ele: în armata a fost introdus un regiment de întarire de geniu.

Ce este neobisnuit în aceasta armata? Toate armatele de invazie au evoluat aproximativ pe aceeasi directie. Neobisnuita este componenta nationala a armatei, în 1939, pregatindu-se de invazia Poloniei, Stalin a completat armata 12 cu ucraineni, luînd probabil în calcul vechea vrajba polono-ucraineana. În fruntea armatei se afla S.K. Timosenko, alaturi de el aflam si o multime de comandanti de origine ucraineana. Armata s-a înfiintat în Ucraina. De aceea si rezervistii au fost recrutati de aici, ei constituind majoritatea.

Dupa "eliberarea" Poloniei are loc un proces încet si aproape neobservat de schimbare a componentei nationale a armatei 12. Deja în 1940 vedem schimbari radicale. Ca sa nu sara în ochi caracteristica nationala a acestei armate, în fruntea ei si în cîteva posturi cheie se afla rusi. Însa în majoritatea ei armata nu e ucraineana si nici ruseasca. Este caucaziana. si în alte armate se întîlnesc gruzini, armeni, azeri. Însa în armata 12 acest lucru se simte foarte clar. Nume de familie ale ofiterilor, de genul Partvania, Grigorian, Cabalava, Husein zade, Sarkosian întîlnim cu zecile si sutele; si nu numai la nivelul comandantilor de companii si batalioane. Comandantul regiunii militare, generalul de armata G.K. Jukov, a cautat printre profesorii academiei militare pe vechiul sau prieten armean, colonelul I.H. Bagramian si l-a facut sef al sectiei operative (planificarea razboiului) la statul major al armatei 12. În cadrul acestei armate însa nu sunt numai colonei, ci si generali caucazieni, însusi seful statului major al armatei, generalul Bagrat Arusunian, este din Caucaz.

Comandantul regiunii militare, G.K. Jukov, este oaspete frecvent al acestei armate si, nu fara motiv, aduna în cadrul ei etnici din Caucaz: în secret, armata s-a transformat într-o armata de munte. Jukov personal cere de la comandantul armatei o cunoastere detaliata a trecatorilor din Carpati: nu numai descrierea lor, dar si cunoasterea lor practica. El ordona ca pe timpul toamnei sa se trimita prin trecatori, pe traseele cele mai usor, dar si cele mai greu practicabile, grupe pregatite special, ca sa se convinga în practica de posibilitatea traversarii acestora cu tancurile, masinile, tractoarele, carutele si animalele de transport. (Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, VIJ, 1967, Nr. l, pag.54).

Suntem în 1940. Hitler lupta în Franta, întorcînd spatele Uniunii Sovietice, iar Jukov face experimente de traversare a trecatorilor montane. Desigur, Jukov nu stia ca nu cu mult timp în urma generalii germani facusera în secret aceleasi experimente ca sa aiba convingerea ca trupele, tancurile, tractoarele de artilerie, convoaiele de transport pot traversa Ardenii.

Dar poate ca Jukov pregateste armata 12 pentru aparare? Nu. Bagramian, care raspundea de planurile razboiului, afirma: "Studiind planurile operative, am fost uimit de urmatorul fapt: armata noastra de granita n-avea plan de desfasurare si de acoperire a granitei". "Studiind planurile" înseamna ca seiful sectiei operative al armatei 12 nu era gol. Existau planuri. Acestea nu puteau fi cunoscute superficial. Erau documente complexe, care trebuiau studiate, însa printre planurile de razboi nu existau planuri defensive.

Este interesanta descrierea exercitiilor armatei 12 la care vine Jukov în persoana. Sunt dezbatute numai probleme ofensive, pe harta razboiul se desfasoara numai pe teritoriul german. Primul lucru care se studiaza pe harta: fortarea de catre trupele sovietice a rîului de granita Sân. Jocul de-a razboiul nu se face împotriva unui inamic imaginar, ci împotriva unuia real, folosindu-se informatii de spionaj strict secrete, între Jukov si comandantii de armate se ivesc dispute. Nu, nu în privinta faptului daca sa atace sau sa se apere. Comandantul de armata Parusi-nov insista: "Trebuie sa ne straduim sa-i producem inamicului pierderi maxime ca rezultat al primei lovituri." Inteligentul Jukov insista ca lovitura sa nu se dea pe un front larg. Aici e disputa.

Jukov nu s-a oprit la argumentele teoretice. Curînd Parusinov a fost înlocuit de la comanda armatei, iar în locul sau a venit vechiul prieten al lui Jukov, generalul P.G. Ponedelin.

Experimentele de traversare a trecatorilor montane continua. Acestea sunt conduse de Bagramian personal, în cursul lor, Bagramian se afla pe granita de stat, unde observa "o demonstratie evidenta de lucrari defensive", constructia unor fortificatii din beton armat chiar pe malul rîului de granita, astfel ca inamicul sa vada totul foarte bine. –

Interesant: Jukov se intereseaza de trecatori si de traversarea lor, însa nici pe departe în scop defensiv. Daca Jukov ar fi voit sa faca trecatorile impracticabile pentru inamic, ar fi trebuit sa trimita trupele în munti, sa sape santuri de-a curmezisul pasurilor si trecatorilor si sa construiasca fortificatii din beton armat în zona acestor trecatori! Ar fi fost si mai economic, iar inamicul n-ar fi depistat prea lesne aceste constructii si n-ar fi putut sa treaca de ele. Pe de alta parte, va ataca cineva Uniunea Sovietica prin creierii muntilor, cîhd are la dispozitie atîtea spatii deschise? Iata însa ca pentru comandamentul sovie­tic muntii au o importanta exceptionala. Germania si principala sa sursa de petrol sunt separate de o bariera dubla de munti: în Cehoslovacia si în România. Lovitura trupelor sovietice prin munti ar fi fatala pentru Germania.

A traversa trecatorile din proprii munti si a cuceri trecatorile din Cehoslovacia sau România înseamna a rupe aorta petroliera.

Maresalul G.K. Jukov: "Punctul slab al Germaniei era extractia de petrol, iar acest lucru era compensat într-o mare masura de importul de petrol românesc" (Amintiri si cugetari, pag.224). Tot ceea ce este genial este simplu. Jukov n-a suferit nici o înfrîngere militara în viata sa pentru ca întotdeauna a urmat cel mai simplu principiu: a gasi punctul slab al inamicului si a lovi în acesta prin surprindere.

Jukov cunoaste punctul slab al Germaniei, de aceea continua experimentele din munti. Posibilitatile fiecarui gen de trupe, ale fiecarui tip de masini de lupta si transport în conditiile trecatorilor carpatine sunt studiate pe o baza stiintifica. Se stabilesc si se verifica minutios standarde, se elaboreaza recomandari pentru trupe. Se fixeaza si se analizeaza timpul de traversare prin trecatorile Carpatilor cu diferite tipuri de masini. Toate acestea sunt absolut necesare pentru proiectarea operatiunilor ofensive, în special a operatiunilor fulger, în acest caz, ca si la pregatirea jefuirii unei banci, trebuiesc luate în considerare cele mai mici detalii si calculate cu precizie. Exact acest lucru face Bagramian în trecatori: stabileste timpul pentru ca proiectul sa se bazeze pe experienta concreta, în treacat sa spunem ca toate acestea nu sunt deloc necesare în aparare. Ca sa fie aparate trecatorile din Carpati, trebuia sa li se spuna soldatilor: stati aici si nu lasati dusmanul sa treaca.

Evenimentele evolueaza impetuos. Jukov este înaintat în grad, Bagramian si el. Dar nici unul, nici altul nu uita atît de neobisnuita armata 12. Sub controlul lor si la ordinele lor, structura ei se schimba necontenit.

În armata 12, ca si în toate celelalte armate sovietice, nu se spun lucrurilor pe nume. La începutul lui iunie 1941, patru divizii de infanterie (44, 58, 60, 96) se transforma în divizii de vînatori de munte, în plus, tot acum, în componenta armatei intra (trimisa în secret din Turkmenistan) divizia 192 vînatori de munte, ce abia fusese formata. Cum sa numesti un corp de armata în care exista doua divizii si ambele de vînatori de munte? Cum sa numesti alt corp de armata în care din patru divizii trei sunt de vînatori de munte? Cum sa numesti o armata în care din trei corpuri de armata doua sunt, în esenta, de vînatori de munte; în care diviziile de vînatori de munte alcatuiesc majoritatea? Eu as fi numit corpurile de vînatori de munte, iar armata-de vînatori de munte. Dar comandamentul sovietic are motivele sale sa nu faca acest lucru. Corpurile de armata se numesc în continuare 13 si 17 infanterie, iar armata este pur si simplu armata 12. Vedem aici numai rezultatul final al transformarilor, procesul în sine ramîne o enigma. Noi stim doar ca denumirea oficiala de "divizie de vînatori de munte" s-a adoptat la l iunie 1941, însa ordinul a fost dat la 26 aprilie, iar prefacerea diviziilor din "de infanterie" în "de vînatori de munte" a avut loc înca de la începutul toamnei lui 1940, înca înainte ca Bagramian sa-si înceapa experimentele. Dar nu numai armata 12 se transforma îh armata de vînatori de munte, ea influenteaza si armatele vecine. Divizia 72 vînatori de munte, pregatita în armata 12 (general-maior P.I. Abramidze), a trecut m vecina armata 26.

În spatele armatelor 12 si 26 se desfasoara armata 19 a generalului-locotenent I.S.Konev, transferata din Cau-cazul de Nord. si îh efectivul ei aflam divizii de vînatori de munte, de exemplu divizia 28 (comandant, colonelul KJ.Novik). Sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, în Carpatii Orientali a început desfasurarea, a înca unei armate, armata 18, între armatele 12 (vînatori de munte) si 9 (de suprasoc). Hitler n-a mai permis ca aceasta sa-si încheie desfasurarea, încît nu vom putea stabili cu precizie efectivul armatei asa cum a fost gîhdit de comandamentul sovietic. Hitler a încurcat toate planurile sovietice si, astfel, au început schimbari neplanificate. Totusi sunt suficiente documente ca sa putem trage con­cluzia ca armata 18 a fost îh planul initial o copie perfecta a armatei 12 (de vînatori de munte), desi n-a purtat acest nume. Studierea arhivelor armatelor 12 si 18 uimeste pe orice cercetator prin absoluta asemanare structurala dintre ele. E un caz absolut neobisnuit de armate gemene. Asemanarea ajunge puia acolo încît statul-major al armatei 18 este condus, ca si la armata 12, de un general caucazian. Este vorba de generalul-maior (mai tîrziu general de armata) V.I. Kolpakci.

Procesul de organizare pe profil de vînatori de munte a fost asezat pe o baza solida. Diviziile de vînatori de munte au fost completate cu soldati special selectionati si pregatiti. Aceste divizii aveau personal specializat, deose-bindu-se profund de diviziile de infanterie obisnuite. Primisera armament si echipament special.

În preajma razboiului, în Caucaz, s-a înfiintat o scoala de vînatori de munte care pregatea instructori din rîndul celor mai buni alpinisti. Dupa ce erau pregatiti, instructorii erau trimisi imediat la granita occidentala, întrucît acolo, nu în Caucaz si nici în Turkestan, în iunie 1941, a fost concentrat un mare numar de trupe de vînatori de munte. Exista un scurt articol despre aceasta scoala în Krasna/a zvezda (l nov. 1986). Articolul are titlul : "Se pregateau sa lupte în munti". Se pune întrebarea: ÎN CARE MUNŢI?

La frontiera sovietica de vest exista doar relativ micul masiv al Carpatilor Orientali, care sunt mai degraba niste dealuri cu panta lina. Nu avea de ce sa se constituie o aparare puternica în Carpati. si iata de ce:

1. în acest loc, Carpatii sunt nepotriviti pentru o agresiune de la vest la est. Din munti inamicul coboara în vai, iar aprovizionarea va trebui sa se faca prin Carpati, prin Tatra, Muntii Metaliferi, Sudeti, Alpi. Este foarte incomod si periculos pentru agresor.

2. Carpatii Orientali sunt ca o pana tesita, înfipta în partea inamicului. Daca se concentreaza aici multe trupe sovietice pentru aparare, acestea pot fi încercuite din trei parti de catre inamic înca din timp de pace. Folosind sesurile de la sud si îndeosebi de la nord de Carpatii Orientali, inamicul poate lovi în orice moment în spatele trupelor care s-au fortificat în munti, taind caile de aprovizionare.

3. în 1941, inamicul nu avea trupe suficiente pentru agresiunea în Carpati. Comandamentul sovietic stia bine acest lucru (General-locotenent B. Arusunian, VIJ, 1973, Nr. 6., pag. 61).

Concentrarea a doua armate sovietice în Carpatii O-rientali a avut consecinte catastrofale. Nimeni n-a atacat aceste armate. Iar lovitura Gruparii l tancuri germane la

Rovno a pus comandamentul sovietic în fata unei dileme: sa lase doua armate în Carpati, care vor pieri fara alimente si munitie, ori sa se retraga imediat din aceasta cusca de soareci. S-a adoptat a doua hotarîre. Doua armate de vînatori de munte, neechipate pentru lupta la ses, avînd armament usor si echipament inutil, au fugit din munti si au cazut sub lovitura de flanc a gruparii de tancuri germane. Infringîhd usor armatele sovietice, care fugeau din munti, Gruparea l tancuri a trupelor germane a înaintat, lasînd în spatele frontului armata 9 (de supra-soc). Soarta ei a fost tragica. Dupa aceasta, în fata trupelor germane s-au deschis caile catre bazele neaparate ale flotei sovietice, catre Donbas, Harkov, Zaporojie, Dnepropetrovsk, catre zonele industriale de o importanta colosala. Pierzîhdu-le, Uniunea Sovietica a reusit sa produca în timpul razboiului doar 100.000 de tancuri. Desigur, e cu mult mai mult ca Germania, dar fara pierderea acestor zone, productia sovietica de tancuri (dar si de artilerie, de aviatie, de vase de razboi) putea sa fie de cîteva ori mai mare.

Aparitia trupelor germane în sudul Ucrainei a pus trupele sovietice într-o situatie foarte grea în regiunea Kievului. De asemeni, a deschis Germaniei calea spre Caucaz, spre inima petroliera a Uniunii Sovietice si spre Stalingrad.

Sa mai dam o data cuvîntul lui Bagramian: "Cunoasterea Carpatilor Orientali m-a ajutat sa înteleg mai clar cît de absolut necesar era sa se reorganizeze rapid diviziile de infanterie grele, imobile, neadaptate pentru actiuni în munti, în unitati usoare de vînatori de munte. Amin-tindu-mi acum despre aceasta, ma surprinde confuzia de care am fost stapînit. Caci la începutul razboiului aceste divizii au trebuit sa poarte lupte în conditii de cîmpie, de aceea reorganizarea lor n-a facut decît sa le slabeasca" (VIJ, 1976, Nr. l, pag.55).

Repet: în 1941, doua armate în Carpati erau inutile pentru aparare. Dar chiar daca i-ar fi trecut cuiva prin cap sa le foloseasca pentru aparare, nici în acest caz nu trebuia ca diviziile de infanterie grea sa fie reorganizate în divizii usoare de vînatori de munte. Experienta primului razboi mondial, însa si experienta ruseasca, a aratat ca în muntii mai putin înalti, cu pante line, divizia de infanterie grea este mai buna pentru aparare decît divizia usoara de vînatori de munte. Refugiindu-se în adaposturi sub pa-mînt, punînd mîna pe trecatori, culmi, vîrfuri, lanturi muntoase, infanteria obisnuita putea sa le mentina pîna la sfîrsitul razboiului. Nu existau motive militare ca aceasta aparare sa nu poata continua multi ani. Cu toate acestea, stiind aceasta stare de lucruri, comandamentul sovietic transforma diviziile de infanterie în divizii de vînatori de munte care pot fi folosite, în primul rînd, în ofensiva, în diviziile sovietice au aparut grupe pregatite special de alpinisti cataratori. Insa în Carpatii Orientali era clar ca alpinistii n-aveau ce face. Ca sa fie folositi, trebuia ca trupele sovietice sa se deplaseze spre vest cu cîteva sute de kilometri.

1. Trupele înainteaza în munti, iar liniile lor de aprovizionare ramîn pe teritoriul sovietic, în primul rînd pe teren plan.

2. Fiind ca o pana tesita, Carpatii Orientali înainteaza adînc spre vest, sectionînd gruparile inamicului în doua parti. Acest cap de pod natural, care permite înca din timp de pace sa-ti concentrezi trupe uriase, aproape ca se afla în spatele frontului inamicului. Ramîne doar sa se continue deplasarea înainte, amenintînd spatele frontului acestuia si obligîndu-1 astfel sa se retraga pe întreg frontul.

3. În Carpati se aflau forte neînsemnate ale inamicului. Comandamentul sovietic stia acest lucru si de aceea avea concentrate aici doua armate.

Cele doua armate nu puteau sa stea pe loc, nu era loc pentru ambele. Nu erau necesare pentru aparare si nu erau dotate pentru aparare. Singura cale de a folosi aceste armate în razboi era sa le deplasezi înainte. Daca luam în considerare ca armata de vînatori de munte este înfiintata pentru actiuni în munti, este deosebit de usor de determinat directia deplasarii ei. Din Carpatii Orientali pornesc doua lanturi muntoase: unul spre vest, în Cehoslovacia, altul spre sud, în România. Nu exista alte directii pentru actiuni în muntii respectivi. Doua directii, doua armate, perfect logic. Fiecare directie este la fel de importanta, caci duce la principalele magistrale petroliere. Cel mai bine este ca aceste magistrale sa fie taiate pentru siguranta deplina, în doua locuri. Or, chiar si succesul unei singure armate ar fi fatal pentru Germania. Iar daca actiunile ambelor armate nu vor avea succes, actiunile lor pe doua lanturi muntoase vor slabi totusi afluenta rezervelor germane în România. Sa nu uitam ca, în afara celor doua lovituri prin munti asupra aortei de petrol, mai exista armata 9 (de suprasoc) care este gata sa loveasca în inima. Actiunile ei sunt acoperite de doua lanturi de munti. Pentru ca România sa fie aparata de atacul armatei 9, trupele germane vor trebui sa traverseze aceste lanturi muntoase, întîmpinînd pe fiecare lant muntos cîte o întreaga armata sovietica.

În actiunile armatelor sovietice de vînatori de munte sunt importante doua lucruri: caracterul surpriza si viteza. Daca ele vor cuceri repede trecatorile, va fi greu pentru trupele obisnuite de infanterie sa le scoata de acolo. Nu toate diviziile sovietice din armatele de vînatori de munte au fost reorganizate în divizii de vînatori de munte, mai sînt diviziile de tancuri si motorizate, brigazile antitanc. O deplasare rapida înainte le va lasa fara petrol… Iata de ce Bagramian îi antreneaza pe tanchisti cu cronometrul. Iar Jukov se preocupa îndeaproape de aceste experimente.

Putem purta dispute despre destinatia diviziilor de vînatori de munte din alcatuirea armatelor 12 si 18, totusi armatele se aflau în Carpati. Însa despre destinatia unei astfel de divizii în armata 9 n-avem ce discuta. Armata 9 se gasea lînga Odesa, iar din ordinul lui G.K. Jukov, care raspundea de Fronturile de Sud si de Sud-Vest, în alcatuirea ei a intrat o divizie de vînatori de munte. Ce fel de munti sunt lînga Odesa? Divizia 30 vînatori de munte "Irkutsk", din armata 9, distinsa cu Ordinul Lenin, decorata de trei ori cu Ordinul "Steagul Rosu", putea fi folosita conform destinatiei ei numai în România. Nu este deloc întâmplator ca aceasta divizie (comandant general-maior S.G. Galactionov) se afla în corpul 49 infanterie al generalului R.I. Malinovski. Mai întîi, acesta este cel mai agresiv comandant de corp de armata din întreg Frontul de Sud. În al doilea rînd, corpul de armata 48 se afla în flancul extrem drept al armatei 9- Pe teritoriul sovietic acest fapt n-are nici o importanta, însa daca armata 9 de suprasoc intra în România, va actiona la cîmpie, iar flancul ei drept va atinge lantul muntos. E de înteles deci ca pentru aceasta situatie ai nevoie de o divizie de vînatori de munte, asezata chiar în flancul drept în plus, spre esaloa­nele de cale ferata din Turkestan se deplaseaza în secret divizia de vînatori de munte si cavalerie a colonelului I.K.Kuliev. Prin atacul sau, Hider a încurcat toate aceste lucruri si a trebuit ca tot ceea ce era destinat pentru Frontul de Sud sa fie transferat în Bielorusia, chiar si armata 19 cu diviziile sale de Vînatori de munte. Acolo era si armata 21 vînatori de munte, inutila, neadaptata pentru lupta în mlastina si pierind lipsita de glorie. Nu era destinata Bielorusiei.

Propaganda comunista declara ca Armata Rosie nu s-a pregatit de razboi, de aici rezulund toate nenorocirile. Nu este adevarat. Haideti sa luam exemplul armatei 12 si al copiei sale, armata 18, si sa urmarim ce s-ar fi întîniplat daca Uniunea Sovietica nu s-ar fi pregatit cu adevarat de razboi.

1. în acest caz, ar fi fost economisite mijloace uriase, care au fost pur si simplu înmormîntate prin crearea a doua armate de vînatori de munte si a multor divizii de vînatori de munte pentru întarirea armatelor obisnuite' de invazie. Daca numai o parte din aceste mijloace ar fi fost folosita pentru crearea unor divizii antitanc, mersul razboiului ar fi fost cu totul altul.

2. Daca Uniunea Sovietica nu s-ar fi pregatit de razboi, nu s-ar fi aflat în Carpati doua armate. N-ar fi fost nevoie sa iasa în panica din aceasta cursa de soareci si n-ar fi cazut sub lovitura penei germane în momentul retragerii lor din munti.

3. Daca nu s-ar fi pregatit de razboi, gruparile de tancuri germane n-ar fi întflnit la nord de Carpati divizii usoare, care fugeau din munti, ci divizii grele, adaptate pentru lupta în cîfnpie, cu artilerie numeroasa si puternica, inclusiv artilerie antitanc.

4. Daca pana de tancuri germana ar fi strapuns aceasta aparare, nici atunci urmarile n-ar fi fost catastrofale; pe granita româneasca n-ar fi existat o acumulare de trupe, iar lovitura n-ar fi cazut în spatele frontului, ci în loc gol.

Daca Armata Rosie nu s-ar fi pregatit de razboi, în toate ar fi procedat altfel.

Însa ea s-a pregatit si înca foarte intens!

Capitolul 18 CARE A FOST DESTINAŢIA PRIMULUI EsALON STRATEGIC

Trebuie avuta în vedere posibilitatea desfasurarii concomitente pe teatrul de razboi a doua sau chiar trei operatiuni ofensive ale diferitelor fronturi, cu intentia ca din punct de vedere strategic sa fie zguduita pîna în temelii capacitatea defensiva a inamicului.

Comisarul poporului pentru aparare, Maresalul Uniunii Sovietice, S.K. Timosenko 31 dec. 1940

Recapitulam pe scurt efectivul Primului esalon strategic: saisprezece armate; cîteva zeci de corpuri de armata, atît cele din componenta armatelor, cît si altele de întarire; numarul total al diviziilor-170. Cea mai puternica dintre armate se afla pe granita româneasca. Din numarul total al armatelor, doua sunt de vînatori de munte, gata sa separe România si petrolul ei de Germania. Printre zecile-de corpuri de armata sunt cinci de desant aerian, unul de desant maritim si cîteva de vînatori de munte.

Care este misiunea Primului esalon strategic? Care este destinatia sa? Nu enunt aici, opiniile mele. Dau cuvîntul maresalilor sovietici!

Maresalul Uniunii Sovietice A.I. Egorov considera ca în razboi vor participa zeci de milioane de soldati, care vor trebui mobilizati. El a propus sa nu se astepte terminarea mobilizarii, ci sa se înceapa invazia pe teritoriul inamicului în momentul declararii mobilizarii, în acest scop, conform planului sau, trebuia ca în Primul esalon strategic sa se mentina permanent în timp de pace "grupari de invazie". Sarcina lor: imediat ce mobilizarea ar fi început, sa se treaca neîntîrziat granita si astfel sa zadarniceasca mobilizarea inamicului si sa acopere mobilizarea Armatei Rosii, dînd posibilitatea fortelor principale sa se desfasoare si sa intre în razboi în cele mai bune conditii (Raportul sefului de stat-major al RKKA catre Sovietul revolutionar militar al URSS din 20 apr. 1932).

Maresalul Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski n-a fost de acord. Invazia trebuia desfasurata neîntîrziat, dar nu de catre grupari de invazie, ci de catre întregi armate de invazie. Armatele de invazie urmau sa se înfiinteze înca din timp de pace si trebuiau tinute chiar la granita, în alcatuirea Primului esalon strategic al RKKA. "Efectivul si dislocarea armatei înaintate trebuie sa fie subordonate în primul rînd ideii trecerii granitei odata cu declararea mobilizarii", "corpurile de armata mecanizate trebuie sa se situeze la 50-70 km de granita, cu scopul ca, înca din prima zi a mobilizarii, sa treaca granita" (M.N. Tuhacevski, Opere alese, voi. 2, pag. 219).

Tuhacevski si Egorov au gresit. A trebuit sa fie împuscati, iar în vîrful puterii militare s-a înaltat atotputernicul, crudul, inflexibilul, invincibilul G.K. Jukov. Acesta era prea putin predispus la consideratii abstracte. Era un practician, în viata sa nu a suferit nici o înfrîngere militara. In august 1939, Jukov a desfasurat o operatiune uluitoare prin caracterul surprinzator, viteza si îndrazneala ei, prin care a înfrînt armata 6 japoneza (mai tîrziu a folosit aceeasi metoda împotriva armatei 6 germana la Stalin-grad). Înfrîngerea fulgeratoare a armatei 6 japoneze a fost prologul celui de-al doilea razboi mondial. Primind telegrama lui Jukov din 19 august 1939, prin care se anunta ca scopul principal fusese atins, ca japonezii nu banuiesc nimic despre lovitura pregatita, Stalin si-a dat consimtamîntul de stabilire a granitelor comune cu Germania.

Tranzactia Molotov-Ribbentrop s-a desfasurat în acompaniamentul muzicii amenintatoare a lui Jukov, cel care a facut în Mongolia ceea ce nimeni nu reusise pîna atunci: a distrus o întreaga armata japoneza. Imediat dupa aceasta, la granitele vestice a început distrugerea tuturor dotarilor defensive si înfiintarea unor formatiuni grandioase de soc. Jukov a primit sub comanda sa cea mai importanta si mai puternica dintre regiunile militare sovietice: Kievul. Apoi Jukov a fost ridicat si mai sus, la postul de sef al Marelui Stat-Major. si acum Marele Stat-Major trage o concluzie teoretica de mare însemnatate: "cu executarea misiunilor armatelor de invazie este necesar sa fie însarcinat întreg Primul esalon strategic" (V7/, 1963, Nr. 10, pag.31). Asadar, toate cele saisprezece armate ale Primului esalon, cu un efectiv de 170 de divizii, au fost destinate pentru invazie.

Cel mai interesant este ca Primul esalon strategic nu numai ca a primit misiunea sa execute actiuni de invazie, dar chiar a început sa le execute! Sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, întreg Primul esalon strategic s-a deplasat spre granitele Germaniei si ale României.

Da, în Primul esalon strategic erau doar circa trei milioane de soldati si ofiteri, însa o avalansa de zapada începe cu un bulgaras. Puterea Primului esalon strategic a crescut navalnic.

Vorbind despre puterea Primului esalon strategic, trebuie sa amintim nu numai cîte milioane de soldati a avut, ci si de milioanele pe care Hitler i-a facut sa nu mai fie chemati, îmbracati si încaltati în apropierea granitei, înaintarea trupelor Primului esalon strategic a fost prevazuta dinainte si a fost coordonata cu actiunile masinii de pedepsire sovietice. Hotarîrea definitiva privind înaintarea s-a luat la 13 mai 1941. În urmatoarea zi, pe 14 mai, s-a luat hotarîrea de evacuare fortata a populatiei din raioanele de frontiera vestice, înfaptuirea planurilor a început exact peste o luna: la 13 iunie a început înaintarea generala a trupelor spre granita; la 14 iunie a început evacuarea locuitorilor din zona de granita. Trupele s-au apropiat de granita peste cîteva zile. Locuitori nu mai erau. La apropierea de frontiera, nu se prevedea oprirea trupelor Primului esalon strategic. Iata de ce granicerii sovietici au curatat trecerile prin barierele defensive pîna la semnele de frontiera.

Capitolul 19 STALIN ÎN MAI

În domeniul politicii externe, Stalin si-a fixat un scop de mare importanta pe care spera sa-l atinga prin fortele proprii.

Contele von Schulenburg Raport secret, 12 mai 1941.

Ca sa întelegem evenimentele din iunie 1941, trebuie sa ne întoarcem inevitabil în mai. Mai 1941 este luna cea mai misterioasa a întregii istorii comuniste a Rusiei. Fiecare zi si fiecare ceas din aceasta luna sunt pline de evenimente al caror sens mai trebuie înca dezlegat. Caci unele evenimente care s-au petrecut în ochii întregii lumi n-au fost înca lamurite de nimeni.

La 6 mai 1941, Stalin a devenit seful guvernului sovietic. Acest pas a nedumerit pe multi. Din documentele luate ca trofeu cunoastem, de pilda, ca liderii germani n-au putut gasi o explicatie satisfacatoare acestui eveniment. Pentru prima oara în întreaga istorie sovietica, puterea superioara de partid si de stat a fost concentrata oficial în una si aceeasi mîna. Totusi, aceasta n-a însemnat deloc o întarire a dictaturii personale a lui Stalin. Parca pîna atunci puterea nu era concentrata practic tot în mîna lui Stalin? Daca puterea s-ar masura prin numarul de titluri rasunatoare, Stalin putea sa strînga cu zece ani înainte o colectie pompoasa, însa el, absolut constient, n-a facut acest lucru.

Începînd cu 1922, ocupînd postul de Secretar General, Stalin a refuzat toate functiile de partid si de stat. A ridicat postul sau de comanda deasupra guvernului si deasupra statului. El controla totul, dar oficial nu raspundea de nimic. Iata cum descrie L. Trotki, înca din 1931, mecanismul pregatirii revolutiei comuniste în Germania: "în cazul succesului noii politici, toti manuilskii si roemelii sa proclame ca initiativa acesteia a apartinut lui Stalin. Iar în caz de esec, Stalin îsi ia dreptul de a gasi vinovatul, în aceasta consta chintesenta strategiei lui." (B.O.[28], N.24, pag.12).

Revolutia n-a avut loc si Stalin, într-adevar, a gasit vinovatii si i-a pedepsit exemplar. Va conduce la fel si în interiorul tarii: toate succesele sunt datorate lui Stalin, toate esecurile dusmanilor, aventurierilor, carieristilor strecurati în partid si care au denaturat linia generala a acestuia. "Biruinta colhozurilor" este creatia geniului lui Stalin, iar milioanele de morti datorita lui reprezinta "ameteala de pe urma succesului" a unei anumite parti a tovarasilor cu munci de raspundere la scara raionala. Stalin n-a avut nici o legatura cu marile "epurari", a fost doar ejovscina[29] . Nici pactul cu Hitler n-a fost semnat de Stalin. Pactul a intrat în istorie cu numele lui Molotov si al lui Ribbentrop. În Germania raspunderea oficiala pentru acest pact a apartinut lui Adolf Hitler, nu lui Ribbentrop. Chiar daca Hitler n-a participat la semnarea pactului. Dar losif Stalin, care a participat la semnare, n-avea în acel moment functii pe linie de stat, nici pe linie de guvern. El a participat pur si simplu ca fiind cetateanul losif Stalin, fara sa aiba nici un fel de împuterniciri de stat, de guvern, militare sau diplomatice si, prin urmare, nu raspunde pentru cele petrecute. La fel, pe 13 aprilie 1941, a fost semnat acordul cu Japonia. Stalin este prezent, dar nu poarta raspunderea pentru cele întîmplate. Rezultatul: într-un moment critic pentru Japonia, o loveste pe la spate, în momentul în care era istovita de razboi. Constiinta lui Stalin este curata: nu el a semnat acordul.

Însa ceva s-a întîmplat (sau trebuia sa se întîmple) si, în mai 1941, Stalin ia asupra sa sarcina oficiala a raspunderii de stat. Noul titlu nu înseamna o crestere a puterii, ci o limitare a ei, mai bine zis o autolimitare. Din acest moment el nu numai ca ia hotarîrile cele mai importante, dar si poarta raspunderea oficiala pentru ele. Pîna atunci, puterea lui Stalin era limitata numai de hotarele exterioare ale Uniunii Sovietice, nici atunci întotdeauna. Ce l-a putut face sa ia voluntar pe umerii sai sarcina grea a responsabilitatii pentru actiunile sale, odata ce putea sa ramîna pe culmea infailibilitatii, lasîndu-le altora posibilitatea sa greseasca?

Aceasta situatie îmi aminteste, nu stiu de ce, de o vînatoare de elani a lui Hrusciov. Cît timp elanul se afla departe, Hrusciov striga la vînatori, rîdea de oaspetele sau nu prea norocos, Fidel Castro, însa nu tragea deloc, ba, mai mult, nici n-avea arma în mîna. Cînd însa elanul a fost mînat spre vînatori si n-aveai cum sa-l ratezi, Hrusciov a luat imediat arma în mîna. Vreme de 17 ani, Stalin n-a luat în mîinile sale instrumentele puterii de stat, dar deodata… De ce?

Iata marturia amiralului Flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuzetov (pe atunci amiral, narkom al VMF[30] al URSS): "Cînd Stalin a luat asupra sa îndatoririle de Presedinte al Sovietului Comisarilor Poporului, practic sistemul de conducere nu s-a schimbat" (VT/, 1965, Nr. 9, pag.66). Daca practic nimic nu s-a schimbat, de ce îi trebuia lui Stalin acest titlu? Or, "cu toate acestea, toate faptele, actiunile, crimele lui Stalin au un scop precis, sunt logice si strict principiale" (A. Avtorhanov, Enigma mortii lui Stalin, pag. 132).

Unde este logica lui Stalin? "Nu cunosc nici o singura problema, care sa tina de situatia interna din Uniunea Sovietica si care sa fie atît de serioasa încît sa provoace un asemenea pas din partea lui Stalin. Pot sa afirm cu toata convingerea ca, daca Stalin a hotarît sa ocupe cel mai înalt post de stat, cauzele urmeaza sa fie cautate în politica externa." Astfel raporta guvernului sau ambasadorul german la Moscova, von Schulenburg. Maresalii sovietici afirma acelasi lucru, dar cu alte cuvinte: numirea lui Stalin este legata de problemele externe (Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, Asa a început razboiul, pag 62). Dar chiar si fara aceste marturii întelegem ca problemele interne ar fi putut fi rezolvate mai comod, fara ca Stalin sa-si asume responsabilitatea. Ce fel de probleme l-au putut obliga sa faca un asemenea pas?

În mai 1941, multe state din Europa fusesera cotropite de Germania. Uniunea Sovietica nu putea avea probleme în relatiile cu Franta. Marea Britanic, care-si pastrase independenta, îi întinsese lui Stalin o mîna prieteneasca (Scrisoarea lui Churchill, transmisa lui Stalin, la l iunie 1940). Roosevelt se purta fata de Stalin mai mult decît prieteneste: tehnologia americana se scursese deja spre URSS. Stalin avea cu adevarat doar doi inamici, însa Japonia, luînd act de puterea militara sovietica în august 1939, semnase de curînd un acord cu Uniunea Sovietica si îsi fixase privirile în directia opusa frontierei sovietice. Asadar, numai Germania era cauza care l-a silit pe Stalin sa întreprinda acest pas ce parea la prima vedere fara noima. Ce putea întreprinde Stalin în raport cu Germania, folosind noul sau titlu de sef al statului?

Exista trei posibilitati:

– sa stabileasca o pace trainica;

– sa conduca oficial lupta armata a Uniunii Sovietice de respingere a agresiunii germane;

– sa conduca oficial lupta armata a Uniunii Sovietice într-un razboi agresiv împotriva Germaniei.

Prima varianta cade imediat. Pactul de pace cu Germania fusese semnat deja cu mîna lui Molotov. Ocupînd locul lui Molotov în calitate de sef al statului, Stalin n-a întreprins pasi hotarîti ca sa-l întîlneasca pe Hitler si sa înceapa convorbiri. Stalin îl foloseste în continuare pe Molotov pentru convorbirile de pace. Se stie, chiar si pe 21 iunie, Molotov a încercat sa se întîlneasca cu liderii germani, însa Stalin n-a întreprins astfel de încercari. Deci n-a ocupat postul de sef al statului ca sa poarte convorbiri de pace.

Propaganda comunista insista asupra celei de-a doua variante: ca sa previna atacul Germaniei, Stalin a hotarît sa conduca personal si oficial apararea tarii, însa tovarasii comunisti nu aduc nimic în sprijinul acestei opinii. Agresiunea Germaniei a fost surprinzatoare si evident neasteptata pentru Stalin. Ajungem la ideea ca Stalin si-a luat aceasta responsabilitate în vederea prevenirii unor evenimente pe care nu le-a prevazut. Sa examinam înca o data comportarea lui Stalin în primele zile ale razboiului. La

22 iunie, seful guvernului era obligat sa se adreseze poporului si sa comunice groaznica stire, însa Stalin a evitat sa-si îndeplineasca obligatiile, pe care le-a dus la îndeplinire loctiitorul sau, Molotov.

De ce a trebuit ca în mai sa se aseze în fotoliul lui Molotov, pentru ca în iunie sa se ascunda în spatele acestuia?

În seara de 22 iunie, comandamentul sovietic a trimis trupelor directiva.

Are cuvîntul G.K.Jukov:

"Generalul N.F. Vatunin a spus ca I .V. Stalin a aprobat proiectul directivei Nr. 3 si a ordonat sa-mi pun semnatura…

– Bine,-am raspuns-puneti-mi semnatura" (G.K. Jukov, Amintiri si cugetari, pag. 251).

Din istoria oficiala stim ca aceasta directiva a aparut cu semnaturile "comisarului poporului pentru aparare, maresalul S.K. Timosenko, a membrului Sovietului secretariatului CC al VKP(b) G.M. Malenkov si a sefului Marelui Stat-Major, G.K. Jukov (Jstoria celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945), vol.4, pag.38).

Asadar, Stalin forteaza pe altii sa semneze ordinul, evitînd sa-si ia raspunderea personala. Dar de ce si-a asumat-o în mai? Se da o directiva fortelor armate de distrugere a inamicului invadator. Documentul este de o însemnatate cruciala. Ce are a cauta aici "membrul Sovietului secretariatului"?

A doua zi, se comunica componenta Marelui Cartier General. Stalin a refuzat sa-l conduca, fiind de acord sa intre în acest organ suprem de conducere militara numai cu drepturile unui simplu membru. "Fara Stalin, narkom S.K. Timosenko nu putea sa ia singur hotarîrile de principiu. Au aparut doi comandanti generali: narkom S.K. Timosenko-cel juridic, în conformitate cu hotarîrea, si I.V. Stalin-cel real" (G.K. Jukov, idem), în razboiul defensiv, Stalin aplica metoda sa verificata de conducere: hotarîrile de principiu le ia el, iar raspunderea oficiala o poarta Molotovii, Malenkovii, Timosenkii, Jukovii. Doar peste o luna membrii Biroului Politic au constrîns pe Stalin sa ocupe postul oficial de Narkom al apararii, iar la 8 august-postul de Comandant General Suprem. A meritat oare ca Stalin, "pentru a preveni razboiul", sa-si ia raspunderea, pentru ca din primul moment al acestui razboi sa evite energic responsabilitatea? Cunoscînd maniera lui Stalin de a conduce, sa presupunem ca în ajunul acestuia el ar încerca sa nu ia asupra sa nici un fel de titluri si nici o responsabilitate, punînd în posturi decorative functionari de mîna a doua, care sa fie controlati perfect de el. Asadar, nici a doua explicatie nu ne poate satisface. De aceea, suntem nevoiti sa apelam la a treia versiune, pe care deocamdata nimeni n-a putut sa o combata: cu mîinile lui Hitler, Stalin a distrus Europa si acum este gata de un atac prin surprindere în spatele Germaniei. Stalin are intentia sa conduca personal "campania eliberatoare", în calitate de sef al guvernului sovietic.

Partidul comunist a pregatit poporul sovietic si armata în ideea ca ordinul de începere al razboiului eliberator în Europa va fi dat de Stalin personal. Falsificatorii comunisti au pus în circulatie versiunea ca Armata Rosie a pregatit "contralovitura". Pe atunci nu se vorbea de nici un fel de contralovituri. Poporul sovietic stia ca decizia de a începe razboiul va fi luata la Kremlin. Razboiul nu va începe cu atacul nu stiu caror inamici, ci conform ordinului lui Stalin: "si cînd maresalul revolutiei, tovarasul Stalin, va da semnalul, sute de mii de piloti, de timonieri, de parasutisti se vor pravali pe capul dusmanului cu toata puterea armelor, armele dreptatii socialiste. Armatele aeriene sovietice vor aduce omenirii fericirea!" Aceste cuvinte erau rostite în momentul cînd Armata Rosie atinsese granita Germaniei (Pravda, 18 august, 1940). Iar a aduce fericirea omenirii se putea numai strabatînd teritoriul german, cu toata puterea armelor, armele dreptatii socialiste, în august 1940, peste capetele germane în primul rînd.

Ocupînd postul de Secretar General, Stalin putea da orice ordin, iar acesta era adus la îndeplinire neîntîrziat. Însa orice ordin de-al lui Stalin era neoficial, în aceasta consta invulnerabilitatea si infailibilitatea sa. Acum, aceasta situatie nu-1 mai satisface pe Stalin. El avea nevoie sa dea un ordin, "Marele Ordin al vietii mele", în asa fel încît sa fie ordinul lui oficial.

Dupa marturisirea Maresalului Uniunii Sovietice, K.K. Rokossovski (Datoria militara, pag. 11), fiecare comandant sovietic avea în seiful sau "un dosar operativ ultrasecret"-"Pachetul rosu Litera M". Pachetul rosu se putea deschide numai la ordinul Presedintelui Sovnarkom (pîna la 5 mai 1941 -Viaceslav Molotov) sau al Narkom-ului de aparare al URSS (Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Timosenko). Însa, conform relatarilor Maresalului Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, Timosenko "fara Stalin… nu putea sa ia singur hotarîrile de principiu". Deci Stalin a ocupat postul lui Molotov pentru ca Marele Ordin sa nu fie emis de Molotov, ci de Stalin.

Pachetele se aflau în seifurile fiecarui comandant, însa la 22 iunie 1941 Stalin n-a dat ordin de deschidere a Pachetelor rosii. Dupa marturia lui Rokossovski, unii comandanti, cu teama si riscînd (pentru deschiderea samavolnica a Pachetului rosu se prevedea pedeapsa prin împuscare, conform articolului 58) au deschis Pachetele rosii, însa n-au gasit în ele nimic util pentru aparare. "Fireste, aveam planuri si indicatii amanuntite despre ceea ce trebuia facut în ziua «M-… totul era descris pe minute si în detalii… Toate aceste planuri au existat, însa, din pacate, nu se spunea nimic despre ce-i de facut daca inamicul va trece la atac prin surprindere". (General maior M. Gretov, VIJ, 1965, Nr. 9, pag.84).

Asadar, comandantii sovietici aveau planuri de razboi, dar n-aveau planuri de razboi defensiv. Conducerea superioara sovietica stia acest lucru. Iata de ce, în primele ore ale razboiului, în locul unui ordin scurt de deschidere a pachetelor, conducerea superioara se ocupa cu improvizatiile: alcatuieste noi directive pentru trupe. Toate planurile, toate pachetele, totul "descris în detalii si pe minute", nu mai erau necesare în conditiile razboiului defensiv.

Apropo, primele directive ale conducerii sovietice nu orienteaza nici ele trupele sa sape transee de aparare. Nu sunt directive defensive, ci contraofensive sau pur ofensive. Liderii sovietici gîndesc si planifica numai cu astfel de categorii, chiar si dupa începutul fortat al razboiului de aparare. Pachetele rosii au un caracter extrem de ferm, însa fiind situatia neclara, avîntul ofensiv al trupelor trebuie temperat pîna la lamurirea deplina a lucrurilor. Iata de ce primele directive au un caracter ofensiv; tonul lor este însa retinut: sa se atace, dar nu asa cum sta scris în Pachetele rosii!

Într-o situatie neclara, Stalin nu vrea sa riste. De aceea semnatura lui Stalin nu se afla pe cele mai importante directive ale "Marelui Razboi pentru Apararea Patriei", directivele initiale ale razboiului. El s-a pregatit sa îndeplineasca o obligatie de onoare, sa semneze alte directive, într-o alta situatie. Nu voia sa semneze directivele unui razboi defensiv, ci pe acelea ale misiei de eliberare a statelor lumii.

Hitler a citit telegramele inteligentului Schulenburg dar, fara îndoiala, a înteles si singur ca Stalin spera ca "în domeniul politicii externe sa atinga un scop de mare importanta prin fortele proprii". Hitler a înteles cît de periculos este acest lucru si l-a lipsit pe Stalin de o asemenea posibilitate. Iata de ce, în primele directive ale unui razboi fortat defensiv, neasteptat pentru Stalin, apare semnatura "membrului sovietului secretariatului".

Ocupîndu-si functia, orice sef de guvern comunica programul activitatii sale. Dar Stalin? si Stalin. Este drept, cuvîntarea lui Stalin, care poate fi socotita programatica, a fost rostita, dar n-a fost publicata niciodata.

La 5 mai 1941, eînd numirea lui Stalin fusese în prealabil decisa (sau poate chiar avusese loc), el tine o cuvîntare la Kremlin, la primirea absolventilor academiilor militare. Stalin vorbeste 40 de minute. Luînd în considerare faptul ca de obicei tacea, 40 de minute înseamna foarte mult. Stalin nu vorbea în fata absolventilor academiilor militare în fiecare an. Au existat doar doua asemenea cuvînta.ri. Prima cuvîntare a fost în 1935. Kirov fusese ucis cu cîteva luni în urma, asupra tarii atîrna toporul ce pedepseste, se pregatea în secret "Marea epurare", iar tovarasul Stalin tine o cuvîntare în fata absolventilor academiilor militare: cadrele rezolva totul. Este putin probabil ca atunci a putut întelege cineva sensul autentic al cuvintelor lui Stalin. Însa Stalin n-a stat mult pe gînduri. A schimbat aproape toate cadrele, ucigîndu-le.

Iar în mai 1941, Stalin spune pentru a doua oara ceva important absolventilor din academiile militare. Acum are în vedere un lucru mult mai serios si mai întunecat, de aceea cuvîntarea sa este secreta. Nu s-a publicat niciodata, aceasta fiind o garantie suplimentara a importantei ei. Stalin a vorbit despre razboi, mai precis despre razboiul cu Germania, în izvoarele sovietice, apar trimiteri la aceasta cuvîntare cu o întîrziere de 30-40 de ani. "Secretarul general al CC al VKP(b) LV. Stalin, luînd cuvîhtul la 5 mai 1941, la primirea absolventilor academiilor militare, a dat clar de înteles ca armata germana este inamicul cel mai probabil" (V7/, 1978, Nr. 4, pag.85). Istoria celui de-al doilea razboi mondial (voi. 3, pag. 439) confirma ca Stalin a vorbit despre razboi, anume despre razboiul cu Germania. Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov merge si mai departe. El declara ca Stalin, în maniera sa obisnuita, a pus întrebari si tot el a raspuns. Printre altele, Stalin a pus întrebarea daca armata germana este invincibila si a raspuns negativ. Stalin a numit Germania agresor, cuceritor, cotropitor al altor tari si popoare si a prevazut ca o astfel de politica nu se va încheia cu succes pentru Germania (Amintiri si cugetari, pag. 236).

Vorbe de aur. Dar de ce sa fie tinute în secret? Este limpede ca în mai 1941 lui Stalin nu-i era la îndemîna sa-si numeasca vecinul agresor si cuceritor, însa peste o luna si jumatate Hitler va ataca URSS, încît cuvîntarea din mai trebuia publicata imediat. Trebuia sa apara în fata poporului si sa spuna: fratilor si surorilor, eu am prevazut o asemenea întorsatura a lucrurilor si am prevenit în secret ofiterii înca din 5 mai. În afara de absolventii academiilor, în sala se aflau toti liderii superiori politici si militari si fiecare poate sa confirme. Iata stenograma cuvântarii mele…

Dar nu, Stalin nu si-a amintit cuvîntarea si nu i-a adus ca martori pe ascultatori. S-a terminat razboiul, Stalin a fost ridicat la rangul de generalisim si l-au declarat cel mai întelept dintre strategi, în acest moment, lacheii stalinisti ar fi putut sa-si aminteasca de cuvîntarea din 5 mai 1941; el, la o adica, ne-a prevenit înca din mai, ah, daca macar am fi demni. De marile lui învataturi! însa nimeni n-a amintit de cuvîntare în tot timpul vietii lui Stalin. si-au amintit mult mai tîrziu, dar n-au publicat-o. Exista o singura cauza: la 5 mai 1941, Stalin a vorbit despre razboiul împotriva Germaniei, însa NU a vorbit despre posibilitatea unui atac german. Stalin a prezentat razboiul împotriva Germaniei FĂRĂ agresiunea germana asupra URSS, cu un alt scenariu al începutului razboiului.

Pîna în prezent operele lui Stalin detin întîietatea în lume în privinta numarului de volume editate. S-a publicat mult, chiar si observatiile de pe manseta unor carti: toate acestea sunt inestimabile izvoare de întelepciune, însa cînd este vorba despre razboiul cu Germania, s-a pastrat secretul mai multe decenii. Mai mult, au fost luate masuri speciale pentru ca acea cuvîntare sa fie uitata pentru totdeauna. Imediat dupa razboi, a fost editata în milioane de exemplare si în mai multe limbi cartea Despre Marele Razboi pentru Apararea Patriei, începe cu discursul lui Stalin la radio, pe data de 3 iulie 1941. Scopul cartii este clar: sa ne bage în cap ideea ca Stalin a început sa vorbeasca despre razboiul sovieto-german numai dupa invazia germana. Desigur, vorbea despre aparare, însa Stalin începuse sa vorbeasca despre razboi si înainte de acesta. Dar nu despre unul de aparare, ci despre cu totul altceva.

Interesant, despre ce?

stim deja ca dupa semnarea pactului Molotov-Ribben-trop, renumitii comandanti sovietici Jukov si Meretkov, renumitul lider politist al tuturor vremurilor si popoarelor, Lavrenti Beria, au facut multe ca sa distruga tot ce era legat de apararea teritoriului sovietic. Iata însa ca Stalin a început sa vorbeasca despre razboiul cu Germania. A vorbit la o consfatuire secreta, dar în asa fel încît sa-l asculte toti absolventii academiilor militare, toti generalii, toti maresalii. Ce pot face în aceasta situatie Jukov, Meretkov, Beria? Vor începe sa instaleze pe granita sîrma ghimpata, mine, vor mina podurile? Nu, dimpotriva. "La începutul lui mai 1941, dupa cuvîntarea lui Stalin la primirea absolventilor academiilor militare, tot ceea ce s-a facut pentru instalarea barajelor si pentru minare a început sa se frîneze si mai mult" (Starinov, op.cit., pag.186).

Daca nu-l credem pe colonelul GRU, Starinov, si cartea sa cu adevarat remarcabila, putem sa facem referire la arhivele germane si acolo vom gasi acelasi lucru: dupa toate probabilitatile, spionajul german n-a izbutit-niciodata sa puna mîna pe textul integral al cuvîntarii lui Stalin, însa dupa anumite indicii directe si indirecte, spionajul german a considerat ca în 5 mai 1941 Stalin a vorbit despre razboiul cu Germania. Acelasi spionaj german a observat cîmpurile de mine si alte baraje dezafectate în mai si iunie 1941. Scoaterea barajelor de pe granita este un element necesar al ultimelor pregatiri de razboi. Pregatiri care nu sunt defensive, se întelege…

Mai 1941 se constituie într-o cotitura brusca în toata propaganda sovietica. Pîna atunci ziarele comuniste ridicau în slavi razboiul si se bucurau ca Germania nimiceste tot mai multe state, guverne, armate, partide politice. Conducerea sovietica era pur si simplu entuziasmata: "razboiul contemporan, în toata frumusetea sa înfricosatoare!'' (Pravda, 19 aug. 1940).

Sau iata descrierea Europei în razboi: "o încaierare de cadavre, o priveliste pornografica, unde sacalii devora alti sacali'" (Pravda, 25 decembrie 1939). Pe aceeasi pagina se afla telegrama prieteneasca de felicitare a lui Stalin catre Hitler. Comunistii încearca sa ne convinga ca Stalin l-a crezut pe Hitler si a dorit prietenia cu el. Drept dovada, ne pun sub nas telegrama lui Stalin din 25 decembrie: "sefului Statului German, domnului Adolf Hitler." Asadar, dincolo de telegrama lui Stalin, se afla sacalii care devora alti sacali. Acelasi lucru s-a spus însa si despre Hitler! Care alti sacali se mai devora în încaierarea de cadavre din Europa?

Apoi tonul s-a schimbat brusc.

Iata tonul Pravdei a doua zi dupa cuvîntarea secreta a lui Stalin: "Dincolo de hotarele patriei noastre, pîlpîie flacara celui de-al doilea Razboi Imperialist. Toata povara nenorocirilor lui nenumarate apasa pe umerii celor ce muncesc. Popoarele nu vor razboi. Privirile lor sunt atintite înspre tara socialismului care strînge roadele muncii pasnice. Ele vad pe buna dreptate în fortele armate ale Patriei noastre, în Armata Rosie si în Flota maritima de razboi, bastionul de nadejde al pacii… În actuala situatie internationala complexa, trebuie sa fim gata pentru orice lucru imprevizibil…" (Pravda, 6 mai 1941, editorial).

Ia te uita! La început, prin pactul Molotov-Ribbentrop, Stalin a deschis zagazurile celui de-al doilea razboi mondial si s-a bucurat sa vada "sacalii devorînd pe alti sacali", iar acum si-a amintit de popoarele care vor pace si care se uita cu speranta la Armata Rosie!

În martie 1939, Stalin învinuia Marea Britanic si Franta ca vor sa duca Europa în razboi, pastrîndu-se însa în afara acestuia, pentru ca apoi "sa intre în scena cu forte proaspete, sa intre, fireste, «în interesul pacii» si sa dicteze participantilor slabiti de razboi conditiile lor" (I .V. Stalin, Raportul din 10 martie 1939).

Nu stiu ce au planuit "imperialistii", însa la semnarea pactului, care a fost cheia razboiului, a participat un singur lider: Stalin. La semnarea pactului care a initiat razboiul n-au participat nici liderii japonezi, nici cei americani, nici cei britanici, nici cei francezi. Chiar si cancelarul german a lipsit. Stalin însa nu. Stalin însusi nu s-a pastrat în afara razboiului. El însusi vorbea acum despre Armata Rosie, care poate sa puna capat varsarii de sînge.

Nu cu mult timp în urma, la 17 septembrie 1939, Armata Rosie a atacat prin surprindere Polonia. A doua zi, guvernul sovietic a aratat la radio motivul: "Polonia a devenit un cap de pod favorabil actiunilor neasteptate si fortuite, care pot constitui o amenintare pentru URSS… Guvernul sovietic nu mai poate ramîne indiferent la aceste fapte… Avînd în vedere situatia, guvernul sovietic a dat dispozitie Comandamentului general al Armatei Rosii sa ordone trupelor sa treaca frontiera si sa ia sub protectia sa viata si avutul populatiei…" (Pravda, 18 sept. 1939).

Este timpul sa ne punem întrebarea: cine a transformat Polonia într-un "cap de pod favorabil actiunilor neasteptate"?

Cinismul lui Molotov (si al lui Stalin) n-are limite. Hitler a -venit în Polonia ca "sa extinda spatiul vital pentru germani". Molotov a venit cu alt scop: "sa scape poporul polonez dintr-un razboi aducator de nenorociri, razboi în care a fost împins de conducatori nechibzuiti si sa-i dea posibilitatea sa traiasca în pace".

Nici astazi comunistii sovietici nu si-au schimbat parerile privind acele evenimente, în 1970 a aparut o culegere oficiala de documente despre trupele sovietice de graniceri (Trupele de graniceri ale URSS, 1939-iunie 194Î). De exemplu, documentul nr.192 afirma ca actiunile sovietice din septembrie 1939 au avut scopul de "a ajuta poporul polonez sa iasa din razboi". Uniunea Sovietica a ajutat "dezinteresat", întotdeauna si pe toti, sa gaseasca drumul pacii. La 13 aprilie 1941, Molotov semneaza pactul privind neutralitatea cu Japonia: "sa mentina relatii pasnice si de amicitie si sa respecte reciproc integritatea si inviolabilitatea teritoriala… În caz ca una din parti va constitui obiectul unor actiuni de razboi din partea uneia sau a mai multor puteri, cealalta parte va respecta neutralitatea pe tot parcursul conflictului".

Cînd Stalin s-a aflat în pragul înfrîngerii, Japonia si-a respectat cuvîntul dat. si iata ca Japonia se afla în pragul înfrîngerii. Armata Rosie ataca nimicitor si prin surprindere. Dupa aceasta, guvernul sovietic declara: "o astfel de politica este singurul mijloc capabil sa elibereze popoarele de noi su-ferinte si sacrificii si sa dea posibilitate poporului japonez sa scape de distrugeri". (Comunicatul gu-vernului sovietic din 8 august 1945). E necesar sa observam ca, formal, comunicatul a fost dat pe 8 august, iar trupele sovietice au atacat pe 9 august, în practica, atacul s-a dat doar peste cîteva ore.

În limbaj militar acest fapt se numeste: "Pregatirea si darea loviturii initiale prin surprindere, prin deschiderea unui nou front strategic". (Generalul de armata S.P. Iva-nov, Perioada initiala a razboiului, pag. 281).

În limbaj politic acest fapt se numeste "un act drept si uman al URSS" (Colonel A.S. Savin, VIJ, 1985, Nr. 8, pag. 56).

Dupa primul atac nimicitor, Maresalul R.I. Malinovski se adresa trupelor sale: "Poporul sovietic nu poate sa traiasca si sa munceasca în liniste atîta timp cît imperialistii japonezi zangane armele la frontiera noastra extrem–orientala si asteapta un moment propice ca sa navaleasca asupra patriei noastre". CKbmmun/st, 1985, Nr. 12, pag. 85). Maresalii sovietici se tem mereu ca cineva va "navali". Malinovski a rostit aceste cuvinte la 10 august 1945. Hiroshima nu mai exista, iar Malinovski stia acest lucru. Oare dupa Hiroshima, "imperialistii japonezi" n-au altceva de facut decît sa "astepte momentul propice"?

Publicatiile sovietice contemporane (de exemplu VIJ, 1985, Nr. 8) insista ca "intrarea URSS în razboi cu Japonia corespundea si intereselor poporului japonez…". "Uniunea Sovietica a avut drept scop sa salveze popoarele Asiei, printre care si cel japonez, de noi suferinte si sacrificii…"

În mai 1941, deodata, presa sovietica începe sa declare ca popoarele Europei vor pace si privesc cu speranta la Armata Rosie. Era acelasi ton, aceleasi cuvinte care se rosteau înaintea fiecarei "eliberari" comuniste.

La sfirsitul lui 1938 s-a încheiat "Marea epurare". S-a intrat într-o noua etapa. La vremuri noi, teluri noi, lozinci noi. Pentru prima oara în martie 1939, Stalin a spus ca poporul trebuie sa se pregateasca pentru unele lucruri "neasteptate", care nu vor avea loc în interiorul tarii, ci pe arena internationala, în august 1939, Stalin aduce prima surpriza, primul lucru "neasteptat", din cauza caruia a ramas fara replica nu numai poporul sovietic, ci întreaga lume: pactul Molotov-Ribbentrop. În acest moment, trupele germane, urmate de cele sovietice, intrau în Polonia. Explicatia sovietica oficiala: "Polonia a devenit un cîmp pentru diverse actiuni «neasteptate». Nu-i nimic, acest pericol este lichidat prin actul dezinteresat al guvernului sovietic, al Armatei Rosii si al NKVD. Însa Stalin cheama poporul sa fie gata pentru noi actiuni neasteptate", întrucît "situatia internationala devine tot mai încurcata".

Pactul cu Germania fusese semnat: de ce situatia este tot mai încurcata? Stalin însa repeta cu încapatînare aver­tismentul sau: sa nu credem în simplitatea aparenta, sa fim gata pentru actiuni neasteptate, pentru schimbari si întorsaturi bruste.

La 22 iunie 1941, toate discutiile privind actiunile neasteptate înceteaza, iar lozinca cade în desuetitudine. În publicatiile sovietice actuale, nu se pomeneste deloc de lozinca "pregatiti-va pentru actiuni neasteptate". Aceasta lozinca era însa unul din leit-motivele cele mai rasunatoare ale propagandei "perioadei prebelice1'.

La prima vedere este de mirare ca însusi Stalin n-a mai amintit ulterior niciodata de lozinca sa. Caci putea spune: Hitler a atacat prin surprindere, iar eu v-am prevenit sa fiti gata pentru actiuni neasteptate! însa Stalin n-a spus niciodata asa ceva. Maresalul Timosenko ar fi putut sa aminteasca dupa razboi: va aduceti aminte ordinul Nr. 191? V-am prevenit! Istoricii sovietici de azi si birocrati de partid (fara sa-i numeasca pe Stalin si Timosenko) ar fi putut zice: iata ce partid întelept! în paginile ziarelor centrale facea apel aproape în fiecare zi ca poporul sa se pregateasca pentru actiuni neasteptate!

Nici Stalin, nici Timosenko, nici altcineva n-a mai amintit vreodata de lozinca din mai si iunie 1941. De ce oare? Fiindca prin lozinca "pregatiti-va pentru actiuni neasteptate" nu se întelegea invazia germana, ci ceva în sens contrar. Sub lozinca "pregatiti-va pentru actiuni neasteptate" cekistii nu instalau mine la granita, ci deminau si stiau ca aceasta înseamna pregatirea pentru cea mai importanta actiune neasteptata a secolului XX.

Chemînd armata si poporul sa fie gata pentru actiuni neasteptate la scara internationala, presa sovietica n-a asociat niciodata aceasta chemare cu posibilitatea unei invazii straine si a unui razboi defensiv pe propriul teritoriu.

Ca sa ne facem o idee despre valoarea reala a lozincii, trebuie sa deschidem prima pagina a ziarului Pravda din l mai 1941. Aceasta pagina a dat tonul întregului cor amplu, care pur si simplu a repetat docil cuvîntul Pravdei.

Asadar, Pravda Nr. 120 (8528) din l mai 1941. Pe prima pagina a ziarului, printre multe fraze goale, sunt doar doua citate. Ambele apartin lui Stalin.

Primul se afla chiar la începutul articolului de fond: "Ceea ce este înfaptuit în URSS, poate sa fie înfaptuit si în alte tari" (Stalin).

Al doilea se afla în ordinul Narkom-ului apararii privind pregatirea pentru actiuni neasteptate si "trucuri" ale dusmanilor nostri exteriori (Stalin).

Pe prima pagina se mai scrie despre sîngerosul razboi care a cuprins Europa, despre suferintele oamenilor muncii, nazuinta lor spre pace si sperantele lor în Armata Rosie, în acest sens, al doilea citat îl completeaza pe primul.

În prima pagina se scrie mult despre eforturile sovietice de a mentine pacea, însa în calitate de vecin cu care s-au stabilit în sfîrsit relatii normale este citata Japonia. Germania nu se mai numara printre prieteni.

Desigur, conform Pravdei, dusmanul este viclean si hraparet. Iar noi vom raspunde la uneltirile lui, însa nu în sensul apararii teritoriului propriu, ci în sensul eliberarii popoarelor Europei de nenorocirile unui razboi sîngeros.

Asa încît, ca sa se previna asemenea actiuni neasteptate, la cinci zile dupa începerea campaniei rasunatoare din toate ziarele sovietice, Stalin a acceptat postul de sef al guvernului si a rostit cuvîntarea sa secreta, în care a indicat drept inamic principal Germania.

În mai 1941, Stalin a primit o responsabilitate de stat în vederea "actiunilor neasteptate", în iunie Hitler a atacat, însa aceasta era considerata doar o "actiune neasteptata" care îl silea pe Stalin sa respinga responsabilitatea de stat.

Este clar ca Stalin nu s-a pregatit pentru invazia germana, ci pentru invazia asupra Germaniei.

Capitolul 20 CUVÎNTUL sl FAPTA

Cuvintele nu corespund întotdeauna faptelor.

V.Molotov, (din convorbirea cu Hitler, 13 nov. 1940)

În cuvîntarea sa secreta din 5 mai 1941 Stalin a declarat ca "razboiul cu Germania nu va începe mai devreme de 1942". Aceasta este cea mai importanta fraza din cuvîntare. De la înaltimea cunostintelor noastre de astazi, eroarea lui Stalin este evidenta, însa nu ne vom grabi sa rîdem de greselile lui.

Sa luam aminte: discursul era secret. Fara îndoiala ca Stalin era interesat sa-si ascunda secretele fata de inamic, însa la Kremlin, Stalin era ascultat de TOŢI absolventii si de TOŢI profesorii din TOATE academiile militare, de conducerea politica superioara a tarii si de conducerea militara superioara a Armatei Rosii. Mai mult, continutul cuvîntarii a fost comunicat tuturor generalilor si coloneilor sovietici.

Generalul-maior B. Tramm: "La mijlocul lui mai 1941, Presedintele Sovietului central al Osoaviahim-ului[31], generalul-maior de aviatie P.P. Kobelev, a adunat corpul de comanda al Sovietului central si ne-a transmis punctele principale ale cuvîntarii lui I.V.Stalin, tinuta la primirea absolventilor academiilor militare" (V7/, 1980, Nr. 6, pag.52).

Pe de o parte, cuvîntarea lui Stalin este secreta, pe de alta, continutul ei este cunoscut de mii de oameni. Exista o explicatie a acestui paradox? Exista.

Din amintirile amiralului Flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov, stim ca dupa numirea lui G.K. Jukov ca sef al Marelui Stat-Major a fost elaborata "o directiva foarte importanta, care indica comandantilor regiunilor militare si ai flotelor ca Germania este cel mai posibil inamic în viitorul razboi" (jn ajun, pag. 313).

La 6 mai 1941 directiva a fost transmisa statelor-majore ale regiunilor militare de frontiera pentru executare. Exista indicii ca a fost primita în aceeasi zi. Spune acest lucru, de pilda, Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian. Maresalii sovietici pomenesc adesea despre aceasta directiva strict secreta, însa nu dau citate. Dupa o jumatate de secol, din aceasta directiva a ramas doar o fraza "…sa fim gata ca la indicatia Comandantului general sa dam lovituri puternice pentru distrugerea inamicului, pentru ducerea actiunilor de lupta pe teritoriul sau si pentru cucerirea aliniamentelor importante" (V.A. Anfilov, Fapta eroica eterna, pag. 171). Daca va fi existat în directiva o vorba despre aparare, maresalii si istoricii comunisti n-ar fi întîrziat sa o citeze. Textul întreg al directivei din 5 mai nu este însa citat. Directiva ramîne strict secreta chiar si la o jumatate de secol dupa terminarea razboiului.

Cenzura sovietica a scapat doar o singura fraza, care însa dezvaluie, ea singura, sensul atît de tainuitului document. Problema este ca într-un razboi de aparare soldatul intra fara ordin. De sute de ani luptatorii rusi au intrat în razboiul cu agresorii fara sa astepte o comanda de sus. Inamicul trece rîul de frontiera si aceasta înseamna, pentru soldat, începutul razboiului. Dreptul si datoria soldatului este sa ucida pe oricine încearca sa patrunda la obiectivul aparat. Legea sovietica protejeaza în mod special dreptul fiecarui soldat de folosire independenta a armei si aceeasi lege pedepseste aspru pe orice soldat care nu s-a folosit de arma în cazul cînd circumstantele o cer.

Soldatul de pe frontiera de stat este soldat în post de lupta, într-un razboi de aparare, lui nu-i trebuie ordine si directive. Situatia normala a razboiului defensiv este urmatoarea. Soldatul, rebegit de frigul noptii, se înfasoara mai bine cu mantaua, gîndindu-se ca acusi va merge sa se culce, dupa ce în prealabil va fi tras un ghiont "schimbului" sau ca sa plece în post. Dar deodata casca ochii si vede inamicii care trec rîul. Soldatul deschide foc asupra "vrajmasului" si astfel da alarma. Se trezeste comandantul grupei, înjura buimac si, dîndu-si seama ce se întîmpla, îsi trimite soldatii în transee. Pe sute de kilometri de-a lungul granitei a început focul. Apare comandantul de pluton, care coordoneaza focul grupelor sale. Apar alti "comandiri", mai mari în grad. Lupta începe sa capete caracter organizat. Zboara rapoartele la statul-major al regimentului, iar de aici la statul-major al diviziei…

Asa trebuie sa înceapa un razboi de aparare, însa directiva strict secreta din 5 mai 1941 prevedea intrarea în razboi a milioane de soldati ai Armatei Rosii la un singur ordin, care va veni de la Comandamentul general sovietic. Soldatul picotind pe granita poate vedea atacul inamicului. Dar cum pot sti tovarasii de la Kremlin cînd va începe razboiul? Au stabilit ei însisi data?

În razboiul defensiv intra la început soldatul, apoi sergentul, apoi comandantul de pluton, în razboiul ofensiv totul merge invers. La început, intra Comandantul suprem, seful Marelui Stat-Major, apoi comandantii de fronturi, de flote, de armate. Soldatul de rînd afla despre începerea razboiului ofensiv ultimul, în razboiul defensiv, milioane de soldati intra unul cîte unul, în cel ofensiv toti ca unul. Soldatii germani au intrat pe teritoriul inamicului toti ca unul, în acelasi moment. Cei ai lui Stalin au facut la fel în Finlanda, în Mongolia si în Basarabia. La fel urmau sa procedeze si în razboiul cu Germania.

Directiva din 5 mai a fost data, dar data începerii razboiului ramînea deocamdata secreta. Asteptati semnalul si fiti gata în orice moment, li se spune generalilor sovietici. Dînd directiva din 5 mai, Stalin a ocupat postul de sef al guvernului sovietic pentru ca el, personal, sa dea semnalul executarii ei.

Hitler daduse trupelor ordinul de executare a "directivei" sale ceva mai devreme…

Nu cunoastem si, dupa cîte se pare, nu vom cunoaste niciodata continutul directivei strict secrete din 5 mai 1941; este clar ca a fost o directiva privind razboiul cu Germania, însa razboiul nu trebuia sa înceapa prin invazia germana, ci în alt mod.

Daca printre diferitele variante s-ar fi prevazut si aceea prin care Germania începe razboiul, atunci la 22 iunie 1941 liderii sovietici de la Kremlin puteau sa transmita, prin telefon sau prin oricare alt mijloc cît de primitiv, comandantilor regiunilor de frontiera: "Deschideti seifurile, luati directiva din 5 mai si faceti ceea ce este scris în ea".

Daca în directiva din 5 mai erau mai multe variante, printre care una defensiva, putea sa se spuna prin telefon comandantului regiunii de frontiera: taie primele noua variante, iar ultima, a zecea, execut-o. Însa în directiva n-au fost variante defensive. Iata de ce directiva din 5 mai n-a intrat niciodata în actiune.

Din primul moment al invaziei germane, directiva sovietica nu mai avea nici un sens, "a îmbatrînit'' într-o clipa, la fel cum "au îmbatrînit" toate tancurile sovietice de autostrada, chiar si acelea care au fost fabricate la 21 iunie 1941.

În loc sa puna în aplicare directiva care se afla în seiful fiecarui comandant, liderii sovietici de la Kremlin au trebuit sa improvizeze chiar de la începutul razboiului, în locul aplicarii unei directive deja alcatuite, Timosenko si Malenkov au fost obligati sa-si piarda timpul pentru alcatuirea uneia noi. Apoi se va pierde un alt timp pentru cifrare, transmitere, primire, descifrare, în treacat fie zis, directiva data pe 22 iunie este tot agresiva, însa avîntul ofensiv al trupelor sovietice a fost mai retinut.

Sa nu credem ca directiva strict secreta din 5 mai 1941 a ajuns în seifuri si si-a asteptat ceasul. Nu-i deloc asa. Directiva a început sa fie executata. Comandantii de regiuni militare au facut foarte multe, în conformitate cu directiva, s-au desfasurat regrupari grandioase ale trupelor sovietice la granita, au fost scoase sute de kilometri de baraje din sîrma si mii de mine, au fost aduse chiar la granita si depozitate direct pe pamînt mii de tone de munitie, în raioanele de frontiera au fost carate sute de mii de tone de provizii foarte diverse, necesare unui razboi iminent.

La 15 iunie 1941, a venit timpul ca generalii, care comandau armatele, corpurile de armata si diviziile, sa afle ceva mai mult despre intentiile conducerii superioare sovietice, în aceasta zi, statele-majore a cinci regiuni militare de frontiera au dat ordine de lupta elaborate pe baza directivei strict secrete din 5 mai.

Cercul initiatilor s-a extins la cîteva sute de persoane. Ordinele, date la nivelul mediu de comanda al Armatei Rosii la 15 iunie 1941, au ramas si ele strict secrete, însa, fiind mai multe, sunt citate mai des si mai complet. Istoricii cunosc fraza din ordinul care a fost dat de statul–major al Regiunii militare speciale Pribaltica la 15 iunie, catre comandantii de armate si de corpuri de armata din respectiva regiune: "în orice clipa, trebuie sa fim gata de îndeplinirea unei misiuni de lupta".

Iar acum sa ne întoarcem la discursul secret al lui Stalin din 5 mai 1941. Stalin vorbeste unei sali pline, într-o cuvîntare secreta, despre un razboi agresiv împotriva Germaniei, care va începe… În 1942. În aceeasi zi, în directiva strict secreta, comandantii regiunilor militare de frontiera primesc indicatia de a fi gata pentru agresiune în orice moment.

Înca o coincidenta: la 13 iunie 1941, TASS transmite Comunicatul în care se spune ca Uniunea Sovietica n-are intentia sa atace Germania si deplaseaza trupe la granita germana doar pentru exercitii militare, iar la 15 iunie generalii sovietici din regiunile militare de frontiera primesc un ordin numai pentru urechile lor: sa fie gata în orice moment pentru cucerirea unor amplasamente pe teritoriu strain.

În mai-iunie 1941 nu mai era posibil sa se ascunda pregatirile sovietice pentru "eliberarea" Europei. Stalin stia acest lucru. De aceea anunta "naiv" întreaga lume, prin Comunicatul TASS, ca URSS nu se pregateste de agresiune. Fireste, Hitler si spionajul german nu cred într-un fals atît de grosolan. Tocmai de aceea Stalin comunica "în secret" miilor de ofiteri (în acelasi timp si spionajului german) ca Uniunea Sovietica va ataca Germania… În 1942.

Nu se mai putea ascunde, însa data putea ramîne nestiuta. Pe acest fapt a mizat cuvîntarea "secreta": "NU crezi, Hitler, în comunicatele mele -pe fata-, atunci cre-de-ma în cele «secrete»".

Hitler a avut destula întelepciune sa nu creada nici în unele, nici în altele.

Capitolul 21 PACIFISM CU COLŢI

Trebuie sa surprindem inamicul, sa prindem momentul cînd trupele sale sunt risipite.
I.V. Stalin

La 8 mai 1941, peste doua zile de la cuvîntarea "secreta", TASS transmite în eter o dezmintire.

Peste o luna, la 13 iunie 1941, TASS va transmite un alt comunicat, foarte straniu. Ca sa-l întelegem, trebuie sa-l citim cu atentie si sa ne straduim sa întelegem dezmintirea din 8 mai. Iat-o:

"Ziarele japoneze publica un comunicat al agentiei Domei, în care se spune ca Uniunea Sovietica concentreaza mari forte militare la granita vestica… concentrarea trupelor pe granita vestica are o anvergura extraordinar de mare. Datorita acesteia este întrerupta circulatia pasagerilor pe calea ferata siberiana, întrucît trupele din Orientul Extrem sunt transferate la frontiera vestica. Din Asia centrala sunt transferate de asemenea mari forte militare… O misiune militara în frunte cu Kuznetov a plecat de la Moscova la Teheran. Scopul misiunii, noteaza agentia, este legat de problema unor aerodromuri ale Uniunii Sovietice în partea centrala si vestica a Iranului.

TASS este împuternicita sa declare ca acest comunicat banuitor de batator la ochi al agentiei Domei, împrumutat de la un corespondent necunoscut al agentiei United Press, este fructul fanteziei bolnave a autorilor ei… nu exista si nici nu se prevede vreun fel de «concentrare de mari forte militare» la frontiera vestica a URSS. Dramul de adevar continut în comunicatul agentiei Domei, prezentat în acelasi mod grosolan denaturat, consta în faptul ca din zona Irkutsk în zona Novosibirsk se transfera o divizie de infanterie, în vederea unei încartiruiri în conditii mai bune la Novosibirsk. Toate celelalte din comunicatul agentiei Domei sunt fantezii de la cap la coada."

Iar acum sa vedem cine are dreptate: Domei si United Press sau TASS?

Domei vorbeste despre o misiune sovietica în Iran, iar TASS o dezminte. Peste trei luni, trupele sovietice au intrat în Iran si, într-adevar, si-au construit aerodromuri (nu numai aerodromuri însa, ci si multe altele). Despre care Kuznetov este vorba, putem ghici, Kuznetovi sunt mai putini decît Ivanovi. Dar nu aici sta problema. Sovieticii au intrat în Iran. Ziarele japoneze, folosind surse americane, au prevazut exact evenimentele. Dezmintirea TASS se dovedeste deja a fi mincinoasa.

Domei: "concentrarea trupelor are o anvergura extraordinar de mare". Corect. Pe lînga altele, Stalin a concentrat la granita germana douazeci de corpuri de armata mecanizate si cinci de desant aerian. Cine altcineva, în istoria tuturor civilizatiilor, înainte sau dupa aceasta, a mai concentrat un asemenea numar de trupe pur ofensive împotriva unui singur inamic?

TASS vorbeste despre o singura divizie de infanterie "de la Irkutsk la Novosibirsk". Sa ascultam si alti martori. Generalul-locotenent G.selahov (în acea vreme general–maior, seful de stat-major al armatei l, distinsa cu ordinul "Steagul Rosu" de pe Frontul din Extremul Orient): "Conform Comisariatului Popular de Aparare din 16 aprilie 1941, din componenta Frontului din Extremul Orient au fost trimise spre vest Directiile corpurilor de armata 18 si 31 infanterie, diviziile 21 si 66 infanterie, brigazile 211 si 212 desant aerian si cîteva unitati cu destinatie speciala" (yij, 1969, Nr.3, pag.56). Transferul trupelor de desant aerian este un semn sigur al pregatirii pentru ofensiva.

Transferul unor brigazi de desant aerian pentru suplimentarea a cinci corpuri de desant aerian, deja înfiintate în zonele estice ale tarii, dovedeste pregatirea unei operatiuni ofensive de proportii gigantice, care nu s-a mai petrecut niciodata în istorie si-sa dea Dumnezeu!-nu se va mai petrece niciodata. Iar falsa "dezmintire" TASS, care ascunde transferul trupelor, inclusiv al celor de desant aerian, dovedeste ca operatiunea ofensiva se pregatea în conditiile unui secret total, absolut surprinzator pentru inamic. Jukov era mester la astfel de falsuri. Apropo, brigada 212 desant aerian era preferata de Jukov. În august 1939, aceasta se afla în rezerva personala a lui Jukov, alaturi de un batalion Osnaz al NKVD, si a fost folosita în momentul atacului prin surprindere care a nimicit armata 6 japoneza. Brigada a fost folosita la lovitura finala executata în spatele frontului armatei 6 japoneza.

Acum Jukov transfera în secret cea mai buna brigada a Armatei Rosii din Extremul Orient în componenta corpului 3 de armata desant aerian de pe granita româneasca. Hitler n-a permis ca brigada si întreg corpul 3 desant aerian sa mai fie folosita conform destinatiei sale initiale. Dupa începerea operatiunii "Barbarossa", corpul 3 desant aerian a fost transformat din cauza inutilitatii sale în noul context în divizia 87 infanterie (mai tîrziu 13 cavalerie), care, apoi, s-a evidentiat în luptele defensive. Daca Stalin s-a pregatit de aparare, de ce n-a format de la bun început divizii de infanterie în locul brigazilor si corpurilor de desant aerian?

Putem urmari deplasarea secreta a trupelor din Extremul Orient, dupa mai multe surse. Maresalii Uniunii Sovietice, G.K. Jukov si I.H. Bagramian, confirma venirea corpului de armata 31 infanterie din Extremul Orient în Regiunea militara speciala Kiev la 25 mai 1941. Aceasta înseamna ca în momentul transmiterii "dezmintirii" corpul 31 infanterie se afla undeva pe Magistrala transsiberiana.

Generalul-colonel LI. Liudnikov declara ca desfasu-rînd, mobilizînd si conducînd divizia 200 infanterie, a primit ordin sa intre în componenta corpului 31 infanterie. Apoi corpul (ca si altele) s-a deplasat în secret la granita germana. Hitler a facut astfel încît corpul de armata 31 infanterie sa nu-si mai termine drumul început.

Drumurile altor corpuri de armata, divizii si brigazi, transferate în secret din Extremul Orient, pot fi urmarite de oricine doreste dupa nenumaratele amintiri ale generalilor si maresalilor sovietici, dupa depozitiile soldatilor sovietici din Extremul Orient cazuti prizonieri la frontiera germana sau la cea româna, dupa rapoartele informative ale spionajului german si dupa multe alte surse.

TASS vorbeste despre o singura divizie de infanterie transferata din Irkutsk în Novosibirsk "în vederea unei încartiruiti în conditii mai bune". De multi ani caut fara succes urmele acestei divizii misterioase. Rog pe toti sa ma ajute sa gasesc o informatie cît de mica despre divizia care a fost debarcata în primavara lui 1941 la Novosibirsk.

În locul acestei informatii, am o multime de alte informatii: divizii din Irkutsk si Novosibirsk, din Cita si Ulan-Ude, din Blagovescensk si Spasski, din Iman si Barabas, din Habarovsk si din Vorosilov au fost îmbarcate, dar n-au fost debarcate în orasul vecin, ci la granita vestica. si cartea publicata chiar la Irkutsk (Regiunea militara Zabaikal) spune despre ciudatul transport al multor divizii la granitele vestice. De exemplu: în aprilie se îmbarca în secret divizia 57 tancuri a colonelului V.A. Misulin, fara sa cunoasca destinatia.

Divizia 57 tancuri ajunge în Regiunea militara speciala Kiev si primeste ordinul de a începe debarcarea în raionul sepetovka.

În acest timp, fluxul trupelor pe Magistrala transsiberiana si pe toate celelalte magistrale creste. stim ca la 25 mai 1941 corpurile de armata extrem-orientale încep debarcarea în Ucraina (de exemplu, corpul 31 infanterie în raionul Jitomir) iar a doua zi, comandantul Regiunii militare Ural primeste ordinul de a transfera doua divizii de infanterie în Pribaltica (General-maior A. Grîlev, profesor V. Hvostov, Kommunist, 1968, Nr. 12, pag.67). În aceeasi zi, Regiunea militara Zabaikal si Frontul din Extremul Orient primesc ordinul de trimitere spre vest a înca noua divizii, inclusiv trei de tancuri (idem).

Iar pe Magistrala transsiberiana se deplaseaza deja armata 16 si tot acolo se îndreapta armatele 22 si 24.

Minciuna cea mai sfruntata a "dezmintirii" TASS nici macar nu consta în conditiile de încartiruire. "Nu exista si nici nu se prevede vreo concentrare", iata minciuna cea mare. Mai întîi, concentrarea a existat, iar invazia germana a confirmat-o: concentrarea sovietica a depasit cele mai îndraznete presupuneri. Apoi, în momentul transferarii tuturor acestor brigazi si corpuri de armata se prevedea o operatiune feroviara importanta si cu adevarat fara precedent în istoria mondiala: transferul celui de Al doilea esalon strategic al Armatei Rosii.

Directiva de începere a transferarii celui de Al doilea esalon strategic a fost transmisa la 13 mai. "Dezmintirea" TASS avea tocmai rolul de a o masca. Exact peste o luna a început transferul esalonului si atunci TASS da un nou comunicat, precum ca nimic serios nu se întîmpla în Uniunea Sovietica, în afara de transportul obisnuit al rezervistilor la exercitii.

Sa ascultam alti martori. Generalul-maior A.A. Lobacev era în acea vreme membru al sovietului militar al armatei 16. El povesteste despre 26 mai 1941:

"seful de stat-major a relatat ca s-a primit de la Moscova o informatie cifrata foarte importanta, care privea armata 16… Ordinul de la Moscova cerea sa se redisloce armata 16 într-un nou loc. M.F. Lukin trebuia sa mearga imediat la Marele Stat-Major pentru primirea de indicatii, iar colonelul M.A. Salin si cu mine sa organizam trimiterea esaloanelor.

– Unde?- l-am întrebat pe Kurocikin.

– În vest.

Ne-am sfatuit si am hotarît ca primii vor fi trimisi tanchistii, dupa aceea divizia 152 si celelalte formatiuni, iar la sfîrsit-statul-major cu unitatile auxiliare.

– Sa trimiteti esaloanele noaptea. Nimeni nu trebuie sa stie ca armata pleaca, ne-a prevenit comandantul…

La plecarea esaloanelor de tancuri, au venit Kurocikin si Zimin, au adunat corpul de comanda al corpului 5 armata, au urat generalului Alexeenko si tuturor comandantilor sa nu faca de rîs traditiile luptatorilor din Zabaikal…

Toti au ascultat aceste calde urari de drum bun si fiecare se gîndea ca se prea poate ca în curînd sa nu fie vorba despre pregatirea de lupta, ci despre actiuni de lupta'" (Pe drumuri grele, pag.123).

Mai departe generalul Lobacev povesteste lucruri uluitoare. Comandantul de armata, generalul Lukin, Lobacev însusi si seful de stat-major al armatei 16, colonelul M.A. Salin (viitor sef GRU) stiu ca armata 16 este transferata în vest, dar nu stiu exact unde. Tuturor celorlalti generali din armata 16 li se comunica "în secret'' ca destinatia armatei este frontiera iraniana, corpului de comanda inferior i se spune ca scopul mutarii sunt exercitiile, sotiilor celor din corpul de comanda-ca armata pleaca într-o tabara de instructie.

Într-un razboi defensiv, macar generalii nu trebuie mintiti cu privire la directia în care va trebui sa actioneze armata, însa în armata 16 trei comandanti superiori stiu despre granita vestica, ceilalti generali au primit cu buna credinta o informatie falsa.

În acelasi timp, în armata germana se proceda la fel: se raspîndea o minciuna foarte apropiata de adevar privind operatiunea "Leul de mare", înselarea voita a trupelor cu privire la directia actiunilor este întotdeauna primul semn al pregatirii unei ofensive prin surprindere. Ca sa te ascunzi de inamic, trebuie sa te ascunzi si de trupele tale. Asa au facut toti agresorii. Asa a facut Hitler. Asa a facut Stalin. Este interesant ca în aprilie 1941 toti înteleg ca, totusi, armata 16 pleaca la razboi. lat-o pe sotia lui Lobacev, care îsi întreaba sotul cu insistenta:

"- Mergi la razboi?

– De unde ai mai scos-o?

– Da' ce, eu nu citesc ziarele?"

Este un moment psihologic foarte interesant, la care va trebui sa ne întoarcem. Am întrebat sute de persoane ale acestei generatii si toti au presimtit razboiul. M-am mirat: de unde au provenit aceste presimtiri. Toti raspund: din ziare!

Noi, cei de azi, aflam rar în paginile îngalbenite^ ale acelor ani indicii directe privind un razboi iminent, însa oamenii acelei generatii, citind printre rînduri, stiau ca razboiul este inevitabil. Nu puteau afla despre pregatirile lui Hitler. Însa ei simteau pregatirile sovietice.

Dar ne-am departat. Sa ne întoarcem la povestirea generalului Lobacev. El îsi aminteste de un grad incredibil de secretomanie cînd s-au mutat armatele: esaloanele se deplasau doar noaptea: trenurile nu se opreau în statiile mari si mijlocii; transferarea statului-major al armatei 16 s-a facut în vagoane de marfa, cu usile si ferestrele închise ermetic; în haltele unde se opreau esaloanele era interzis sa se iasa din vagoane, în vreme ce trenul de pasageri parcurgea Magistrala transsiberiana în 11 zile, marfarele mergeau si mai încet. Se pot transporta în vagoane complet închise soldati si ofiteri. Dar aici este vorba despre statul-major al unei armate. Un asemenea grad de strictete a secretului este neobisnuit chiar si pentru standardele sovietice, în 1945, pe Magistrala transsiberiana s-a deplasat în sens invers un flux de trupe pentru a ataca prin surprindere trupele japoneze din Manciuria si China. Toti generalii s-au deplasat în uniforma de ofiteri, avînd pe epoleti mai putine stele decît aveau în realitate, totusi au mers în vagoane de pasageri, în 1941 însa au fost transportati cu marfarul. De ce?

Capitolul 22 ÎNCĂ O DATĂ DESPRE COMUNICATUL TASS

…Stalin nu facea parte dintre cei care îsi declara intentiile deschis.

Robert Conquest

La 13 iunie 1941, radio Moscova transmitea un comunicat TASS mai putin obisnuit, în care se afirma ca "Germania respecta neabatut conditiile pactului sovieto-ger-man de neagresiune, ca si Uniunea Sovietica…" si ca "aceste zvonuri (adica zvonurile despre pregatirea unei agresiuni a Germaniei asupra URSS-n.n.) constituie o propaganda stîngace, ticluita de fortele dusmane URSS–ului si Germaniei, interesate în extinderea pe mai departe si escaladarea razboiului…". A doua zi, ziarele sovietice centrale au publicat acest comunicat, iar peste o sapta-mîna Germania a atacat URSS.

Cine era autorul comunicatului TASS stiau cu totii. Stilul caracteristic al lui Stalin era cunoscut de generalii de la statele-majore sovietice, de detinutii din lagare, de expertii occidentali.

Nu este lipsit de interes faptul ca dupa razboi Stalin "a curatat" TASS-ul, însa nici unul dintre conducatorii acestei organizatii n-a fost învinuit de transmiterea unor comunicate care' sa poata fi socotite "vatamatoare". Stalin ar fi putut da vina pentru transmiterea Comunicatului TASS pe oricare membru al Biroului Politic, însa n-a facut-o si, astfel, a luat toata responsabilitatea în fata istoriei asupra sa.

În presa sovietica si în cea de peste hotare s-a scris foarte mult despre acest comunicat TASS. S-a rîs pe seama lui Stalin. Uneori comunicatul TASS este apreciat ca manifestare a unei miopii politice. Totusi, comunicatul TASS din 13 iunie 1941 are un caracter mai degraba straniu decît caraghios. Un singur lucru este clar: autorul acestui comunicat. Restul ramîne o enigma.

Comunicatul TASS nu se acorda deloc cu felul de a fi al lui Stalin. Un om care îl cunostea pe Stalin mai mult decît multi altii, secretarul sau personal, Boris Bajanov, îl caracteriza astfel pe Stalin: "Extraordinar de ascuns si de viclean", "era înzestrat în mare masura cu darul tacerii; sub acest raport era unic într-o tara în care toti vorbim cam mult". Iata si alte trasaturi. "Era un dusman neîmpacat al inflatiei de cuvinte, al flecarelii. Nu spune ce gîndesti…" (A. Avtorhanov). "în momentele critice, la Stalin actiunea o lua înaintea cuvîntului" (A. Antonov-Ovseenko).

Remarcabilul cercetator al epocii staliniste, Robert Conquest, observa felul de a fi taciturn si ascuns al lui Stalin drept una dintre trasaturile cele mai puternice ale personalitatii lui. "Este retinut si ascuns", "este nevoie sa ne mai uitam în întunericul disimularii exceptionale a lui Stalin", "Stalin nu povestea niciodata ce are în minte, chiar si în privinta scopurilor politice".

Dupa expresia justa a lui D. Carnegie, stiinta de a tacea se întîlneste mult mai rar la oameni decît alte talente. Din acest punct de vedere, Stalin a fost un geniu: stia sa taca. Aceasta n-a fost numai trasatura sa de caracter cea mai puternica,' ci si arma lui de lupta cea mai tare. Prin tacerea sa adormea vigilenta adversarilor, de aceea loviturile lui Stalin erau întotdeauna surprinzatoare si nu întîmpinau rezistenta. De ce trebuia Stalin sa vorbeasca, ca sa-l auda toti? Imperiul stalinist era centralizat la maximum, iar mecanismul conducerii de stat, îndeosebi dupa Marea epurare, era stratificat în asa fel încît orice ordin era transmis imediat de la cel mai înalt nivel pîna la ultimii executanti si se îndeplinea cu strictete. Operatiuni grandioase, de exemplu, arestarea si suprimarea partizanilor lui Ejov si schimbarea practic a întregului aparat de conducere al politiei secrete, s-au desfasurat repede si eficace, încît nu se stia nici macar cînd si cum a dat Stalin semnalul de desfasurare a acestei operatiuni.

Daca în iunie 1941 Stalin ar fi avut unele idei, care trebuiau sa ajunga imediat pîna la milioanele de executanti, de ce nu s-a folosit de masina de comanda deja rodata, care transmitea orice fel de ordine neîntîrziat si fara denaturari? Daca ar fi fost un comunicat serios, ar fi fost retransmis prin toate canalele secrete.

Maresalul Uniunii Sovietice, A.M. Vasilevski, spune ca vizavi de acest comunicat, "n-au urmat nici un fel de noi indicatii de principiu în privinta Fortelor Armate si nici o reexaminare a hotarîrilor luate mai devreme" (Cauza întregii vieti, pag. 120). Mai departe, maresalul spune ca în activitatile Marelui Stat Major si ale Comisariatului popular pentru aparare nu s-a schimbat nimic si nici "nu trebuia sa se schimbe".

Comunicatul nu numai ca n-a fost confirmat pe canalele militare secrete, dimpotriva, avem documente ca în timpul transmiterii comunicatului TASS, în regiunile militare, de pilda în Regiunea speciala Pribaltica, s-a dat trupelor un ordin complet contrar sensului si spiritului comunicatului TASS (Arhiva MO[32] a URSS, Fondul 344, opis 2459, dosar 11, pag. 31).

Comunicatul TASS nu se acorda deloc nu numai cu felul de a fi al lui Stalin, dar nici cu ideea centrala a întregii ideologii sovietice. Orice tiran comunist (Stalin îndeosebi) repeta toata viata o propozitie simpla si clara: dusmanul nu doarme. Aceasta propozitie magica îi permite sa-si justifice si lipsa carnii din magazine, si "campaniile eliberatoare", si cenzura, si torturile, si epurarile în masa, si frontiera închisa, orice. Propozitii precum "dusmanul nu doarme", "suntem înconjurati de dusmani" nu înseamna numai ideologie, ci constituie arma cea mai tare a partidului. Cu ajutorul acestei arme a fost nimicita orice opozitie, s-au stabilizat si s-au consolidat toate dictaturile comuniste… si iata ca o data, numai o data în istoria tuturor regimurilor comuniste, capul celui mai puternic dintre aceste regimuri declara în toata lumea ca amenintarile de agresiune nu exista.

Haideti sa nu consideram comunicatul TASS prostesc, caraghios si naiv. Sa-l consideram ciudat, inexplicabil, de neînteles si sa încercam sa-i întelegem sensul.

13 iunie 1941 este una dintre cele mai importante date ale istoriei sovietice. Dupa însemnatatea ei este cu mult mai importanta decît 22 iunie 1941. Generalii, amiralii si maresalii sovietici descriu în memoriile lor aceasta zi mai în amanunt decît 22 iunie. Iata o descriere standard. Generalul-locotenent N.I. Biriukov (pe atunci general–maior, comandantul diviziei 186 infanterie din corpul 13 infanterie al Regiunii militare Ural): La 13 iunie 1941 am primit de la statul-major al Regiunii o directiva de o deosebita importanta, conform careia divizia trebuia sa plece într-o "noua tabara". Adresa noii încartiruiri nu mi-a fost comunicata nici macar mie, comandantul de divizie. sI numai calatorind la Moscova, am aflat ca divizia noastra trebuia sa se concentreze în padurile de la vest de Idrita (WJ, 1962, Nr. 4, pag.80).

Se stie ca, în timp de pace, divizia are documente "secrete" si uneori "strict secrete". Documentul "de o deosebita importanta" poate sa apara numai în timp de razboi si numai în cazul deosebit cînd este vorba de pregatirea unei operatiuni de o importanta exceptionala. In patru ani de razboi, multe divizii sovietice nu au avut vreun astfel de document. Sa mai remarcam ghilimelele folosite de generalul Biriukov cînd scrie despre "noua tabara". Divizia 186 n-a fost singura care a primit un asemenea ordin. Toate diviziile acestei regiuni au primit asemenea ordine.

Istoria oficiala a regiunii (pag.104) fixeaza clar aceasta data: "Mai întîi a început debarcarea diviziei 112 infanterie, în dimineata zilei de 13 iunie, de mica statie de cale ferata s-a apropiat un esalon… Dupa el au venit altele. Apoi a început trimiterea unitatilor diviziilor 98, 153, 186 infanterie." Se pregateau de trimitere diviziile 170 si 174 infanterie, unitati de artilerie, geniu, antiaeriana si altele. Pentru dirijarea diviziilor Uralului au fost înfiintate comandamentele a doua corpuri de armata; la rîndul lor, au fost subordonate statului-major al noii armate, armata 22 (comandant, general-locotenent F.A. Ersakov). Toata aceasta masa de state-majore si trupe se deplasa în secret, sub acoperirea comunicatului TASS, în padurile Bielorusiei.

Armata 22 nu era singura.

Generalul de armata S.M. stemenko: "Chiar la începutul razboiului, în cel mai strict secret, în regiunile de frontiera au început sa se acumuleze forte suplimentare. Din adîncul tarii s-au transferat în vest cinci armate". (Marele stnt-major în anii razboiului, pag.26).

Generalul de armata S.P. Ivanov adauga: "în afara de acestea se pregateau pentru redislocare înca trei armate" (Perioada initiala a razboiului, pag. 211).

Apare întrebarea: de ce cele opt armate n-au început simultan deplasarea? Raspunsul este simplu, în martie, aprilie si mai s-a desfasurat în secret un grandios transfer de trupe sovietice spre vest. Întreg transportul feroviar a fost implicat în aceasta operatiune secreta. Operatiunea s-a executat la timp, însa zeci de mii de vagoane au trebuit sa se întoarca înapoi pe distante de mii de kilometri. De la 13 iunie, cînd a început un nou transfer masiv de trupe, pur si simplu n-au ajuns vagoanele pentru toate armatele.

Aproape ca este imposibil sa ne imaginam proportiile transferului care a avut loc. Nu avem cifre exacte. Dar iata cîteva dovezi fragmentare.

Fostul loctiitor al comisarului poporului pentru controlul de stat, LV. Kovalev: "în mai si începutul lui iunie, sistemul de transport din URSS a trebuit sa efectueze un transport de circa 800.000 de rezervisti… Aceste transporturi trebuiau sa se desfasoare în secret…" (Transportul în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, pag. 41).

Generalul-colonel I.I. Liudnikov: "…în mai… În zona Jitomirului si în padurile de la sud-vest a fost concentrat un corp de armata de desant-aerian" (VJJ, 1966, Nr. 9, pag.66).

Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian descrie luna mai în Regiunea militara speciala Kiev: "La 25 mai, în componenta trupelor va veni directia corpului 31 infanterie din Extremul Orient… În a doua jumatate a lui mai a sosit directiva Marelui Stat-Major, în care se ordona sa primim din Regiunea militara a Caucazului de Nord directia corpului de armata 34 infanterie, precum si patru divizii de 12 mii de persoane si o divizie de vînatori de munte… Era necesar ca într-un termen scurt sa încartiruim aproape o întreaga armata… La sfîrsitul lui mai, în regiune au aparut esalon dupa esalon. Sectia operativa s-a transformat într-un dispecerat unde se adunau toate informatiile despre trupele sosite (VIJ, 1967, Nr.l, pag.62).

Aceasta era situatia în mai. La 13 iunie a început o noua regrupare secreta, fara precedent, a trupelor care trebuiau sa formeze Al doilea esalon strategic al Armatei Rosii.

În articole publicate mai demult asupra problemei am socotit ca Al doilea esalon strategic avea 69 de divizii de tancuri, motorizate si de infanterie, neluînd în calcul zecile de regimente independente si sutele de batalioane independente. Cercetarile ulterioare au demonstrat ca am gresit, în prezent, am informatii despre 77 divizii si un mare numar de regimente si batalioane, care au început deplasarea în secret spre vest, sub acoperirea comunicatului TASS.

Iata una din zecile de marturii pe aceasta tema:

Generalul-locotenent de artilerie G.D. Plaskov (în acel timp colonel): "Divizia 53, în care eram comandantul artileriei, a fost dislocata pe Volga. Vechiul corp de comanda a fost chemat la statul-major al corpului de armata 63- La consfatîiire a venit comandantul regiunii V.F. Gherasimenko. Sosirea "vîrfurilor" ne-a facut sa fim cu urechile ciulite: deci se petrecea ceva important. Comandantul corpului, A.G. Petrovski, de obicei calm, netulburat, se framînta vizibil.

– Tovarasi, a spus, se ordona sa mobilizam corpul de armata. Trebuie sa completam unitatile conform normelor pe timp de razboi, în care scop vom folosi hrana intangibila de rezerva. Este necesar sa convocam urgent restul personalului. Planul ordinii de debarcare, al venirii esaloanelor si al expedierii, îl veti primi de la seful de stat-major al corpului de armata, generalul-maior V.S. Benski.

Consfatuirea a durat putin. Totul era clar. si desi generalul Gherasimenko a facut o aluzie precum ca mergem la exercitii, toti au înteles ca treaba este mult mai serioasa. Niciodata la exercitii nu luam întreg echipamentul de lupta din dotare. Niciodata nu erau chemati rezervistii…" (.Sub bubuitul canonadei, pag.125). Sa vedem ce s-a întîmplat în Primul esalon strategic în momentul în care s-au transmis la radio declaratii, se parea, naive.

"La 14 iunie, Sovietul Militar al Regiunii militare Odesa a primit dispozitie de înfiintare a unei directii de armata la Tiraspol" (VIJ, 1978, Nr. 4, pag.86). Este vorba de armata 9- "La 14 iunie, Sovietul Militar al Regiunii militare speciale Pribaltica a aprobat planul de redislocare a o serie de divizii si regimente independente în zona de frontiera" (.Enciclopedia militara sovietica, vol.6, pag.517).

"În acelasi timp cu aducerea trupelor din adîncul tarii, a început o regrupare secreta a marilor unitati în interiorul regiunilor de frontiera, sub forma schimbarii dislocarii taberelor de vara. Marile unitati s-au tras mai aproape de frontiera… Majoritatea formatiunilor se deplasau noaptea…" (Generalul de armata S.P. Ivanov, Perioada initiala a razboiului, pag. 211).

Iata cîteva marturii absolut tipice ale acelor zile:

Generalul-maior S. lovlev (pe atunci comandant al diviziei 64 infanterie din corpul 44 infanterie al armatei 13): "La 15 iunie 1941, comandantul Regiunii militare speciale de Vest, generalul de armata D.G. Pavlov, a ordonat diviziilor corpului nostru de armata sa se pregateasca de redislocare în efectiv complet… Nu mi s-a comunicat statia de destinatie…" (VIJ, 1960, Nr.9, pag.56). Generalul-colonel L.M. Sandalov (pe atunci colonel, sef de stat-major al armatei 4 din Regiunea militara speciala de Vest): "La aripa sudica a armatei 4 a aparut o noua divizie: 75 infanterie. Ea venise din Mozîri si a fost camuflata cu grija în padure", (încercari ale vietii, pag. 71).

Istoria oficiala a Regiunii militare Kiev: "divizia 87 infanterie a general-maiorului F.F. Aliabusev a fost mutata la 14 iunie, sub motivul unor exercitii, la frontiera de stat" (Steagul Rosu kievean. Istoria Regiunii militare Kiev, decorata cu Ordinul "Steagul Rosu", 1919-1972, pag.162). Metoda deplasarii trupelor la frontiera sub motivul unor exercitii, nu e o inventie locala.

Maresalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, (pe atunci general de armata, seful Marelui Stat-Major): "Narkom-ul de aparare S.K. Timosenko a recomandat comandantilor trupelor regiunilor sa desfasoare exercitii tactice la marile unitati din zona frontierei de stat, cu scopul de a împinge trupele mai aproape de raioanele de desfasurare conform planurilor de acoperire. Aceasta recomandare a Narkom-ului de aparare a fost transpusa în viata de regiuni, totusi cu o rezerva esentiala: la deplasare nu a participat O mare parte din artilerie" (Amintiri si cugetari, pag. 242).

Maresalul Uniunii, Sovietice K.A. Meretkov, (pe atunci general de armata, loctiitorul Narkom-ului de aparare): "La indicatia mea s-a desfasurat un exercitiu al corpului de armata mecanizat. Corpul de armata a fost mutat pentru antrenament în zona de granita si acolo a si ramas. Apoi am spus lui Zaharov ca în regiune este corpul de armata al general-maiorului R.I. Malinovski, care în timpul exercitiilor trebuie de asemenea sa se deplaseze în raionul de frontiera" (în slujba poporului, pag.204).

Maresalul Uniunii Sovietice, R.I. Malinovski, (pe atunci general-maior, comandantul corpului de armata 48 infanterie al'Regiunii militare Odesa) confirma ca acest ordin a fost îndeplinit: înca de la 7 iunie, corpul de armata a fost trimis din raionul Kirovograd la Balti si pe 14 iunie se afla acolo. Aceasta mutare s-a petrecut sub forma necesitatii unor exercitii" (VIJ, 1961, Nr. 6, pag.6).

Maresalul Uniunii Sovietice, Zaharov, (pe atunci general-maior, seful de stat-major al Regiunii militare Odesa): "La 15 iunie, directia corpului 48 infanterie, diviziile 74 si 30 infanterie s-au concentrat pentru exercitii în padurile situate la cîtiva kilometri est de Balti" (Vbprosf istorii, 1970, Nr. 5, pag.45). El face urmatoarea remarca: directia corpurilor de armata, unitatile corpurilor si divizia 74 infanterie au fost mobilizate cu alarma de razboi; afirma ca în acest moment la exercitii lua parte si divizia 16 tancuri. Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, (pe atunci colonel, seful sectiei operative a Regiunii militare speciale Kiev): "A fost nevoie sa pregatim întreaga documentatie operativa privind deplasarea a cinci corpuri de armata de infanterie si patru mecanizate din raioanele dislocarii permanente în zona de frontiera" (Asa. a început razboiul, pag.64); "La 15 iunie am primit ordin sa începem deplasarea tuturor celor cinci corpuri de infanterie spre granita. Acestea au luat cu sine toate cele necesare pentru actiuni de lupta. Pentru a pastra secretul, deplasarea s-a facut numai noaptea" (idem, pag. 77).

Generalul-colonel I.I. Liudnikov (pe atunci colonel, comandantul diviziei 200 infanterie din corpul 31 infanterie) a fost unul dintre cei care a executat ordinul.

"În directiva regiunii, primita la statul-major al diviziei la 16 iunie 1941, se prevedea sa se porneasca în campanie… în efectiv complet… sa aiba loc concentrarea în paduri, la 10-15 km nord-est de orasul de frontiera Kovel. Deplasarea se prevedea sa se faca în secret, numai noaptea, prin padure" (Prin furtuna, pag. 24).

Maresalul Uniunii Sovietice, K.S. Moskalenko (atunci general-maior de artilerie, comandantul brigazii l antitanc): "Veneau noi si noi esaloane cu oameni si tehnica de lupta" (Pe directia sud-vest. Amintirile unui comandant de armata, pag.19).

Maresalul Uniunii Sovietice, A.I. Eremenko (atunci ge-neral-locotenent, comandant al armatei 1): "La 20 iunie, statul-major al armatei 13 a primit dispozitie de la comandamentul Regiunii militare de Vest sa se redisloce din Moghilev în Novgorod" (La începutul razboiului, pag.109).

La frontiera de stat nu erau transferate numai armate, corpuri de armata, divizii. Gasim sute de marturii ale trasferarii unor subunitati mult mai mici. Un exemplu:

Generalul-locotenent V.F. Zotov (pe atunci general–maior, seful trupelor de geniu ale S.Z.F.[33]): Batalioanele de genisti au fost mobilizate dupa normele din timp de razboi: …zece batalioane sosite din Extremul Orient au fost înarmate în totalitate" (Pe Frontul de Nord-Vest (1941–1943). Culegere de articole ale participantilor la actiunile de lupta, pag. 172).

În colectia mea nu sunt numai amintirile generalilor si maresalilor. si ofiterii de rang mai mic afirma acelasi lucru. Lista poate continua la infinit, în biblioteca personala am atît de multe documente despre deplasarea trupelor la granita, încît mi-ar ajunge sa scriu cîteva volume pe aceasta tema. Dar nu-1 vom mai ameti pe cititor cu nume de generali si maresali, cu numele armatelor, corpurilor de armata si diviziilor. Mai bine sa încercam sa conturam tabloul în întregul sau. În Primul esalon strategic se afla în total 170 divizii de tancuri, motorizate, de cavalerie si infanterie. Cincizeci si sase dintre ele se afla lipite de frontiera de stat. Deocamdata nu au unde sa se mai deplaseze, însa tot ce se putea deplasa spre granita s-a deplasat si s-a ascuns în padurile de frontiera.

Generalul de armata I.I. Fediuninski (pe atunci colonel, comandantul corpului de armata 15 infanterie din armata 5) marturiseste ca a scos patru regimente din componenta diviziilor 45 si 62 infanterie "în paduri, mai aproape de granita" (S-au ridicat la alarma, pag. 12).

Celelalte 114 divizii ale Primului esalon strategic se aflau în adîncimea teritoriului regiunilor de la frontiera vestica si puteau sa avanseze spre granita. Ne intereseaza un lucru: cîte din cele 114 divizii au început deplasarea spre granita sub acoperirea linistitorului comunicat TASS? Raspuns: TOATE! La 12-15 iunie, Regiunea militara de Vest a primit un ordin: toate diviziile situate în adîncime sa înainteze mai aproape de frontiera de stat". (A. Grîlev, V. Hvostov, Kommunist, 1968, Nr.12, pag.68). La aceste 114 divizii ale Primului esalon strategic, adaugam 77 divizii din Al doilea esalon strategic, care, dupa cum stim deja, au început si acestea sa se deplaseze spre vest sau se pregateau s-o faca.

Asadar, 13 iunie 1941 înseamna începerea celei mai mari deplasari de trupe din întreaga civilizatie. Sa luam din nou comunicatul TASS din 13 iunie si sa-l recitim cu atentie. Comunicatul TASS nu vorbeste numai despre intentiile Germaniei (istoricii îsi concentreaza atentia asupra acestei parti introductive a comunicatului), dar si despre actiunile Uniunii Sovietice (istoricii nu socotesc interesanta aceasta parte a comunicatului).

"Zvonurile precum ca URSS se pregateste de razboiul cu Germania sunt mincinoase si provocatoare… concentrarile de vara ale rezervelor Armatei Rosii desfasurate acum si manevrele actuale nu au alt scop decît instruirea rezervistilor si verificarea muncii aparatului feroviar, desfasurate, dupa cum se stie, în fiecare an, iar ca sa-ti închipui ca aceste masuri sunt dusmanoase Germaniei este absurd." Comparînd aceasta declaratie cu ceea ce s-a petrecut în realitate, vom descoperi o oarecare neconcordanta între vorbe si fapte.

În comunicatul TASS se spune: "verificarea muncii aparatului feroviar". Ne permitem sa punem la îndoiala afirmatia. Transferul trupelor sovietice a început în februarie, în martie s-a întetit, în aprilie-mai a atins dimensiuni grandioase, iar în iunie a capatat un caracter cu adevarat general. La deplasare n-au participat diviziile care se aflau deja în apropierea granitei, cele care se pregateau pentru incursiunea în Iran si cele care au ramas în Extremul Orient. Concentrarea maxima a trupelor sovietice la granita germana se planifica pentru zece iulie (Generalul de armata S.P. Ivanov, Perioada initiala a razboiului, pag. 211). Aproape jumatate de an traficul feroviar a fost paralizat de transportul în secret al trupelor, în prima jumatate a anului 1941, planul de stat a fost dat peste cap la toti indicatorii, în afara de cei militari. Principala cauza a fost transportul, a doua-mobilizarea secreta a populatiei masculine în armatele nou formate. A denumi caderea planului de stat "verificare" nu e chiar corect. Desigur, nu este vorba de verificare, în comunicatul TASS se vorbeste despre "exercitii obisnuite", însa maresalii, generalii si amiralii sovietici infirma acest lucru:

Generalul-maior S. lovlev: "Caracterul neobisnuit al concentrarilor, neprevazute de planurile pregatirii de lupta, îngrijora pe oameni" (V7/, 1960, Nr. 9, pag.56).

Vice-amiralul LI. Azarov: "De obicei, exercitiile se desfasurau mai catre toamna, dar acum începusera în mijlocul verii" (V7/, 1962, Nr. 6, pag.77).

Generalul-colonel LI. Liudnikov: "De obicei, rezervistii sînt chemati dupa strîngerea recoltei… În 1941 aceasta regula a fost încalcata" (V7/, 1966, Nr. 9, pag. 66).

Generalul de armata M.I. Kazakov se afla în acel moment la Marele Stat-Major si l-a întîlnit personal pe general-locotenentul M.F. Lukin si pe alti comandanti de armate, care se îndreptau catre granita vestica. Generalul

Kazakov este categoric: "clar ca nu mergeau la manevre" (Deasupra hartii luptelor de demult, pag 64).

Sa observam ca toti maresalii si generalii folosesc expresia "sub motivul unor exercitii". Exercitiile sunt doar un pretext ca sa se ascunda adevaratul scop al regruparii si concentrarii trupelor sovietice. Nimeni însa nu spune care este adevarata cauza. La patru decenii de la terminarea razboiului, scopul acestui transfer urias de trupe ramîne la fel: secret de stat.

Trupele sovietice n-au ocupat cîmpuri largi, favorabile pentru înaintarea inamicului, ci s-au ascuns în paduri, exact ca si trupele germane, care se pregateau de ofensiva.

Poate ca toate aceste masuri constituie doar o demonstratie de forta. Nu. O asemenea demonstratie trebuie vazuta de inamic. Armata Rosie, dimpotriva, nu si-a demonstrat, ci a încercat sa-si ascunda pregatirile. Chiar comunicatul TASS n-a fost dat ca sa sperie inamicul, ci ca sa-l linisteasca.

Este uimitor cum în aceleasi zile armata germana a facut acelasi lucru: s-a deplasat spre granita, s-a ascuns în paduri, însa deplasarea era greu de ascuns. Avioanele de cercetare sovietice zburau, "din greseala", deasupra teritoriului german. Nimeni nu le dobora. Deasupra teritoriului german nu zburau numai piloti obisnuiti, ci si comandanti de rang înalt. Comandantul diviziei 43 aviatie de vînatoare din Regiunea militara speciala de Vest, generalul-maior de aviatie G.N. Zaharov, se uita la trupele germafle de sus: "Aveai impresia ca în adîncimea unui teritoriu urias, a luat nastere o miscare care era frînata chiar la granita, sprijinindu-se pe aceasta ca pe o bariera nevazuta, si fiind gata-gata sa tâsneasca înainte". (Povestiri despre avioanele de vînatoare, pag. 43).

Este interesant ca si aviatorii germani zburau deasupra teritoriului sovietic, tot "din greseala", nici acestia nu erau doborîti si vedeau cam acelasi tablou! în vechile arhive captura de razboi am gasit impresiile unui pilot german, care descrie trupele sovietice exact cu aceleasi cuvinte! Istoricii germani au facut mai mult ca sa înteleaga sensul celor petrecute în iunie 1941. Nu citez intentionat documentele germane, ca sa nu repet ceea ce s-a spus în Germania. Subliniez numai ca vorbele ofiterilor, generaIilor si maresalilor sovietici se potrivesc în totalitate cu ceea ce spunea spionajul german înainte de 22 iunie 1941: Fluxul gigantic al Armatei Rosii se îndrepta spre frontiera vestica.

Exista multe alte surse independente si toate spun acelasi lucru. Unul din loctiitorii constructorului de avioane A.N. Tupolev, G. Ozerov, se afla împreuna cu Tupolev si cu tot grupul de proiectanti în închisoare. Cartea lui Ozerov a fost scrisa în Uniunea Sovietica si raspîndita în Samizdat, adica ocolind cenzura. De aici a ajuns în Occident si a fost publicata în Germania Federala. Chiar si în închisorile sovietice se simtea sinistrul ritm al giganticei deplasari a Armatei Rosii spre frontiera vestica. "Cei care traiesc în vile, pe marginea soselelor Bielorusiei se plîng ca noaptea nu pot sa doarma; trec în goana esaloane cu tancuri si tunuri" (Hangarul lui Tupolev, pag.90).

Dupa publicarea primelor mele articole pe aceasta tema, am primit multe scrisori. Cîndva le voi tipari într-o carte separata. Chiar si fara nici un comentariu acestea redau tabloul colorat al deplasarii trupelor sovietice spre vest. îmi scriu oameni de diferite nationalitati, cu diferite destine. Sunt printre ei: estonieni, evrei, polonezi, moldoveni, rusi, lituanieni, germani, unguri, letoni, ucrainieni, români, în acel moment toti acestia se aflau în teritoriile "eliberate". Apoi razboiul i-a împrastiat în toate colturile lumii. Vin scrisori din Australia, Statele Unite, Franta, Germania, Argentina, din Germania Federala si chiar… din Uniunea Sovietica. Am primit o scrisoare din Canada, de la un fost soldat al Armatei eliberatoare, în 1941 era în Armata Rosie, s-a deplasat la granita, s-a ascuns cu regimentul sau în padurile din preajma frontierei, acolo l-a prins razboiul. A urmat prizonieratul, miscarea rusa de eliberare, iarasi prizonieratul, fuga si ani lungi sub nume straine în tari straine. Soldatul mi-a aratat cîteva carti ale fostilor combatanti ai Miscarii ruse de eliberare care, printr-o minune, au scapat teferi din razboi. Este interesant ca toti acesti autori îsi încep cartile din momentul pornirii deplasarilor secrete spre frontiera.

În afara de arhivele secrete, exista un numar suficient de mare de publicatii oficiale, printre care istorii ale regiunilor militare sovietice, ale armatelor, corpurilor de armata si diviziilor.

Oricine este interesat de aceasta problema poate gasi în scurt timp sute si mii de informatii de tipul: "înaintea razboiului, în conformitate cu indicatiile Marelui Stat-Major al Armatei Rosii, unele mari unitati ale Regiunii militare speciale de Vest au început sa se deplaseze la frontiera de stat" (Regiunea militara bielorusa decorata cu ordinul "Steagul Rosu", pag.88).

Dar daca cineva considera ca aceste surse nu sunt de încredere, exista o confirmare care nu poate fi pusa la îndoiala: însasi istoria razboiului. Distrugînd Primul esalon strategic si rupînd apararea, unitatile germane avansate s-au lovit prin surprindere de noi divizii, corpuri de armata si armate (de exemplu, armata 16 la sepetovka, la sfîrsitul lui iunie), despre existenta carora comandantii germani nici nu banuiau, întreg planul blitz-krieg-ului s-a construit pe baza ideii distrugerii fulgeratoare a trupelor sovietice care se afla pe granita; însa executând acest plan, armata germana a descoperit în fata sa un nou zid de armate, care se deplaseaza de pe Volga, din Caucazul de Nord, din Ural, Siberia, Zabaikal si Extremul Orient. Numai pentru o singura armata este nevoie de mii de vagoane. Aceasta trebuia îmbarcata, trebuia sa se încarce armament, utilaj greu si de transport, provizii si duse peste mii de kilometri. Daca armatele germane au întîm-pinat armatele siberiene din Ural, din Zabaikal la începutul lui iunie, &ˆnseamna ca transmutarea lor la vest n-a început la 22 iunie, ci mai devreme.

Odata cu masarea trupelor sovietice la frontiera a început si mutarea flotei. "Flota baltica a iesit din partea rasariteana a Golfului Finic în ajunul razboiului" (Poporul estonian în Marele Razboi pentru Apararea Patriei 1941–1945, vol.l, pag.43). Sa ne uitam pe harta. Daca flota a iesit din partea rasariteana a Golfului Finic, exista o singura cale de deplasare-spre apus. Sigur, flota nu mergea la exercitii: "Flota avea sarcina sa actioneze activ asupra comunicatiilor maritime ale inamicului" (idem). Lucru de mirare: înca nu este razboi, Stalin nu stie înca de faptul ca Hitler îl ataca, însa flota sovietica a iesit din baze, avînd o sarcina de lupta: acˆtiuni ofensive active! Concomitent cu transferul trupelor, s-a desfasurat o intensa rebazare a aviatiei. Diviziile si regimentele de aviatie au fost mutate pe timp de noapte pe aerodromuri care se aflau la 10 km de granita. Aviatia avea în dotare cele mai noi avioane.

Generalul-colonel L.M. Sandalov: "Pe data de 15 iunie vom începe sa primim tehnica de lupta noua. Regimentele de aviatie de vînatoare Kobrinski si Prujanski vor primi distrugatoare Iak-1, dotate cu tunuri, regimentele aviatiei de asalt-avioane IL-2, aviatia de bombardament-Pe-2". (Pe directia Moscovei, pag.63). Amintim cititorului ca regimentele de avioane de vînatoare ale vremii aveau 62 de avioane fiecare, cele de asalt-63 iar cele de bombardament-60. Prin urmare, numai într-o divizie (divizia 10 de aviatie mixta) se astepta îh acel moment sosirea a 247 avioane de ultimul tip. Generalul declara ca într-adevar divizia a început sa primeasca tehnica de lupta, însa vechile avioane au ramas în divizie. Astfel, divizia s-a transformat într-un gigantic organism de lupta, care numara cîteva sute de avioane. Documentele de arhiva arata ca asa s-a întimplat peste tot. De exemplu, divizia 9 mixta, aflata alaturi, avansata si ea spre frontiera, avea 176 avioane MiG-9 de ultimul tip, de asemeni cîteva zeci de Pe-2 si IL-2. si noua tehnica sosea în continuare.

În dimineata de 22 iunie, acelasi Front de Vest a primit ordinul sa ia în primire pe aerodromul Orsa 99 de avioane MiG-3 (.Comandamentul si statul-major al Armatei sovietice în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941–1945, pag.4l). Daca au primit ordinul sa le ia în primire îh dimineata de 22 iunie, înseamna ca în seara de 21 iunie avioanele erau gata de expediere.

Maresalul de aviatie A.A. Novikov declara ca la 2 iunie Frontul de Nord (unde el era comandant V.V.S.[34], cu gradul de general-maior de aviatie) a primit un esalon de avioane de vînatoare MiG-3 (VJJ, 1969, Nr. l, pag.6l).

În afara de avioane de vînatoare erau trimise în flux continuu tancuri, artilerie, munitie, combustibil. "În zorii zilei de 22 iunie la statia sauliai a venit pentru descarcare un esalon al unui regiment de artilerie grea" (Batalia pentru Leningrad, 1941-1944, pag. 22). Esalonul nu e singurul, fireste, si nu are numai tunuri. Iata ceva despre camioane. "La sfîrsitul lui iunie 1941, pe caile ferate au stationat 1320 trenuri cu camioane" (VJJ/, 1975, Nr. l, pag.81). Trupele germane au atacat pe 22 iunie, iar la sfirsitul lui iunie stationau deja în zona frontului un numat foarte mare de esaloane cu camioane. Greutatea standard a unui esalon militar era atunci de 900 de tone (45 de vagoane de douazeci tone fiecare). Daca în fiecare vagon se afla un camion, înseamna ca asteptau 59-400 de camioane, însa adesea, în conditiile în care nu se prevede atacul inamicului (iar atacul nu se prevedea) încarcarea lor se facea în felul urmator: rotile din fata ale camionului se pun în cutia camionului precedent, iar în cutia sa se pun rotile urmatorului s.a.m.d. Astfel, într-un esalon se încarca mai multe camioane. Cineva a avut ideea sa adune, înainte de razboi, acest mare numar de vagoane si de camioane, a încarcat camioanele în vagoane si le-a trimis la frontiera vestica. Este clar ca acest proces a început înainte de razboi, însa n-au mai reusit sa descarce vagoanele… Prin apropiere trecea fluxul neîntrerupt al esaloanelor cu munitie. Krasnaia zvezda din 28 aprilie 1985 remarca: "în seara de 21 iunie 1941, comandantului sectorului feroviar al statiei Liepai i s-a comunicat: -Veti primi o garnitura speciala cu munitii. Trebuie trimisa la destinatie cu prima urgenta.-" Pe atunci Liepai se afla foarte aproape de granita, iar esalonul era în tranzit, adica se deplasa spre granita.

Pe toate fronturile, munitiile se aflau în vagoane de cale ferata, ceea ce se face de obicei înaintea ofensivei în adîncime. Într-un razboi defensiv este mai simplu, mai sigur si mai ieftin sa amplasezi munitiile pe linii dinainte pregatite. Consumînd munitia pe prima linie, trupele se vor retrage lesne pe a doua linie, unde munitiile sunt pregatite dinainte, apoi se vor retrage pe a treia linie s.a.m.d. Este însa foarte scump si periculos sa ai munitia în miscare pe timpul defensivei… "Numai la halta Kali-novka, Frontul de Sud-Vest avea 1500 de vagoane cu munitie" (G.A. Kumanev, Feroviarii sovietici în anii Marelui Razboi pentru Apararea Patriei (1941-1945), pag. 36).

Am multe materiale care relateaza despre salvarea esaloanelor cu munitie în 1941. Desigur ca nu toate au reusit sa se salveze.

Generalul-colonel de artilerie LI. Volkotrubenko declara ca, în 1941, numai Frontul de Vest a pierdut 4216 vagoane cu munitie (VIJ, 1980, Nr.5, pag.71). Însa erau cinci fronturi, nu doar unul. Nu numai frontul de Vest si-a pierdut vagoanele cu munitii. Sa încercam sa estimam cantitatea de munitii de pe toate fronturile, care a cazut în mîinile inamicului fara a mai putea fi salvata. La mijlocul lui iunie, sub acoperirea Comunicatului TASS, toata aceasta cantitate se deplasa încet-încet spre granita.

Maresalul Uniunii Sovietice, S.K. Kurkotkin, declara ca la începutul lui iunie "guvernul sovietic, la propunerea Marelui Stat Major, a confirmat planul de deplasare a 100 de mii de tone combustibil din zona interioara a tarii" (.Spatele Frontului Fortelor Armate în Marele Razboi pentru Apararea Patriei 1941-1945, pag.59). Dupa toate probabilitatile, în afara de aceasta decizie au existat si altele asemanatoare: "în nodurile feroviare si chiar între statii s-au adunat în jur de 8500 de cisterne cu combustibil" Qdem, pag.173). Chiar daca s-au folosit cele mai mici cisterne, de 20 de tone, avem de-a face nu cu o suta de mii de tone, ci cu mult mai mult. Cisterna de baza, în 1940, avea însa 62 de tone, nu 20. Iar aceste 8500 de cisterne sunt doar cele care se aflau în statii asteptînd sa fie descarcate în primele zile ale razboiului. Trebuie luat în considerare si faptul ca o parte au fost distruse de aviatia inamicului în chiar primele clipe ale razboiului.

Generalul-colonel I .V. Boldin (pe atunci general-locotenent, loctiitor al comandantului Frontului de Vest) declara ca armata 10 (cea mai puternica de pe Frontul de Vest) avea rezerve suficiente de combustibil în depozite si în cisternele de pe calea ferata, dar în primele ore ale razboiului a pierdut tot (Pagini din viata…, pag.92).

În preajma razboiului, toata aceasta masa de cisterne a fost deplasata spre granita odata cu trupele, tehnica de lupta, munitia…

Cînd vorbim despre cauzele înfrângerilor Armatei Rosii în perioada de început a razboiului, o uitam pe cea principala: Armata Rosie se afla în vagoane. Orice cercetator poate sa gaseasca mii de stiri de felul urmator:

"În momentul începerii razboiului, jumatate din esaloanele diviziei 64 infanterie se aflau pe drum" (VIJ, 1960, Nr.9, pag.56).

"Razboiul a gasit o mare parte din unitatile armatei 21 în esaloane împrastiate pe liniile ferate, pe un spatiu urias, de la Volga la Nipru" (La chemarea Patriei. Drumul de lupta al armatei 6 de garda în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, pag.5).

"Razboiul a surprins corpul 63 infanterie pe drum. Numai primele esaloane au reusit sa ajunga pe 21 iunie în statiile Dobrus si Novo-Belita, unde trebuiau descarcate. Urmatoarele au sosit separat, înainte de primele zile ale lui iulie, în diferite statii de lînga Gomei. Iar o parte dintre unitatile corpului, de exemplu, toate regimentele diviziei 53 infanterie, în afara de 110 infanterie si 36 artilerie, n-au mai ajuns la Gomei si au fost îndreptate spre nord" (VIJ, 1966, Nr.6, pag.17).

Generalul de armata S.P. Ivanov (pe atunci colonel, seful sectiei operative a statului-major al armatei 13) povesteste despre divizia 132 infanterie a general-maiorului SS Biriuzov:

"Inamicul a atacat prin surprindere esalonul cu care se deplasau spre front o parte din fortele diviziei si statului-major al acesteia. A trebuit sa intram în lupta direct din vagoane si de pe platforme" (Krasnaia zvezda, 21 august, 1984).

Maresalul Uniunii Sovietice SS Biriuzov (pe atunci general-maior, comandant al diviziei 132 infanterie): "în chiar ultimul moment, ne-au inclus în componenta corpului 20 mecanizat. N-am vazut nici pe comandant, nici pe seful de stat-major al corpului si, la drept vorbind, nu stiam nici macar unde se afla punctul de comanda. La stînga noastra actiona divizia 137 infanterie, sub comanda colonelului I.T. Grisin. Aceasta venise din Gorki… Vecinul nostru din dreapta a fost aruncat în lupta ca si noi: direct din vagoane, cînd esaloanele nu ajunsesera înca la locul de destinatie" (.Cînd bubuiau tunurile, pag.2).

Generalul de armata SM. stemenko (pe atunci colonel al directiei operative a Marelui Stat-Major): "Esaloanele cu trupe merg spre vest si spre sud-vest într-un sir compact. Cînd unul, cînd altul dintre noi eram trimisi la statiile de descarcare. Complexitatea si caracterul schimbator al situatiei ne obliga adesea sa întrerupem descarcarea si sa trimitem esaloanele în cu totul alta statie. S-a întîmplat ca statul-major si comandamentul erau debarcate într-un loc, iar regimentele în altul, la distanta considerabila" (Mare/e Stat-Major în anii razboiului, pag.30).

Generalul-colonel A.S. Klemin spune despre începutul lui iulie: "Pe calea ferata se aflau 47.000 de vagoane cu încarcatura militara" (V7/, 1985, Nr.3, pag.67).

S-ar putea presupune ca toate acestea au fost încarcate dupa 22 iunie si trimise pe front. Presupunerea este însa gresita. Dupa 22 iunie, fronturile cereau numai vagoane goale, ca sa care marea cantitate de armament, munitie, combustibil si alte provizii de razboi, care se afla deja concentrata la frontiera.

Ca sa ne imaginam tragismul situatiei, merita sa-l amintim pe generalul M.F. Lukin. El, fiind comandant de armata, lupta deja la sepetovka, iar statul-major al armatei sale se afla înca în Zabaikalie. Esaloanele armatei lui erau împrastiate pe mii de kilometri. Apoi a venit statul–major, dar batalionul de transmisiuni se mai gasea înca pe drum.

Astfel de situatii apareau pretutindeni: la o statie era debarcat statul-major, care nu avea trupe, la alta trupele, care n-aveau stat-major. si mai rau era cînd esalonul nu se oprea în statie, ci în cîmp. Un batalion de tancuri este o forta uriasa. Dar aflat în esalon este lipsit de aparare. Daca razboiul prinde un esalon cu tehnica grea într-un loc unde nu exista mijloace de descarcat, nu mai ramîne decît ca esalonul sa fie distrus sau parasit.

Nici acele divizii, care se aflau în Primul esalon strategic si se deplasau spre granita în mars, nu se aflau într-o situatie mai buna. Diviziile în coloana de mars sunt o tinta perfecta pentru aviatie, întreaga Armata Rosie era o tinta perfecta.

Multi vedeau deplasarea trupelor sovietice, totusi fiecare vedea numai o parte. Putini îsi reprezentau adevarata sa anvergura. Spionajul german considera ca are loc o sporire gigantica a puterii militare, dar el nu vedea decît Primul esalon strategic, fara sa banuiasca faptul ca exista si un Al doilea (si Al treilea, despre care vom vorbi mai departe). Cred ca multi generali si maresali sovietici, exceptîndu-i pe cei aflati în posturi cheie sau implicati direct în acest transfer, nu-si imagineaza dimensiunea reala a transferului si, prin urmare, nu-si dau seama de importanta sa. Tocmai de aceea, multi dintre ei vorbesc atît de calm despre acesta. Necunoasterea situatiei de ansamblu si a anvergurii reale a concentrarii trupelor sovietice nu e deloc întîmplatoare. Stalin a luat masuri draconice de mascare. Comunicatul TASS este una dintre aceste masuri. Transferul trupelor nu putea fi ascuns, dar mai importante erau dimensiunea si destinatia acestuia. Stalin le-a ascuns fata de întreaga tara, fata de spionajul german si chiar fata de generatiile viitoare. General-colo-nelul de aviatie A.S. lakovlev (pe atunci referent personal al lui Stalin) arata ca "la sfîrsitul lui mai sau începutul lui iunie", la Kremlin a avut loc o consfatuire pe teme de mascare (Scopul vietii, însemnarile unui constructor de avioane, pag.252). Am vazut deja unele masuri pe care le-au luat generalii sovietici: trupelor li se spunea ca merg la exercitii, desi corpul de comanda întelegea ca nu este vorba despre asa ceva. Cu alte cuvinte, a avut loc o dezinformare voita a trupelor. În acelasi timp, comandamentul german facea si el acelasi lucru: în cadrul trupei circulau zvonuri despre o debarcare în Marea Britanic, multi stiau chiar si denumirea operatiunii – "Leul de mare"; aparusera traducatorii de limba engleza etc.

Se cuvine sa amintim ca dezinformarea propriilor trupe se face numai înaintea unei operatiuni ofensive, ca sa-ti ascunzi fata de inamic intentiile, momentul si directia loviturii principale, în razboiul defensiv sau înainte de începerea lui nu trebuie sa-ti înseli trupele, în fata ofiterilor si soldatilor se afla o singura sarcina: hotarul tau, nici un pas înapoi! Sa pieri, dar sa nu lasi dusmanul sa treaca! Faptul ca soldatii si comandantii sovietici au fost înselati este o dovada a pregatirii pentru ofensiva. Daca s-ar fi pregatit defensiva, ar fi trebuit sa li se spuna trupelor: da, fratilor, situatia e tensionata, orice se poate întîmpla, sa mergem sa sapam transee. Ca sa ne facem o idee despre secretul pastrat asupra transferului de trupe, aduc doar unul dintre multele exemple.

Maresalul Uniunii Sovietice, M.V. Zaharov: "La începutul lui iunie, seful VOSO[35] din Regiunea militara Odesa, colonelul P.I. Rumiantev, a trecut pe la mine (eram pe atunci seful statului-major al Regiunii) si mi-a raportat în secret ca în ultimele zile prin statia Znamenka trec mai multe "Annuska" în directia Rostov si sunt debarcate în raionul Cerkass. În limbajul VOSO, termenul "Annuska" desemna o divizie. Peste doua zile, am primit un mesaj cifrat din Cerkass, purtînd semnatura loctiitorului comandantului trupelor din Regiunea militara nord-caucaziana, M.A. Reiter, în care solicita sa ocupe cîteva baraci pentru materiale ale Regiunii noastre în scopul depozitarii bunurilor trupelor venite în acest raion din Caucazul de Nord. Întrucît statul-major al Regiunii n-a fost informat despre respectiva concentrare de trupe, am telefonat la Directia operativa a Marelui Stat-Major. La telefon a raspuns loctiitorul sefului Directiei, A.F. Anisov. Comunicîndu-i despre mesajul cifrat primit de la M.A. Reiter, l-am rugat sa ma lamureasca despre ce-i vorba. Anisov mi-a raspuns ca mesajul cifrat al lui Reiter trebuie imediat distrus si ca acestuia îi vor fi date indicatiile necesare de catre Marele Stat-Major, iar statul-major al Regiunii nu trebuie sa se amestece în aceasta chestiune" (Voprosî istorii, 1970, Nr.5, pag.42).

Maresalul Zaharov mai arata ca nici comandantul Regiunii Odesa, generalul-colonel I.T. Cerevicenko, nu stia nimic despre acele "Annuska". Întotdeauna trupele sovietice se transfera respectînd anumite masuri de precautie, cum ar fi, de pilda, secretul intentiilor, însa totul are o limita. Comandantul unei regiuni militare, îndeosebi al unei regiuni de frontiera, si seful statului-major al acesteia sunt oameni cu puteri depline. Ei raspund de tot ce se petrece pe teritoriul aflat sub controlul lor. Dati-mi orice alt exemplu în care comandantul regiunii si seful sau de stat-major nu stiu ca pe teritoriul lor sunt concentrate alte trupe! si iata ca, în situatia cînd comandamentul Regiunii Odesa a aflat întîmplator despre concentrarea unor trupe pe teritoriul Regiunii, Marele Stat-Major (care era comandat de G.K. Jukov) cere sa se uite informatia primita si sa se distruga cifrul secret pe care-l stia numai seful de stat-major al Regiunii.

Am spus mai înainte ca în arhivele sovietice sunt foarte multe documente interesante despre aceasta perioada; si totusi, ceea ce a fost mai interesant nu a ajuns niciodata în arhiva sau a fost distrus.

Urmele distrugerii se vad în arhive. De exemplu, pe o pagina începe o propozitie, dar urmatoarea pagina lipseste, uneori si urmatoarele sute de pagini. Acest mesaj cifrat, distrus în Regiunea Odesa, este numai una din dovezile afirmatiilor mele.

Este interesanta comportarea general-locotenentului M.A. Reiter în situatia data. Max Reiter este un neamt disciplinat, înca din primul razboi mondial fiind colonel la statul-major al armatei ruse. stie sa pastreze secretele, însa chiar el, loctiitorul comandantului Regiunii Cauca-zului de Nord, aflîndu-se cu "Annuska" pe teritoriul unei alte regiuni militare, considera absolut normal sa ia legatura cu seful local egal cu el în rang si sa-i ceara permisiunea (fireste, printr-un mesaj cifrat) sa faca ceva. Dar cei de la Marele Stat-Major îl pun rapid la punct, încît nu mai trimite alte mesaje asemanatoare. Iata si alte exemple:

Generalul-colonel L.M. Sandalov examineaza în raionul Brest constructia dispozitivelor de aparare de pe granita si descopera cu uimire ca DOT-urile se construiesc atît de aproape de granita, încît pot fi vazute de partea germana, îsi exprima nedumerirea fata de V.I. Ciuikov, acest viitor vulpoi al Stalingradului, care ofteaza (prefacut, fireste): "mare pacat, dar chiar asa stau lucrurile, nemtii observa constructiile noastre defensive" (Pe directia Moscovei, pag.53). Guderian a început razboiul chiar de pe celalalt mal al rîului si povesteste ca a vazut totul foarte bine: DOT-urile se construiau zi si noapte. Nici chiar Sandalov, nici Ciuikov, nici altcineva nu vor ordona sa se opreasca lucrul si sa fie mutat santierul la cîtiva kilometri mai în spate, pentru ca inamicul sa nu vada situarea exacta a cuiburilor de foc si directia ambrazurilor.

Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, remarca în 1940 acelasi tablou, într-o alta regiune. Se construiesc raioane fortificate (UR-uri) "chiar în fata nemtilor". santierele erau înconjurate de niste zaplazuri. "Toate aceste zâplazuri îmi aminteau de frunzele de vita-de-vie de pe statuile antice.

– Ce credeti, am întrebat pe unul din sefii unui santier, nemtii banuiesc ce se construieste aici, pe malul rîului de frontiera, dincolo de aceste zaplazuri?

– Fara îndoiala! a raspuns acesta, fara sa sovaie. Greu ar fi sa nu banuiasca scopul constructiei noastre.

Am chibzuit: un astfel de analfabetism tactic al celor care au ales locul pentru DOT-uri, poate fi calificat cu indulgenta drept daunator. Uite asa s-au petrecut lucrurile în acele timpuri" (V7/, 1976, Nr.l, pag.34).

Da. În 1938 ai fi fost împuscat pentru astfel de actiuni, însa în 1940-1941, în toate regiunile militare vestice, se construiau de zor asemenea fortificatii, fara ca nimeni sa se teama si fara ca NKVD sa se amestece. De ce? "Demonstratia vadita a lucrarilor defensive", defineste Bagramian aceste constructii si adauga ca "planul constructiei a fost confirmat de conducerea superioara". Comandantul regiunii raspunde personal de raioanele fortificate. Cine este acest idiot care aproba un asemenea plan? în acel moment-G.K. Jukov. Acelasi Jukov, care a fost stralucitul comandant de osti al celui de-al doilea razboi mondial. Acelasi Jukov, care n-a suferit nici o înfrîngere militara. Acelasi Jukov, care abia se întorsese din Mongolia, unde a construit în mod demonstrativ fortificatii defensive si apoi a lovit prin surprindere armata 6 japoneza. Acelasi Jukov, care peste cîteva luni avea sa devina seful Marelui Stat-Major si sa introduca reguli draconice de pastrare a secretului în cazul transferului trupelor; "demonstratia vadita a lucrarilor defensive" va continua însa la frontiera, ba chiar va lua amploare.

Este interesanta comportarea lui Bagramian în aceasta situatie. Bagramian este un vulpoi siret pe care nu-l poate naste decît speta umana, dar totodata un comandant talentat. În timpul razboiului a facut cea mai stralucita cariera din toata Armata Rosie. A început razboiul fiind colonel, l-a terminat ca general de armata, ocupînd o functie care îi dadea dreptul sa primeasca titlul de Maresal al Uniunii Sovietice. si a primit acest titlu. În situatia data, Bagramian executa ordinul personal al lui Jukov, actionînd ca subordonat si prieten. Bagramian nu s-a apucat sa tipe ca santierele sa-si înceteze activitatea. Ar fi putut ca, întîlnindu-l pe Jukov, sa-i spuna: "Gheorghi Konstantinovici, e necaz mare! Idiotii construiesc fortificatiile chiar pe granita, fortificatiile costa milioane, iar artileria inamicului le poate desfiinta din prima clipa a razboiului, fiindca stie pozitia fiecarui DOT! Te împusca si pe tine, ma împusca si pe mine pentru asta!" însa Bagramian n-a început sa tipe. sau sa bata din picior. La 22 iunie, chiar asa s-a si întîmplat. Fortificatiile au fost devastate, dar Stalin nu i-a împuscat pe Bagramian si Jukov, dimpotriva, i-a înaintat în functie. Rezulta ca aceasta constructie a fost facuta pentru ca inamicul sa o vada. N-a fost o idiotenie, nici analfabetism strategic, ci cu totul altceva.

"Prietenii" Uniunii Sovietice au declarat ca trupele sovietice n-au sapat transee pentru ca Stalin a facut totul ca sa nu provoace din întîmpîare razboiul, însa un transeu obisnuit nu se compara cu fortificatiile din beton armat. Stalin construieste la modul demonstrativ o zona defensiva si nu se teme ca aceasta va constitui un obiectiv pentru atacul german. De ce n-a dat ordin trupelor sa sape transee în loc sa se ascunda în paduri?

Ce contrast straniu! Demonstratii defensive la granita si distrugerea mesajului cifrat la statul-major al regiunii militare, însa acestea sunt fetele aceleiasi medalii. Asa lucra Jukov înainte si asa va lucra si de acum încolo: va pregati intens defensiva în asa fel ca inamicul sa o vada si, în acelasi timp, va concentra în secret trupele în paduri, pentru lovitura decisiva. Loviturile lui Jukov au fost date întotdeauna prin surprindere.

La 13 iunie, Molotov l-a chemat pe ambasadorul german si i-a remis textul Comunicatului TASS (V. Hvostov si generalul-maior A. Grîlev, Kommunist, 1968, Nr.12, pag.68). În Comunicat se spune ca Germania nu vrea sa atace URSS-ul, URSS-ul nu vrea sa atace Germania, însa "forte dusmane URSS-ului si Germaniei sunt interesate în pornirea si desfasurarea razboiului", încearca sa le puna în conflict, raspîndind zvonuri provocatoare privind apropierea unui razboi, în Comunicat, aceste "forte dusmane" sunt precizate: "ambasadorul britanic la Moscova, domnul Cripss", "Londra" si "presa engleza".

Ar fi rezonabil sa presupunem ca la 13 iunie a avut loc la Londra întilnirea dintre ambasadorul sovietic I.M. Maiski si ministrul afacerilor externe al Marii Britanii, A. Eden. La întilnire Maiski arunca pe masa Comunicatul TASS, bate cu pumnul în masa^ pune piciorul în prag si cere îndepartarea ambasadorului Cripps, ca sa nu semene dezbinare între prieteni, între Stalin si Hitler. Sa se înceteze cu zvonurile provocatoare despre razboiul dintre Germania si URSS. În acest mod va imaginati aceasta întflnire? Gresiti. A fost cu totul altfel. La 13 iunie 1941 a avut loc cu adevarat o întîlnire între Maiski si Eden, dar Maiski n-a transmis Comunicatul TASS guvernului britanic, n-a batut din picior si nici cu pumnul în masa. ÎntUnirea s-a desfasurat într-o atmosfera amicala. S-a discutat o problema foarte serioasa: masurile pe care urma sa le ia Marea Britanic pentru a ajuta Armata Rosie, "daca în viitorul apropiat va izbucni un razboi între URSS si Germania". Printre masurile concrete: actiuni directe de lupta ale aviatiei britanice în interesul Armatei Rosii, livrari militare, coordonarea actiunilor comandamentelor celor doua tari (.Istoria celui de-al doilea razboi mondial. 1939–1945, vol.3, pag.352).

La 13 iunie diplomatia stalinista a pus bazele la ceea ce se va numi "coalitia antihiderista". In ceea ce priveste Marea Britanic, nimic de obiectat: Marea Britanic este în razboi împotriva cu Germania. Insa Uniunea Sovietica face un joc necinstit. Cu Germania este încheiat un pact de neagresiune si, imediat dupa aceasta, un acord de prietenie. Daca guvernul sovietic considera ca aceste documente nu mai corespund situatiei nou create, trebuiesc anulate. Dar Stalin n-o face, el are încredere în prietenia cu Hitler, si demasca îh Comunicatul TASS pe cei care "doresc escaladarea razboiului." Concomitent, la Londra se pregateste o alianta militara cu inamicul Germaniei privind masuri concrete împotriva acesteia. Uimitor: nici o vorba despre vreun atac al Germaniei asupra URSS! Dincolo de tonul diplomatic, neutru, se ascund alte lucruri. Nu cu mult timp în urma, diplomatia sovietica a purtat convorbiri cu Germania privind Polonia: "daca asupra teritoriului Poloniei vor avea loc schimbari..". Acum a venit vremea cînd diplomatii sovietici au început sa foloseasca acelasi ton referindu-se la Germania. Este uimitor faptul ca în discutiile de la Londra ambele parti folosesc expresia: "daca va izbucni un razboi" în loc de "daca Germania va ataca".

Cu alte cuvinte, interlocutorii nu exclud faptul ca razboiul poate sa înceapa si în alt mod decît printr-o agresiune germana. La fel de interesant este si faptul ca, la discutiile de la Londra, URSS-ul este pus pe primul plan: "daca va izbucni un razboi între URSS si Germania". La fel se spune si în Comunicatul TASS: "zvonuri privind apropierea unui razboi între URSS si Germania". De ce sa nu se spuna invers, între Germania si URSS, daca se presupune ca Germania va fi agresorul?

Ni s-ar putea replica: ambasadorul sovietic poarta discutii fara stirea lui Stalin, depasindu-si astfel misiunea, la fel ca si acei generali care îsi aduc trupele la frontiera "fara sa-l anunte pe Stalin". Nu. Maiski însusi subliniaza ca, fiind trimis la Londra înca din 1932, a avut o întîlnire cu M.M. Litvinov. Comisarul poporului al afacerilor externe Litvinov îl previne pe I.A. Maiski ca nu va executa instructiunile sale, ci ale "unor instante mult mai înalte". Pe atunci, "mai înalt" nu era decît Molotov (seful guver­nului în care Litvinov era membru) si Stalin. În 1941, Litvinov fusese demis, ramasesera ca "instante mai înalte" Molotov si Stalin. Maiski a rezistat epurarilor si a ramas în postul sau foarte mult tocmai pentru ca n-a încalcat niciodata instructiunile "instantelor superioare".

Ca sa ne facem o imagine completa despre tovarasul Maiski si despre diplomatia sovietica îh general, trebuie sa adaugam ca, îhtorcîndu-se la Moscova dupa 11 ani de sedere la Londra, l-a însotit pe Stalin la întîlnirile cu Churchill si Roosevelt, cerînd sporirea ajutorului. Dupa aceea a scris cartea Cine l-a ajutat pe Hitler.

Din aceasta carte aflam ca Hitler n-ar fi putut începe al doilea razboi mondial, daca nu l-ar fi ajutat Marea Britanic si Franta. Mai departe, ambasadorul sovietic arunca vina pentru "nenumaratele jertfe si suferinte" pe umerii tarii care a propus ajutor militar si economic lui Stalin înca de pe 13 iunie 1941.

Comunicatul TASS are ca scop îndepartarea zvonurilor privind un razboi iminent între URSS si Germania. Stalin a luptat ferm cu aceste zvonuri, începutul lui iunie a însemnat o explozie subita de teroare la Moscova. Au cazut multe capete, unele foarte cunoscute.

Hitler se lovea de aceleasi probleme. E greu sa ascunzi pregatirile de razboi. Oamenii le vad, fac tot felul de presupuneri. La 24 aprilie, atasatul militar naval al Germaniei a trimis un comunicat alarmant la Berlin în care spune ca se lupta în zadar cu "zvonuri evident absurde privind un "razboi germano-sovietic". La 2 mai, ambasadorul Schulenburg raporteaza ca se lupta cu zvonurile, dar toti colaboratorii germani care vin din Germania nu aduc "numai zvonuri, dar si fapte care le confirma".

La 24 mai, seful departamentului presei straine din ministerul de propaganda al Germaniei, Karl Bohmer, fiind beat, a dezvaluit ceva în plus despre relatiile cu Uniunea Sovietica. A fost arestat imediat. Hitler s-a ocupat personal de aceasta problema si, dupa Goebbels, a dat "o importanta prea mare" acestui eveniment. La 13 iunie 1941, în ziua cînd s-a transmis Comunicatul TASS, Karl Bohmer a comparut în fata Instantei populare (cutremurator: instanta populara, exact ca în Uniunea Sovietica), declarînd ca spusele sale au fost o aiurare de om beat: fireste ca nu va fi nici un razboi între Germania si Uniunea Sovietica. Asta nu l-a salvat pe sarmanul B6hmer de o pedeapsa aspra, care s-a constituit într-o lectie pentru întreaga Germanie: nu va fi razboi! nu va fi razboi! si ca sa nu fie nici un fel de îndoiala, Ribbentrop a trimis la 15 iunie ambasadorilor sai telegrame strict secrete: se profileaza discutii importante cu Moscova. Ambasadorii trebuie sa comunice în mare secret De pilda, consilierul ambasadei germane de la Budapesta era obligat în mare secret sa anunte aceasta noutate presedintelui Ungariei.

Principiile dezinformarii sunt aceleasi pentru toti: daca nu vrei ca secretul sa fie aflat de inamic, ascunde-l si fata de prieteni. Iata ca, a doua zi dupa Comunicatul TASS, Germania întreprinde o dezinformare premeditata a propriilor diplomati si a aliatilor ei militari. stim, de asemenea, ca acelasi lucru a fost facut si de catre comandamentul superior sovietic.

Analizînd întunericul socialismului german si al celui sovietic, vom afla asemanari zguduitoare nu numai în lozinci, cîntece, ideologie, dar si în evenimentele istorice. În istoria national-socialismului exista un fapt foarte apropiat de Comunicatul TASS. La 8 mai 1940, radioul german a declarat ca Marea Britanic intentioneaza sa invadeze Olanda. Urmeaza lucrul cel mai interesant: informatiile potrivit carora doua armate germane ar fi transferate la granitele Olandei sunt "zvonuri absurde" puse în circulatie de "instigatorii britanici ai razboiului". Ce s-a întîmplat dupa aceea este bine cunoscut. Comunicatul german si cel sovietic se repeta, ambele, aproape cuvînt cu cuvînt. Principala idee: nu transferam trupe, e doar o nascocire a "instigatorilor britanici ai razboiului". stiu ca aceasta comparatie nu constituie o dovada, însa, în cazul dat, cele doua comunicate nu numai ca sunt asemanatoare, dar sunt aproape copii.

Dupa primele mele lucrari, istoricii sovietici au început sa vocifereze: da, mutarea trupelor sovietice a avut loc, însa istoricii sovietici au dat demult explicatii satisfacatoare (defensive) ale acestei actiuni, de aceea nu mai trebuie cautata alta explicatie, totul este clar.

Nu, fratilor! Nu este clar. Nimeni si niciodata n-a dat explicatii satisfacatoare. Tocmai lipsa unei explicatii a acestor actiuni mi-a atras atentia. Maresalii si generalii sovietici nu numai ca nu explica nimic, dar nici unul dintre ei n-a indicat vreodata numarul corect de divizii care au luat parte la aceasta miscare uriasa: 191! Niciunul dintre ei n-a indicat vreodata o cifra asemanatoare. Putem oare sa asteptam de la generali o explicatie satisfacatoare, daca ei nu o cunosc sau ascund cu buna stiinta adevarata anvergura a evenimentelor?

Un cunoscator al perioadei initiale de razboi, V.A. Anfilov, spune despre Regiunea militara speciala de vest: "Din raioanele interne ale Regiunii s-au transferat spre vest, în conformitate cu directiva narkom-ului de aparare, zece divizii de infanterie". (Fapta eroica eterna, pag.189). Tot el vorbeste despre Regiunea militara speciala Pribaltica: "S-au deplasat mai aproape de frontiera patru divizii de infanterie (diviziile 23, 48, 126, 128)".

Asa este, exista o multime de confirmari ca asa este. Însa în Regiunea militara Pribaltica nu s-au transferat la granita si diviziile 11 si 183 infanterie? Oare diviziile de tancuri si motorizate au ramas pe loc?

Unii maresali sovietici, inclusiv G.K. Jukov, afirma ca s-au deplasat 28 divizii de infanterie. Perfect adevarat. Dar nu complet. Maresalul Uniunii Sovietice AM. Vasilevski subliniaza ca cele 28 de divizii "au constituit numai începutul îndeplinirii unui plan de concentrare" (Cauza întregii vieti, pag.119). Cele 28 de divizii sunt doar începutul. Cunoastem ca a existat si o continuare, care a depasit cu mult începutul, însa, dupa ce spune cîte ceva, maresalul Vasilevski tace si nu mai aflam nici o cifra de la el.

Fara a fi multumit de explicatiile expertilor (de genul maresalului Vasilevski), am facut apel la memoriile generalilor si maresalilor care au luat parte la aceasta mare actiune sau care au condus-o. Aici am descoperit o maleabilitate uimitoare a istoricilor sovietici si a memoriilor, în a ocoli raspunsul. Exemple:

Comandantul trupelor Regiunii militare Odesa, generalul-colonel I .T. Cerevicenko, se afla între 9 si 12 iunie în Crimeea, unde primea trupele corpului special 9 infanterie. stim acest lucru de la Maresalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov (Voprosî istorii, 1970, Nr.5, pag.44). Ne vom mai referi la acest corp de armata. Nu era unul obisnuit si nu degeaba purta oficial denumirea de "special". Dar încercati sa gasiti barem un rînd al generalului I.T. Cerevicenko privind acest eveniment. Din cine stie ce motiv, generalul tace mîlc. Apropo, este vorba de acelasi Cerevicenko care primeste corpul de armata, dar nu stie ca pe teritoriul Regiunii lui este concentrata în secret o armata întreaga a general-locotenentului I.S. Konev si a loctiitorului acestuia, general-locotenentul Max Reiter.

I.S. Konev a devenit în timpul razboiului Maresal al Uniunii Sovietice. Am citit cartea lui în speranta de a gasi explicatia cum de a ajuns într-o regiune straina cu ale sale "Annuska" si de ce. Descoperim cu mirare ca maresalul ignora cu totul perioada initiala a razboiului. A preferat sa scrie despre anul '45, asa se si numeste cartea sa: Patruzeci si cinci. Ajungem la memoriile generalului de armata P.I. Batov; corpul sau de armata a fost întîm-pinat de generalul Cerevicenko în Crimeea. Dar, vai, Batov a lasat de o parte ceea ce era mai interesant! în acel moment, Batov era loctiitor al comandantului Regiunii militare Zacaucaz. Apare întrebarea: cum si pentru ce a venit în Crimeea în fruntea unui corp de armata autonom? De ce corpul se numea special? De ce unitatile si marile unitati ale corpului au facut exercitii de desantare rapida a trupelor, de îmbarcare a tehnicii de lupta pe navele de razboi ale flotei Marii Negre si de debarcare pe tarmul inamicului în scopul cuceririi si distrugerii instalatiilor petroliere? De ce în corpul special al lui Batov s-a dus o propaganda neobisnuita, chiar si dupa standardele Armatei Rosii, pentru "razboiul eliberator pe teritoriul inamicului"? De ce aceasta propaganda a fost condusa de catre reprezentanti ai Directiei generale de propaganda, sositi special de la Moscova? De ce la 13 iunie 1941 efectivul corpului special 9, pîna la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversatie ruso-române? Dupa îndelungate cautari vom gasi raspunsuri la toate aceste întrebari în alte surse, dar nu si în memoriile generalului Batov, care comanda acest neobisnuit corp de armata. Batov a trecut sub tacere de toata aceasta perioada.

Negasind raspunsuri la acest nivel, sa ne îndreptam atentia mai sus. Însa dintre cei care au cunoscut secretul în întregul sau – Stalin, Molotov, Malenkov, Beria, Timosenko si Jukov – n-a scris memorii decît Jukov. El a fost seful Marelui Stat-Major, adica a raspuns personal de dislocarea si transferul trupelor, asa încît fara permisiunea lui nici un batalion nu se putea misca din loc. În afara de aceasta, Jukov avea în subordine serviciul VOSO, altfel spus, tot ceea ce era legat de folosirea în scopuri militare a cailor ferate. Daca Jukov n-ar fi permis, nici un vagon cu încarcatura militara nu s-ar fi deplasat, în sfîrsit, orice Comunicat TASS în care era vorba despre Armata Rosie se pregatea la Marele Stat-Major, adica în biroul lui Jukov.

Jukov este singura sursa care a intrat în relatie cu întreg complexul de probleme tratate în acest capitol, în memoriile sale, era obligat ori sa ia asupra sa responsabilitatea transmiterii mincinosului Comunicat TASS, ori sa se delimiteze de acesta: ca au existat, chipurile, niste tovarasi iresponsabili cu functii superioare care au batut cu pumnul în masa sau care au dictat prin telefon Comunicatul fara sa cunoasca realitatea si fara sa se intereseze la Marele Stat-Major, daca are loc un transfer de trupe.

Sa deschidem volumul cenusiu de Amintiri si cugetari: nu descoperim nici amintiri, nici cugetari. Jukov evita raspunsurile. Cartea este scrisa ca si cum cititorul n-ar fi în toate facultatile mintale. "Da, spune Jukov, a existat un transfer de trupe". Dar nu spune care a fost scopul acestuia. Jukov ascunde si numarul trupelor. Uita sa spuna cine si cînd a luat hotarîrea unui transfer de trupe. Ramîne neclar de ce au coincis începerea transferului trupelor si transmiterea Comunicatului TASS, care respinge zvonurile privind transferul. Este vorba de o lipsa de coordonare între departamente? Sau dimpotriva?

În loc de cifre si explicatii, Jukov face o ampla descriere a transferului de trupe. Viclenia sa consta în faptul ca descrie transferul citîndu-l pe prietenul sau Bagramian, care pe atunci nu avea acces la secretele de stat. Ascultati-l pe Bagramian, care, la începutul razboiului, era doar colonel. Ascultati-l pe Bagramian, care era în Primul esalon strategic si nu avea dreptul sa cunoasca nici efectivul, nici destinatia celui de Al doilea esalon strategic. Aflîndu-se în Primul esalon strategic, Bagramian putea sa vada numai o parte a trupelor care veneau la granita. Astfel, prin aceasta descriere, Jukov scapa de obligatia de ne a spune adevarul. S-a folosit de citate din Bagramian, la fel ca si cum un astronaut, ajuns pe Luna, ar descrie luna folosind fragmente din romanele lui Jules Veme si Herbert Wells, care n-au ajuns niciodata acolo.

Drept cine i-a luat Jukov pe cititori? Daca am fi dorit sa aflam parerea lui Ivan Hristoforovici Bagramian, deschideam cartea acestuia. Fara îndoiala ca Bagramian scrie mult si bine, e un erudit, analiza e subtila, dar n-a planificat si n-a condus transferul trupelor din Al doilea esalon strategic. Jukov l-a planificat si l-a condus. Iar din cartea sa am fi vrut sa-i cunoastem parerea, am fi vrut sa privim lucrurile din punctul sau de vedere.

Manevra lui Jukov de a se ascunde în spatele lui Bagramian, încercarea de a ocoli raspunsurile sunt o confirmare a faptului ca nu totul este curat, ca ceva nu "merge", ca a fost nevoie sa se ascunda ceva, ceva ce se ascunde si dupa cincizeci de ani.

Multi vorbesc despre Comunicatul TASS si despre evenimentele care s-au petrecut în acea zi. Vorbesc însa numai cei care n-au avut acces la secretele celui de Al doilea esalon strategic. Cei care au avut acces tac sau se folosesc de marturiile altora. Au si de ce sa taca…

Iata bilantul acelei zile: în vorbe: "instigatorii britanici ai razboiului" vor sa împinga în razboi URSS si Germania; în fapt: Uniunea Sovietica poarta în secret convorbiri chiar cu "instigatorii razboiului" privind o alianta militara împotriva Germaniei, în vorbe: nu transferam trupe, în fapt: transferam atît de multe cît nimeni si niciodata nu a mai transferat, în vorbe: exercitii, în fapt: ceva cu mult mai serios.

Capitolul 23 DESPRE REGIUNILE MILITARE ABANDONATE

Demult s-a stabilit în Armata Rosie urmatoarea regula: trupele sunt înca pe drum, iar comandamentul a ajuns deja la locul unde trebuie sa actioneze.
Maresalul Uniunii Sovietice, K.K. Rokossovski

Generalul sovietic, urcînd pe scara ierarhica, parcurge functiile de comandant de divizie, de corp de armata, de armata… Devine apoi comandant de regiune. Aceasta nu este pur si simplu urmatoarea treapta, ci un salt.

Comandantul de regiune este un sef militar de rang înalt, dar si un fel de guvernator militar al unor teritorii de sute de mii, uneori chiar de milioane de kilometri patrati, în care traiesc milioane sau zeci de milioane de oameni. El nu raspunde doar de trupe, ci si de folosirea în interesul razboiului a populatiei, a industriei, a transportului, a mijloacelor de telecomunicatii, a agriculturii, a resurselor naturale.

Înainte de razboi, teritoriul Uniunii Sovietice era împartit în saisprezece regiuni militare. Opt regiuni erau de frontiera, opt erau considerate interne, neavînd granite cu alte state. Fiecare regiune era importanta în felul ei. În unele erau multe trupe, în altele putine, dar cu un puternic potential industrial si de mobilizare.

La 13 mai 1941, comandantii regiunilor militare interne (cu exceptia Regiunii militare Moscova) au primit o directiva de o deosebita importanta: în fiecare din cele sapte regiuni sa se desfasoare cîte o noua armata, la formarea lor sa participe toate statele-majore si trupele regiunilor, conducerea noilor armate sa fie luata de catre comandantii de regiune personal si, exact peste o luna, la 13 iunie 1941, sa se înceapa regruparea spre vest.

Asadar, sapte comandanti ai regiunilor interne s-au transformat în comandanti de armata. Dar nu te poti descurca cu sapte generali. Fiecare comandant de armata are nevoie de loctiitori, de stat-major, de comandanti de artilerie, de trupe de geniu, de transmisiuni. De unde sa iei atîtia generali? Nu sunt probleme. Stalin avea totul pregatit, prevazuse totul. Am relatat regruparea trupelor din diviziile Regiunii militare Ural. În Regiunea militara Ural se înfiinteaza armata 22; comandantul Regiunii, generalul-locotenent F.A. Ersakov, o conducea personal. Membrul sovietului militar al Regiunii, comisarul de corp de armata D.S. Leonov, a devenit membru al sovietului militar al armatei 22. seful statului-major al Regiunii, generalul-maior G.F. Zaharov a devenit seful de stat–major, iar statul-major al Regiunii a devenit stat-major de armata. Comandantii artileriei, ai trupelor de geniu, de transmisiuni, de spionaj, sefii tuturor departamentelor si directiilor Regiunii au ocupat pozitiile corespunzatoare din armata 22. Acestia si-au luat toti loctiitorii si subordonatii, s-au îmbarcat în vagoane si au plecat.

Întrebare: cine a ramas în Ural? Uralul înseamna Magnitka, înseamna Uralmas, mari uzine. Uralul înseamna Tankograd, pe atunci necunoscut. Uralul este centura de otel care leaga Europa si Asia într-un monolit. Uralul înseamna resurse, uzine, înseamna puterea detinutilor, din lagare.

Nu este oare periculos sa lasi aceste teritorii fara guvernator militar? Mi se va spune ca orice comandant are loctiitor, care tocmai pentru asa ceva este numit: sa tina locul comandantului. Dar tocmai aici este problema, ca loctiitorul comandantului regiunii militare Ural, generalul-locotenent M.F. Lukin, a primit deja ordin sa mearga în Zabaikal. Acolo a format armata 16, iar în momentul transmiterii Comunicatului TASS, armata lui s-a deplasat în secret spre vest. De aceea, Regiunea Ural, dupa plecarea întregului corp de comanda, a ramas practic fara conducere, în fruntea ei era generalul-maior A.V. Katkov, un ilustru necunoscut.

Acelasi lucru s-a petrecut si în Regiunea militara Har-kov. stim ca în ajunul razboiului, la granita româneasca s-a format armata 18. Comandamentul si statul-major al acestei armate sunt comandamentul si statul-major al Regiunii militare Harkov.

Comandantul Regiunii, generalul-locotenent A.K. Smirnov, seful statului-major, generalul-maior V.I. Kolpakci, comandantul aviatiei Regiunii, generalul-maior S.K. Goriunov si toti subordonatii lor au fost mutati la granita româneasca în noua armata 18, lasînd Regiunea fara comandament.

La fel s-a întîmplat si cu armata 19, formata din trupele si statul-major al Regiunii militare din Caucazul de Nord. Armata 20 s-a format în Regiunea militara Orel. Armata 21 este Regiunea militara Privoljie. Comandantul Regiunii, generalul-locotenent V.G. Gherasimenko a devenit comandantul armatei 21, seful statului-major, generalul V.N. Gordov a devenit seful statului-major al armatei 21. sefii diferitelor trupe si servicii, sute de alti comandanti au schimbat în titulatura lor cuvintele "Regiunea militara Privoljie" cu "armata 21". De exemplu, daca întîlniti informatia ca maresalul de aviatie G.A. Vorojeikin (fireste, pe atunci mai mic în grad) conducea la începutul lui 1941 aviatia Regiunii militare Privoljie, puteti sa afirmati fara a va uita în arhive ca, dupa 13 iunie, acesta a devenit comandantul aviatiei armatei 21 si s-a deplasat în secret spre granita germana. Daca stiti ca generalul-colonel al trupelor de geniu, LV. Bordzilovski, ce se afla pe atunci în aceeasi Regiune, îsi face serviciul la departamentul de geniu, nu va temeti sa afirmati ca dupa Comunicatul TASS îsi va servi patria în unitatea corespunzatoare de geniu a armatei 12.

În Regiunea militara Siberia (comandant general-loco-tenent S.A. Kalinin) a fost formata armata 24, iar în Regiunea militara Arhanghelsk (general-locotenent V.I. Kacealov) – armata 28.

La 13 iunie 1941, în momentul transmisiei ciudatelor comunicate de la radioul sovietic, în spatiile nemarginite ale Rusiei Centrale, Caucazului de Nord, ale Siberiei, Uralului, din Arhanghelsk pîna în Kuban si din Orei pîna la Cita, vechea ordine militar-teritoriala a încetat practic sa mai existe. Daca ar fi izbucnit o revolta, n-ar fi fost cu ce sa fie înabusita. TOATE diviziile plecasera spre granita germana. Mai mult, nu mai era nici cine sa ia o asemenea decizie: practic toti generalii plecasera spre vest. Revoltele sînt înabusite de NKVD, însa în cazul unor evenimente suficient de serioase NKVD nu o scoate la capat singur: trebuie o armata. La drept vorbind, în trupele NKVD se petreceau o serie de evenimente ciudate pe care le vom aborda mai încolo.

Se pune întrebarea: ce se petrece? Poate ca Stalin n-are încredere în comandanti si a hotârît sa-i schimbe pe toti deodata? Nu, nu este asa. Daca Stalin n-ar fi avut încredere în ei, i-ar fi suprimat preventiv si ar fi pus în locul lor pe altii, în care sa aiba încredere. Este necesar sa remarcam ca în locul generalilor care au plecat, adesea n-a ramas nimeni. Comandantul regiunii, luîndu-si loctiitorii, seful de stat-major si întregul stat-major, pleca în secret spre vest, iar în locul lui, Stalin nu numea pe nimeni. De exemplu, comandantul Regiunii militare Siberia, generalul-locotenent Kalinin, a transformat toate trupele si statul-major în armata 24 si s-a dus în secret spre vest, iar noul general a venit în Siberia abia în 1942 (Enciclopedia militara sovietica, vol.7, pag.33). În toate celelalte regiuni militare interne, noii comandanti ori apareau cu întîrziere de cîteva luni, ori erau generali de importanta minora, care niciodata, înainte sau dupa, nu s-au învrednicit sa comande o regiune sau o armata. Un exemplu concludent este al generalului-maior M.T. Popov din Regiunea militara Privoljie.

Nu ne ramîne decît sa presupunem ca toti comandantii si trupele lor trebuiau sa îndeplineasca o misiune cu mult mai serioasa decît pastrarea puterii sovietice în zonele interioare ale URSS. Daca n-ar fi fost vorba de ceva mai important, cu totii ar fi ramas la locurile lor.

Printre cele opt regiuni militare interne, Moscova a constituit o exceptie. Este clar: e vorba de Moscova. Spre deosebire de celelalte regiuni interne, Regiunea Moscova era comandata de un general de armata, I.V. Tiulenev, nu de un general-locotenent sau de un general-colonel. Iata însa ca, sub acoperirea Comunicatului TASS, generalii sovietici, statele-majore si trupele parasesc regiunile militare interne. si nici macar pozitia de exceptie a Regiunii militare Moscova n-a salvat-o de aceasta soarta. Toate trupele Regiunii au fost trimise pentru a întari Primul esalon strategic si armata 20 din Al doilea esalon strategic. Toate rezervele de armament si munitie au fost trimise din Regiunea militara Moscova la granita vestica! Dupa aceea a venit si rîndul comandamentului. Este clar ca generalul I.V. Tiulenev avea în acel moment un post foarte înalt si se bucura de încrederea speciala a lui Stalin, ca sa comande o simpla armata. Prin decizia Biroului Politic si în prezenta lui Stalin, Tiulenev este numit comandant al Frontului de Sud. A luat cu sine întreg statul-major al Regiunii militare Moscova, în frunte cu generalul-maior G.D. sisenin. Componenta Frontului de Sud ne este deja cunoscuta: armatele 9, de suprasoc, si 18 vînatori de munte, armata 9 speciala de infanterie si 3 desant aerian, aviatia Frontului.

Hotarîrea de a transforma directia si statul-major al Regiunii militare Moscova în directia Frontului de Sud si de a le transfera la Vinnita a fost luata la 21 iunie 1941, dar exista destule informatii ca pentru ofiterii de stat-major hotarîrea nu era un lucru neasteptat. Mai mult de atît, unele departamente ale statului-major se aflau deja în zona frontierei românesti. Iata, de exemplu, generalul–maior A".S. Osipenko, loctiitorul comandantului Regiunii, se afla deja în iunie 1941 la granita româneasca.

Comandamentul si statul-major al Regiunii au mers la Vinnita fara sa lase Regiunea pe mîinile cuiva, în locul comandantului n-a fost numit nimeni.

Nu cumva si Regiunea militara Moscova a ramas fara conducere militara? Ba da. Ce-i drept, dupa agresiunea Germaniei, la 26 iunie 1941, la comanda Regiunii a venit generalul-locotenent P.A. Artemiev (Regiunea militara Moscova, distinsa cu Ordinul Lenin, pag.204) Formal exista cineva. Practic-nimeni! Artemiev nu e militar. E cekist. Functia cu care a venit în Regiunea militara Moscova este aceea de comandant al directiei trupelor operative NKVD. În iulie, Stalin a numit si membrul Sovietului militar al Regiunii militare Moscova. Este vorba de comisarul de divizie al trupelor NKVD (mai tîrziu general-loco-tenent) K.F. Teleghin. Este tot un cekist pur sînge, care lucrase mai înainte în unitatile Osnaz în timpul Marii epurari, fiind comisar politic în Regiunea Moscova, al trupelor NKVD, apoi avînd un post oarecare în aparatul central NKVD.

Interesant. Chiar si în timpul Marii epurari regiunile militare si-au pastrat specificul; acum Regiunea Moscova a NKVD nu se deosebeste cu nimic de Regiunea militara Moscova. Teoretic Regiunea militara Moscova exista, însa în Moscova nu exista unitati de lupta ale Armatei Rosii, exista doar doua divizii NKVD si douazeci si patru de batalioane de distrugere NKVD.

Generalul-locotenent K.F. Teleghin îsi aminteste ca în momentul cînd la statul-major al Regiunii militare Moscova au venit "oameni noi", adica cekisti, multe sectii ale statului-major s-au restrîns, iar cele mai importante, fara de care Regiunea militara nu putea exista-operativa si de informatii-nu existau deloc. "Oamenii noi" cunosteau prea putine din specificul militar asa încît a trebuit "sa pierdem multa vreme si multe forte pentru cunoasterea starii Regiunii, cu sarcinile si posibilitatile ei".

Asadar, sub acoperirea Comunicatului TASS, comandantii militari de rang înalt din fruntea armatelor, iar unul chiar din fruntea statului-major de front, se transfera în secret la granita germana, parasind TOATE regiunile militare interne. Incontestabil ca asa ceva nu s-a întîmplat niciodata în toata istoria sovietica nici înainte, nici dupa, dupa cum este incontestabil si faptul ca o astfel de deplasare este în legatura directa cu razboiul, care este inevitabil pentru Uniunea Sovietica. Daca ar fi existat chiar si cele mai mici îndoieli în privinta inevitabilitatii razboiului, atunci macar pe ici-colo comandantii ar fi ramas la locul lor.

Dar aceste activitati ale comandamentului sovietic nu reprezinta pregatiri pentru un razboi defensiv, într-un razboi defensiv de lunga durata nu toti comandantii sunt trimisi la granita inamicului, unii sunt lasati pe acele teritorii unde inamicul poate aparea prin surprindere, în afara de aceasta, într-un razboi defensiv de durata este absolut necesara prezenta unor militari, nu a unor politisti.

Numai în cazul în care comandamentul sovietic planu-ieste un razboi fulgerator pe teritoriul inamicului, cînd rezervele militare si de alta natura sunt mobilizate din timp, generalii nu mai au ce face în centrele industriale, iar locul lor este la granita inamicului.

Nu cumva merg prea departe cu presupunerile? Generalul-locotenent K.F. Teleghin are cuvîntul: "Pentru ca s-a presupus ca razboiul se va purta pe teritoriul inamicului, magaziile cu rezerve, care se aflau în perioada prebelica în limitele regiunii, au fost redislocate în regiunile militare de granita" (VIJ, 1962, Nr.l, pag.36).

Capitolul 24 DESPRE DIVIZIILE NEGRE

Stalin nu va pregeta sa foloseasca violenta într-o masura nemaivazuta.

L. Trotki, 21 iunie 1939.

Exista un factor comun între Primul si Al doilea esalon strategic. Cele mai puternice armate din componenta acestora nu s-au desfasurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petroliere ale României. Principala deosebire între Primul si Al doilea esalon strategic este de culoare, într-adevar, esaloanele aveau culori diferite. Primul esalon strategic este verde si verde-cenusiu (de aparare cum se spune în armata), culoarea milioanelor de ghimnastiorci[36] soldatesti. Culoarea de aparare era dominanta si în Al doilea esalon strategic, dar era amestecata din belsug cu negru.

Odata am asistat la o întîlnire cu generalul în rezerva F.N. Remezov care în 1941, sub acoperirea Comunicatului TASS, a parasit Regiunea militara Orei, a unificat trupele sale si ale Regiunii militare Moscova în armata 20 si, luînd conducerea, s-a deplasat în secret spre vest. Discutia se purta într-un cerc restrîns si de aceea era destul de sincera. Auditoriul era alcatuit din ofiteri si generali de stat-major, care cunosteau problemele nu numai din memoriile altora, în focul discutiei, un colonel mai îndraznet i-a pus o întrebare directa generalului Remezov: "De ce corpul 69 infanterie al armatei 20 este numit de nemti în documente "corpul negru"? Generalul Remezov n-a dat un raspuns explicit. S-a referit la armata 56, pe care a comandat-o mai tîrziu. Din cauza ca la unele divizii nu au ajuns mantalele cenusii, acestea au fost echipate cu mantale negre, de feroviari. Toate acestea s-au petrecut însa în decembrie. Este clar ca Remezov a evitat sa raspunda. A fost întrebat despre iunie 1941, cînd se gaseau uniforme iar soldatii n-aveau nevoie de mantale caci era cald. În corpul de armata 69 infanterie, multi soldati erau îmbracati înca din vara în uniforma neagra. si erau destul de multi pentru ca spionajul militar german sa-i remarce si sa numeasca neoficial corpul 69-"negru".

Dar nu era unicul. Corpul 63 infanterie al armatei 21 din Al doilea esalon strategic figureaza si el în documentele germane ca fiind "corp negru". Comandantul corpului 63 infanterie, L.G. Petrovski, a fost un mare conducator de osti. La vîrsta de 15 ani a luat parte la asaltul Palatului de iarna. A facut tot Razboiul civil, a fost ranit grav de trei ori. A încheiat Razboiul civil fiind comandant de regiment la vîrsta de 18 ani. La 20 de ani a absolvit stralucit Academia Marelui Stat-Major. A comandat cele mai bune mari unitati ale Armatei Rosii, inclusiv divizia proletara l infanterie de la Moscova. La vîrsta de 35 de ani este loctiitor al comandantului Regiunii militare Moscova.

Kornkor[37] Petrovski s-a evidentiat în lupte ca un comandant deosebit, în 1941, în luna august, primeste gradul de general-locotenent si comanda armatei 21. În acest moment corpul 63 infanterie se afla, dupa lupte crîncene, în încercuire. Stalin i-a dat ordin sa paraseasca corpul de armata si sa ia în primire imediat armata 21. Petrovski cere sa se amîne cu cîteva zile ordinul de preluare a comandamentului armatei, avionul venit dupa el fiind trimis înapoi cu soldati raniti.

Petrovski scoate din încercuire "corpul negru" si se întoarce din nou în spatele frontului inamicului, ca sa scoata din încercuire divizia 154 a comandantului de brigada I.S. Fokanov. În timpul spargerii încercuirii, Petrovski a fost ranit mortal. Trupele germane, descoperind si recunoscînd pe cîmpul de lupta cadavrul lui Petrovski, din ordinul comandamentului superior german, l-au înmormîntat pe general cu toate onorurile militare. Pe mormîntul sau a fost pusa o cruce mare cu inscriptia în limba germana: "General-locotenent Petrovski, comandantul -corpului negru»".

Sursele sovietice confirma acest gest neobisnuit al comandamentului german fata de un general sovietic. Amanunte despre actiunile "corpului negru" 63 se pot citi în VIJ, 1966, Nr.6. Enciclopedia militara sovietica confirma (vol.6, pag.314) autenticitatea acestui fapt. Despre "corpul negru" al lui Petrovski se aminteste si în cartea generalului-locotenent de artilerie G.D. Plaskov (Sub bubuitul canonadei, pag.l63).

Spionajul german a observat neobisnuita uniforma neagra si în alte armate ale celui de Al doilea esalon strategic. Cînd aceasta era predominanta, regimentele, diviziile, chiar corpurile de armata, primeau denumirea de "negre", de exemplu Armata 24 din Al doilea esalon strategic, care se transferase în secret din Siberia, în cursul luptelor, cîteva dintre regimentele si diviziile ei au primit denumirea de "negre". Iata cîteva lucruri care s-au petrecut cu acest corp de armata: la sfîrsitul lui iunie, esaloanele lui s-au întins pe mii de kilometri, în acest timp, comandantul armatei, generalul-locotefient S.A. Kalinin, parasind Regiunea militara Siberia, se afla deja la Moscova si rezolva problemele de aprovizionare cu alimente ale armatei. A mers în audienta la secretarul Comitetului orasenesc de partid Moscova. Iata ce spune generalul-locotenent Kalinin: "Secretarul Comitetului a luat legatura prin telefon cu Narkomat-ul ministerului de interne.

– Tovarasul cu care am vorbit, mi-a explicat secretarul Comitetului, are o mare experienta în aprovizionarea cu alimente. S-a ocupat mult timp cu aceasta chestiune la construirea canalului Volga-Moscova. O sa va ajute.

Peste douazeci de minute, în cabinetul secretarului a intrat un înalt comandant al trupelor NKVD, cu trei romburi la petlitele ghimnastiorcai. M-am înteles rapid cu el" (Cugetari despre cele trecute, pag.132-133).

Pacat numai ca generalul Kalinin nu spune numele secretarului Comitetului orasenesc Moscova si al comandantului cu trei romburi.

Dupa primele lupte, armata 24 intra pe mîini bune: preia comanda generalul-maior NKVD Konstantin Rakutin. Iar generalul-locotenent S.A. Kalinin se întoarce în Siberia, la ordinul personal al lui Stalin. Nu, nu ca sa comande Regiunea. Regiunea ramîne abandonata. Din ordinul lui Stalin, el va forma aici zece divizii noi. Dam cuvîntul lui Kalinin: "Marile unitati s-au format în acele locuri unde înainte nu existau trupe. Mi-am început lucrul chiar cu vizitarea acestor puncte.

Primul zbor cu avionul l-am facut într-unul din orasele Siberiei. Cu cîtiva ani înainte de razboi, acolo, în adîncurile padurii, s-a construit un orasel din baraci pentru muncitorii forestieri. L-am folosit pentru încartiruirea unitatilor noilor formatiuni. Oraselul era înconjurat aproape total de taigaua nepatrunsa" (.idem, pag.182).

Alexandr Isaevici Soljenitîn spune totul despre "oraselele din baraci pentru muncitorii forestieri" în Arhipelagul GULAG. Asadar, zece noi divizii (peste 130.000 de oameni) se formeaza în Regiunea militara Siberia, dar nu acolo unde au existat înainte unitati militare, ci în "orasele din baraci". Poate ca nu detinutii devin soldati. Pur si simplu generalul Kalinin foloseste baracile goale pentru încartiruirea rezervistilor. În acest caz unde au disparut "muncitorii forestieri"? De ce "oraselul" este nelocuit? Fiindca generalul Kalinin a completat armata 24 cu "muncitori forestieri", ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA RĂZBOIULUI, si a pregatit trimiterea ei în secret spre vest. Iata de ce regimentele si diviziile acestei armate aveau culoarea neagra: adesea "muncitorii forestieri" nici macar nu erau îmbracati în uniforme militare. Iata de ce armata pe care Kalinin o deplasase spre vest tinea de Directia generala a lagarelor Comisariatului popular din ministerul de interne si nu de Directia de constructii a Marelui Stat-Major al RKKA. Iata de ce Stalin pune în fruntea armatei 24 nu pe semicekistul Kalinin, ci pe un cekist pur sînge, Rakutin. Acesta stia cum trebuie sa se poarte cu "muncitorii forestieri".

Este cunoscut faptul ca Stalin a curatat GULAG-ul în timpul razboiului, trimitând pe front pe toti cei apti sa poarte o arma. Uneori, din lipsa de timp si de echipament, detinutii erau trimisi pe front în propria lor tinuta, în principiu diferenta nu era mare: aceleasi cizme din înlocuitori de piele ca si la soldati, iar iarna aceeasi caciula; în orice sezon-vestonul, care se deosebea fata de cel soldatesc doar prin culoare. S-a instaurat însa opinia ca Stalin a trimis detinutii "sa-si rascumpere vina".

Dar trupele germane au întîlnit diviziile si corpurile "negre" la începutul lui iulie 1941, iar acestea au început sa se deplaseze spre granita occidentala la 13 iunie 1941. Armatele din Al doilea esalon strategic, în componenta carora intrau diviziile si corpurile "negre", au început sa se formeze înca din iunie 1940, cînd Hitler a întors spatele lui Stalin, luînd de la granita sovietica aproape toate diviziile germane.

Iata ce spune si fostul detinut Mihail Demin: "Aproape întreaga armata a lui Rokossovski era formata din detinuti" (Pe sest, pag.26).

În toata viata sa, Rokossovski a comandat numai o armata: 16. În memorii a uitat sa spuna însa din cine era alcatuita. Netinerea de minte îl caracterizeaza. El îsi începe memoriile cu urmatoarele cuvinte: "în primavara lui 1940 am fost cu familia la Soci", uitînd sa spuna ca înainte de asta a fost în GULAG. Este drept, mai departe Rokossovski spune în treacat: "Viata m-a convins ca poti sa crezi chiar si în aceia care, la un moment dat, din anumite cauze, au încalcat legile. Dati-i unui asemenea om posibilitatea sa-si rascumpere vina si veti vedea ca ceea ce este bun în el iese la suprafata: iubirea de Patrie, de poporul sau, nazuinta de a rasplati încrederea acordata prin a deveni un luptator de nadejde" (Maresalul Uniunii Sovietice K.K. Rokossovski, Datoria militara, pag.136). Stalin a dat posibilitatea detinutilor "sa-si rascumpere vina" si sa devina "luptatori de nadejde" ÎNAINTE DE AGRESIUNEA LUI HITLER. Armatele special pregatite sa cuprinda în componenta lor detinuti în calitate de carne de tun au început sa se formeze înca înainte de 22 iunie 1941. Armata 16, prima din cel de Al doilea esalon strategic, a fost înfiintata în Zabaikal, unde sunt destui detinuti, pe

Magistrala transsiberiana, pentru un transfer mai rapid spre vest. Daca armata germana a întîlnit divizii si corpuri de armata venite din provinciile departate ale Uralului, Siberiei si Zabaikalului, completate cu detinuti, la începutul lui iulie, înseamna ca Stalin a pus detinutilor arma în mîna înainte de 22 iunie 1941.

Nu stiu ce cunostea spionajul militar german în prima jumatate a lui iunie si ce nu. Dar sa ne imaginam ca stia foarte putin, doar putinul pe care-1 stim noi astazi:

1. Spre granita vestica a Uniunii Sovietice se deplaseaza în secret cîteva armate.

2. în efectivul acestora intra un numar de soldati, uneori divizii întregi (în jur de 15.000 de oameni fiecare) si chiar corpuri de armata (peste 50.000 de oameni fiecare), echipate într-o neobisnuita uniforma neagra, asemanatoare cu cea de puscarias.

3. Cel putin una dintre aceste armate se afla în subzistenta GULAG-ului NKVD.

4. în Comunicatul TASS, guvernul sovietic neaga caracterul neobisnuit al deplasarilor de trupe si caracterul lor de masa, vorbind despre "exercitii militare obisnuite".

seful spionajului militar al statului vecin trebuie sa aprecieze situatia si sa faca imediat recomandari guvernului sau. Principala problema la care trebuie sa dea un raspuns este: daca nu atacam noi, ce va face Stalin: va lua armele detinutilor si-i va baga din nou în GULAG sau pur si simplu îi va lasa acasa? Sau, poate ca Stalin are alte variante de a folosi detinutii înarmati care au fost masati în secret la granita germana?

Capitolul 25 DESPRE COMANDANŢII DE BRIGĂZI sl DE DIVIZII

…Poate sa învinga un inamic puternic numai acela care mai întîi a biruit propriul sau popor.

san Ian, secolul V, î.Chr.

Am început descrierea diviziilor si corpurilor de armata "negre" cu corpul 63 infanterie al armatei 21. Am amintit de komkor Petrovski si de kombrig[38] Fokanov. De ce nu sunt acestia generali? Raspunsul este simplu, în corpurile de armata si în diviziile "negre" nu numai soldatii si ofiterii, dar si comandantii superiori erau veterani "ai oraselelor din baraci pentru muncitorii forestieri".

Pîna în 1940, în Armata Rosie, pentru corpul de comanda superior, erau stabilite gradele militare de "kombrig", "komdiv", "komkor", "komandarm". Drept semne distinctive se foloseau romburi la petlite: un romb pentru kombrig, doua pentru komdiv s.a.m.d. Însa în mai 1940 Stalin face un cadou corpului de comanda superior: introduce gradele de general cu lampas si stelute în loc de romburi. Noile grade, general-maior, general-loco-tenent, general-colonel, general de armata nu sunt vechile grade militare. O comisie guvernamentala a facut o reatestare a întregului corp de ofiteri superiori din armata. Cu aceasta ocazie, multi comandanti de brigada au devenit colonei, adica au fost coborîti la gradul pe care-l aveau cu cîtiva ani înainte. Altii au devenit generali-maiori, iar kombrig I.N. Muzîcenko a devenit general-locotenent. Multi komandarmi au devenit general-colonei: O.I. Gorodovikov, G.M. Stern, D.G. Pavlov, N.N. Voronov. Komandarm V.I. Kacealov a fost coborît în grad, doar general-locotenent. Însa komkor G.K. Jukov primeste gradul cel mai mare: general de armata. În treacat fie zis, este mai putin cunoscut ca Jukov a fost generalul numarul 1. El a fost primul din Armata Rosie care a primit titlul de general. Prin decizia guvernului sovietic, în iunie 1940, au primit grade de generali si amirali 1056 de comandanti superiori.

Introducerea gradelor de general a însemnat o "îndulcire" a conducerii lui Stalin, dupa marile nelegiuiri din anii 1937-1938. De ce a devenit tovarasul Stalin atît de bun? Fiindca planuieste sa-si treaca în revista toti comandantii în vederea unei actiuni de perspectiva.

Pentru Stalin însa, sunt prea putini o mie de generali. Se înfiinteaza noi si noi divizii, se formeaza corpuri de armate si armate, în functii de general sunt pusi colonei. Am gasit cel putin o suta de colonei pe functii de general, fiind comandanti de divizie. L-am întîlnit pe colonelul LI. Fediuninski chiar în functia de comandant al corpului 15 infanterie din armata 5.

Nu ajung comandantii. Atîta timp cît Hitler s-a aflat cu fata la Stalin, acesta din urma nu ducea grija corpului de comanda. De cum s-a întors Hitler cu spatele, Stalin a început sa aiba nevoie de comandanti de rang superior. Multi comandanti! Iata de ce vagoanele aduc în graba la Moscova detinuti. La Lubianka, fostii comandanti care au trecut prin GULAG sunt întîmpinati cu politete, li se explica faptul ca s-a facut o greseala. Procesul penal înceteaza, pedeapsa este anulata. Comandantii se grabesc la Soci pentru refacere, iar de aici-sub steagul de lupta.

Nu toti comandantii sunt tratati la fel. Unii primesc grade de general. Printre acestia este generalul-maior K.K. Rokossovski, viitor Maresal al Uniunii Sovietice. Dar majoritatea celor eliberati din închisori ramîn cu vechile lor grade militare: kombrig, komdiv, komkor. În Armata Rosie se petrece un fenomen ciudat: exista în paralel doua sisteme de grade militare pentru corpul de comanda superior, doua sisteme de semne pentru diferentiere, doua uniforme diferite. Unii comandanti merg mîndri cu stelute cu lampasuri rosii (în armata acestea se numesc vipusti), cu uniforme de gala, ceilalti, avînd aceleasi sarcini, poarta niste romburi modeste.

Melgunov descrie procedeul folosit de cekisti, la Kiev, în timpul Teroarei rosii. Cel care nu raspundea la întrebarile cekistilor era pus fara multa vorba într-un sicriu si era acoperit cu pamînt. Pe urma îl dezgropau si continua interogatoriul.

În principiu, Stalin face acelasi lucru în "perioada prebelica": în anii Marii epurari, mii de comandanti au ajuns în GULAG, unii dintre ei avînd condamnari la moarte, altii termene lungi; toti erau dusi la Kolîma. Dupa multe marturii (de exemplu, în Povestiri din Kolîma de Varlaam salamov), viata aici nu e preferabila executiei. si iata ca oamenii, care îsi luasera adio de la viata, sunt dusi în vagoane confortabile, sunt refacuti în sanatorii nomenclaturiste, li se ofera puterea si posibilitatea de a-si ispasi vina. Gradele de general nu constituie o calitate (adica nu dau nici un fel de garantii); ia comanda, pe urma o sa vedem… Ce credeti, se vor stradui acesti condamnati acum comandanti sa-si execute sarcinile?

Calculul lui Stalin este corect. Multi dintre cei eliberati l-au slujit cu credinta, s-au aruncat în lupta si au demonstrat cu propriul sînge ca sunt demni de încredere. Printre acestia s-au aflat si kombrig A.V. Gorbatov, eliberat în martie 1941, care a primit functia de loctiitor al comandantului corpului 25 infanterie al armatei 19 din Al doilea esalon strategic. El ajunge pîna la gradul de general de armata si pîna la functia de comandant al trupelor de desant aerian ale Armatei Rosii. Iata cum îsi descrie eliberarea: "Sotia a fost la NKVD; de acolo a zburat ca si cînd ar fi avut aripi: a povestit ca a fost primita foarte bine, i s-a vorbit cu respect, s-au interesat cum o duce, a fost ajutata cu bani… În noaptea de 5 martie 1941, la ora doua, anchetatorul m-a condus într-o masina usoara în Piata Komsomolskaia la niste cunoscuti de-ai mei. Lasîn-du-ma, mi-a spus respectuos la despartire:

– Iata numarul meu de telefon. Daca este vreo problema, sunati-ma la orice ora. Puteti conta pe ajutorul meu.

Am luat cu mine ca pe o relicva saculetul cu merinde, galosii, bucatelele de zahar negre ca smoala si pesmetii pe care-i pastram pentru caz de boala" (A.V. Gorbatov, Ani si razboaie, pag.168-169).

Kombrig Gorbatov a fost eliberat (ca multi altii) la timp: o luna de concediu în sanatoriu, primirea functiei si iata ca apare Comunicatul TASS. Bravul kombrig se deplaseaza cu "Annuska" sa în secret spre vest. Iar "suvenirurile" din GULAG nu le-a luat degeaba. Cine stie ce se poate întîmpla. La unii s-a si întîmplat. Kombrig I.F. Dasicev a încaltat galosii a doua oara. A fost eliberat în martie 1941, apoi a fost închis în octombrie si a stat pîna în 1953.

Multi dintre ei au fost folositi si pentru completarea Primului esalon strategic. De exemplu, kombrig S.P. Zîbin a primit corpul 37 infanterie, kombrig M.S. Tracev-divizia 109 infanterie din corpul 9 special infanterie. Kombrig N.P. Ivanov este sef de stat-major în armata 6. Komdiv A.D. Sokolov este comandant al corpului 16 mecanizat din armata 12. Komdiv G.A. Buricenkov este comandantul zonei de sud P.V.O. Komdiv P.G. Alexeev este comandantul WS al armatei 13. Kombrig S.S. Krusin este seful de stat-major WS al Frontului de Nord-Vest. Kombrig A.S. Titov este comandantul de artilerie al armatei 18. si multi, multi altii.

Unii au completat golul dupa ce Al doilea esalon strategic s-a deplasat spre frontiera. Iata: kombrig N.I. Hristofanov este comisar militar al zonei Stavropol. Kombrig M.V. Hripunov este sef de sectie la statul-major al Regiunii militare Moscova. Cum stim deja, dupa plecarea tuturor comandantilor la granita româneasca, statul-major a fost ocupat de cekisti care nu se prea pricep la treburile militare. Iata de ce sarmanul Hripunov a fost scos din GULAG. Totusi, principala destinatie a acestora este Al doilea esalon strategic. Acest esalon se completeaza cu "muncitori forestieri", iar comandantii sunt la fel. Aici îl vom gasi si pe komkor Petrovski. Ne amintim ca ultima lui functie a fost de loctiitor al comandantului Regiunii militare Moscova. Dupa aceasta, a fost închis. A fost eliberat în noiembrie 1940 si i s-a ordonat sa formeze corpul 63 infanterie. Iata cînd au aparut corpurile "negre"! Din cele trei divizii ale corpului, doua sunt comandate de kombrig I.S. Fokanov si kombrig V.S. Rakovski. A treia divizie este comandata de colonelul N.A. Priscepa. Nu e kombrig, dar a stat la… racoare. si coloneii "au stat", apoi au fost eliberati pentru completarea celui de Al doilea esalon strategic. si maiori, si capitani, si locotenenti… Nu vom încetini ritmul expunerii cu zeci de alte nume si numere de divizii si corpuri de armata. Cine este interesat de istoria celui de-al doilea razboi mondial, poate si singur sa afle toate datele despre acei comandanti carora Stalin "le-a oferit posibilitatea…"

Comunistii afirma ca a fost o reactie de aparare din partea lui Stalin: simtind pericolul, si-a întarit armata. Nu, nu este o reactie de aparare! Procesul eliberarii acestor detinuti a început înainte de operatiunea "Barba-rossa". Momentul de vîrf al procesului n-a fost atunci cînd trupele germane se aflau la granita sovietica, ci atunci cînd acestea au plecat în Franta.

Capitolul 26 DE CE A FOST ÎNFIINŢAT AL DOILEA EsALON STRATEGIC

Mobilizarea înseamna razboi, nu ne gîndiin la alta abordare a acesteia.
Maresalul Uniunii Sovietice B.M. saposaikov

Comunistii explica crearea si deplasarea celui de Al doilea esalon strategic al Armatei Rosii în zona frontierei vestice prin faptul ca Churchill, Sorge si altii l-au prevenit pe Stalin, deplasarea celui de Al doilea esalon strategic fiind o reactie a lui Stalin la actiunile lui Hitler.

Aceasta explicatie nu rezista criticii.

Generalul de armata I .V. Tiulenev discuta la Kremlin cu Jukov chiar la începutul invaziei germane. Iata cuvintele lui Jukov: "I-am raportat lui Stalin, însa el tot nu crede, considera ca este vorba de o provocare a generalilor germani" (Prin trei razboaie, pag. 141).

Pot aduce o mie de asemenea dovezi; si înaintea mea s-a demonstrat de multe ori ca Stalin n-a crezut în posibilitatea invaziei germane pîna în ultimul moment. Nici dupa invazie nu-i venea sa creada! Exista o inadvertenta în opiniile istoricilor comunisti: Stalin desfasoara cea mai puternica regrupare de trupe din istoria omenirii pentru a respinge o agresiune germana în care nu crede! Deplasarea celui de Al doilea esalon strategic nu a fost o reactie la actiunile lui Hitler. Înfiintarea esalonului a început înainte de "avertizarea" lui Churchill, înainte de comunicatele "importante" ale lui Sorge si înainte de începerea deplasarii în masa a trupelor germane la granita sovietica.

Deplasarea trupelor din Al doilea esalon strategic este o operatiune feroviara care cere o pregatire îndelungata, O planificare prealabila. Maresalul Uniunii Sovietice, S.K. Kurkotkin, declara ca Marele Stat-Major a transmis toate documentele necesare deplasarii trupelor la Narkomat-ul cailor de comunicatie pe data de 21 februarie 1941 (Spatele frontului Fortelor Armate Sovietice în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, pag.33). Însa si Marele Stat-Major avea nevoie de timp sa verifice aceste documente. Ca sa le pregateasca, Marele Stat-Major trebuia sa precizeze care trupe si cînd trebuiau sa se deplaseze pe calea ferata. Deci hotarîrea de înfiintare a esalonului, de planificare si de începere a deplasarii, precum si stabilirea destinatiei acestuia, trebuie s-o cautam mai înainte. si o vom gasi…

Înfiintarea unitatilor noi în regiunile interne si deplasarea lor în raioanele de frontiera este un proces care a debutat la 19 august 1939. Începuta printr-o hotarîre a Biroului Politic, nu a încetat niciodata si s-a amplificat mereu. De exemplu, Regiunea militara Ural. În septembrie, aici s-au format doua noi divizii: 85 si 159. Vom gasi divizia 85 pe data de 21 iunie 1941 la granita germana, în raionul Avgustovo, acolo unde NKVD taia sîrma ghimpata. Divizia 159 o gasim chiar pe granita la Rava-Rusa, fiind în componenta armatei 6 (de suprasoc). La sfîrsitul lui 1939, în Regiunea militara Ural se înfiinteaza diviziile 110, 125 si 128 infanterie. Pe fiecare dintre acestea le vom gasi la granita germana. Regiunea Ural a format înca multe alte regimente si divizii si toate acestea s-au deplasat în liniste, fara sa faca zgomot, mai aproape de granita. Deocamdata, Al doilea esalon strategic nu exista oficial, dar conducerea superioara elaboreaza procedee de transfer reciproc al trupelor între cele doua esaloane. 13 iunie 1941 este momentul cînd 77 de divizii sovietice ale regiunilor militare interne, "sub forma unor concentrari de exercitii", se îndreapta spre granita occidentala, în aceasta situatie, Adolf Hitler n-a stat sa astepte pîna cînd generalii sovietici vor crea "densitatea regulamentara de o divizie la sapte kilometri si jumatate", si a lovit primul.

Dupa ce Germania a început razboiul preventiv, Al doilea esalon strategic (ca si Primul) a fost folosit pentru aparare. Dar asta nu înseamna nicidecum ca acesta i-a fost scopul.

Generalul de armata M.I. Kazakov spune despre Al doilea esalon strategic: "Dupa începerea razboiului au trebuit sa se introduca schimbari radicale în privinta utilizarii sale" (VIJ, 1972, Nr.2, pag.46). Generalul-maior V. Zemskov se exprima si mai exact: "Am fost siliti sa folosim aceste rezerve nu pentru ofensiva, în conformitate cu planul, ci pentru aparare" (VIJ, 1971, Nr.10, pag.13).

Generalul de armata S.P. Ivanov: "în cazul în care trupele Primului esalon strategic reuseau… sa mute actiunile de lupta pe teritoriul inamicului, înca înainte de desfasurarea fortelor principale, Al doilea esalon strategic trebuia sa extinda puterea Primului esalon si sa dezvolte lovitura de raspuns în conformitate cu planul strategic general" (Perioada initiala a razboiului, pag.206). În aceasta fraza nu trebuie sa ne însele expresia "lovitura de raspuns". Sensul expresiei se poate întelege, analizînd Razboiul de iarna: chiar si dupa patruzeci de ani, versiunea sovietica sustine ca Finlanda a atacat iar Armata Rosie a dat doar o "lovitura de raspuns".

Generalul-locotenent S.A. Kalinin povesteste despre starea de spirit din Al doilea esalon strategic, înaintea începerii deplasarii în secret spre vest el pregatea trupele Regiunii militare Siberia (transformata dupa aceea în armata 24) pentru actiuni de lupta.

În cursul exercitiilor, generalul asculta parerea unui tînar ofiter: "Fara îndoiala ca fortificatiile nici nu sunt necesare. Doar nu ne pregatim de aparare, ci de atac, îl vom bate pe dusman chiar pe teritoriul lui" (Cugetari despre cele trecute, pag. 124). Generalul Kalinin citeaza cuvintele tînarului ofiter cu oarecare ironie: ia te uita ce naiv! Nu se spune însa de unde avea el o asemenea stare de spirit. Daca ofiterul n-avea dreptate, generalul Kalinin ar fi trebuit sa-l corecteze, sa arate tuturor coman­dantilor, de la batalioane pîna la corpuri de armata, ca tinerii ofiteri nu pricep unele lucruri, ca pregatirea de lupta este unidirectionala. Generalul Kalinin trebuia sa consulte imediat comandantii din batalioanele, regimentele si diviziile vecine, iar daca aceasta parere "incorecta" se repeta, sa redacteze un ordin fulger pentru armata 24, de schimbare a pregatirii gresite de lupta, însa generalul Kalinin nu face acest lucru, iar trupele lui continua sa se pregateasca "sa lupte pe teritoriul inamicului".

Nu este vina tinerilor comandanti ca nu erau gata de aparare, nu este nici chiar vina generalului Kalinin. El este doar comandantul unei armate. Iar armatele se pregateau sa lupte "pe teritoriul inamicului".

Ca rezultat al actiunii preventive germane, Al doilea esalon strategic a trebuit sa fie folosit pentru aparare, nu pentru destinatia initiala. Avem suficiente documente ca sa stabilim prima destinatie a celui de Al doilea esalon strategic si rolul pe care-l avea în planurile sovietice de razboi. Aici, ca si în Primul esalon, fiecare armata avea individualitatea sa irepetabila, caracterul sau. Majoritatea armatelor se deplasau fara echipament, fiind un fel de carcasa care, dupa sosirea si desfasurarea în padurile din raioanele de vest ale tarii, urma sa fie completata, construita pîna la capat. Componenta standard a armatelor din Al doilea esalon strategic: doua corpuri de infanterie, de cîte trei divizii de infanterie fiecare. Nu este o armata de soc, ci una obisnuita, cu un efectiv redus.

Însa printre armatele din Al doilea esalon strategic erau si exceptii, în mod evident, armata 16 era una de soc. În componenta ei intra un corp de armata mecanizat care avea peste 1000 de tancuri, în plus, împreuna cu armata, se deplasa catre vest divizia independenta 57 tancuri (colonel V.A. Misulin), care se afla în subordonarea operativa a comandantului armatei 16. Luînd în considerare si aceasta divizie, rezulta ca armata 16 avea peste 1200 de tancuri, iar în cazul unei completari, aceasta cifra trebuia sa ajunga la 1340. si mai puternica înca era armata 19, transferata în secret din Caucazul de Nord. În componenta ei intrau patru puternice corpuri de armata, inclusiv unul mecanizat, 26. Exista suficiente informatii ca un corp, 25 mecanizat, al general-maiorului S.M. Krivo-sein, era destinat armatei 19. Era evident o armata de suprasoc. Chiar si corpurile ei de infanterie erau organizate în mod deosebit si erau conduse de comandanti de rang înalt. De exemplu, corpul de armata 34 infanterie (general-locotenent R.P. Hmelnitki) avea în componenta sa patru divizii de infanterie, una de vînatori de munte si cîteva regimente de artilerie grea. Existenta diviziei de vînatori de munte nu este întîmplatoare. Armata 19 este cea mai puternica armata din Al doilea esalon strategic si NU a fost desfasurata ÎMPOTRIVA GERMANIEI.

Aici putem vedea planul sovietic: cea mai puternica armata din Primul esalon strategic este îndreptata împotriva României, cea mai puternica armata din Al doilea esalon strategic, aflata în spatele celei dintîi, este si ea îndreptata tot împotriva României.

Prietenii platiti ai Uniunii Sovietice au pus în circulatie legenda ca Al doilea esalon strategic era destinat "contra-loviturilor". Daca ar fi fost asa, atunci cea mai puternica "contraiovitura" se pregatea împotriva cîmpurilor petroliere românesti. A doua armata ca putere din Al doilea esalon strategic, armata 16, a fost desfasurata alaturi. si ea putea sa fie folosita împotriva României, dar mai sigur împotriva Ungariei, la jonctiunea armatelor 26 (de soc) si 12 (vînatori de munte de soc), taind legatura dintre sursa de petrol si consumator.

Prin invazie, Hitler a împiedicat aceasta desfasurare, armatele 16 si 19 fiind mutate la Smolensk, amînînd astfel cu cîtiva ani "eliberarea" României si a Ungariei.

Comandantul armatei 16, generalul-locotenent M.F. Lukin, nu spune pe ce teritorii se planificase utilizarea armatei 16, pe care o comanda în acel moment, în orice caz, nu este vorba de cel sovietic: "Intentionam sa luptam pe teritoriul inamicului" (VIJ, 1979, Nr.7, pag.43). Pe aceeasi pagina, Maresalul Uniunii Sovietice A.M. Vasilev-ski subliniaza ca Lukin trebuie crezut: "în cuvintele sale, exista un aspru adevar". Vasilevski însusi este un maestru al luptelor "pe teritoriile inamicului", în 1945 el a lovit prin surprindere trupele japoneze în Manciuria, demon-strînd cum trebuie sa dai o lovitura prin surprindere în spatele unui inamic ocupat pe alte fronturi.

Imediat dupa împartirea Poloniei, în toamna lui 1939, un mare numar de trupe sovietice au fost transferate de la locul dislocarii permanente, la noua granita, însa noile teritorii nu erau amenajate pentru dislocarea unui mare numar de trupe, ne referim la trupe moderne, dotate cu multa tehnica militara.

Istoria oficiala a celui de-al doilea razboi mondial (voi. 4, pag.27) spune: "Trupele regiunilor vestice, de la frontiera, întîmpinau mari greutati". Totul trebuia construit si utilat din nou: "…baze si puncte de aprovizionare, aerodromuri, retele de sosele, noduri de cale ferata si linii de comunicatii…" Istoria oficiala a Regiunii militare bieloruse (Regiunea militara bielorusa, decorata cu Ordinul "Steagul Rosu", pag.84) afirma: "Stramutarea marilor unitati si a unitatilor Regiunii în zonele vestice ale Bielorusiei a provocat nu putine greutati… Efectivul armatelor 3, 10 si 4 se ocupa cu repararea si construirea de cazarmi, depozite, tabere, cu utilarea poligoanelor, a cîmpurilor de tragere, a tancodromurilor. Se muncea intens."

La consfatuirea corpului de comanda, din decembrie 1940, seful directiei de tancuri, generalul-locotenent I.N. Fedorenko spunea ca mai toate marile unitati au fost redislocate în anii 1939-1940, uneori de cîte trei-patru ori. Drept rezultat, "mai mult de jumatate din unitatile care s-au mutat, nu aveau poligoane". Cu pretul unor mari eforturi, în 1939 si 1940, trupele Primului esalon strategic au fost reîncartiruite. Dar iata ca din februarie 1941, are loc transferul din ce în ce mai rapid, în aceleasi raioane, al trupelor din Al doilea esalon strategic.

În acest moment s-a petrecut o schimbare neremarcata de istorici: trupele sovietice au încetat sa se mai îngrijeasca de felul cum vor petrece iarna viitoare. Trupele Primului esalon strategic, abandonîndu-si bordeiele si cazarmele neterminate, au plecat în zona de frontiera. Este vorba de toate trupele si în imediata apropiere a frontierei (Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, VIJ, 1976, Nr.l, pag.62). Trupele celui de Al doilea esalon strategic, aduse din adîncul tarii, n-au folosit cazarmile neterminate si oraselele militare abandonate de Primul esalon strategic. Ele n-au mai construit bordeie, n-au mai construit poligoane si cîmpuri de tragere, nici macar n-au sapat transee. Exista o multime de documente oficiale si de memorii ale generalilor si maresalilor sovietici ca acum trupele erau cazate doar în corturi.

De exemplu: devreme, în primavara lui '41, se formeaza în Pribaltica divizia 188 infanterie a corpului 16 infanterie din armata 11. In mai, ea primeste rezervisti. Divizia este "cazata" într-o tabara de corturi de vara, în raionul Kozlovo Ruda (la 45-50 km de frontiera de stat). Dupa comunicatul TASS, divizia abandoneaza tabara si se îndreapta spre granita. Orice încercare de a gasi indicii de pregatire pentru iarna este sortita esecului. Divizia nu se pregatea sa ierneze. Alaturi era desfasurata divizia 28 de tancuri. Acelasi lucru: în toate diviziile nou înfiintate, de tancuri sau de infanterie, nimeni nu se teme de iarna. Daca trupele sovietice s-ar fi pregatit de aparare, trebuiau sa se ascunda 'sub pamînt, sa faca o linie neîntrerupta de transee de la Oceanul înghetat pîna la gurile Dunarii. Dar nu o fac. Daca aveau intentia sa petreaca în pace înca o iarna, atunci, începînd cu aprilie-mai, trebuiau sa construiasca, sa construiasca mereu. Nu se face nici acest lucru. Unele divizii au, undeva în spate, cazarmi neterminate. Multe alte divizii se înfiinteaza în primavara lui 1941 si nu au nimic, nicaieri: nici cazarme, nici baraci, dar nu-sj construiesc nici bordeie. Unde au intentia sa-si petreaca iarna, daca nu în Europa Centrala si Occidentala?

Generalul-maior A. Zaporojcenko face urmatoarea descriere: "Etapa finala a desfasurarii strategice a fost o deplasare secreta a gruparilor de soc în zonele de plecare pentru ofensiva, deplasare care a avut loc în decurs de cîteva nopti înainte de atac. Acoperirea deplasarii a fost organizata de forte deplasate din timp la granita.

Rebazarea aviatiei a început în ultimele zile ale lui mai si s-a terminat la 18 iunie, în acest scop, aviatia de vînatoare s-a concentrat pe aerodromuri aflate la o distanta de 40 de kilometri de granita iar aviatia de bombardament la 180 km" (VIJ, 1984, Nr.4, pag.42). Din aceasta descriere putem retine numai data de 18 iunie. Aviatia sovietica nu a terminat rebazarea, doar a început-o la 13 iunie, sub acoperirea Comunicatului TASS. De ce ne indica generalul data de 18 iunie? Problema este ca el nu vorbeste despre Armata Rosie, ci despre Wehrmacht. si în acest caz s-a petrecut acelasi lucru: trupele au plecat noaptea spre granita, în fata au fost trimise batalioanele de întarire. Diviziile nou sosite au ocupat raioanele din care trebuia sa porneasca ofensiva, mai corect spus, s-au ascuns în paduri. Actiunile celor doua armate reprezinta o imagine vazuta în oglinda. Neconcordanta este doar de timp. La început, trupele sovietice au luat-o înainte, dar acum Hitler a actionat cu doua saptamîni mai devreme: avea mai putine trupe si acestea trebuiau deplasate pe o distanta mult mai scurta. Este interesant ca la începutul lui iunie armata germana era într-o situatie nefavorabila: majoritatea trupelor se aflau în esaloane. Tunurile într-un esalon, proiectilele în altul. Batalioanele erau debarcate acolo unde nu se aflau statele-majore, iar statele-majore acolo unde nu erau trupele. Legaturi de comunicatii nu existau, fiindca, din motive de aparare, functionarea statiilor radio era interzisa înainte de începerea actiunilor de lupta. Nici trupele germane n-au sapat bordeie si n-au construit poligoane, însa principala asemanare este ca o mare parte din rezerve, trupe, aviatie, spitale, state-majore si aerodromuri se afla la granitele sovietice; putini sunt cei care cunosc planurile, care sunt un secret strict al comandamentului superior. Tot ceea ce vedem în Armata Rosie si consideram ca este prostie, se facuse cu doua saptamîni mai înainte în Wehrmacht. Nu erau prostii, ci pregatiri pentru atac!

Ce s-ar fi întîmplat dupa concentrarea completa a celui de Al doilea esalon strategic al trupelor sovietice în zonele vestice ale tarii? Raspunsul la aceasta întrebare a fost dat cu mult înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial.

seful Marelui Stat-Major sovietic, Maresalul Uniunii Sovietice, B.M. saposnikov, are o opinie ferma privind aceasta întrebare: "O sedere îndelungata a rezervistilor fara perspectiva unui razboi poate sa influenteze negativ starea lor morala: în loc de o pregatire ridicata de lupta se ajunge la o scadere a acesteia… Într-un cuvînt, orice ar vrea comandamentul, oricîta diplomatie s-ar face, declararea mobilizarii din cauze pur militare va face ca tunurile sa bubuie singure. Astfel, trebuie sa consideram drept un proiect îndoielnic sederea îndelungata, în conditii de razboi, a armatelor mobilizate, fara a se trece la actiune" (Creierul armatei, vol.3).

stiinta militara sovietica considera atunci, ca si acum, ca "mobilizarea, concentrarea, desfasurarea operativa si declansarea operatiunii constituie un proces unic, indivizibil" (VIJ, 1986, Nr.l, pag.15). Începînd mobilizarea, cu atît mai mult concentrarea si desfasurarea operativa a trupelor, comandamentul sovietic deja nu mai putea sa opreasca sau macar sa frîneze acest proces. E ca si cum ai scoate revolverul, ai arma si l-ai îndrepta spre adversar. Dupa asta, îti place sau nu, a-l împusca este absolut necesar, caci imediat ce mîna s-ar lasa în jos, adversarul ar trage el (chiar mai repede).

Pîna acum, istoricii nu au raspuns la o întrebare: cine a început razboiul sovieto-german din 1941? Pentru solutionarea acestei probleme, istoricii comunisti propun urmatorul criteriu: cine a tras primul, acela este vinovat. De ce sa nu folosim însa alt criteriu. De ce sa nu ne îndreptam atentia la cel care a început primul mobilizarea, concentrarea si desfasurarea operativa, altfel spus, la cel care a pus primul mîna pe arma?

Aparatorii versiunii comuniste se agata de orice. Ei spun: saposnikov a înteles ca deplasarea trupelor înseamna razboi. Strategii sovietici de azi înteleg si ei acest lucru. Dar, în 1941, seful Marelui Stat-Major nu era saposnikov ci Jukov. Poate ca el a deplasat trupele fara sa înteleaga ca aceasta înseamna razboi? Nu, fratilor, Jukov a înteles totul, ba înca mai bine ca noi.

Ca sa întelegem caracterul ferm al hotarîrilor comandamentului superior sovietic, trebuie sa ne întoarcem în 1932, la divizia 4 cavalerie, cea mai buna din Armata Rosie. Pîna în 1931, divizia s-a aflat în Regiunea militara Leningrad, în fosta cazarma a garzii imperiale de cavalerie. Oricine îsi poate închipui conditiile în care traia si se pregatea de lupta aceasta divizie. Dar iata ca în 1932, din considerente operative extraordinare, divizia a fost trimisa la o baza neamenajata. Maresalul Uniunii Sovietice, G.K. Jukov: "într-un an si jumatate divizia a fost obligata sa-si construiasca singura cazarmele, grajdurile pentru cai, sta-tul-major, încaperile de locuit, depozitele si întreaga baza de antrenament. Ca urmare, divizia, cu o înalta pregatire, a devenit o unitate de munca. Insuficienta materialelor de constructie, vremea ploioasa si alte conditii nefavorabile n-au permis sa se faca din timp pregatirile pentru iarna, ceea ce a influentat negativ starea generala a diviziei si pregatirea ei de lupta. Disciplina avea de suferit…" (Amintiri si cugetari, pag.118).

Primavara, cea mai buna divizie a Armatei Rosii se afla "în stare de maxima decadere" si "incapabila de lupta". Comandantul diviziei a fost gasit principalul vinovat, tragînd consecintele, iar diviziei "i s-a cautat un nou comandant", în acest fel, G.K. Jukov a devenit comandantul ei. De aici a început ascensiunea sa. Munca lui Jukov nu era urmarita numai de comandantul corpului de armata S.K. Timosenko, dar chiar si de Comisarul poporului pentru aparare, K.E. Vorosilov. Divizia purta numele acestuia si era considerata cea mai buna. Vorosilov astepta ca Jukov sa readuca vechea glorie a diviziei 4 cavalerie; Jukov a facut-o, cu ajutorul unor metode draconice, demonstrînd ca lui i se pot da orice sarcini, care teoretic par imposibil de îndeplinit.

În 1941, toti cei pomeniti au ajuns mai sus decît erau în 1933- Cu mult mai sus: K.E. Vorosilov-membru al Biroului Politic, Maresal al Uniunii Sovietice, Presedinte al Comitetului de aparare; S.K. Timosenko-Maresal al Uniunii Sovietice, Comisar al poporului pentru aparare; Jukov-general de armata, loctiitor al Comisarului poporului pentru aparare, sef al Marelui Stat-Major. Cei trei au condus miscarea secreta a trupelor sovietice spre frontiera germana. Ei stiu mai bine ca noi, si nu din consideratii teoretice, ca nici o divizie nu trebuie lasata pe timp de iarna în padure. Soldatul poate ierna în orice conditii. Nu aceasta e problema. Problema este ca la granita vestica nu sunt nici cîmpuri de tragere, nici poligoane, nici tancodromuri, nici centre pentru exercitii militare. Nu sunt conditii pentru pregatirea de lupta. Daca trupele nu intra rapid în lupta, nivelul lor de pregatire scade. Ei stiu ca nu trebuie sa lase trupele pe timp de iarna în locuri neamenajate. Ei stiu ca se vor gasi niste vinovati si mai stiu ce se întîmpla cu vinovatii. Cu toate acestea practic ÎNTREAGA ARMATĂ ROsIE se afla într-un loc unde nu existau conditii pentru pregatirea de lupta!

Razboiul n-a început asa cum a voit Stalin si nici nu s-a terminat cum a dorit el: Stalin a cîstigat numai jumatate din Europa. Dar ca sa-l întelegem si sa-l apreciem pîna la capat, sa ne imaginam pentru o clipa urmatoarea situatie: Hitler nu l-ar fi atacat pe Stalin la 22 iunie 1941. Hitler, de pilda, ar fi hotarît sa cucereasca Gibraltarul, iar operatiunea "Barbarossa" ar fi amînat-o cu doua luni.

Ce ar fi facut, în acest caz, Stalin?

Deja Stalin n-ar mai fi avut de ales.

În primul rind, n-ar mai fi putut sa întoarca armatele înapoi. Multe armate si corpuri de armata înfiintate în prima jumatate a lui 1941 nu mai aveau unde sa se întoarca, decît în "oraselele din baraci pentru muncitorii forestieri". Deplasarea trupelor înapoi ar fi necesitat multe luni, ar fi paralizat întreg transportul feroviar si ar fi însemnat o catastrofa economica. Apoi, ce sens ar fi avut sa concentrezi în secret timp de jumatate de an trupele, iar apoi, în alta jumatate de an, sa le demobilizezi? Chiar daca ar fi început acest din urma proces, era imposibil sa se termine pîna în iarna.

În al doilea rind, Stalin n-ar fi putut sa-si lase armatele sa ierneze în padurile de la frontiera. Fara o pregatire- de lupta intensa, armatele îsi pierd repede capacitatea de lupta. Apoi, din ce cauza a tinut Stalin în secret procesul de înfiintare si de transfer în vest al armatelor din Al doilea esalon strategic? Putea sa creada în pastrarea deplina a secretului, daca lasa cîteva saptamîni aceste numeroase armate în padurile de la frontiera?

Iata principala întrebare a cartii mele: DACĂ ARMATA ROsIE NU PUTEA SĂ SE ÎNTOARCĂ, DAR NICI NU PUTEA SĂ RĂMÎNĂ MULT TIMP ÎN RAIOANELE DE FRONTIERĂ, CE-I RĂMÎNEA DE FĂCUT?

Istoricii comunisti sunt gata sa interpreteze orice detaliu si sa caute orice eroare, dar haideti sa renuntam la detaliile secundare si sa raspundem la principala întrebare. Toti istoricii comunisti se tem sa raspunda. Iata de ce apelez la opinia unui general care "din mai 1940 este loctiitor al sefului Directiei operative din Marele Stat–Major; a lucrat la partea operativa a planului de desfasurare strategica a Fortelor Armate Sovietice în directiile nord, nord-vest si vest" (Enciclopedia militara sovietica, vol.2, pag.27). În planificarea sa, totul a fost corect. Iata de ce, începînd razboiul ca general-maior, devine peste un an si jumatate Maresal al Uniunii Sovietice. El, si nu Jukov, conduce Armata Rosie în ultimii ani ai vietii lui Stalin si coboara din posturile înalte abia dupa moartea lui Stalin. Maresale A.M. Vasilevski, aveti cuvîntul: "Pericolul ca în Occident sa iasa fum pe tema eventualelor tendinte agresive ale URSS trebuia eliminat. Noi ne apropiasem… de Rubiconul razboiului si trebuia sa facem un pas_hotarît înainte" (V//, 1978, Nr.2, pag.68).

În orice proces grandios exista un moment critic, dupa care evenimentele capata un caracter ireversibil. Pentru Uniunea Sovietica, acest moment a fost pe data de 13 iunie 1941. Dupa aceasta zi, razboiul a devenit inevitabil, indiferent de ceea ce ar fi întreprins Hitler.

 

Capitolul 27 RĂZBOIUL NEDECLARAT

În situatia în care suntem încercuiti de inamic, o lovitura prin surprindere din partea noastra, o manevra neasteptata sau viteza hotarasc totul.

I.V. Stalin

La granita vestica, Uniunea Sovietica avea cinci regiuni militare de care se apropiau trupe: în secret, dar intens. Toate cele opt regiuni militare interne erau abandonate de comandamentul sovietic.

Pe lînga cele cinci regiuni de frontiera vestice si cele opt interne, exista Frontul din Extremul Orient si trei Regiuni militare de frontiera estice: Zacaucaz, Asia Mijlocie, Zabaikal. Sa le examinam.

În ciuda dezmintirii TASS din 9 mai 1941, în Regiunile militare ale Zabaikalului si Asiei Mijlocii, în mai 1941, se faceau pregatiri intense pentru "eliberarea" Iranului. Regiunii Asiei Mijlocii i se repartizeaza rolul principal, Regiunii Zacaucaz-rolul secundar. Dupa cum se aprobase, finalul pregatirii a constat în exercitii militare grandioase, desfasurate în prezenta corpului de comanda al Armatei Rosii, în mai, trebuiau sa vina la aceste exercitii seful Marelui Stat-Major, generalul G.K. Jukov si loctiitorul sau, generalul-locotenent N.F. Vatunin.

Generalul de armata S.M. stemenko (pe atunci colonel la Directia operativa principala a Marelui Stat-Major): "La sfifsitul lui mai, corpul de baza al sectiei noastre s-a deplasat la Tbilisi; chiar înaintea plecarii ni s-a explicat ca nici seful Marelui Stat-Major, nici loctiitorul sau nu pot merge, iar exercitiile vor fi conduse de urmatorii: în Regiunea Zacaucaz de D.T. Kozlov, în Regiunea Asiei Mijlocii de S.G. Trofimenko. Cu toate acestea, a doua zi dupa sosirea noastra la Tbilisi, generalul-locotenent Kozlov a fost chemat de urgenta la Moscova. Se simtea ca la Moscova se petrece ceva neobisnuit" (Marele Stat-Major în anii razboiului, pag.20).

Astfel, Regiunea militara de frontiera Zacaucaz a ramas fara comandant chiar înainte de "eliberarea" Iranului. Mi se va replica ca generalul Kozlov are un loctiitor: generalul-locotenent P.I. Batov. Sa comande el Regiunea! Nu, Batov este ocupat. Batov a format din cele mai bune trupe ale Regiunii Zacaucaz corpul special 9 infanterie, l-a transferat în Crimeea, iar aici corpul, în colaborare cu Flota Marii Negre, desfasoara pregatiri intense în vederea unei operatiuni de desant maritim.

Regiunea militara Zacaucaz ramîne fara comandant si loctiitor pîna în august 1941, cînd se întoarce generalul D.T. Kozlov si "elibereaza" Iranul. Hitler a încurcat cartile lui Stalin si în acest caz. Din cauza actiunilor neprevazute ale lui Hitler "eliberarea" Iranului s-a facut cu o întîrziere de cîteva luni, cu forte limitate, de aceea a trebuit sa se renunte la "transformari social-politice radicale".

Generalul de armata A.A. Lucinski (pe atunci colonel, comandantul diviziei 83 vînatori de munte) a fost printre cei care au fost adusi în esaloanele militare din Asia Mijlocie. Lucinski calatoreste în acelasi compartiment cu generalul-maior I .E. Petrov (mai tîrziu general de armata). Amintirile lui Lucinski sunt cu adevarat pretioase. "Mergeam în acelasi compartiment, chemati la Narkomat-ul de aparare, cînd am auzit la radio comunicatul privind atacarea tarii noastre de catre Germania". Lucinski nu spune de ce fusese chemat la Narkomat, dar spune despre prietenul sau Petrov: "Nu cu mult timp înainte de înce­perea razboiului, a fost numit comandant al diviziei 192 infanterie (Petrov a transformat-o în divizie de vînatori de munte si a îndreptat-o în secret spre granita româ-neasca-n.n.), iar apoi al corpului 27 mecanizat, în fruntea caruia s-a îndreptat spre front" (V//, 1976, Nr.9- pag. 121-122).

Corpul de armata 27 mecanizat era transferat din Asia Mijlocie la granita româneasca, iar comandantul corpului mergea în acest timp la Moscova pentru a primi misiuni de lupta. Am întîlnit deja de cîteva ori acest procedeu: si armata 16 se deplaseaza în secret spre granita româneasca, iar comandantul ei, generalul-locotenent M.F. Lukin primeste, la Moscova, misiunea de lupta.

În scurtul articol al lui Lucinski despre generalul Petrov, totul pare normal, obisnuit. Dar sa fim atenti în ce context aveau loc aceste evenimente. Mai întîi, generalul-maior LE. Petrov formeaza corpul 27 mecanizat, îl încarca în esaloane si îl trimite pe front, iar dupa aceasta, aflat în tren, aude comunicatul precum ca Germania a început razboiul, însa lucrul cel mai interesant s-a petrecut peste cîteva zile: corpul 27 mecanizat a intrat în refacere pe drum. Într-un razboi defensiv astfel de refaceri pur ofensive nu sunt necesare, în iulie 1941, dupa corpul 27 mecanizat, au fost refacute toate celelalte, în numar de douazeci si noua.

Situatia pare absurda: corpul 27 mecanizat pleaca la razboi ÎNAINTE de agresiunea lui Hitler, dar imediat ce Hitler începe razboiul, corpul 27 intra în refacere, înainte de întîlnirea cu inamicul. Însa nu este absurd. Corpul 27 mecanizat s-a transferat cu adevarat la granita româneasca ca sa lupte, dar nu era destinat sa intre într-un razboi început de Hitler, ci într-unul care trebuia sa înceapa într-un cu totul alt mod.

Concluzia: daca Hitler n-ar fi atacat, corpul 27 mecanizat ar fi luat parte la razboi, caci de aceea a plecat pe front. Hitler, prin actiunile sale, a întors cursul razboiului pentru care se înfiintasera corpul 27 mecanizat si alte douazeci si opt de corpuri, de peste 1000 de tancuri.

Regiunea militara Zabaikal a fost abandonata, cu toate ca trupele ei nu se aflau doar pe teritoriul sovietic, ci si în Mongolia unde, nu demult, avusese loc un adevarat razboi, cu participarea a sute de tancuri si avioane si a cîtorva zeci de mii de soldati.

Dintre toate regiunile interne si de frontiera din rasarit, Regiunea Zabaikal era singura care avea în componenta ei armate: 16 si 17. Armata 17 a ramas în Mongolia, dar înca din 1940 a fost "usurata" într-o asemenea masura încît, din cauza lipsei de generali, functia de loctiitor al comandantului de armata era ocupata de colonelul P.P. Poluboiarov. si el a fost chemat la Moscova, apoi a fost trimis pe Frontul de Nord-Vest.

Coloneii si generalii luati din Zabaikal nu erau cu totii de mîna a doua. De aici au fost luati si cei mai mari comandanti ai Regiunii, în 1940, Regiunea militara Zabaikal era comandata de generalul-locotenent F.N. Reme-zov. Acesta a fost trimis sa comande Regiunea militara Orei. Acolo a format în secret armata 20 si, sub acoperirea Comunicatului TASS, a dus-o la granita germana. Dupa RemezoY, Regiunea militara Zabaikal a fost comandata pe o perioada scurta de catre generalul-locotenent I.S. Konev. De aici, acesta a fost transferat în Regiunea militara a Caucazului de Nord, unde a format armata 19 si, sub acoperirea aceluiasi Comunicat TASS, a condus-o la granita, româneasca. Regiunea Zabaikal a fost luata în primire de generalul-locotenent (mai tîrziu general de armata) P.M. Kurocikin. Înainte de Comunicatul TASS, Kurocikin a îmbarcat armata 16, a urat comandantilor si militarilor sa îndeplineasca cu succes "orice ordin al Patriei". Armata 16 a avut drumul cel mai lung. De aceea a plecat mai devreme, ca sa apara la granita vestica odata cu celelalte armate din Al doilea esalon strategic.

Ce s-a întîmplat cu generalul-locotenent P.M. Kurocikin? Sa îmbarci o întreaga armata în esaloane, în asa fel ca nimeni sa nu afle, nu e o treaba simpla. Kurocikin si-a executat misiunea; la 13 iunie, în momentul transmiterii Comunicatului TASS, a primit ordinul sa paraseasca Regiunea Zabaikal si sa mearga neîntîrziat la Moscova ca sa primeasca o noua misiune. Krasnaia zvezda din 26 mai 1984 arata ca la 22 iunie 1941 generalul-locotenent Kurocikin se afla într-un tren accelerat cu directia Irkutsk… Regiunea militara Zabaikal a fost lasata iarasi fara comandant. Enciclopedia militara sovietica (voi.3, pag.357) ne informeaza ca noul comandant în Zabaikal a aparut abia în 1941.

Dar nu numai din regiunile interne sunt transferati generali si ofiteri la granitele Germaniei si ale României. In Extremul Orient exista un permanent focar de razboi, ciocnirile militare n-au încetat niciodata, conflictele antre-nînd sute de tancuri si avioane, în acel moment, un razboi între Japonia si Uniunea Sovietica era pe deplin posibil, pentru unii observatori straini, chiar inevitabil. De aceea, în Extremul Orient nu exista o regiune militara, ci un Front, format din trei armate.

Generalul-locotenent M.M. Popov (mai tîrziu general de armata) comanda în Extremul Orient armata l, iar generalul-locotenent I.S. Konev (mai tîrziu Maresal al Uniunii Sovietice)-armata 2. Voi spulbera definitiv orice inventii conform carora mutarea generalilor s-a petrecut ca o masura de prevedere fata de invazia germana. Popov întîmpina razboiul în functia de comandant al Frontului de Nord pe granita finlandeza, iar Konev si-a deplasat armata de soc la granita româneasca.

Este interesanta calea parcursa de generalul Konev de la functia de comandant al armatei 2 din Extremul Orient pîna la functia de comandant al armatei 19 la granita româneasca. Lasînd armata 2 în Extremul Orient, în aprilie 1941 (Enciclopedia militara sovietica, vol.2, pag.409), Konev primeste Regiunea militara Zabaikal. Dupa Zabaikal, fara sa faca mult zgomot, apare la Rostov si ia în primire Regiunea militara a Caucazului de Nord. Aici Konev pune la punct formarea armatei 19, devine comandantul ei si "în cel mai strict secret" (expresia apartine generalului de armata S.M. stemenko),'la sfîrsitul lui mai 1941 începe transferul divjziilor si corpurilor armatei sale la granita româneasca, într-un timp scurt, Konev are patru functii, de la frontiera cea mai rasariteana, pînâ la cea mai apuseana, înaintea tuturor operatiunilor ofensive, Stalin îsi ascundea cei mai buni generali si maresali. Este vorba, în primul rînd, de Jukov, Vasilevski, Konev, Rokossovski, Meretkov. Asadar, în primavara lui '41, ca înaintea tuturor marilor operatiuni ofensive, Konev îsi pierde urma în asa fel ca nici macar prietenii lui sa nu mai stie unde a ajuns.

Nu numai Konev si-a pierdut urma. Daca urmaresti posturile pe care Konev le-a primit temporar, descoperi si alti comandanti care s-au folosit de aceleasi posturi ca sa-si piarda urma. De exemplu, generalul-colonel F.I. Kuznetov, lasînd comanda Academiei Marelui Stat-Major, primeste Regiunea militara a Caucazului de Nord, apoi, îasînd-o pe aceasta în mîinile lui Konev, apare la granita Prusiei Orientale, în functia de comandant al Frontului de Nord-Vest.

Dupa plecarea generalului Konev din Extremul Orient, armata 2 nu primeste un comandant pe masura, în armata l a Frontului din Extremul Orient situatia este si mai interesanta. Dupa plecarea generalului M.M. Popov pe Frontul .de Nord, în locul lui este adus generalul-locotenent A.I. Eremenko, mai tîrziu Maresal al Uniunii Sovietice, însa Eremenko nu sta mult timp la conducere: la 19 iunie 1941 primeste ordinul de a preda armata l si a veni urgent la Moscova, pentru o noua numire.

Hitler a încurcat totul, iar dupa începerea invaziei germane, Eremenko devine comandant al Frontului de Vest în locul generalului D.G. Pavlov, care fusese îndepartat. Dar la 19 iunie nu se prevazuse, fireste, o asemenea cotitura. Pavlov era înca în functia de comandant al Frontului de Vest. Stalin l-a chemat pe Eremenko pentru îndeplinirea unei alte misiuni, care a ramas necunoscuta si, poate, neexecutata. Am avut fericirea sa ma întilnesc personal cu Maresalul Uniunii Sovietice Eremenko si sa vorbesc cu el. Cu grija, sa nu-i provoc banuieli, am încercat sa ma interesez de aceasta problema. Impresia mea a fost ca Eremenko nu încerca sa ma însele, ci pur si simplu nu stia de ce a fost chemat la Stalin pe 19 iunie 1941. I-am atras atentia maresalului ca nu a fost singurul în aceasta situatie. Iata, am zis, si Kurocikin mergea în tren, si Sivkov, Kurdiumov, Jadov, Petrov, Lucinski. Maresalul s-a aratat interesat de acest lucru. Îmi pare rau ca nu sunt un istoric occidental cu pasaportul unei tari democratice în buzunar, din cauza aceasta n-am putut merge prea departe în discutia cu maresalul.

Eremenko mi-a spus numele a înca doi generali care au fost luati din Extremul Orient, lasînd apararea sovietica aproape complet descoperita: generalul-maior N.E. Berzarin, loctiitorul comandantului armatei l si generalul Glazunov. Eremenko mi-a mai spus un lucru pe care nu l-a scris în memorii. Plecînd din Extremul Orient, trebuia sa predea armata loctiitorului sau, Berzarin. Dar acesta a fost chemat la Moscova înca de la sfîrsitul lui mai si numit în secret comandant al armatei 27 din Pribaltica, nu departe de granita germana.

Din ordinul lui Stalin, la începutul lui iunie 1941, la granita vestica, nu numai ca au fost concentrate TOATE trupele sovietice de desant aerian, inclusiv cele aduse de curînd din Extremul Orient, dar, în ultimul moment, Stalin a adunat generalii de infanterie si cavalerie din Extremul Orient si i-a transformat imediat în comandanti de corpuri de desant aerian. Asa s-a întîmplat cu generalii Glazunov si Jadov, dar si cu generalii M.A. Usenko, F.M. Haritinov, I.S. Bezuglom.

Aceasta schimbare rapida a generalilor nu înseamna pregatire de aparare, nici macar pregatire pentru contraofensiva. Acestea sunt indicii clare de pregatire a unei agresiuni: iminenta, rapida, îngrozitoare.

Capitolul 28 DE CE STALIN A DESFĂsURAT FRONTURILE

Razboiul celor saraci împotriva celor bogati va fi cel mai sîngeros dintre toate razboaiele care s-au purtat vreodata între oameni.

Fr. Engels

În limbajul militar sovietic, "front" înseamna o formatiune militara cu un numar de soldati de la cîteva sute de mii pîna la un milion. Frontul include în componenta sa directia de comanda si statul-major, cîteva armate, unitati de aviatie, forte PVO, unitati si mari unitati de întarire, unitati pentru spatele frontului. Conform datelor de dinainte de razboi, numai în componenta unitatilor pentru spatele frontului si a altor organizatii subordonate nemijlocit directiei fiecarui front intrau pîna la 200.000 de soldati, în timp de pace nu existau fronturi ci regiuni militare. Fronturile se înfiinteaza doar la începutul razboiului (Enciclopedia militara sovietica, vol.8, pag.332). În 1938, relatiile cu Japonia s-au înrautatit foarte mult, încît în componenta RKKA a fost desfasurat Frontul din Extremul Orient. La început, în cadrul Frontului intrau doua armate, apoi, peste doi ani trei. La 13 aprilie 1941 a fost semnat un acord de neutralitate cu Japonia, însa Frontul din Extremul Orient n-a fost desfiintat.

În anii 1939-1940, la granita vestica s-au înfiintat pentru scurt timp fronturi pentru "campaniile eliberatoare" din Polonia, România, Finlanda, însa, dupa terminarea campaniilor, fronturile s-au desfiintat, iar în locul lor au aparut regiunile militare. Istoricii îi reproseaza lui Stalin: si cu Germania si cu Japonia existau pacte de neagresiune, dar împotriva Japoniei s-a desfasurat un front, iar împotriva Germaniei nu.

La prima vedere, este lipsit de logica. Dar ce face Hitler? Hitler se arata foarte siret, în prima jumatate a lui 1941, führerul desfasoara state-majore cu nume sonore împotriva Marii Britanii, dar fara ca acestea sa aiba trupe, iar împotriva Uniunii Sovietice desfasoara aproape toate trupele sale, însa fara state-majore. La prima vedere se pare ca împotriva Marii Britanii sunt îndreptate forte puternice, dar, daca te uiti mai atent, descoperi ca Hitler mîna în secret spre granita cu Uniunea Sovietica trupele de elita si pe cei mai buni generali. Astfel s-a pregatit lovitura prin surprindere. Dar si Stalin procedeaza la fel: în Extremul Orient este înfiintat un front, dar, în secret, trupele si generalii îl parasesc. La frontiera vestica, oficial, continua sa existe regiuni militare, însa are loc o concentrare de trupe. Puterea Frontului din Extremul Orient nu se poate compara cu nici o regiune de la granita vestica.

În Extremul Orient s-a înfiintat un front în asa fel ca sa afle toti acest lucru, dar în vest nu s-a înfiintat unul, ci un numar de CINCI fronturi, dar în asa fel ca sa nu stie nimeni. În capitolele precedente am amintit de Fronturile de Nord, de Nord-Vest, de Vest, de Sud-Vest si de Sud si n-am gresit. Oficial ele au fost înfiintate dupa invazia germana, ca o reactie la aceasta invazie. Dar sa ne uitam în arhive si vom ramîne stupefiati: începîhd cu februarie 1941, aceste denumiri figureaza deja în unele documente care erau pe atunci strict secrete. O parte din documente au fost scoase de sub interdictie si puse la dispozitia cercetatorilor. Citez: "în februarie 1941, prin sovietul militar al regiunilor de frontiera au fost trimise… indicatii de înzestrare urgenta a punctelor de comanda ale fronturilor" (VIJ, 1978, Nr.4, pag.86).

Istoricii comunisti ne încredinteaza ca pîna la 22 iunie 1941, între URSS si Germania a fost o pace, care, chipurile, a fost încalcata la 22 iunie de catre Germania. Aceasta afirmatie nu este confirmata de fapte. Faptele vorbesc invers. Desfasurind în februarie 1941 punctele de comanda ale fronturilor, Uniunea Sovietica a intrat practic în razboi împotriva Germaniei, desi n-a declarat oficial acest lucru.

În februarie 1941 s-a mai petrecut un eveniment care a ramas neremarcat de catre istoricii contemporani, în Regiunea militara speciala de vest s-a introdus înca o functie, de loctiitor al comandantului regiunii. Ce importanta are acest lucru? Generalul de armata D.G. Pavlov avea si asa cîtiva loctiitori! Timp de cîteva luni, functia suplimentara de loctiitor a ramas vacanta. Apoi pe aceasta functie a venit generalul-locotenent V.N. Kurdiumov. Importanta acestui eveniment este uriasa. În timp de pace, la Minsk era comandant generalul de armata D.G. Pavlov, loctiitorul sau era generalul-locotenent I.V. Boldin, iar sef de stat-major generalul maior V.E. Klimovskih. Functia lui Pavlov în caz de mobilizare-comandant al Frontului de Vest, a lui Klimovskih-sef de stat-major al Frontului de Vest, iar conform planului, Boldin trebuia sa devina comandantul gruparii mobile a Frontului de Vest.

Iata unde vreau sa ajung: daca Frontul de Vest ar fi trebuit sa lupte acolo unde se afla înainte de razboi, adica în Bielorusia, atunci nu trebuiau introduse modificari de structura, însa Frontul de Vest se pregateste sa intre în teritoriul inamicului, fiind comandat de generalii Pavlov, Boldin si Klimovskih. Daca ei pleaca si iau toate armatele, corpurile de armata, diviziile, brigazile, cine va mai ramîne la Minsk? Tocmai de aceea a fost înfiintat postul suplimentar de loctiitor al general-iocotenentului Kurdiumov. Separarea structurilor s-a petrecut înca din timp de pace. Generalul de armata Pavlov si-a concentrat toata atentia la probleme pur ofensive, iar noul sau loctiitor la cele pur teritoriale. Cînd Frontul de Vest, în frunte cu Pavlov, va intra pe teritoriul inamicului, generalul Kurdiumov va ramîne la Moscova, îndeplinind rolul de guvernator militar teritorial, aparînd puterea locala, îngrijindu-se de comunicatii, controlînd industria si transportul, desfasurînd mobilizarea suplimentara si pregatind rezervele pentru frontul care se afla mult în fata.

Generalul Kurdiumov a comandat Directia pregatirii de lupta a RKKA. Acum a fost numit la Minsk. Din punctul de vedere al razboiului "eliberator" este o hotarîre înteleapta: un general cu o asemenea experienta sa se afle pe calea pe unde vor trece noi si noi rezerve spre vest. El este cel mai potrivit pentru a da trupelor în trecere ultimele indicatii înainte de intrarea în lupta.

Patru armate, zece corpuri de armata independente si zece divizii de aviatie, situate pe teritoriul Regiunii militare speciale Kiev, se pregatesc si ele sa plece pe teritoriul inamicului. Le conduce comandantul Frontului de Sud-Vest, generalul-colonel M.P. Kirponos. În vederea acestei plecari este necesar sa se separe urgent cele doua functii ale comandantului, sa-i fie lasate acestuia numai cele pur militare. Tocmai de aceea se introduce functia suplimentara de loctiitor, functie în care este numit generalul-locotenent V.F. lakovlev. Kirponos si trupele vor pleca înainte, iar lakovlev va ramîne la Kiev. Odata cu începutul lui februarie, vedem tot mai clar separarea celor doua structuri. La Ternopol se înfiinteaza un punct secret de comanda. Este centrul structurii militare. La Kiev, se mentine statul-major. Este centrul structurii teritoriale. La Brovorah, în raionul Kievului, s-a înfiintat un punct de comanda subteran foarte puternic pentru aparatul teritorial de conducere. La Ternopol se înfiinteaza un punct de comanda precar: bordeie si o baterie de artilerie. Este logic: structura militara nu este destinata sa ramîna mult timp în Ucraina, de ce sa construiasca puternice cazemate din beton?

La fel s-a întîmplat si în Regiunea militara speciala Pribaltica. În Regiunea militara Odesa apare o mica diferenta. si aici a avut loc separarea structurilor, însa din statul-major al regiunii nu s-a separat statul-major al întregului front, ci statul-major al celei mai puternice armate sovietice, armata 9. Majoritatea ofiterilor statului-major din Regiunea militara Odesa, în frunte cu seful de stat-major, generalul-maior M.V. Zaharov, a trecut în secret la statul-major al armatei 9- Maresalul Uniunii Sovietice, I.S. Konev, informeaza ca la 20 iunie, statul-major al armatei 9 a primit alarma de lupta si a plecat în secret din Odesa la punctul de comanda (VIJ, 1968, Nr.7, pag. 42). Comandantul Regiunii militare Odesa, generalul-colonel I.T. Cerevicenko nu mai era demult în Odesa, plecase în secret în Crimeea, unde a luat în primire corpul special 9 infanterie, venit din Caucaz, si trecea cu trenul pe lînga Odesa, îndreptîndu-se spre punctul de comanda secret al armatei 9, a carei comanda o primise. Maresalul Uniunii Sovietice, M.V. Zaharov, declara ca în timpul invaziei germane Cerevicenko era în tren (Voprosî istorii, 1970, Nr.5, pag.46). Armata 9 trebuia sa treaca granita Uniunii Sovietice. Iata de ce la Odesa, ÎNAINTE de invazia germana, a aparut un general de rezerva, N.E. Cibisov. Dupa plecarea structurii militare a armatei 9, el trebuia sa ramîna în teritoriile semipustii din punct de vedere militar si sa duca la îndeplinire controlul militaro-teritorial.

La 13 iunie 1941, în ziua transmiterii la radio a Comunicatului TASS, s-a petrecut o separare definitiva si deplina a structurilor de conducere în regiunile militare vestice, exclusiv Regiunea Leningrad, în acea zi, Narkom-ul de aparare a dat ordinul de deplasare a conducerilor de front la punctele de comanda de campanie.

În acest timp, în Ucraina, de exemplu, au aparut doua structuri independente de conducere militara: Frontul de Sud-Vest si Regiunea militara speciala Kiev. Maresalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, marturiseste: exista un ordin cifrat al lui Jukov pentru "pastrarea deplina a secretului, în care scop a fost prevenit statul-major al Regiunii" (Asa a început razboiul, pag.83).

Aici (ca si la Minsk, de altfel) se joaca o comedie: pentru o privire din afara, conducerea militara este înfaptuita în Ucraina numai de statul-major al Regiunii militare speciale Kiev. Efectivul statului-major al Regiunii este prevenit în mod special si nimeni nu vorbeste în plus de vreun alt sistem de conducere militara, însa pe lînga statul-major al Regiunii, pe acelasi teritoriu a fost creata o alta structura de conducere militara: Frontul de Nord-Vest. Vor putea cele doua structuri independente de conducere militara sa functioneze mult timp pe acelasi teritoriu?

Generalul-locotenent al trupelor de transmisiuni P.M. Kurocikin (pe atunci general-maior, seful de transmisiuni al Frontului de Nord-Vest) declara acelasi lucru despre Pribaltica: "în raionul Panevejis au început sa vina conducerea si sectiile statului-major. Comandamentul Regiunii s-a transformat practic în comandament de front, desi formal s-a numit "de regiune" pîna la începutul razboiului. La Riga a fost lasat un grup de generali si ofiteri, carora li se atribuisera functiile de conducere ale Regiunii." (.Pe Frontul de Nord-Vest (.1941-1943). Culegere de articole, pag.196).

Înfiintarea a doua sisteme independente de conducere provoaca inevitabil înfiintarea a doua sisteme independente de transmisiuni, în Pribaltica, transmisiunile Frontului erau conduse personal de generalul-maior P.M. Kurocikin, iar fostul lui loctiitor, colonelul M.P. Akimov conduce sistemul independent de transmisiuni al Regiunii militare.

Generalul Kurocikin lucreaza cu energie la realizarea sistemului de transmisiuni al Frontului de Nord-Vest. Faptul se desfasoara "ca si cum ar fi vorba de o verificare". Iar ca sa nu îngrijoreze inamicul datorita cresterii bruste a convorbirilor pe noile canale militare de transmisie, se folosesc liniile civile. De fapt, cuvîntul "civile" trebuie luat în ghilimele. Asa ceva nu exista în Uniunea Sovietica, în 1939, sistemul de transmisiuni era militarizat în totalitate si pus la dispozitia armatei. Narkomat-ul de transmisiuni era direct subordonat Narkomat-ului de aparare, în toate tarile normale sistemul de transmisiuni militare este parte componenta a sistemului de stat, însa în Uniunea Sovietica este invers: sistemul de stat este parte componenta a transmisiunilor militare, iar Comisarul poporului pentru transmisiuni al URSS Peresîpkin este oficial loctiitorul sefului transmisiunilor Armatei Rosii.

Conducerea Frontului de Nord-Vest n-a iesit la punctul de comanda de campanie pentru exercitii, ci la razboi: "s-a înfiintat o organizatie operativa superioara pentru ducerea actiunilor de lupta" (General-locotenent P.M. Kurocikin, Semnalele frontului, pag.117).

Sistemul de transmisiuni al Frontului era pregatit si pus la punct pentru timp de razboi. "Toate documentele planului, frecventele, apelurile, parolele se pastrau la statul-major al Regiunii, iar în caz de razboi trebuiau trimise la trupe. In Regiune erau cîteva mii de statii radio, prin urmare, ca sa reorganizeze totul pentru caz de razboi, se cere minim o saptamîna. Era interzis sa iei aceste masuri dinainte" G'dem, pag.115). Remarcam ca întreg sistemul de reorganizare a transmisiunilor din regim de pace în regim de razboi la RKKA nu se baza pe presupunerea ca inamicul poate ataca ci presupunea ca un semnal preliminar va veni, la momentul hotârît de Moscova. Cu alte cuvinte, planul de reorganizare a transmisiunilor n-a fost facut pentru conditiile unui razboi defensiv, ci pentru conditiile unui razboi ofensiv, agresiv, avînd o perioada secreta de pregatire a reorganizarii. Iar aceasta perioada secreta, a ultimelor pregatiri de invazie a Armatei Rosii, a venit. La 19 iunie, seful de stat-major al Frontului de Nord-Est, generalul-locotenent P.S. Klenov, va da un ordin generalului-maior al trupelor de transmisiuni, Kurocikin:

– "Sa actionati dupa marele plan. Ati înteles despre ce este vorba?

– Da, raportez, am înteles totul" (Pe frontul de Nord-Vest (1941-1943), Culegere de articole, pag.195).

Pacat ca noi am înteles "marele plan" si nici unul dintre generalii sovietici nu ne explica în ce consta "marele plan", însa ne este clar ca generalii sovietici aveau planuri, pe care le pusesera deja în actiune. Peste cîteva zile trebuia sa se întîmple ceva în conformitate cu "marele plan", însa Hitler, prin actiunile sale, l-a zadarnicit, fortîndu-i pe comandantii sovietici sa nu mai actioneze dupa el, ci sa improvizeze.

Iata cum asigura generalul Kurocikin îndeplinirea "marelui plan": "Sectia de transmisiuni a Regiunii a expediat documentele ce tineau de organizarea legaturilor radio la statele-majore ale armatelor si ale marilor unitati din subordinea Regiunii. Toate aceste documente, prelucrate în mod corespunzator, trebuiau sa treaca prin punctele de comanda ale corpurilor, diviziilor, regimentelor, batalioanelor si sa ajunga pîna la echipajul fiecarei statii radio. Pentru aceasta va trece, dupa cum am spus deja, minim o saptamîna" (Idem, pag.118).

Dar poate ca generalul-locotenent Klenov a dat ordinul sa ajunga elemente ale "marelui plan" pîna la mii de executanti, ca astfel sa previna agresiunea germana? Nicidecum. Generalul Klenov nu crede în posibilitatea invaziei germane. Chiar si dupa ce aceasta a început, Klenov refuza sa creada si nu ia nici un fel de masuri pentru respingerea agresiunii. Klenov propunea (la consfatuirea din decembrie 1940) sa se duca numai un razboi agresiv care sa înceapa cu o lovitura prin surprindere a Armatei Rosii, în agresivitate îl depasea chiar si pe Jukov; avea cutezanta sa discute în contradictoriu cu Jukov, chiar si în prezenta lui Stalin, despre cum trebuie data lovitura prin surprindere. Nu credea în posibilitatea unei invazii germane, ca si ocrotitorul sau, membrul Biroului Politic A.A. Jdanov, ca si multi alti lideri militari si politici, inclusiv Stalin.

La 13 iunie 1941 si în decursul zilelor urmatoare, în Uniunea Sovietica au fost puse în functiune toate mecanismele razboiului. Procesul de desfasurare a fronturilor sovietice ajunsese deja un secret de importanta capitala. La mijlocul lui iunie 1941, Uniunea Sovietica depasise deja momentul critic, dupa care razboiul devenea inevitabil. Daca Hitler s-ar fi hotarît sa desfasoare planul "Barbarossa" cu cîteva saptamîni mai tîrziu, Armata Rosie n-ar fi ajuns la Berlin în 1945, ci mult mai devreme.

Studierea vizuala a inamicului si a teritoriului sau se numeste recunoastere. Aparitia grapelor de recunoastere la granita nu este cea mai placuta surpriza. Nu este prea placut daca de dincolo de granita te urmareste prin binoclu, vreme de ceasuri întregi, un comandant al unei divizii sovietice de tancuri. Dar închipuiti-va ca în zona frontierei dumneavoastra a aparut comandantul unei Regiuni militare sovietice, însa nu singur, ci însotit de un membru al Biroului Politic. Nu ore, ci saptamîni întregi zaboveste la pichetele de graniceri. Ce veti crede atunci?

Asa a fost înainte de fiecare "eliberare". De pilda, în ianuarie 1939, comandantul Regiunii militare Leningrad, K.A. Meretkov si A.A. Jdanov, devenit ulterior membra al Biroului Politic, au început sa inspecteze toata lungimea granitei finlandeze. Calatoria lor a continuat pîna la sfîrsi-tul toamnei, cînd au încheiat lucrai, s-au întors la Leningrad si, imediat, "militarismul finlandez a provocat un razboi".

De la începutul lui 1941 ofiterii si generalii germani încep cîte putin, iar apoi tot mai intens, sa faca la granita germano-sovietica ceea ce Meretkov si Jdanov facusera nu demult la granita sovieto-finlandeza. Pe masa mea am o vestita fotografie: generalul G. Guderian cu ofiterii din statul-major facînd ultima recunoastere la Brest, în noaptea de 22 iunie 1941. Nu numai Guderian, toti generalii germani se uitau prin binoclu la teritoriul sovietic. Cu cît se apropia data începerii planului "Barbarossa", cu atît mai des importanti generali germani apareau la frontiera sovietica. Generali si maresali sovietici observa tot mai multe grupe de recunoastere germane (Maresalul de aviatie A.A. Novikov, Pe cerul Leningradului, pag.41), care îsi mascau prezenta îmbracîndu-se în uniforma de graniceri sau de soldati obisnuiti, însa un ochi avizat deosebeste o grupa de recunoastere de o patrula de frontiera. De la frontiera sovietica veneau mereu rapoarte asupra faptului ca ofiteri germani desfasoara activitati intense de recunoastere. Acesta este un indiciu clar al apropierii razboiului.

Maresalul Uniunii Sovietice, M.V. Zaharov (pe atunci general-maior, sef de stat-major al armatei 9), declara ca începînd cu aprilie 1941 a aparut "o noua situatie", care se caracteriza prin faptul ca "pe rîul Prut au aparat grupe de ofiteri în uniformele armatelor române si germane. Dupa toate indiciile desfasoara actiuni de recunoastere" (Voprosî istorii, 1970, Nr.5, pag.43). Recunoasterea înseamna pregatirea de atac, iar maresalul Zaharov va întelege acest lucru si în 1970, ca si în 1940. Aparitia grapelor de recunoastere de cealalta parte a rîului nu înseamna deja începutul razboiului, dar defineste clar sfîrsitul pacii.

Ce fac comandantii sovietici? De ce nu iau masuri urgente cu caracter defensiv pentru respingerea agresiunii, care este inevitabila, dupa cum o dovedesc grapele de recunoastere ale inamicului? Generalii sovietici nu reactioneaza la activitatile de recunoastere ale inamicului din-tr-un motiv foarte simplu. Generalii sovietici sunt foarte ocupati: ei însisi fac recunoastere.

Colonelul D.I. Kocetkov îsi aminteste ca un comandant al diviziei sovietice de tancuri din Brest (generalul-maior al trupelor de tancuri V.P. Puganov, comandantul diviziei 22 tancuri al corpului 14 mecanizat din armata 4 a Frontului de Vest) îsi alesese un asemenea loc pentru statul–major al diviziei si un asemenea cabinet în statul-major, încît "sedeam cu A.A. Illarionov, comisar de regiment, în cabinetul komdiv-ului, si priveam pe fereastra, cu binoclul, la soldatii germani de pe celalalt mal al Bugului (Cu luminatoarele închise, pag.8).

Ce idiotenie, vom spune! Comandantul diviziei de tancuri putea sa fie împuscat cu automatul de pe celalalt mal. În statul-major al diviziei se putea trage cu orice: cu mitraliera, cu aruncatoare de mine, cu pusti cu luneta.

Dar sa nu ne facem griji. O asemenea amplasare a statului-major al diviziei de tancuri nu este prea fericita din punct de vedere defensiv, dar divizia de tancuri de la Brest, "în imediata apropiere a granitei" (Trupele sovietice de tancuri, pag.27), nu se afla aici pentru aparare! Daca examinezi situatia din punct de vedere ofensiv, totul devine clar. Gruparea germana de tancuri a lui Guderian se afla si ea aproape de mal. Guderian face acelasi lucru: examineaza cu binoclul malul opus.

În ceea ce priveste partea sovietica, recunoasterea este facuta de comandanti de toate rangurile, în momentul începerii razboiului, seful trupelor de geniu al Frontului de Sud-Vest, general-maior A.F. Ilin-Mitkevici, se afla chiar pe granita, la Rava Rusa (colonel R.G. Umanski, La hotarul luptelor, pag.39).

Din ordinul generalului de armata K.A. Meretkov, în iulie 1940, s-a desfasurat recunoasterea pe toata granita vestica. Au luat parte la aceasta actiune mii de comandanti de toate rangurile, inclusiv generali si maresali, iar Meretkov, care nu cu mult timp înainte examina granita finlandeza, facea acum acelasi lucru la granita româneasca si la cea germana. Tovarase Maresal al Uniunii Sovietice, aveti cuvîntul: "Personal am desfasurat o examinare îndelungata, aflîndu-ma în cele mai înaintate posturi de frontiera" (În slujba poporului, pag.202). împreuna cu comandantul Frontului de Sud-Vest, generalul-colonel M.P. Kirponos, Meretkov repeta recunoasterea pe toata portiunea de granita a Regiunii militare speciale Kiev.

Din Regiunea militara Odesa, Meretkov se grabeste spre Bielorusia, unde, împreuna cu generalul de armata D.G. Pavlov, face recunoasterea minutioasa a frontierei sovieto-germane si a teritoriului german. Apoi întreprinde o scurta vizita la Moscova dupa care e din nou pe drum catre Frontul de Nord. Pe drum comunica faptul ca n-a gasit pe comandantul Frontului de Nord-Vest la statul-major, caci acesta îsi petrecea mult timp pe granita. Nici comandantul Frontului de Nord, generalul-locotenent M.M. Popov nu se afla la statul-major; si el era tot pe granita.

Sa adaugam la toate acestea faptul ca în 1945 Stalin si generalii sai au pregatit cu grija si au desfasurat în mod stralucit o lovitura prin surprindere asupra trupelor japo­neze. Astfel, au cucerit Manciuria, Coreea de Nord si cîteva provincii ale Chinei. Pregatirea pentru lovitura prin surprindere s-a facut exact ca si pregatirea loviturii asupra Germaniei, din vara lui 1941. La frontiera a aparut acelasi Meretkov, care era deja Maresal al Uniunii Sovietice; el a venit la granita manciuriana în secret, sub pseudonimul de "general-colonel Maximov". Unul din principalele elemente ale pregatirii este recunoasterea. "Am parcurs eu însumi calare toate portiunile frontierei" (Krasnaia zvez-da, 7 iunie, 1987).

Generalul-locotenent al trupelor de geniu V.F. Zotov (pe atunci general-maior, seful genistilor de pe Frontul de Nord-Vest) confirma ca, într-adevar, comandantul Frontului de Nord-Vest, generalul-colonel F.I. Kuznetov, a petrecut aproape întreaga luna iunie 1941 în raionul statului-major al diviziei 125 infanterie. Sovietul militar al Frontului se afla în acelasi loc. Iar statul-major al diviziei 125 infanterie se afla atît de aproape de granita încît "primul proiectil a nimerit în el" (Pe Frontul de Nord-Vest, pag.173-174). Se poate spune: ah, ce prosti sunt rusii astia, au mutat statul-major atît de aproape de granita! Asa spuneam si eu. Apoi am adunat informatii despre amplasarea statelor-majore ale diviziilor si corpurilor de armata sovietice la granita turca si cea manciuriana. Acolo nu era asa. Statele-majore ale diviziilor erau situate la minim 10 kilometri de granita, însa cînd s-au pregatit "campaniile eliberatoare", statele-majore au fost mutate chiar pe granita; nu numai statele-majore ale diviziilor, dar si ale corpurilor de armata, ale armatelor si fronturilor. Asa a procedat Jukov, mutîndu-si statul-major în fata, înainte de lovitura prin surprindere de la Halhin-Gol. Asa procedau generalii si maresalii sovietici înaintea fiecarei ofensive. La drept vorbind, Guderian a facut acelasi lucru. si Manstein. si Rommel. si Kleist.

Daca recunoasterea sovietica se desfasura în scopuri defensive, nu trebuia sa se desfasoare la granita, ci la o suta de kilometri în adîncimea propriului teritoriu: sa fie alese liniile cele mai potrivite pentru aparare si sa se faca recunoasterea lor, iar apoi sa se înceapa pregatirea intensa a acestor linii pentru lupta defensiva. Apoi întreg corpul superior de comanda sa se deplaseze pe linia vechii frontiere si. sa faca din nou recunoasterea vechilor hotare abandonate, iar apoi sa se deplaseze pe linia Niprului s.a.m.d.

Recunoasterea la pichetele de graniceri este o recunoastere pentru ofensiva.

La 21 iunie 1941, a avut loc o sedinta secreta a Biroului Politic. Istoricul sovietic V.A. Anfilov declara: "Conducatorii partidului comunist si membrii guvernului sovietic s-au aflat la Kremlin în cursul zilei de 21 iunie si au solutionat probleme de stat si militare de maxima importanta" (Fapta eroica eterna, pag.185).

Se cunosc hotarîrile doar pentru patru dintre problemele dezbatute, dar nu se stie cîte probleme au fost discutate si care au fost celelalte hotarîri.

Iata ce este cunoscut: la 21 iunie 1941 s-a luat hotarî-rea de dotare a Armatei Rosii cu dispozitivul mobil de foc în salve BM-13, de extindere a producerii în serie a dispozitivului BM-13 si a proiectilelor cu reactie M-13; începerea formarii de unitati de artilerie reactiva, în urmatoarele saptamîni, BM-13 primeste numele neoficial de "Katiusa".

"La 21 iunie, Biroul Politic al CC VKP(b) a luat hotarî-rea de înfiintare a unor formatiuni de front pe baza regiunilor militare vestice de frontiera" (General-locote-nent P.A. Jilin, membru corespondent al Academiei de stiinte a URSS, Marele Razboi pentru Apararea Patriei (1941-1945), pag.64). Aceasta hotarîre este de o mie de ori mai importanta decît prima. Fireste, fronturile existau si pîna atunci, Biroul Politic formeaza pur si simplu ceea ce era deja format, dar cu toate acestea este foarte important: cinci fronturi sunt înfiintate si legalizate în secret din punct de vedere juridic, iar asta nu dupa invazia germana, ci înainte de aceasta.

sedinta Biroului Politic a continuat toata ziua si s-a terminat noaptea tîrziu. Peste cîteva ore Jukov îi telefoneaza lui Stalin si încearca sa-l convinga ca la granita se petrece ceva neobisnuit. Acest moment este descris de multi istorici si martori oculari. Fara îndoiala ca nu numai Stalin, ci si Molotov, si Jdanov, si Beria refuzau sa creada în posibilitatea invaziei germane. Ca nu credeau într-o agresiune germana este un fapt confirmat de toate actiunile Armatei Rosii: tunurile antiaeriene nu trag în avioanele germane, avioanelor de vînatoare sovietice li se interzice sa se apropie de avioanele germane, trupelor din Primul esalon li s-au luat patroanele, iar de la Marele Stat-Major vin ordine draconice: sa nu se raspunda la provocari (nici Jukov si nici Timosenko nu credeau în invazia germana).

Întrebare: daca marii conducatori sovietici politici si militari nu cred în posibilitatea unei invazii germane, de ce au mai înfiintat fronturile?

Raspuns: FRONTURILE N-AU FOST ÎNFIINŢATE PENTRU RESPINGEREA INVAZIEI GERMANE, ci într-un alt scop.

Iata o alta hotarîre adoptata la Biroul Politic din 21 iunie 1941: s-a înfiintat un grup de armate al Rezervei Comandamentului General. Comandant al grupului de armate a fost numit primul loctiitor al Comisarului poporului de aparare, Maresalul Uniunii Sovietice S.M. Budion-nîi, sef de stat-major al grupului-general-maior A.P. Pokrovski (mai tîrziu, general-colonel). În componenta grupului de armate intrau sapte armate din Al doilea esalon strategic, care, dupa cum stim, s-au deplasat în secret spre zonele vestice ale tarii, în amintirile sale, generalul-colonel A.P. Pokrovski numeste noua formatiune putin altfel: "grupul de trupe al Rezervei Marelui Cartier General" (W/, 1978, Nr.4, pag.64). Aceasta denumire arata ca la 21 iunie a fost creat si Marele Cartier General-organul superior de conducere al fortelor armate pe timp de razboi.

În orice caz, ÎNAINTE de invazia germana, Al doilea esalon strategic nu se mai prezenta ca sapte armate separate* ci ca un mecanism de lupta cu o conducere unica. Pentru ce s-a facut acest lucru? Pentru aparare? Nu. Într-un razboi de aparare cel de Al doilea esalon strategic n-avea nevoie de o conducere unica si a fost dizolvat înca înainte ca Al doilea esalon strategic sa dea piept cu inamicul, în general, Al doilea esalon nu este necesar în timp de pace: în partea europeana a tarii nu avea unde sa fie amplasat si unde sa se antreneze.

Daca grupul de armate al Rezervei Marelui Cartier General nu s-a înfiintat pentru timp de pace sau pentru razboi defensiv, atunci pentru ce?

"La 21 iunie, Biroul Politic al CC VKP(b) a însarcinat pe seful Marelui Stat-Major, generalul de armata G.K. Jukov, sa conduca Fronturile de Sud-Vest si Sud, iar pe loctiitorul Comisarului poporului de aparare, generalul de armata K.A. Meretkov, sa conduca Frontul de Sud". (Generalul de armata S.P. Ivanov si generalul-maior N. sehovtev, VIJ, 1981, Nr.9, pag. 11). Nu cu mult timp în urma, K.A. Meretkov a comandat o armata în cursul "eliberarii" Finlandei. Acum este trimis ca reprezentant al Marelui Cartier General. G.K. Jukov comanda Frontul de Sud în cursul "eliberarii" regiunilor rasaritene ale României, iar acum este trimis ca reprezentant al Marelui Cartier General sa coordoneze actiunile a doua fronturi.

Unii vor sa ne convinga ca Stalin a trimis pe Jukov la granita româneasca, iar pe Meretkov la cea finlandeza, ca sa pregateasca respingerea agresiunii germane. Fie. E straniu altceva. Stalin trimite pe Jukov si Meretkov sa preîntîmpine niste evenimente în care el personal nu credea.

Meretkov a plecat imediat. Jukov a mai ramas cîteva ore la Moscova, iar declansarea operatiunii "Barbarossa" l-a surprins la Marele Stat-Major. Dar a fost o întîmplare. Daca "Barbarossa" s-ar fi declansat cu cîteva ore mai tîrziu, Jukov ar fi devenit si el o parte din marele uragan care-i mîna spre granita vestica pe generalii din Marele Stat-Major, pe comandantii din GULAG, pe detinuti, pe comandantii din rezerva si pe cei din Extremul Orient, pe profesorii de la academiile militare si pe elevii lor.

Dupa sedinta Biroului Politic din 21 iunie, multi dintre membrii acestuia s-au împrastiat la posturile lor.

Jdanov, care controlase pe linie de Birou Politic "eliberarea" Finlandei, se pregatea sa mearga în ziua de 23 iunie la Leningrad. Hrusciov, care controlase "eliberarea" zonelor rasaritene ale Poloniei si României, se deplasa urgent la Kiev (si, poate, la Tiraspol). Andree v, care raspundea în Biroul Politic de transportul militar (General de armata A.A. Episev, Partidul si armata, pag.176), se grabea sa ajunga pe Magistrala transsiberiana, ca sa accelereze deplasarea trupelor din Al doilea esalon strategic; a doua zi ajunsese deja la Novosibirsk (General-locotenent S.A. Kalinin, Cugetari despre cele trecute, pag. 131).

Dar Stalin? Nu cumva, ca si Hitler, se pregateste sa se îndrepte spre punctul secret de comanda?

Hotarîrea Biroului Politic privind desfasurarea în secret a cinci fronturi la granita vestica însemna se preconizau iminente actiuni în vest. Problema era foarte serioasa: fiecare din fronturile sovietice consuma într-o luna aproximativ 60.000 capete de vite mari (Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Kurkotkin, Spatele frontului Fortelor Armate în anii Marelui Razboi pentru Apararea Patriei. 1941-1945, pag.325). Daca trecea un an, cele cinci fronturi ar fi consumat peste trei milioane de vite mari. Dar mai trebuiau hranite cele sapte armate ale celui de Al doilea esalon strategic si trei armate NKVD, desfasurate în spate, patru flote, trupele care se pregateau sa "elibereze" Iranul, aviatia, trupele PVO, dar, cel mai important, industria militara, unde gurile de hranit erau si mai multe.

Singurul maresal sovietic în care Stalin avea deplina încredere era B.M. saposnikov. Înca din 1929, acesta si-a enuntat opinia categorica: este imposibil sa se mobilizeze sute de mii si milioane de oameni si sa-i tii mult timp în zona frontierei inactivi (Creierul armatei, vol.3). Armata poate fi controlata mult mai usor în cursul razboiului.

Înfiintînd fronturile, Stalin a fortat din nou balanta dintre o armata gigantica si o economie agrara istovita, falimentara. Astfel, s-a ajuns la situatia: totul sau nimic. Stalin nu mai putea astepta pîna în 1942.

Capitolul 29 DE CE NU L-A CREZUT STALIN PE CHURCHILL

Dar de ce ar fi trebuit sa-l creada Stalin pe Churchill? Cine e Churchill? Vreun comunist? Vreun mare prieten al Uniunii Sovietice? Un sustinator al revolutiei mondiale?

Lenin l-a definit astfel pe Churchill: "cel mai mare vrajmas al Rusiei Sovietice" (Opere complete, voi.41, pag.350).

Daca cel mai mare dusman va va trimite o scrisoare în care va previne de primejdii, îl veti crede?

Ca sa întelegem pozitia lui Stalin fata de scrisorile lui Churchill, trebuie sa analizam situatia politica din Europa.

În razboiul diplomatic al anilor '30, pozitia Germaniei era cea mai dezavantajata. Aflîndu-se în centrul Europei, se afla si în centrul tuturor conflictelor. Orice razboi ar fi început în Europa, Germania devenea inevitabil participanta. De aceea strategia diplomatica a multor tari europene în anii '30 ajunsese la concluzia: luptati-va voi cu Germania, eu ma voi stradui sa ramîn de o parte. Miin-chen '38 este un exemplu graitor al acestei filosofii.

Razboiul diplomatic al anilor '30 a fost cîstigat de Stalin si Molotov. Prin pactul Molotov-Ribbentrop, Stalin a dat lumina verde celui de Al doilea razboi mondial, ramînînd un observator "neutru" si pregatind un milion de parasutisti pentru "evenimente neprevazute".

Marea Britanic si Franta au pierdut razboiul diplomatic si acum erau silite sa poarte un razboi adevarat. Franta iesise rapid din razboi. Care este deci interesul strategic al Marii Britanii?

Analizînd lucrurile de pe pozitia Kremlinului, nu poti gasi decît o unica explicatie asupra intentiilor lui Churchill: sa gaseasca un paratrasnet pentru blitz-krieg-ul german si sa mute iminenta lovitura germana asupra altcuiva, în a doua jumatate a lui 1940, un astfel de paratrasnet putea fi doar URSS.

Mai simplu, Marea Britanic (dupa parerea lui Stalin, pe care si-a prezentat-o deschis la 10 martie 1939) vrea sa loveasca Uniunea Sovietica prin intermediul Germaniei. Nu stim daca aceasta era intentia lui Churchill, însa Stalin asa percepea orice actiune a diplomatiei si a guvernului britanic.

Amiralul Flotei Uniunii Sovietice N.G. Kuznetov: "Fireste ca Stalin avea o baza cu totul suficienta ca sa considere ca Anglia si America doresc sa ne faca pe noi sa ne confruntam cu Germania" (Jn ajun, pag.321).

Primind o scrisoare de la Churchill, Stalin putea sa-i ghiceasca continutul fara s-o citeasca. Ce urmarea Churchill? Sa-si schimbe rolul cu Stalin: sa lupte Stalin cu Hitler, iar Churchill sa admire batalia de pe margine. Churchill era prea interesat pentru ca Stalin sa creada în vorbele lui.

Ca sa întelegem pozitia lui Stalin fata de scrisorile lui Churchill, trebuie sa amintim si situatia strategica în Europa. Principalul principiu al strategiei este concentrarea puterii împotriva punctului slab al adversarului, în primul razboi mondial, Germania nu a putut sa aplice acest principiu deoarece lupta pe doua fronturi. Aceasta a dus la slabirea puterii sale, iar încercarile de a concentra fortele pe un singur front aducea automat slabirea celuilalt, ceea ce era folosit de catre inamic. De aceea Germania a fost obligata sa renunte la principiul concentrarii fortelor si, prin urmare, la strategia distrugerii, înlocuind-o cu singura alternativa: strategia epuizarii, însa resursele Germaniei sunt limitate, iar ale inamicilor ei, nelimitate. De aceea un razboi de epuizare nu putea sa aiba decît un final catastrofal pentru Germania. Ce-si putea dori mai mult Churchill în 1940 din punct de vedere strategic? Ca Germania sa poarte un razboi pe doua fronturi.

Sa ne imaginam ca, în 1940, cineva declara ca Hitler are intentia sa renunte la folosirea marelui principiu al strategiei si, în locul concentrarii, pregateste o împrastiere a fortelor. Cineva va sopteste insistent la ureche ca Hitler vrea sa repete greseala Germaniei din Primul razboi mondial. Orice scolar stie ca, pentru Germania, doua fronturi înseamna sinucidere. Al doilea razboi mondial a confirmat acest lucru, razboiul pe doua fronturi va însemna pentru Hitler sinuciderea, în sensul cel mai strict al cuvîntukii. Daca în 1940, dupa caderea Frantei, v-ar fi spus cineva ca Hitler se pregateste de un razboi sinucigas pe doua fronturi, l-ati fi crezut? Eu nu. Daca spionajul militar sovietic ar fi anuntat acest lucru, l-as fi sfatuit pe seful GRU, generalul Golikov, sa-si lase postul, sa se întoarca la academie si sa mai studieze cauza înfrîngerii Germaniei în primul razboi mondial. Daca noutatea unui razboi sinucigas mi-ar fi fost comunicata de o persoana neutra, i-as fi raspuns ca nu Hitler este idiot, ci tu, prietene, pari a fi, daca poti crede ca Hitler va începe, din propria-i vointa, un razboi pe doua fronturi.

Churchill era omul cel mai interesat din lume ca Hitler sa aiba doua fronturi. Daca Churchill v-ar fi spus în secret ca Hitler pregateste un razboi pe doua fronturi, ce-ati fi facut?

În afara de situatia strategica si politica, trebuie luate în calcul circumstantele în care Churchill i-a scris lui Stalin si cele în care acesta a citit scrisoarea.

La 21 iunie 1940 a cazut Franta. Atacul submarinelor germane asupra cailor maritime de comunicatie a luat avînt. Asupra Marii Britanii, legata cu lumea prin schimburi comerciale intense, plutea amenintarea blocadei maritime, a unei adînci crize comerciale, industriale, financiare. Mai rau, masina de razboi germana, care în acel moment le parea multora invincibila, se pregatea intens de debarcare în insulele britanice.

În aceasta situatie, la 25 iunie, Churchill îi scrie o scrisoare lui Stalin. La 30 iunie, forjele militare germane cuceresc insula britanica Guernsey. In istoria de o mie de ani a Britanici sunt prea putine cazuri cînd inamicul debarca în insule. Ce va urma? Debarcarea în Anglia? Guernsey a fost cucerita fara lupta. Cît de mult se va putea împotrivi Marea Britanic?

Chiar a doua zi dupa cucerirea de catre Germania a insulei Guernsey, Stalin primeste scrisoarea lui Churchill.

Stalin putea avea multe motive de banuiala nu numai cu privire la motivele lui Churchill, dar si la sursele de informatie. Churchill i-a scris lui Stalin. Dar de ce n-a scris scrisori similare guvernului Frantei si propriilor sale trupe de pe continent?

În sfîrsit, exista o cauza mult mai serioasa pentru care Stalin nu a crezut în "avertismentele" lui Churchill: Churchill nu l-a prevenit pe Stalin despre o invazie germana.

Iata ce anunta Churchill: "Am primit de la un agent care prezinta încredere informatia certa ca nemtii, dupa ce au decis ca Iugoslavia se afla în plasa lor, adica la 20 martie, au început transferul în partea de sud a Poloniei a trei divizii de tancuri din cele cinci stationate în România. În momentul în care au aflat despre revolutia sîrba, aceasta deplasare a fost revocata. Excelenta voastra veti aprecia lesne importanta acestor fapte." Toti istoricii sovietici insista ca este vorba de un "avertisment". Personal nu vad nici un fel de avertisment.

Churchill vorbeste despre trei divizii de tancuri. Dupa standardele lui Churchill era foarte mult. Dupa standardele lui Stalin, nu. Între timp, Stalin înfiintase 63 de divizii de tancuri, fiecare dintre ele fiind superioara calitativ si numeric oricarei divizii germane. Primind stirea despre cele trei divizii germane, Stalin trebuia sa se teama de o invazie?

Daca anuntul privind cele trei divizii de tancuri îl consideram un "avertisment" serios despre o agresiune, în acest caz nu pe Hitler trebuie sa-l învinuim de agresiune: spionajul german îi adusese acestuia informatii despre zeci de divizii de tancuri sovietice care se grupau la granitele Germaniei si ale României.

Churchill îi propune lui Stalin sa aprecieze singur "importanta acestor fapte". Cum le putea el aprecia? Polonia este poarta istorica pentru toti agresorii care vin din Europa asupra Rusiei. Hitler a vrut sa transfere diviziile de tancuri germane în Polonia, dar s-a razgîndit.

În comparatie cu Polonia, România este o baza de plecare nepotrivita pentru o agresiune împotriva URSS: trupele germane din România sunt mai greu de aprovizionat decît în Polonia; în cazul unei agresiuni pornite din România, calea spre centrii vitali ai Rusiei este mult mai lunga si mai grea pentru agresor; acesta trebuie sa înfrunte multe bariere, inclusiv Niprul în cursul sau inferior, în cursul razboiului, Stalin, aflat într-o situatie critica, a trimis el însusi mesaje asemanatoare lui Churchill si Roosevelt: Germania a concentrat fortele principale împotriva mea, întorcîndu-se cu spatele spre dumneavoastra, este momentul cel mai propice pentru voi! Deschideti cît mai repede al doilea front! Apoi a fost din nou rîndul aliatilor occidentali: deschizînd al doilea front si aflîn-du-se într-o situatie grea, liderii occidentali s-au adresat în ianuarie 1945 lui Stalin cu acelasi mesaj: n-ai putea tu, Stalin, sa lovesti ceva mai tare?

N-avem dreptul sa luam drept avertisment scrisoarea lui Churchill. Acesta i-a scris lui Stalin prima sa scrisoare mai lunga la 25 iunie 1940, cînd planul "Barbarossa" înca nu exista! Scrisorile lui Churchill nu se baza pe cunoasterea planurilor germane, ci pe un calcul al situatiei. Pur si simplu, Churchill îi atragea atentia lui Stalin asupra situatiei europene: astazi Marea Britanic are probleme cu Hitler, mîine, inevitabil, le va avea si Uniunea Sovietica. Churchill îl chema pe Stalin la unirea fortelor împotriva lui Hitler, altfel spus, la intrarea URSS în razboi de partea Marii Britanii si a întregii Europe subjugate.

Cunoscutul istoric militar B. Liddel Hait face o analiza stralucita. Dupa marturiile lui Jodl, pe care se bazeaza Hait, Hitler a spus de nenumarate ori generalilor sai ca Marea Britanie avea o singura speranta: invazia sovietica în Europa (B. Liddel Hart, History of the Second World War, pag.151). Însusi Churchill nota la 22 aprilie 1941: "Guvernul sovietic stie foarte bine… ca noi avem nevoie de ajutorul lui" (D. Woodward, British Foreign Policy in the Second World War, pag.6ll). Ce fel de ajutor asteapta Churchill de la Stalin? si ce poate fi acesta, daca nu o lovitura asupra Germaniei?

Stalin avea suficiente motive sa nu-1 creada pe Churchill, însa el trebuia sa înteleaga ca, dupa caderea Marii Britanii, va ramîne singur, fata în fata cu Germania. A înteles Stalin acest lucru? Fireste. O si spune în raspunsul sau la mesajul din 25 iunie 1940: "…politica Uniunii Sovietice este de a evita razboiul cu Germania, dar Germania poate ataca Uniunea Sovietica în primavara lui 1941, în cazul în care Marea Britanie pierde razboiul" (citez dupa cartea lui R. Goraiski, World War U Almanac: 1931-1945, pag.124).

Din raspuns rezulta ca Stalin are intentia sa traiasca în pace, sa astepte rabdator caderea Marii Britanii si, ramî-nînd fata în fata cu Hitler, sa astepte linistit invazia germana. Poti crede în cîntecul sirenei de la Kremlin? Multi istorici au crezut, însa Hitler nu, si, citind "copia" însemnarii convorbirii lui Stalin cu Cripps, a dat ordinul sa se înceapa elaborarea planului "Barbarossa", la 21 iulie 1940. Cu alte cuvinte, Hitler s-a hotarît sa lupte pe doua fronturi. Aceasta decizie pare de neînteles. Multi generali si feldmaresali germani n-au înteles si n-au aprobat aceasta decizie cu adevarat sinucigasa.

Însa Hitler nu avea de ales. El se deplasase tot mai departe la vest, la nord, la sud, iar Stalin statea în spate, cu toporul pregatit, si cînta melodii duioase despre pace. Hitler a comis o greseala care nu mai putea fi îndreptata,

Dar nu la 21 iulie 1940, ci la 19 august 1939. Dîndu-si acordul la semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Hider s-a trezit în fata unui razboi inevitabil cu Occidentul, avînd în spate pe "neutrul" Stalin.

Din acel moment, Hitler avea deja doua fronturi. Hotarîrea de a declansa operatiunea "Barbarossa" fara sa astepte victoria îh vest, nu era o greseala fatala, ci doar o încercare de a îndrepta greseala fatala facuta mai înainte. Era însa prea tîrziu. Razboiul avea deja doua fronturi si nu mai putea fi cîstigat. Nici macar cucerirea Moscovei n-a rezolvat problema: îh spatele Moscovei se aflau 10.000 de kilometri de teritoriu, puteri industriale gigantice, resurse naturale si umane inepuizabile. Sa începi un razboi cu Rusia este usor, sa-l termini e mai greu. Fireste ca lui Hitler i-a fost usor sa lupte în partea europeana a URSS: teritoriul este limitat, exista sosele, iarna e usoara. Dar era el pregatit sa lupte în Siberia, în spatii nemarginite, lipsite de sosele, unde cruzimea gerului se apropie de cruzimea regimului stalinist?

Daca Stalin ar fi reusit sa-l convinga pe Hider ca URSS este neutra, diviziile de tancuri germane ar fi fost debarcate, fara îndoiala, pe insulele britanice. si atunci…

si atunci s-ar fi ajuns la o situatie nemaiîntîlnita. Polonia, Cehoslovacia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Iugoslavia, Franta, Grecia, Albania nu mai aveau armate, nici guverne, nici parlamente, nici partide politice. Milioane de oameni erau trimisi îh lagarele naziste, iar întreaga Europa astepta eliberarea. Pe teritoriul european ramasese un regiment de paza al lui Hider, paza lagarelor naziste, unitatile germane de spatele frontului, scolile militare si… cinci corpuri de armata desant aerian, zeci de mii de tancuri rapide, create special pentru actiuni pe autostrazi (apropo, pe teritoriul sovietic nu existau autostrazi), zeci de mii de avioane, piloti care nu învatasera tehnica luptelor aeriene dar învatasera cum sa loveasca obiectivele la sol, divizii si întregi armate NKVD; armate completate cu detinuti; formatiuni puternice de planoare pentru desant în teritoriul inamicului; divizii de vînatori de munte ce studiau actiunea rapida prin trecatori montane. Toate acestea erau sovietice.

A mai avut cineva în istorie o situatie ant de propice pentru "eliberarea" Europei? Or, la aceasta situatie nu s-a ajuns de la sine. Stalin a cladit-o bucatica cu bucatica ca pe un mozaic. Stalin l-a ajutat pe Hitler sa vina la putere facînd din el un adevarat Spargator de gheata al Revolutiei. Stalin a împins Spargatorul Revolutiei asupra Europei. Stalin a cerut de la comunistii francezi si de la altii sa nu împiedice Spargatorul sa distruga Europa. Stalin a aprovizionat Spargatorul de gheata cu toate cele necesare pentru o miscare victorioasa înainte. Stalin a închis ochii la toate crimele nazistilor si s-a bucurat. Ziarul Pravda: "cînd lumea este zguduita în bazele sale, cînd pier puterile si cad marimile".

Dar Hitler a ghicit planul lui Stalin. Iata de ce Al doilea razboi mondial s-a terminat catastrofal pentru Stalin: a cîstigat doar o jumatate din Europa si ceva din Asia.

Ultima întrebare. Daca Churchill nu l-a avertizat pe Stalin despre pregatirea invaziei, de ce se agata comunistii de aceasta legenda? Ca sa ne arate ca Churchill a fost un om de treaba? Sau ca sa demonstreze ca trebuie sa ne încredem în Occident? Desigur, nu pentru asta.

Comunistii au nevoie de legenda "avertismentului" ca sa-si justifice propriile lor pregatiri agresive: jda, recunosc ei, am pregatit lovitura prin surprindere, însa nu este planul nostru, Churchill ne-a avertizat.

Capitolul 30 DE CE NU L-A CREZUT STALIN PE RICHARD SORGE

Stalin s-a pregatit temeinic de razboi. A manifestat o grija deosebita pentru spionajul militar, care în prezent este cunoscut sub numele de GRU. Este suficient sa dam lista tuturor sefilor GRU din momentul crearii acestei organizatii si pîna în 1940, ca sa apreciem profunzimea "grijii deosebite" a lui Stalin fata de spionii sai; iat-o:

– Aralov-arestat, a fost cercetat cîtiva ani facîndu-se uz de forta

– Stigga-lichidat

– Nikonov-lichidat

– Berzin-lichidat

– Unschlicht- lichidat

– Uritki-lichidat

– Ejov-lichidat

– Proskurov-lichidat

Se întelege ca, în cazul lichidarii liderului spionajului militar, erau lichidati si primii sai loctiitori, consilieri, sefi de directii si de sectii. Iar în cazul lichidarii sefilor de sectii, umbra mortii plutea asupra ofiterilor operativi si a agenturii pe care o conducea fiecare. Suprimarea sefului însemna nimicirea întregii retele. Richard Sorge este unul dintre acei spioni pe care la 29 iulie 1938 Stalin a ordonat ca, de dragul profilaxiei, sa fie înlaturat.

Spionajul militar sovietic nu este atît de prost ca sa publice cele mai interesante informatii ale lui Sorge. Însa analiza, chiar si a relativ putinelor informatii publicate ne pune în impas. Fara sa mai socotim toate mesajele (care sunt asemanatoare), reproducem doar trei dintre ele:

Ianuarie 1940: "Primesc cu recunostinta salutarile dumneavoastra si recomandarile privitoare la odihna. Cu toate acestea, daca voi pleca în concediu, informatiile vor înceta imediat."

Mai 1940: "Se întelege ca, tinînd seama de situatia militara actuala, voi amîna întoarcerea acasa. Înca o data va încredintez ca nu este momentul sa punem aceasta problema."

Octombrie 1940: "As putea oare sa ma întorc acasa dupa terminarea razboiului?"

A treia telegrama suna si mai bizar în comparatie cu primele doua (repet, astfel de telegrame sunt mai multe). GRU îi spune lui Richard Sorge: vino în concediu oricând, uita de razboi si vino aici, odihneste-te! De ce a cerut el permisiunea sa se întoarca dupa razboi, daca i se permite sa se întoarca imediat, chiar în timpul razboiului?! O informatie foarte interesanta gasim în revista Ogoniok (1965, Nr.17). Sorge avea în mîna lui documente foarte importante, pe care voia sa le predea la Centru, dar acesta n-a trimis un curier. Ogoniok nu ne spune de ce, dar o explicatie exista: între timp, omul care îl recrutase pe Richard Sorge, Ian Berzin, extraordinarul sef al spionajului militar sovietic, a fost lichidat, dupa ce a suferit cele mai cumplite cazne. Solomon Uritki, alt sef al GRU, care daduse personal indicatii lui Sorge, a fost lichidat. Rezidentul sovietic I. Gurev, cel care a asigurat transportul lui Sorge din Germania, este si el închis (Komsomolskaia pravda, 8 oct. 1964). Colaboratoarea secreta a lui Richard Sorge, Aina Kuusinen, sotia loctiitorului sefului GRU, a "Presedintelui Republicii Democratice Finlanda", a viitorului membru al Biroului politic al CC al PCUS, este închisa. Sotia lui Richard Sorge, Ekaterina Maximova, este arestata, recunoaste legaturile sale cu dusmanul si este lichidata. Rezidentul GRU din sanhai, fostul ajutor al lui Sorge, Karl Ramm, este chemat în "concediu" la Moscova si lichidat. Acum, Sorge a primit ordin sa vina în concediu. stia cumva adevarata cauza a chemarii? stia. Nici sursele comuniste sovietice nu ascund acest lucru: "Sorge a refuzat sa vina în URSS", "fara îndoiala ca Sorge a ghicit ce-1 asteapta la Moscova". S-au publicat cîteva lucruri pe aceasta tema în timpul "dezghetului".

Asadar, la Moscova, Ramsai este socotit dusman si este chemat spre a fi împuscat. Sorge raspunde la chemarile insistente: nu voi veni la executie, nu vreau sa-mi întrerup munca.

Iar acum sa analizam cuvintele istoricului sovietic: "…a refuzat sa se întoarca în URSS". În jargonul comunist, el se numeste transfug, în acele vremuri a fost inventat un termen si mai exact: transfug înrait. Iata de ce îsi platea el agentii din propriul buzunar: Centrul încetase sa-l mai finanteze. Iata de ce curierul nu se grabea sa vina. Cum sa trimiti un curier la un transfug înrait?

Nevoind sa vina la judecata, Sorge continua sa lucreze pentru comunisti, însa nu în rol de colaborator secret, ci, mai curînd, într-unul de denuntator entuziast, care nu tine cu orice pret la bani, ci o face din placere. Calculul lui Ramsai este urmatorul: nu ma duc acum; dupa razboi îsi vor da seama ca am spus adevarul, ma vor ierta si ma vor aprecia. Nici Centrul nu pierde cu totul legatura cu el: primeste telegramele lui, însa numai ca sa-i raspunda: întoarce-te acasa, întoarce-te acasa. Ramsai raspundea: sunt foarte ocupat, sunt foarte ocupat…

Primul raspuns la întrebare: Stalin nu l-a crezut pe Richard Sorge pentru ca Sorge este un transfug, condamnat la maximum de pedeapsa.

Nu stiu cine a plasmuit legenda ca Richard Sorge ar fi comunicat la GRU unele informatii importante despre invazia germana, dar nu a fost crezut.

Sorge a fost un mare spion, însa n-a comunicat nimic important la Moscova pe tema invaziei germane. Mai mult, Sorge a fost victima dezinformarii si a alimentat serviciul GRU cu informatii false. Sorge informeaza: "Reprezentantul (german) Marelui Stat-Major a declarat ca, imediat dupa terminarea razboiului în Europa, va începe un razboi împotriva Uniunii Sovietice".

La GRU acest lucru era stiut si fara Sorge. Pe baza unui studiu asupra tuturor aspectelor economice, politice si militare, GRU a tras urmatoarele concluzii:

1. Germania nu poate cîstiga un razboi pe doua fronturi.

2. De aceea Hitler nu va începe un razboi în est fara a-1 termina mai întîi pe cel din vest.

Prima concluzie era corecta, a doua nu: uneori începi un razboi si fara perspectiva de a-l cîstiga.

Înca înainte de "avertismentul" lui Sorge, noul sef al GRU, generalul-locotenent F.I. Golikov, i-a prezentat lui Stalin, la 20 martie 1941, un raport amanuntit care se încheia cu urmatoarea concluzie: "termenul posibil pentru începerea actiunilor împotriva URSS este momenail de dupa victoria asupra Angliei sau de dupa încheierea cu aceasta a unei paci onorabile pentru Germania."

Însa Stalin stia asta si fara raportul lui Golikov.

Sorge a fost unul dintre marii spioni ai secolului XX. Nu degeaba a primit postmortem titlul de Erou al URSS. Principalul obiectiv al muncii lui Sorge n-a fost însa Germania, ci Japonia. seful GRU, S. Uritki, îi traseaza personal sarcina lui Sorge: "misiunea dumneavoastra la Tokio este de a îndeparta posibilitatea razboiului dintre Japonia si URSS; principalul obiectiv: ambasada germana" (Ogoniok, 1965, Nr.14). Ambasada germana este doar o acoperire pe care, folosind-o, Sorge îsi îndeplineste principala sarcina. Sa remarcam un detaliu: nu sa informeze despre pregatirea invaziei, ci sa îndeparteze aceasta invazie, adica sa îndrepte agresiunea japoneza în alta directie.

Sorge i-a comunicat lui Stalin ca Japonia nu va intra într-un razboi împotriva Uniunii Sovietice.

Este mai putin cunoscuta cauza pentru care, de aceasta data, Stalin l-a crezut. L-a crezut pentru ca Sorge n-a prezentat numai informatia, ci si dovezile. Istoricii sovietici prefera sa taca îh privinta dovezilor si este clar de ce: daca Sorge spune ca Japonia nu va ataca Uniunea Sovietica, poate dovedi acest lucru indicuid alt inamic împotriva caruia Japonia pregateste o lovitura prin surprindere. Sorge a indicat exact pe cine intentioneaza Japonia sa atace, si a prezentat probe indubitabile.

Propaganda comunista a ticluit mitul "avertismentelor" lui Sorge despre o agresiune germana. S-a facut acest lucru ca sa se distraga atentia de la succesele cu adevarat uimitoare ale lui Sorge, care a patruns în sfera superioara politico-militara a Japoniei. Activitatea lui Sorge nu se limiteaza la faptul ca l-a informat pe Stalin ca Japonia nu va ataca Uniunea Sovietica si nici macar la faptul ca Sorge a indicat, cu dovezi, directia atacului japonez. Realizarile lui în acest domeniu sunt mult mai mari. În conformitate cu sarcina GRU, Sorge nu numai ca a prevestit evenimentele, dar, într-o serie de cazuri, le-a si directional. În august 1951, Congresul SUA a tratat problema lui Sorge. În cursul audierilor s-a demonstrat fara putinta de tagada ca spionajul militar sovietic, în persoana rezidentului "Ramsai" a facut foarte multe pentru ca Japonia sa înceapa un razboi agresiv în Oceanul Pacific si pentru ca aceasta agresiune sa fie îndreptata împotriva Statelor Unite ale Americii (Hearing on American Aspects of the Richard Sorge Spy Case, House of Representatives Eighty Second Congress, First Session, August 9, 22 and 23, Washington, 1951).

Nu Sorge a creat "spargatorul de gheata japonez", dar Sorge a facut multe ca sa-l îndrepte în directia necesara lui Stalin.

Spionajul este lucrul cel mai ingrat din lume. Unul greseste, altul e spînzurat, altul devine cunoscut; ca Sorge, de pilda. În afara de cei cu ghinion, Stalin a avut si spioni militari remarcabili, carora norocul le-a surîs, obtinînd rezultate uimitoare. Acestia n-au devenit cunoscuti dar nici n-au fost spînzurati. Unul dintre spionii sovietici a avut acces la adevaratele secrete ale lui Hitler. Maresalul Uniunii Sovietice, A.A. Greciko declara: "…la 11 zile dupa adoptarea de catre Hitler a planului definitiv de razboi împotriva Uniunii Sovietice (18 dec. 1940), acest fapt precum si hotarîrile principale ale comandamentului german au devenit cunoscute de catre organele noastre de informatii" (VIJ, 1966, Nr.6, pag.8).

În decembrie 1940, seful GRU, generalul-locotenent F.I. Golikov i-a raportat lui Stalin ca, potrivit unor informatii demne de încredere, Hitler a luat hotarîrea de a lupta pe doua fronturi, adica sa atace Uniunea Sovietica, fara sa mai astepte terminarea razboiului în Occident.

Stalin a cerut sa-i explice cît de sigura este informatia. Golikov i-a raspuns (desi se afla în cercul restrîns al Comandamentului superior sovietic) ca poate sa comunice acest lucru numai lui Stalin personal; în consecinta, Golikov i-a raportat regulat lui Stalin, personal, anuntînd de fiecare data ca pregatirea de invazie înca nu a început.

La 21 iunie 1941, a avut loc sedinta Biroului Politic. Golikov a raportat despre concentrarea uriasa a trupelor germane la granita sovietica, despre uriasele rezerve de munitii, despre regruparea aviatiei germane, despre dezertorii germani si multe altele. Golikov cunostea aproape toate numerele diviziilor germane, numele comandantilor lor, locul amplasarii. Se cunosteau multe lucruri, inclusiv denumirea operatiunii "Barbarossa", cînd va începe si multe secrete de cea mai mare importanta. Dupa aceasta, Golikov a raportat ca deocamdata pregatirea de invazie n-a început, iar fara pregatire nu poti începe razboiul. La sedinta, Golikov a fost întrebat daca garanteaza pentru cele afirmate. Golikov a sustinut ca raspunde cu capul pentru informatie si, ca, daca a gresit, Biroul Politic e în drept sa faca cu el ceea ce s-a facut cu predecesorii sai.

Peste 10-12 ore a început operatiunea "Barbarossa". Ce a facut Stalin cu Golikov? Nu va temeti, nimic rau. La 8 iulie, Stalin îi încredinteaza lui Golikov misiunea de a merge în Marea Britanic si SUA si îl instruieste personal. Dupa vizita sa plina de succes, Golikov comanda armate si fronturi, iar în 1943 Stalin îl numeste în importantul post de loctiitor pentru cadre al Narkom-ului de aparare (adica loctiitorul lui Stalin). Pentru problema delicata a selectiei si numirii cadrelor Stalin admitea numai oameni de cea mai mare încredere. De pilda, pe Beria nu l-a admis. Apoi, dupa moartea lui Stalin, Golikov se ridica si mai sus si ajunge Maresal al Uniunii Sovietice. Stalin n-avea de ce sa-l condamne pe Golikov. Hitler a început operatia "Barbarossa" fara nici un fel de pregatire.

 

Capitolul 31 CUM A ÎMPIEDICAT HITLER RĂZBOIUL

Pe noi ne-au pregatit în întregime pentru un razboi agresiv. si nu e vina noastra ca agresiunea n-am savîrsit-o noi.

General-maior V.G. Grigorenko

La 17 iunie 1945, un grup de anchetatori militari sovietici au desfasurat un interogatoriu al liderilor Germaniei fasciste, în cursul interogatoriului, feldmaresalul W. Keitel a declarat: "Afirm ca masurile pregatitoare desfasurate de noi în primavara anului 1941 au avut caracterul unor pregatiri defensive în cazul unei ofensive a Armatei Rosii. Astfel, tot razboiul în Rasarit, în mare masura, poate fi numit preventiv. Noi ne-am gîndit… sa preîntîmpinam ofensiva Rusiei Sovietice si, cu o lovitura neasteptata, sa nimicim fortele sale armate, în primavara anului 1941 mi-am format o parere clara: concentrarea de trupe ru­sesti si ofensiva lor ulterioara asupra Germaniei ne-ar pune într-o situatie extrem de critica din punct de vedere strategic si economic… În primele saptamîni, Germania ar fi fost pusa deja în conditii extrem de nefavorabile."

Generalul-colonel A. Jodl, cel care a initiat planurile de lupta germane, avea acelasi punct de vedere. Anchetatorii sovietici s-au straduit sa-i combata pe Keitel si Jodl, dar Keitel si Jodl nu si-au schimbat opinia si, prin sentinta asa-numitului "tribunal international", au fost spînzurati la Niirnberg ca "principalii vinovati ai razboiului". Una din principalele învinuiri a fost "dezlantuirea razboiului agresiv neprovocat" împotriva Uniunii Sovietice.

Au trecut 20 de ani si au aparut noi martori. Martorul meu este Amiralul Flotei Uniunii Sovietice N.G. Kuznetov (în 194l-amiral al Narkom-ului VMF al URSS, membru al CC, membru al Marelui Cartier General din momentul crearii lui). Iata declaratia lui: "Pentru mine e clar un lucru: LV. Stalin nu numai ca n-a exclus posibilitatea razboiului cu Germania hitlerista, ci chiar îl considera inevitabil. LV. Stalin a condus pregatirea pentru razboi-pregatire complexa-rezultata din calcule proprii. Hitler i-a zadarnicit toate calculele." (în ajun, pag.321).

Amiralul ne spune foarte deschis ca Stalin a considerat razboiul inevitabil si s-a pregatit serios pentru el. Dar Stalin intentiona sa intre în razboi nu ca raspuns la agresiunea germana, ci în momentul ales de el. Cu alte cuvinte, Stalin se pregatea sa loveasca primul, deci sa atace Germania, dar Hitler a lovit primul si astfel i-a stricat toate planurile.

Amiralul Kuznetov este un martor de prim rang. În 1941 el a ocupat în ierarhia militaro-politica un loc chiar mai înalt decît Jukov. Kuznetov era membra al Comitetului Central, Jukov doar candidat.

Nimeni dintre cei care au scris memorii nu a ocupat în 1941 un loc atît de înalt si nimeni nu a fost asa de apropiat de Stalin ca el. De aceea îl consider pe Kuznetov cel mai important martor dupa Stalin. Aproape tot ceea ce spune Kuznetov dupa razboi, coincide în întregime cu ceea ce-a spus pîna la razboi; de exemplu, în 1939, al XVIII-lea Congres al partidului a trasat un nou drum: sa se puna capat terorii din interiorul tarii, transferînd-o în tarile vecine: "ceea ce se realizeaza în URSS, se poate realiza si în alte tari!" La acest congres al "învingatorilor" care au hotarît sa devina "eliberatori", discursul lui Kuzne­tov este extrem de agresiv. Astfel a trecut el de la nivelul de candidat, în postul de comisar al poporului.

În tot ce spune, Kuznetov e sincer. Cu multi ani înaintea sa si Stalin vorbea la fel în discursurile secrete. Tot ce spune Kuznetpv se confirma prin actiunile Armatei Rosii si ale Flotei. In sfîrsit, amiralul Kuznetov trebuie crezut, pentru ca dintre toti prietenii si dusmanii, liderii politici si militari ai Uniunii Sovietice, maresalii, diplomatii, istoricii, generalii, amiralii, prietenii platiti ai URSS de peste hotare, care l-au citit, NIMENI, niciodata n-a încercat sa îl contrazica! Sa comparam spusele lui Keitel cu cele ale lui Kuznetov.

Feldmaresalul W. Keitel spune: nu Germania s-a pregatit de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, ci Uniunea Sovietica a pregatit agresiunea asupra Germaniei, care, pur si simplu s-a aparat, aplicînd o lovitura preventiva. Amiralul flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov, spune acelasi lucru: da, Uniunea Sovietica s-a pregatit de razboi si ar fi atacat, inevitabil, dar Hitler, cu lovitura sa, a zadarnicit aceste planuri.

Mi-e clar ca la Niimberg judecatorii din "tribunalul international" n-au dorit sa-i gaseasca pe adevaratii vinovati ai razboiului. Dar nu-mi este clar de ce aceiasi judecatori, dupa cele recunoscute de Kuznetov, nu s-au adunat imediat la Ntimberg si nu au ridicat o parte din culpa lui Keitel si Jodl, a Wehrmachtului si, în general, a întregii Germanii!

Domnilor judecatori, n-ati putea sa ne explicati pozitia dumneavoastra ciudata? Cei învinuiti la Niimberg de agresiune împotriva URSS nu si-au recunoscut vreo vina. "Victima" recunoaste ca nimeni n-a savîrsit împotriva ei vreo agresiune, ci, dimpotriva, ca ea însasi s-a pregatit pentru agresiune. De ce, domnilor judecatori, v-ati grabit sa-i spîhzurati pe Keitel si Jodl, dar n-ati facut la fel cu Kuznetov, Jukov, Molotov? De ce, domnilor judecatori, mentineti învinuirile împotriva Germaniei, dar nu va grabiti sa învinuiti si Uniunea Sovietica?

Maresalii si generalii sovietici nu-si dau în vileag intentiile. seful Academiei Marelui Stat-Major, general de armata al VVS, S.P. Ivanov si un grup de cunoscuti istorici sovietici au scris lucrarea Perioada initiala a razboiului. În aceasta carte, Ivanov arata faptul ca Hitler a lovit primul, dar precizeaza: "comandamentul fascist a reusit literalmente sa-i devanseze pe luptatorii sovietici cu doua saptamîni" (idem, pag.212).

Daca Uniunea Sovietica a pregatit o lovitura, aceasta putea fi prevenita doar cu o contralovitura, data mai devreme. Dupa cum spune Ivanov, în 1941 lovitura germana a fost data în devans cu 2 saptamîni.

Sunt multe asemenea afirmatii. Iata un exemplu luat din VIJ, Nr.4, 1984. Revista este organul Ministerului Apararii a URSS si nu poate fi publicata fara vizele ministrului de aparare si a sefului Marelui Stat-Major (în acea vreme-maresalii Uniunii Sovietice, S. Sokolov si S.F. Ahromeev). VIJ explica de ce în apropierea granitei s-au creat rezerve de munitii, de combustibil, de produse alimentare. Raspunsul e simplu: pentru actiuni ofensive…

La pagina 34 se spune deschis ca ofensiva germana a zadarnicit planurile sovietice.

Daca Armata Rosie s-ar fi pregatit pentru aparare sau chiar pentru o contraofensiva, planurile ei nu ar fi putut fi zadarnicite atît de simplu. Dimpotriva, invazia germana ar fi fost semnalul ca luptatorii sovietici sa înceapa punerea în aplicare a planului. Numai în cazul în care Armata Rosie se pregatea de ofensiva, invazia germana putea sa îi zadarniceasca planul, întrucît trupele, în locul unor actiuni cunoscute, ar fi fost silite sa se apere, sa improvizeze, sa faca ceea ce nu era prevazut.

Iar acum, sa ne întoarcem în iunie 1941.

La 6 iunie 1941, spionajul german a primit informatia ca guvernul sovietic intentioneaza sa se mute la Sverdlovsk.

Despre aceasta au aflat doar Hitler si oamenii cei mai apropiati. Doctor Goebbels consemneaza în jurnalul sau ca s-a primit aceasta informatie. El vorbeste în termeni prea putin magulitori despre guvernul sovietic si despre intentiile lui de a se retrage cît mai mult în rasarit.

Numai dupa cîteva decenii putem aprecia cum se cuvine comunicatul privind mutarea guvernului sovietic. Acum stim ca la Sverdlovsk a fost creat un punct de comanda fals. Numai în timpul razboiului a devenit limpede ca, în calitate de capitala de rezerva, a fost pregatita nu Sverdlovsk, ci Kuibîsev, unde, în situatia critica, s-au mutat multe institutii de stat ale Uniunii Sovietice si ambasadele straine. Însa Kuibîsevul nu reprezinta adevarul întreg, ci doar o jumatate,. În Kuibîsev au fost concen­trate acele institutii a caror pierdere nu ar fi influentat stabilitatea conducerii militaro-politice a tarii: Sovietul Suprem cu "presedintele" Kalinin, comisariatele de rangul al doilea, ambasadele. Toate institutiile importante se gaseau alaturi, nu la Kuibîsev, ci în gigantice tunele subterane, facute în stîncile de la Jiguli. Înainte de razboi, construirea acestui gigant a fost mascata de constructia altuia: Hidrocentrala Kuibîsev. Aici s-au concentrat mii de detinuti, mii de tone de materiale de constructie si tehnica. Era clar tuturor pentru ce: pentru construirea hidrocentralei. Dupa razboi, tot santierul a fost mutat în amonte pe cursul Volgai si hidrocentrala s-a ridicat pe noul loc. Primul amplasament a fost ales într-un loc unde nu se putea construi o hidrocentrala, dar se putea construi un punct de comanda subteran.

În arhivele germane dinainte de razboi n-am gasit nici o informatie despre Kuibîsev, ca ar fi fost capitala în caz de pericol, cu atît mai putin despre punctul subteran de comanda de la Jiguli. Spionajul german detinea informatii numai despre transferarea guvernului sovietic în punctul de comanda de la Sverdlovsk. Dar guvernul nu putea sa se transfere într-un punct de comanda care nu exista. Atunci cine a raspîndit informatia despre transferul într-un punct de comanda fals? O putea face numai acela care a nascocit acest fals, adica guvernul sovietic, mai exact-seful acestui guvern, I.V. Stalin. De aceea s-a si înfiintat acest punct fals, pentru ca inamicul sa afle despre el. Acest moment a venit si spionajul german a primit "secretul" fabricat special pentru el. Informatia spionajului german despre intentia guvernului sovietic de a se muta la Sverdlosk, este un secret din aceeasi serie cu discursul lui Stalin: vorbe goale ale ambasadorilor sovietici si ale comunicatelor TASS.

Daca spionajul german a primit informatia gresita despre intentiile conducerii sovietice, înseamna ca tocmai îh acel moment conducerea sovietica se straduia sa ascunda ceva. E greu de ghicit despre ce este vorba? Cînd conducerea sovietica raspîndeste informatii false despre intentia ei de a se transfera în rasarit, atunci, desigur ca ea face ceva în sens contrar.

Viclenia consta în aceea ca, pe lînga puternicul punct de comanda de la Jiguli, a carui situare este greu, dar posibil de determinat, a existat înca un punct de comanda pe linie de stat. Acesta consta într-o garnitura de cale ferata. În caz de razboi, acest punct de comanda, sub acoperirea unor trenuri blindate NKVD, însotit de trei trenuri ale Narkomat-ului de transmisiuni, putea în orice moment sa apara în raionul de actiuni militare. Aceasta posibilitate de a fi alaturi de raionul actiunilor de lupta s-a reflectat în denumirea trenului -GPKP- Punctul de comanda principal înaintat. Pentru aceste puncte de comanda s-au creat statii mascate, care, înca în timp de pace, au fost conectate la liniile de transmisiuni de stat. Pur si simplu trebuia conectata aparatura trenurilor la linia de transmisiune.

Nu mai trebuie explicat ca punctul de comanda era destinat unui razboi ofensiv, pentru situatia în care trupele o iau înainte, iar comandamentul cu mijloacele uriase de conducere si de transmisiuni trebuie sa se grabeasca dupa frontul si armata în ofensiva.

În razboiul de aparare e mai simplu, e mai putin periculos sa conduci din cabinetul de la Kremlin, din statia subterana a metroului moscovit sau din tunelele din Jiguli.

Daca adunam fragmentele de informatii, putem afirma cu certitudine ca pe magistrala feroviara Minsk-Vilnius (mai aproape de Vilnius) s-a situat sau trebuia sa se situeze un punct de comanda de mare importanta.

La cîteva zile dupa ce conducatorii germani au primit informatia "secreta" despre transferarea guvernului sovietic spre rasarit, a început transferarea secreta a guvernului sovietic spre granitele sovietice de apus, în raioanele Minsk si Vilnius. Fiecare militar stie cum se muta un comandament urias la exercitii sau în situatie de lupta. Sectia operativa alege locul viitorului stat-major, comandantul aproba acest loc si da permisiunea de mutare! Padurea unde se va situa statul-major se împrejmuieste, nepermitînd accesul persoanelor straine, apoi apar genistii si transmisionistii, care pregatesc acoperirea si sistemul de transmisiuni, apoi apare comandantul de transmisiuni al formatiunii (al diviziei, corpului, armatei, frontului) si verifica personal daca functioneaza transmisiunile. Dupa aceea apare statul-major, iar ofiterilor acestuia nu le ramîne decît sa-si conecteze telefoanele si masinile de cifrat la sistemul de transmisiuni verificat din timp.

Armata Rosie a lucrat în 1941 ca un singur mecanism. În padurile de pe granita au aparut zeci de comandanti de corpuri mecanizate si de infanterie, în urma lor a început desfasurarea în secret a punctelor de comanda. Imediat au aparut comandantii de transmisiuni; aparitia lor era semnul ca în curînd vor aparea statele-majore. Într-adevar, statele-majore au aparut imediat. Iata, chiar în ziua publicarii Comunicatului TASS, în paduri au aparut comandantii de transmisiuni ai frontului. Transmisiunile au fost verificate si statele-majore ale fronturilor si-au pus coloanele în mars.

A sosit momentul cînd cel mai important comandant de transmisiuni a aparut la 150 km de granita Prusiei. Aici, la Vilnius, a venit în secret Comisarul poporului I.G. Peresîpkin. Putem noi sa ghicim pentru cine mergea sa verifice transmisiunile? Comisarul poporului Peresîpkin are un singur sef direct – Presedintele Sovietului Comisarilor Poporului, tovarasul LV. Stalin.

Comisarul de transmisiuni merge la granita cu Prusia de Est cu un tren obisnuit, dupa un orar obisnuit, dar trenului i se ataseaza un vagon suplimentar în care se afla Peresîpkin si loctiitorul sau. Calatoria se desfasoara în mare secret. Mesajele pe care le primeste de la Moscova sunt semnate "Peresîpkin", ca sa se stie ca Peresîpkin se gaseste înca la Moscova. Dar mai bine sa-l ascultam pe însusi I.G. Peresîpkin. Tovarase maresal al trupelor de transmisiuni, aveti cuvîntul.

"Chiar în ajunul razboiului, LV. Stalin mi-a ordonat sa merg în Republicile Baltice. Aceasta misiune de raspundere, nu stiu de ce, am legat-o de evenimentele militare în curs. În seara zilei de 21 iunie 1941, împreuna cu un grup de persoane cu munci de raspundere ai Narkomat-ului de transmisiuni, am plecat la Vilnius. Ne aflam pe drum cînd a început razboiul…" (Transmisionistii în anii Marelui Razboi, pag. 17).

La statia Orsa, Peresîpkin a primit o telegrama de la Moscova prin care era chemat înapoi.

Rezulta ca, daca Hitler n-ar fi atacat, narkom-ul de transmisiuni, tovarasul Perespîkin, s-ar fi dus la punctul de comanda secret din raionul Vilnius si ar fi actionat în conformitate cu "evenimentele militare în curs", altfel spus, ar fi coordonat sistemele de transmisiuni îh razboi. Dar fiindca Hitler a atacat, calatoria a trebuit amînata.

MEMBRII GUVERNULUI SOVIETIC PORNISERĂ DEJA RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA GERMANIEI, UN RĂZBOI IN CARE INVAZIA GERMANĂ NU FUSESE PREVĂZUTĂ.

Capitolul 32 A AVUT STALIN UN PLAN DE ATAC?

Întrucît Stalin nu-si prezenta punctele de vedere fi planurile, multi au crezut ca nu le avea; greseala tipica de intelectuali flecari.
Robert Conquest

La întrebarea directa daca a existat un plan de razboi al comandamentului sovietic, Jukov raspunde categoric: da, a existat. Atunci se pune întrebarea: daca au existat planuri, de ce a actionat Armata Rosie ca o masa lipsita de planuri? Jukov n-a dat raspuns la aceasta întrebare. Raspunsul vine însa de la sine. Daca statele-majore sovietice au lucrat foarte intens, elaborînd planuri de razboi, acestea n-au fost defensive, nici contraofensive, ci pur ofensive.

Comandamentul sovietic a luat masuri sa se distruga tot ce tinea de planurile de razboi de dinainte de începerea acestuia, însa planuri au avut toate fronturile, flotele, zecile de armate, corpurile de armata, navele de razboi, -sutele de divizii, miile de regimente si batalioane.

Nu totul a fost improvizatie. Nici dupa ce a început razboiul, într-un mod neasteptat pentru Stalin. De pilda, în dimineata de 22 iunie, la ora 6,44 aviatia sovietica a primit ordinul sa actioneze conform planurilor. Cîteva zile a încercat sa faca acest lucru. La 26 iunie 1941, corpul 4 aviatie a început bombardarea cîmpurilor petroliere de la Ploiesti. Dupa cîteva zile de bombardamente, productia de petrol a României a scazut aproape la jumatate. Chiar si în conditiile în care aproape întreaga aviatie sovietica a fost nimicita pe aerodromuri, s-au gasit suficiente forte care sa produca pagube uriase exploatarilor petroliere ale României, în orice alta situatie, aviatia sovietica ar fi fost cu mult mai periculoasa si ar fi putut, prin actiunile ei, sa paralizeze complet toata puterea militara, industriala si de transport germana. Hitler a înteles foarte bine primejdia si a considerat invazia asupra URSS ca singura metoda de aparare. Este drept, nici aceasta nu l-a putut salva…

Reactia Armatei Rosii la invazia germana nu este reactia ariciului care se apara cu tepii, stînd pe loc, ci reactia unui crocodil urias, care a primit prin surprindere o lovitura puternica. Plin de sînge, crocodilul sovietic încearca sa atace. stie sa se furiseze si sa-si atace victima prin surprindere, dar în momentul cînd tocmai se furisa spre victima, el însusi a primit o lovitura puternica. Dar nici asta nu-l opreste si ataca. Nu stie sa faca altceva, nu-si schimba intentiile. La 22 iunie 1941, divizia 41 infanterie din corpul 6 infanterie al armatei 6, fara sa astepte ordine de sus, actionînd dupa planuri dinainte stabilite, a trecut frontiera de stat în raionul Rava-Rusa. Este doar un exemplu dintre multe altele.

Generalii sovietici n-au ascuns niciodata ca aveau misiuni pur ofensive. Generalul de armata K. Galitki, vorbind despre concentrarea trupelor sovietice în raionul Avgustova, subliniaza ca cei din comandament n-au crezut în posibilitatea ofensivei germane, iar trupele sovietice se pregateau de desfasurarea unei operatiuni ofensive.

Generalul-maior A.I. Mihalev recunoaste ca Fronturile de Sud si de Sud-Vest n-au fost pregatite pentru actiuni defensive sau contraofensive. "Scopul lor era de a izbuti sa-si puna trupele în ofensiva" (VT/, 1986, Nr.5, pag.49).

Putem sa credem sau nu publicatiile sovietice, dar actiunile Armatei Rosii din primele Zile ale razboiului sînt cele mai bune marturii asupra intentiile sovietice. Jukov coordona actiunile Fronturilor de Sud si de Sud-Vest, îndreptate împotriva României, Bulgariei, Ungariei si Cehoslovaciei. Pîna la 30 iunie 1941, Jukov a insistat sa se atace, cerînd asta si comandantilor fronturilor. Abia în iulie, el si colegii lui, au ajuns la concluzia ca un crocodil care are o rana grava nu mai poate ataca.

Capitolul 33 RĂZBOIUL CARE N-A MAI FOST

Comandamentul general rus îsi cunoaste problemele cel mai bine dintre toate comandamentele armatelor lumii.

General von Mellentin

Exista destule indicii ca termenul de începere al operatiunii sovietice "Furtuna" era 6 iulie 1941. Memoriile maresalilor sovietici, ale generalilor si amiralilor, documentele de arhiva, analiza matematica a informatiilor privind miscarea miilor de esaloane, toate indica data de 10 iulie ca data de concentrare deplina a celui de Al doilea esalon strategic al Armatei Rosii la granita vestica, însa teoria militara sovietica prevedea atacul nu dupa concentrarea completa, ci înaintea ei. În acest caz, o parte a trupelor din Al doilea esalon strategic puteau fi deja debarcate pe teritoriul inamicului, urmînd ca abia dupa aceea sa intre în lupta. Lui Jukov si lui Stalin le placea sa dea loviturile prin surprindere duminica dimineata. 6 iulie 1941 este ultima duminica înainte de concentrarea completa a trupelor sovietice.

Generalul de armata S.P. Ivanov indica direct aceasta data: …..trupele germane au reusit sa ne depaseasca cu doua saptamîni".

Sa ne imaginam ca Hitler ar fi amînat ziua declansarii operatiunii "Barbarossa" cu 3-4 saptamîni… E suficient sa deschidem regulamentele militare sovietice de dinainte de razboi, manualele din scolile militare, ziarele Krasnaia zvezda si Pravda.

Mai întîi se fac pregatiri intense, la fel cum au facut trupele germane. Pe data de 6 iulie 1941, la ora 3 si 40 de minute ora Moscovei, zeci de mii de arme sovietice sparg linistea, vestind lumii începerea maretei campanii eliberatoare a Armatei Rosii. Artileria Armatei Rosii depaseste în calitate si cantitate artileria restului lumii. La granita sovietica au fost concentrate rezerve gigantice de munitie. Bubuitul tunurilor sovietice se întinde pe mii de kilometri, de la Marea Neagra la Baltica. Prima salva coincide cu momentul în care mii de avioane sovietice trec frontiera. Aerodromurile germane sunt amplasate nefericit, chiar la granita, aviatorii germani n-au timp sa-si ridice avioanele de la sol. Acestea stau aripa lînga aripa, iar focul exploziilor se raspîndeste de la un avion la altul, ca focul într-o cutie de chibrituri.

Deasupra aerodromurilor se înalta trîmbe de fum. Ele sunt repere pentru avioanele sovietice, care vin val dupa val. Putine avioane germane reusesc sa se înalte. Pilotilor germani li se interzice categoric sa deschida focul asupra avioanelor sovietice, unii însa, în ciuda ordinului comandamentului, intra în lupta. Distrug avioane sovietice, dar ramînînd fara proiectile, se izbesc într-un ultim atac sinucigas în avioanele inamice. Pierderile sovietice sunt mari, dar avantajele surprinderii sunt colosale.

Artileria îsi înteteste atacul. Se da. alarma pentru batalioane si regimente. Se da votca, în padurile de frontiera rasuna: "ura!" Trupelor li se citeste ordinul de lupta al Comandantului Suprem, tovarasul Stalin: "Ceasul rasplatii a sosit! Spionajul sovietic a descoperit perfidia lui Hitler si a venit vremea sa ne rafuim cu el pentru toate crimele si faradelegile sale! Lumea se uita spre noi si asteapta eliberarea!" Rasuna iar: "ura!" Prin paduri, pe sosele, pe cîmpii pornesc tancurile, înnegrind orizontul cu nori de praf. "Nu te scumpi la obuze", zic printre dinti tanchistii plini de unsoare catre artileristii aproape surzi. Bubuitul artileriei creste pîna ce atinge nivelul critic, apoi scade iar. Scrîsnitul senilelor umple vaile. Deasupra trec în zbor valuri de avioane. Din spate trage artileria, într-un un cor infernal. Trupele sovietice n-au parte de lupte grele. Podurile de frontiera din Brest sunt cucerite de diversionistii colonelului Starinov. Diversionistii sovietici se mira: podurile germane nu erau minate. Cum îti poti explica o asemenea neglijenta? Inamicul sufera o catastrofa dupa alta. Nimicirea aviatiei face trupele vulnerabile pe calea aerului si, neavînd transee în zonele de granita, sunt nevoite sa se retraga. Retragerea înseamna pierderea unei cantitati uriase de rezerve, aflate pe granita. Retragerea înseamna pierderea controlului de catre comandament.

Principalele evenimente ale razboiului nu se petrec în Polonia sau Germania, în prima ora de razboi, corpul 4 aviatie, în colaborare cu aviatia armatei 9 si Flota Marii Negre, loveste exploatarile petroliere de la Ploiesti, prefacîndu-le într-o mare de foc. Bombele cad asupra Ploiestiului zi si noapte. Flacarile de la sondele petroliere se vad de la zeci de kilometri. În munti, la nord de Ploiesti este lansat corpul 3 desant aerian, care, actionînd în mici grupe, distruge tot ce are legatura cu exploatarea, transportul si prelucrarea petrolului.

În portul Constanta si mai la sud este desantat corpul 9 special de infanterie al general-locotenentului Batov. Obiectivul sau: conductele de petrol, depozitele, uzinele de prelucrare. Asupra teritoriului României a navalit cea mai puternica dintre armatele lumii: armata 9 sovietica.

Pe celelalte fronturi situatia evolueaza la fel. În august 1941, Al doilea esalon strategic încheie operatiunea Vis-tula-Oder, cucerind poduri si baze de actiune dincolo de Oder. De aici se lanseaza un atac în adîncime.

Trupele traverseaza Oder-ul într-un sir neîntrerupt: artilerie, tancuri, infanterie. Din fata vin coloane nesfîrsite de prizonieri. Sunt "asupritorii" poporului: comercianti burghezi, doctori burghezi, arhitecti, fermieri, bancheri. Au de lucru cekistii! Milioane de prizonieri vor fi trimisi departe în rasarit si în nord, dîndu-li-se posibilitatea sa-si rascumpere vina fata de poporul german. Spre vest trec mereu coloane. Comisarii iau cîtiva oameni si-i duc la Auschwitz. Le arata: priviti, tovarasi, si povestiti! Apoi masinile sectiei politice ajung din urma coloana.

– Ei, fratioare, cum e la Auschwitz?

– Mm, nimic interesant, strînge din umeri un soldat în veston negru. Totu-i ca la noi. Clima îi mai buna la ei.

Batalionul bea votca înainte de a intra în lupta. Vesti bune: s-a dat permisiunea sa fie luate trofee, sa se jefuiasca. Comisarul striga ragusit, citîndu-1 pe Ilia Ehrenburg: sa frîngem mîndria arogantului popor german! Rîd vestoanele negre: cum sa le frîngem mîndria? Prin violare individuala?

Nu, nu e literatura fantastica. Nu, toate acestea au avut Joc! Este drept, nu în '41, ci în '45. S-a dat atunci permisiunea sa se jefuiasca, numind acest lucru "a lua trofee". S-a ordonat "sa se frînga mîndria germana". si milioane de oameni au cazut în mîna politiei secrete sovietice. S-au format coloane nesfîrsite spre est si nord. Multi nu s-au mai întors. Putini îsi mai amintesc ca lozinca "a elibera Europa si întreaga lume" a rasunat pentru prima data în 1938, nu în 1945. Terminînd Marea epurare, Stalin a rescris istoria comunismului si a pus în fata comunistilor noile scopuri. Este vorba de Istoria VKP(b). Curs prescurtat. Aceasta a devenit cartea fundamentala a comunistilor sovietici si a tuturor comunistilor din lume. În ultimul capitol se spune ca Uniunea Sovietica este încercuita de capitalism. Stalin traseaza un tel maret: sa înlocuiasca încercuirea capitalista cu cea socialista. Lupta cu încercuirea capitalista trebuie sa continue pîna cînd si ultima tara din lume va deveni o "republica" în componenta URSS. Principala tema a lectiilor politice din Armata Rosie era: "URSS în încercuirea capitalista". Numai pentru a cita articolele din Pravda pe aceasta tema nu ne-ar ajunge mai multe volume. Comunista poloneza Wanda Wasilewska si comunistul american Theodore Dreiser anuntau în paginile Pravdei ca nu a mai ramas mult pîna cînd calaii burghezi vor bea "sîngele muncitoresc, n-a mai ramas mult ca proletariatul sa geama sub catuse".

Comunistii sovietici si-au proclamat deschis scopul: sa elibereze întreaga lume, în primul rînd Europa. Aceste planuri au fost puse în aplicare. Cît timp Germania a luptat în Occident, Uniunea Sovietica a alipit cinci noi "republici", si planuia o rapida sporire a numarului lor. Nu erau vorbe goale. Forte gigantice au fost concentrate pentru o lovitura prin surprindere asupra Germaniei si României. Or, si singura, lovitura asupra României ar fi fost fatala pentru Germania…

1968-1981

Addenda

DESPRE SOŢIILE MELE, DESPRE SPĂRGĂTOARELE DE GHEAŢĂ sI DESPRE RUSIA

Nu degeaba sunt învinuiti rusii de usuratatea moravurilor: iata, de pilda, eu sunt bigam, dar si mai rau-nu ma rusinez sa declar tuturor cu glas tare acest fapt. Drept justificare pot sa spun un singur lucru: nu sunt primul si nici singurul. În istoria literaturii ruse s-au întîmplat astfel de cazuri, în scrisorile sale, Anton Pavlovici Cehov recunoaste ca avea doua sotii: o sotie legiuita-medicina si una nelegiuita-literatura.

Cele doua sotii ale mele sunt tehnica si literatura. Astazi vreau sa schimb literatura cu vechea mea sotie tehnica: vreau sa scriu… despre spargatoarele de gheata.

Spargatorul de gheata e un lucru la fel de specific rusesc ca si samovarul. Nici o tara europeana nu construieste astfel de vase, nici unei tari europene nu-i trebuie: pretutindeni marile sunt libere, numai în Rusia acestea sunt încatusate de gheata iernii necrutatoare. si atunci, ca sa nu fim rupti de lume, trebuie sa desferecam aceste catuse.

Rusia paseste înainte pe o cale trudnica, ciudata, neasemanatoare cailor altor tari. Calea ei nu este nomiala ci cu spasme, acum se avînta în sus, acum se pravaleste, în jur sunt trosnete si pocnete, ea merge înainte distrugînd.

Astfel, mersul spargatorului nu seamana cu miscarea unei nave europene. Nici nu cred ca spargatorul este o nava. Nava e de esenta maritima, dar spargatorul de gheata e amfibie, jumatate din drum o face pe uscat.

Cei care n-au vazut niciodata un spargator de gheata, îsi închipuie ca acesta taie gheata cu prova, care este ascutita. Nu-i adevarat, ea seamana cu un nas rusesc, lataret, ca al unui mujic din Tambov sau Voronej. Cu el se catara pe gheata, o sfarîma, apoi se prabuseste grohaind, din nou se catara, iar cade. Sloiurile se lovesc de bord, îl zgîrîie, se sparg bubuind. Gheata e strapunsa ca transeele dusmane. E razboi, lupta, carnagiu. Din fericire se lupta omul cu stihia…

Deodata tunurile de gheata amutesc, lupta conteneste. Sariti pe punte. Linistea e mai rasunatoare decît tunetul, în jur borhaile ghetii, albastrii, facute ferfenita. Te dor ochii de albeata imenselor cîmpuri de gheata imobila.

Pe punte capitanul înjura cu cele mai neaose cuvinte rusesti: în iuresul luptei, spargatorul s-a avîntat cam departe. Gheata are o asemenea grosime ca rezista la o greutate teribila, trosneste sub spargator, dar nu se sparge. Trebuie sa dai înapoi si sa lovesti din flanc. Nu e usor: am fost cuprinsi de gheata. Cei sase mii de cai ai masinariei încearca sa scoata spargatorul din gheata la apa, dar nu pot. Masina e neputincioasa, elicea s-a oprit, în sala masinilor se pregateste ceva…

Trec cinci, sapte, zece minute si, dintr-o data, vedeti ca spargatorul începe sa se miste încet pe gheata, aplecîndu-se greoi pe o parte, apoi pe cealalta, înca o data si înca o data… Daca nu cunoasteti secretele spargatoarelor de gheata vi se va parea o minune. Secretul este ca bordul spargatorului de gheata este dublu. Între borduri este un gol, iar uriasele pompe centrifuge, care nu exista pe altfel de nava, transfera în cîteva minute mii de tone de apa de la un bord la altul, ca sa urneasca din loc vasul. Apa se învolbureaza la pupa, elicea functioneaza, iar capitanul se framînta pe puntea de comanda: ne-am împotmolit destul de rau, nu ajunge o opintire obisnuita. Ca sa scapi din gheata, trebuie alte mijloace, de pilda… ancora.

Cum, ancora ca sa înaintezi? Toata lumea stie ca ancora foloseste la oprirea navei! Da, însa pe spargatoarele de gheata exista ancore speciale, "de gheata", iar acestea au scopul sa avansezi. Ele sunt prinse în mormanele de gheata, în sala de masini grohaie iar pompele: muta apa la pupa, care se îngreuneaza încetul cu încetul, coboara lin, iar prova se ridica. Gata. Cu toata viteza înapoi ! -comanda capitanul. Zbîrnîie elicea, duruie vinciurile ancorelor de gheata: trag din toate puterile în apa spargatorul de gheata împotmolit.

În sfîrsit, capitanul îsi scoate sapca si, rasuflînd din greu, îsi sterge sudoarea de pe frunte: spargatorul este liber, se retrage. Sloiurile sfarîmate forfotesc în jur si scrijelesc bordul. Aceasta retragere este numai ca sa-i gaseasca dusmanului punctul slab si sa înceapa din nou lupta…

Uneori întinderile de gheata cuprind spargatorul într-o blocada strînsa; nicaieri vreun loc mai slab; nicaieri vreun mijloc de scapare. Atunci începe sa actioneze "subteran": e pusa în functiune elicea ascunsa adînc, la prova spargatorului. suvoiul de apa, inteligent directional, erodeaza gheata. La urmatorul atac, dusmanul e slabit, ca unitatile militare în urma activitatii agitatorice. Gheata nu rezista iuresului, spargatorul scapa, de data aceasta l-a ajutat elicea…

Cititorul atent va putea obiecta: unde s-a mai pomenit ca elicea unei nave sa se afle în fata si nu la pupa? Da, pe nici un vas normal nu veti vedea acest lucru, dar de la spargatorul de gheata te poti astepta la orice, chiar si la o elice în fata, în plus fata de cea de la pupa. Activitatea "subterana" este, dupa cum se stie, o treaba riscanta; La fel si activitatea elicei din fata a spargatorului: oricît de conspirativa este elicea, gheturile stiu s-o gaseasca si sa o rupa. E drept, pe spargator exista întotdeauna un scafandru. Iata-l îmbracat în costum, semanînd cu morlocii lui Wells. Într-o ora termina treaba, instalînd o paleta de rezerva în locul celei rupte. Dar cine poate garanta ca nu se va rupe iar? De aceea se prefera ca spargatorul sa se construiasca fara elicea din fata, pentru ca îi ramîne întotdeauna procedeul muierilor noastre care si-au epuizat bagajul de ocari: se întorc cu spatele spre adversar, ridicîndu-si fustele. La fel si spargatorul: cînd osteneste, se întoarce spre gheata cu pupa si împrastie sloiurile cu elicea de acolo.

Pesemne ca rusului i-au trebuit coaste zdravene si o piele groasa ca sa nu fie strivit de greutatea încarcaturii pe care istoria a aruncat-o pe umerii sai. si spargatorului de gheata îi trebuie traverse zdravene pe margini, o îmbracaminte groasa din otel, borduri duble, fund dublu, ca sa nu fie zdrobit de gheata care-l strînge în chingi, însa este insuficienta rezistenta pasiva: trebuie o dibacie deosebita, asemeni istetimii ruse. Precum Ivanuska cel prost din povestile ruse, spargatorul de gheata se preface ca e neîndemînatic, dar daca îl veti scoate din apa, daca va veti uita la el în docuri, veti observa o configuratie a corpului mai rotunjita, mai feminina decît la multe alte nave. În sectiune transversala spargatorul seamana cu un ou, imposibil de strivit, ca un ou în mîna. Rezista la socuri, iese doar putin botit din încercari care ar scufunda oricare alta nava mai eleganta, mai europeana.

Sunt putine, doar douasprezece, în patru mari. Bunicul spargatoarelor de gheata este "Ermak", cel mai mare dintre cele construite pîna acum. "Ermak" e viu si activ si astazi: englezii l-au facut atît de rezistent si de nadejde în acei ani cînd lira sterlina era si ea rezistenta si de nadejde. A fost construit la uzina Armstrong din Newcastle, iar bazele proiectului au fost elaborate de amiralul Makarov, mort în timpul razboiului ruso-japonez. Mult timp nu s-au mai construit spargatoare de gheata în Rusia. Doar cu putin înainte de razboiul mondial a aparut "Ţarul Mihail Feodorovici". Dupa revokttie, s-a numit altfel, nu-roi amintesc cum, dar îmi amintesc foarte bine spargatorul: proiectele lui au trecut prin mîinile mele. Furnizorii au fost nemtii: a fost construit la santierele navale "Vulcan" din Szczecin.

Apare apoi un întreg cîrd de spargatoare: "Sfîntul Alexandr Nevski" care s-a transformat dupa revolutie în "Lenin", "Krasin" (pîna la revolutie "Sviatogor"), doi gemeni-"Minin" si "Pojarski", "Ilia Muromet" si cinci mai mici. Toate au fost constru­ite în Anglia, la Newcastle; la toate exista si urme ale muncii mele, îndeosebi la "Alexandr Nevski", acum "Lenin": pentru el am facut avanproiectul, dupa care nici un desen tehnic al acestei nave nu mergea în atelier pîna ce nu era verificat si semnat: "Chief surveyor of Russian Icebreakers, Building E. Zamiatin".

"Lenin" a fost construit de uzina Armstrong. Adesea, cînd ma întorceam seara de la uzina la volanul micului meu "Re­nault", ma întîmpina orasul întunecat, cu toate luminile stinse. Asta însemna ca undeva în apropiere erau zepeline germane si curînd vor exploda bombele. Acasa, noaptea, ascultam exploziile mai apropiate sau mai departate în timp ce verificam schitele lui "Lenin" si scriam romanul despre englezi-"Insularii". Se zice ca amîndoua au iesit cum se cuvine. Proiectantii considera ca "Lenin" este cel mai bun dintre spargatoarele de gheata rusesti. Poate concura cu el doar vestitul "Krasin".

Rezulta ca spargatoarele de gheata rusesti sunt importate? Da, însa, la o examinare mai atenta a multor lucruri, ceea ce astazi pare specific rusesc, se dovedeste a fi de import. Chiar si marxismul, care a luat nastere dupa cum se stie, pe teritoriul german. Chiar si… samovarul, care, dupa cum s-a stabilit acum, exista la chinezi cu doua mii de ani î.d.Chr., dar faptul nu valoreaza nici cît o ceapa degerata: samovarele vor ramîne pentru totdeauna rusesti.

Chiar daca sunt construite peste granita, chiar daca deocamdata sunt numai douasprezece, ele îsi fac treaba: îsi croiesc drum prin gheata moarta, impasibila, compacta, din Europa spre Rusia.

Acum, cînd lumea se plimba pe strada în pardesie, acolo, printre întinderile de gheata nemarginite, punctul de comanda al spargatoarelor de gheata lucreaza fara odihna, se da atac dupa atac. Fiecare dintre spargatoare îndeplineste aceeasi treaba pentru care "Krasin" a fost glorificat. El a fost mai norocos decît altele: din cauza nenorocosului Nobile, "Krasiin" a fost urmarit de milioane de ochi, numele sau facînd înconjurul lumii. Celelalte spargatoare de gheata sunt ca "soldatii necunoscuti" din timpul razboiului.

Însa activitatea "soldatului necunoscut" este oare mai putin importanta? Dupa parerea mea este chiar mai importanta: "necunoscutul" nu primeste pentru activitatea lui plata gloriei în monezi zuruitoare.

Evgheni Zamiatin

CUPRINS

Prefata catre cititorul rus………………………………………………………………………………………………… 2

Cine a declansat al doilea razboi mondial………………………………………………………………………… 3

Capitolul l Calea spre fericire……………………………………………………………………………………. 5

Capitolul 2 Dusmanul principal………………………………………………………………………………….. 7

Capitolul 3 De ce au nevoie comunistii de armament……………………….,…………………………. 10

Capitolul 4 De ce a împartit Stalin Polonia…………………………………………………………………… 14

Capitolul 5 Pactul si rezultatele sale…………………………………………………………………………… 16

Capitolul 6 Cînd a intrat Uniunea Sovietica în cel de-al doilea razboi mondial………………….. 18

Capitolul 7 "Dezvoltarea bazei de razboi"……………………………………………………………………. 22

Capitolul 8 De ce aveau nevoie cekistii de artilerie obuziera………………………………………….. 26

Capitolul 9 De ce a fost distrusa zona de siguranta în ajunul razboiului………………………….. 29

Capitolul 10 De ce Stalin a distrus Linia Stalin………………………………………………………………. 34

Capitolul 11 Partizani sau diversionisti?……………………………………………………………………….. 40

Capitolul 12 De ce avea nevoie Stalin de zece corpuri de armata pentru desant aerian…….. 43

Capitolul 13 Despre tancul înaripat………………………………………………………………………………. 46

Capitolul 14 Pîna la Berlin!………………………………………………………………………………………….. 48

Capitolul 15 Infanteria marina în padurile Bielorusiei………………………………………………………. 52

Capitolul 16 Ce înseamna armata de acoperire ……………………………………………………………. 53

Capitolul 17 Diviziile de vînatori de munte în stepele Ucrainei………………………………………….. 59

Capitolul 18 Care a fost destinatia Primului esalon strategic ………………………………………….. 64

Capitolul 19 Stalin în mai…………………………………………………………………………………………….. 65

Capitolul 20 Cuvîntul si fapta……………………………………………………………………………………….. 71

Capitolul 21 Pacifism cu colti:…..,………………………………………………………………………………… 74

Capitolul 22 Înca p data despre Comunicatul TASS ……………………………………………………… 76

Capitolul 23 Despre regiunile militare abandonate………………………………………………………….. 89

Capitolul 24 Despre diviziile negre………………………………………………………………………………… 92

Capitolul 25 Despre comandantii de brigazi si de divizii………………………………………………….. 94

Capitolul 26 De ce a fost înfiintat Al doilea esalon strategic……………………………………………… 96

Capitolul 27 Razboiul nedeclarat………………………………………………………………………………….. 101

Capitolul 28 De ce Stalin a desfasurat fronturile…………………………………………………………….. 103

Capitolul 29 De ce nu l-a crezut Stalin pe Churchill………………………………………………………… 109

Capitolul 30 De ce nu l-a crezut Stalin pe Richard Sorge………………………………………………… 112

Capitolul 31 Cum a împiedicat Hitler razboiul…………………………………………………………………. 115

Capitolul 32 A avut Stalin un plan de atac?…………………………………………………………………….. 117

Capitolul 33 Razboiul care n-a mai fost…………………………………………………………………………. 118

Addenda Despre sotiile mele, despre spargatoarele de gheata si despre Rusia,
de E. Zamiatin………………………………………………………………………………………….. 120

Index al lucrarilor citate………………………………………………………………………………………………….. 123

 

 

Index al lucrarilor citate

Anfilov, V.A. Esecul blitz-krieg-ului, M. Nauka, 1974.

Anfilov, V.A. Fapta eroica eterna, M. Nauka, 1971.

Avtorhanov, A. Enigma mortii lui Stalin, Frankfurt am Main, Posev 1976.

Azarov, I.I. Odesa încercuita, M. Voenizdat, 1962.

Bagramian, I.H. Asa a început razboiul, M. Voenizdat, 1962.

Bajanov, B. Amintirile fostului secretar al lui Stalin, Paris, Tretia volna, 1980.

Basov, A.V. Flota în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941–1945, M. Nauka, 1980

Biriuzov S.S. Cînd bubuiau tunurile, M., Voenizdat, 1962.

Boldin, I .V. Pagini din viata…, M. Voenizdat, 1961.

Brejnev, L.I. Malaia zemlia, M. Politizdat, 1973.

Demin, M. Pe sest, New-York, Rusika, 1981.

Eremenko, A.I. La începutul razboiului, M. Nauka, 1964.

Fediuninski, I.I. S-au ridicat la alarma, M. Voenizdat, 1964.

Gorbatov, A.V. Ani si razboaie, M. Voenizdat, 1965.

Grigorenko, P.V. În subterana nu poti întîlni decît sobolani, New York, Detinet, 1981.

Hizenko, I.A. Pagini vii (Jurnalul unui activist din divizia 80 infanterie, distinsa cu Ordinul Lenin), M. Voenizdat, 1963.

lakovlev, A.S. Scopul vietii, însemnarile unui constructor de avioane, M. Politizdat, 1968.

Jukov, G.K. Amintiri si cugetari, M.A.P.N., 1969.

Kalinin, S.A. Cugetari despre cele trecute, M. Voenizdat, 1963.

Kazakov, M.I. Deasupra hartii luptelor de demult, M. Voenizdat, 1971.

Kocetkov, D.I. Cu luminatoarele acoperite, M. Voenizdat, 1962.

Kojevnikov, M.N. Comandamentul si statul-major al Armatei Sovietice în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, M. Nauka, 1977.

Konev, I.S. Patruzeci si cinci, M. Voenizdat, 1966.

Kovalev, LV. Transportul în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, M. Nauka, 1981.

Krivosein, S.M. Fapte de arme, M., Molodaia Gvardia, 1962.

Kumanev, GA. Feroviarii sovietici în anii Marelui Razboi pentru Apararea Patriei (1941-1945), M.A.N. URSS, 1963-

Kuznetov, N.G. În ajun, M. Voenizdat, 1966.

Kurocikin, P.M. Semnalele frontului, M. Voenizdat, 1960.

Lenin Opere complete.

Lobacev, A.A. Pe drumuri grele, M. Voenizdat, 1960.

Liudnikov, LI. Prin furtuna (.Studiu autobiografic), Donetk, Donbas, 1973-

Maiski, I.M. Cine l-a ajutat pe Hitler (Din amintirile unui ambasador sovietic), M.IMO, 1962

Marx, Engels Opere complete.

Meretkov, K.A. În slujba poporului (Pagini de amintiri), M. Politizdat, 1968.

Moskalenko, K.S. Pe directia sud-vest (Amintirile unui comandant de armata), M. Nauka, 1969.

Novikov, A.A. Pe cerul Leningradului (însemnarile unui comandant de aviatie), M. Nauka, 1970.

Ozerov, G. Hangarul lui Tupolev, Frankfurt am Main, Posev, 1973.

Ortenberg, D.I. lunie-decembrie '41, M. Sovetskii pisateli, 1984.

Peresîpkin, I .T. Transmisionistii în anii Marelui Razboi, M. Sviazi, 1972.

Plaskov, G.D. Sub bubuitul canonadei, M. Voenizdat, 1969-

Pokrîskin, A.I. Cerul razboiului, M. Molodaia Gvardia, 1968.

Resin, E.G. Generalul Karbîsev, M. DOSAAF, 1971.

Rokossovki, K.K. Datoria militara, M. Voenizdat, 1968.

Roslîi, I.P. Ultimul popas-Berlinul, M. Voenizdat, 1983.

Sandalov, L.M. Pe directia Moscovei, M. Nauka, 1970.

Sandalov, L.M. Încercari ale vietii, M. Voenizdat, 1966.

Sevastianov, P.V. Niemen-Volga-Dunare, M. Voenizdat, 1961.

Sikorski, V. Razboiul viitor. Posibilitatile sale, caracterul si problemele de aparare ale tarii în raport cu acestea (traducere din polona), M. Voenizdat, 1936.

Stalin, I .V. Opere complete.

Starinov, I.G. Minele asteapta ora lor, M. Voenizdat, 1964.

saposnikov, B.M. Creierul armatei (trei voi.) Moscova-Leningrad, Gosizdat (sectia de literatura militara), 1927-1929.

sebunin, A.I. Prin cîte am trecut, M. Voenizdat, 1971.

stemenko, S.M. Marele Stat-Major în anii razboiului, M. Voenizdat, 1968.

Triandafillov V.K. Caracterul operatiunilor anualelor modeme, Moscova-Leningrad, Gosizdat, 1929.

Triandafillov,V.K. Amploarea operatiunilor armatelor moderne, M. Voenizdat, 1932.

Tuhacevski, M.N. Opere alese, M. Voenizdat, 1964.

Tiulenev, LV. Prin trei razboaie, M. Voenizdat, 1960.

Umanski, P.G. La hotarul luptelor, M. Voenizdat, 1960.

Vasilevski, A.M. Cauza întregii vieti, M. Politiizdat, 1973.

Vaupsasov, S.A. La încrucisari periculoase, însemnarile unui cekist, M. Politizdat, 1971.

Vornonov, N.N. În slujba militara, M. Voenizdat, 1963-

Zaharov, G.N.' Povestiri despre avioanele de vînatoare, M. DOSAAF, 1977.

Zverev, A.G. Însemnarile unui ministru, M. Politizdat, 1973.

Batalia pentru Leningrad, 1941-1944 (sub redactia lui S.P. Platonov), M. Voenizdat, 1964.

Enciclopedia militara sovietica (opt voi.), M. Voenizdat, 1976-1980.

Fortele Armate Sovietice, M. Voenizdat, 1978.

în patrula Ia hotarul de vest. Studii documentare de istorie a trupelor Regiunii de frontiera vestice, decorate cu Ordinul "Stea­gul Rosu" (colectiv de autori), Kiev, Politizdat.

Istoria celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945), 12 vol., M. Voenizdat, 1973 -1982. Istoria Marelui Razboi pentru Apararea Patriei 1941-1945 (în sase vol.) M. Voenizdat, 1960-1965.

Lupta pentru Pribaltica sovietica, Tallin, Eesti raamat, 1980.

La chemarea Patriei. Drumul de lupta al armatei 6 de garda în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, M. Voenizdat, 1971.

Marele Razboi pentru Apararea Patriei (1941-1945). Scurt studiu de popularizare, (sub redactia lui P.A. Tilin, M. Politizdat, 1973.

Pe Frontul de Nord-Vest (1941-1943). Culegere de articole ale participantilor la actiunile de lupta (sub redactia lui P.A. Jilin). M.Nauka, 1969.

Perioada initiala a razboiului, (sub redactia lui S.P. Ivanov), M.Voenizdat, 1974.

Partidul si Armata, (sub redactia lui A.A. Episev, M. Politizdat,1980.

Poporul estonian în Marele Razboi pentru Apararea Patriei, 1941-1945, Tallin, Eesti raamat, 1973.

Regiunea militara Moscova distinsa cu Ordinul Lenin, M. Moskovskirabocii, 1985. Regiunea militara Zabaikal (mic studiu istorico-militar), Irkutsk,Vost.-Sib. Knij. izd., 1972

Regiunea militara bielorusa decorata cu Ordinul "Steagul Rosu",

Minsk, Belarus, 1973. Santinelele frontierei sovietice (Scurt studiu de istorie a trupelor de

graniceri ale URSS), M. Politizdat, 1983.

Spatele frontului Fortelor Armate Sovietice în Marele Razboi pentru Apararea Patriei 1941-1945 (sub redactia lui S.K. Kurkotkin), M. Voenizdat, 1977.

Steagul Rosu din Ural. Istoria regiunii militare Ural, decorata cu Ordinul "Steagul Rosu", M. Voenizdat, 1983.

Steagul Rosu kievean. Istoria Regiunii militare Kiev, decorata cu Ordinul "Steagul Rosu", 1919-1972, M. Voenizdat, 1974.

Trupele sovietice de tancuri, M. Voenizdat, 1973.

Trupele c/e graniceri ale URSS 1939-iunie 1941 (Culegere de documente si materiale, M. Nauka, 1970.

Ziare si reviste. Komsomolskaia pravda, Krasnaia zvezda, Pravda, Biulleteni oppozitii, Voennîi vestnik, Voprosî istorii, Voenno-istoriceskii jurnal, Voina i revoliutia, Kommunist, Ogoniok.

R. Goraiski World War II Almanac: 1931-1945, London Haniish Hamilton.

B.H. Liddell Hart History of the Second World War, London, PAN,1978.

K.Mallory,A.Ottar Architecture of Aggressio/i-Architectural Press:Wallop G.B. 1973.

A. Price World War II Fighter Conflict-London-. Macdonald and Janes, 1975.

D. Woodward British Poreign Policy in the Second World War. Hearing on American Aspects of the Richard Sorge Spy Case August 9, 22 and 23-Washington, 1951.

 

[1] RKP(b): Rossiiskaia Kommunisticeskaia Pârtia (bolsevikov) -Partidul Comunist Rus (al bolsevicilor).

[2] ŢKK: Ţentralnaia Kontrolnaia Komissia-Comisia Centrala de Control.

[3] VKP(b): Vsesoiuznaia Kommunisticeskaia Pârtia (bolsevikov)-Partidul Comunist al Tuturor Sovietelor (al bolsevicilor).

[4] GPU: Gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie-Directia politica de stat, în perioada februarie-decembrie 1922.

[5] Lubianka: Vestita închisoare din Moscova.

[6] Sursele sovietice dau cifra de 86 km/ora, uneori chiar 70. Explicatia este simpla: pe soselele sovietice motorul prea puternic rupea transmisiunea de forta, de aceea a trebuit sa se instaleze un limitator de putere, în cazul actiunii pe autostrazi limitatorul putea fi scos. Cele mai bune cercetari occidentale ale tancurilor BT indica viteza de 70 de mile/ora, nu 70km/ora (nota autorului).

[7] Uniunea Sovietica s-a dizolvat, partidul a ajuns pe banca acuzatilor, dar aceasta rezolutie n-a fost anulata (n.a.).

[8] NKVD: Narodnîi Komissariat vnutrennih del-Comisariatul popular al afacerilor interne.

[9] revkom: revolutionnîi comitet-comitet revolutionar.

[10] cekist: membru al ceka (CK)-Cirezvîciainaia Komissia po borbe s kontrarevoliutiei i sabotajem (Comisia extraordinara de lupta cu contrarevolutia si sabotajul). CEKA, NKVD, GRU, KGB au fost de-a lungul timpului organe interne cu atributii cvasisimilare.

[11] RKKA: Raboce-Krestlanskaia Krasnaia Armia -Armata Rosie a Muncitorilor si Ţaranilor. RKKF: Raboce-Krestianskaia Krasnaia Armia-Flota Rosie a Muncitorilor si Ţaranilor.

[12] VJJ: Voenno-istoriceskii jurnal-Revista de istorie militara. .* Razboiul de iama. Este vorba de razboiul cu Finlanda (1939-1940).

[13] GULAG: Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei-Directia generala a taberelor de munca si reeducare.

[14] SNK: Sovet Narodnîh Komissarov-Sovietul Comisarilor Poporului; a functionat între 1917-1946.

[15] NKO: Narodnîi Komissariat Oboronî-Comisariatul Popular pentru Aparare

[16] Osnaz: Otriad osobogo naznacenia- Detasament cu destinatie speciala.

[17] MSD- Motostrelkovaia divizia-Divizie de infanterie motorizata.

[18] SD- Strelkovaia divizia-Divizie de infanterie.

[19] Lavrenti Pavlovici-. este vorba de Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953), unul dintre organizatorii represiunilor din anii '30-'50. În perioada respectiva era comisar al poporului pentru afaceri interne.

[20] Linia Mannerheim – Linie de aparare finlandeza purtînd numele baronului Cari Gustav Emil von Mannerheim (1867-1951), comandantul armatei finlandeze în razboiul cu Uniunea Sovietica.

[21] UR: Ukreplionnîi raion-raion fortificat.

[22] DOT- Dolgovremennaia ognevaia tocika-Cuib de foc de lunga durata.

[23] GRU: Gosudarstvenne razvedocinoe upravlenie-Serviciul de stat al informatiilor. Organizatie similara cu KGB-ul pentru armata.

[24] narkom: narodnîi komisar-comisar al poporului

[25] glavkom: glavnokomanduiuscii-comandant general.

[26] Narkomat: Narodnîi Koinissariat-Comisariat al poporului.

[27] PVO Protivovozdusnaia oborona-Apararea antiaeriana.

[28] BO: Biuleteni oppozitii (bolsevikov-lenintev)-Buletiul opozitiei (al bolsevicilor-leninisti). Nr. 79-80. S-a editat la Berlin si la Paris.

[29] Ejovscina-.Anii 36-38 au intrat în istoria sovietica sub numele de "ejovscina".Numele vine de la Ejov, N.I. (1895-1940), om de partid si de stat sovietic, însarcinat de Stalin cu controlul NKVD-ului, Ejov îi va succeda lui G.G. lagoda în calitate de comisar al poporului pentru afacerile interne (sef al NKVD). Executat în 1940, va fi urmat de Beria, care a continuat represiunea.

[30] VMF: Voenno-morskoi flot-Flota maritima de razboi.

[31] Osoaviahim-. societatea de sprijin pentru aparare si constructii aviochimice. A existat între 1927-1948.

[32] MO: Ministerstvo Oboronî-Ministerul Apararii.

[33] SZF: Severo-Zapadnîi Front-Frontul de Nord-Vest.

[34] VVS- Voenno-Vozdusnîe Silî-Fortele Armate aeriene.

[35] VOSO- Slujba Voennîh S vobscenii-Serviciul de Informatii militare.

[36] ghimnastiorca: bluza ruseasca folosita ca veston.

[37] Komkor. Komandir Korpusa-comandant de corp de armata.

[38] kombrig: komandir brigadî-comandant de brigada; komdiv: komandir divizii-comandant de divizie; komandarm: komanduiuscii armiei-comandant de armata.

 

Victor Suvorov-Ziua M

Colectia HEXAGON

La 19 august 1939 Stalin a început mobilizarea secreta a Armatei Rosii, dupa care al doilea razboi mondial a devenit inevitabil. Începerea mobilizarii secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea razboi mondial. 19 august 1939 este ziua când Stalin a început al doilea razboi mondial. Mobilizarea secreta trebuia sa se încheie prin atacarea Germaniei si României, la 6 iulie 1941. Concomitent, în Uniunea Sovietica trebuia decretata Ziua ,,M", ziua când mobilizarea se transforma din secreta în deschisa si devenea totala. Mobilizarea secreta a fost orientata în sensul pregatirii agresiunii. Pentru apararea tarii nu s-a facut nimic. Mobilizarea secreta a fost atât de colosala, încât nu s-a izbutit ascunderea existentei sale. Lui Hitler i-a ramas o singura sansa: sa se salveze printr-o lovitura preventiva.

Hitler I-a preîntâmpinat pe Stalin cu doua saptamâni.

lata de ce Ziua ,,M" n-a mai venit.

(Victor Suvorov)

. De ce si-a distrus Stalin aviatia strategica

. Despre Molotov cel rau si Litvinov cel bun

. Un Genghis-Han înaripat

. Despre mobilizarea permanenta

. Despre cuceririle lui Octombrie

. L-a crezut Stalin pe Hitler?

VICTOR SUVOROV

Consultant stiintific: col. (r) Marin Pîrvulescu

ZIUA "M" – Când a început al doilea razboi mondial?

Mobilizarea înseamna razboi.
Maresalul Uniunii Sovietice B.M. saposnikov

Se dedica lui Bogdan Vasilievici Rezun

Catre cititor

Dupa aparitia Spargatorului de gheata în Germania, am primit trei metri cubi de corespondenta de la fosti soldati si ofiteri germani: scrisori, carti, jurnale, documente de front, fotografii. Dupa aparitia Spargatorului în Rusia, am primit si mai mult.

Pe ordinea de zi era întrebarea leninista: ce-i de facut ?

Sa scriu raspunsuri? Mi-ar ajunge o viata?

Dar am oare dreptul sa nu raspund?

Aici nu este vorba de o datorie de onoare. Fiecare scrisoare este interesanta în felul ei, iar toate împreuna se constituie într-un tezaur. Este aici un strat al istoriei pe care nimeni nu l-a studiat. Sînt mii de marturii, si fiecare contrazice versiunea oficiala privind razboiul.

Se poate ca nu stiu ce institutie stiintifica sa aiba un corpus mai voluminos de documente, însa hotarît ca aceasta colectie a mea este mai interesanta.

Cei care au fost pe front, dupa o viata grea, ajunsi la sfîrsitul ei, au început sa-mi scrie dintr-o data, deschizîndu-si sufletul si povestind ceea ce n-au povestit niciodata nimanui.

O mare parte a corespondentei nu este de la cei care au fost pe front, ci de la urmasii lor – fii si nepoti. si totul a fost tainuit: "Tatal meu povestea în cercul prietenilor sai…".

Este cutremurator ca TOATE marturiile, atît ale participantilor la razboi, cît si cele transmise prin altii, nu se potrivesc cu acel tablou al începutului razboiului, care ne-a fost zugravit vreme de jumatate de veac de stiinta istorica oficiala.

Poate ca participantii la razboi si urmasii lor sa fi denaturat adevarul?

O astfel de presupunere ar putea fi exprimata daca ar fi existat doar o suta de kilograme de corespondenta. Pentru atîta fleac ai putea sa ai îndoieli. Sînt însa multe scrisori. Va închipuiti ce înseamna cuvîntul MULTE?

si toata corespondenta spune acelasi lucru. Nu se putea ca toti expeditorii sa se înteleaga între ei. Nu se putea ca autorii a mii de scrisori din Rusia sa fie întelesi cu autorii a mii de scrisori din Germania, Polonia, Canada, Australia.

Un exemplu. Din versiunea oficiala stiam ca a izbucnit razboiul si pictorul Iraclie Toidze, prins de avîntul unei stari de spirit nobile, a pictat Patria Mama, chemînd la lupta. Panoul cu reproducerea picturii a aparut în chiar primele zile ale razboiului; curînd a fost cunoscut în toata lumea si a devenit simbolul razboiului pe care comunistii îl numesc "Marele Razboi pentru apararea patriei".

Însa mie multi îmi scriu ca panoul a aparut pe strazile oraselor sovietice nu în primele zile de razboi, ci în chiar prima zi.

Pe strazile orasului laroslavl – în seara de 22 iunie. La Saratov – "în a doua jumatate a zilei". Pe 22 iunie acest afis a fost lipit la Kuibîsev pe vagoanele esaloanelor militare. La Novosibirsk si Habarovsk, panoul a aparut cel tîrziu pe 23 iunie. Pe atunci avioanele faceau o multime de escale intermediare, neputînd sa ajunga la Habarovsk mai devreme de 24 de ore. Dar daca presupunem ca avionul a fost încarcat cu panouri pe 22 iunie, iar noaptea a zburat la Habarovsk, atunci se pune întrebarea: Cînd au fost facute aceste panouri ? Pe 22 iunie ? Sa admitem. În acest caz, cînd a creat Iraclie Toidze capodopera sa? Oricum am suci-o, rezulta ca înainte de 22 iunie. Rezulta ca n-a creat sub imperiul mîniei sfinte, ci înainte ca aceasta mînie sa înceapa a clocoti în el. De unde putea sti el despre invazia germana, daca însusi Stalin nu se astepta la invazie ? O enigma a istoriei…

Iata însa si dezlegarea enigmei. O scrisoare din Argentina. Autor: Nikolai Ivanovici Kadîgrov. Înainte de razboi a fost locotenent-major la un punct de înrolare la Minsk. Fiecare punct de înrolare pastra un anumit numar de documente secrete în pachete sigilate, cu însemnarea: "Se va deschide în Ziua M". La sfîrsitul anului 1940, astfel de documente au început sa vina tot mai multe. si iata ca în decembrie s-au primit trei pachete mari, fiecare avînd cîte cinci sigilii din ceara rosie. Pachetele erau secrete si trebuiau pastrate în seif. Mare necaz însa: nu încapeau. A trebuit sa se comande o lada din otel, care sa fie folosita în locul seifului.

Au trecut sase luni: e 22 iunie, razboi. Ce-i de facut cu documentele? Molotov a spus la radio ca razboiul a început, dar nu s-a dat semnalul de deschidere a pachetelor. Daca le deschizi de capul tau, te împusca. Ofiterii stau, asteapta. Semnalul ioc! Acest semnal nici n-a mai ajuns. Spre seara a venit un ordin prin telefon: sa se distruga pachetele cu urmatoarele numere, fara a se deschide; iar pachetele cu urmatoarele numere sa se deschida.

S-au distrus imediat o multime, printre care si doua dintre cele trei pachete mari. Dar cum sa le distrugi, daca în fiecare se aflau cîte 5.000 de pagini de hîrtie brosata? Le-au ars într-un butoi de metal si au întocmit un act: noi, subsemnatii, am ars pachetele, ocazie cu care am fost obligati sa rascolim cu vatraiul hîrtiile, însa în acest timp nimeni nu s-a uitat în foc… si urmau semnaturile. Sigur ca în mintea cuiva ar putea aparea îndoiala: nu s-au interesat de continut, dîndu-le foc! Tocmai de aceea s-a întocmit actul: nu s-au interesat.

Iar pentru unul din cele trei pachete mari s-a ordonat sa se elimine stampila "strict secret" si pachetele sa se deschida, folosindu-se continutul conform indicatiilor. Le-au deschis. În interior erau afise: "Patria Mama va cheama! ". Pachetele au fost deschise în noaptea de 23 iunie.

Însa au fost trimise în decembrie 1940.

Ne apare în fata urmatorul tablou: "au pregatit afisele din vreme, le-au tiparit într-un tiraj suficient pentru întreaga tara si le-au raspîndit în pachete secrete la toate institutiile corespunzatoare. Ceva i-a mînat în acest sens. Dar la 22 iunie Hitler a dat o lovitura de preîntîmpinare si, într-o clipa, multe din aceste afise si-au pierdut actualitatea.

Uniunea Sovietica a fost nevoita sa duca un razboi defensiv pe teritoriul ei, iar afisele pregatite în celelalte doua pachete chemau la un cu totul alt razboi. Continutul materialului agitatoric pregatit nu corespundea spiritului razboiului de aparare. De aceea a venit ordinul : sa se distruga fara a se deschide. Poate ca erau niste capodopere marete, poate ca ar fi devenit si ele cunoscute în întreaga lume. Dar artistii, care le-au creat, n-au avut noroc.

Însa Iraclie Toidze a avut. . . Afisul sau (poate ca în ciuda planului autorului) a devenit universal : "Patria Mama va cheama ! ". Dar unde anume îi cheama, nu scrie. De aceea afisul sau s-a potrivit si cu razboiul defensiv. De aceea s-a ordonat ca afisul lui Toidze sa fie lipit peste tot.

Povestea a fost aceeasi pentru toate simbolurile "Marelui Razboi…" : au fost pregatite din vreme. Cîntecul Razboiul Sfînt a fost scris ÎNAINTE de invazia germana. Exista un simbol monumental al "Marelui Razboi…": un "luptator-eliberator" cu un copil în brate. Acest chip a aparut în ziarul Pravda, în septembrie 1939, a treia zi de la începerea "campaniei eliberatoare" sovietice din Polonia. Chiar daca Hitler n-ar fi atacat, noi tot am fi ajuns "eliberatori". Simboluri sculpturale, grafice si muzicale ale razboiului "eliberator" fusesera deja create, iar unele din ele, precum afisul lui Toidze, au fost reproduse în tiraj de masa…

Se poate replica: e de crezut un ofiter care a cazut prizonier, iar dupa razboi, din anume cauze, a trait în Argentina, iar nu în patria proletariatului mondial?

Eu ce sa zic?! Bine, sa nu-l credem, însa si cei care s-au întors dupa razboi în patria proletariatului mondial povestesc aceleasi istorii uimitoare.

Dupa aparitia Spargatorului, istoricii de la Kremlin au încercat prin multe articole sa respinga ideea pregatirii lui Stalin pentru "eliberarea" Europei.

S-a ajuns la tot felul de lucruri curioase. Un critic literar a descoperit ca versurile cîntecului Razboiul sfînt au fost scrise înca din timpul primului razboi mondial. Lebedev-Kumaci a furat pur si simplu versurile si le-a dat drept ale lui. Criticii mei s-au agatat de acest argument si repeta mereu: versurile au fost scrise cu un sfert de secol înainte de invazia germana!

Însa oare eu cu asta polemizez? Oare asta este important ?

În FEBRUARIE 1941, Stalin avea nevoie de un cîntec despre maretul razboi împotriva Germaniei. Stalin a comandat un astfel de cîntec – iata ce este important. Cît despre cum au recurs la viclesuguri executantii ordinului lui Stalin, ca au tradus versurile din japoneza sau din mongola, ca le-au furat, nu ne intereseaza aici. Raspunsul la aceasta problema nu schimba nimic, nu demonstreaza si nu respinge nimic. Nici nu este aici vorba despre Lebedev-Kumaci. Cîntecul este o creatie muzicala. De aceea, în februarie, Stalin nu a dat însarcinare lui Lebedev-Kumaci, ci compozitorului Alexandr Vasilievici Alexandrov.

În scrisorile pe care le-am primit sînt marturii ca nu numai Alexandrov a scris cîntece de razboi. si nu numai compozitorii si poetii se pregateau de razboiul "eliberator", ci si medicii, profesorii, cîntaretii, dansatorii, acrobatii, prestidigitatorii. Fapt uimitor, dar presa oficiala spune acelasi lucru.

Iata marturisirea scriitorului Konstantin Simonov în ziarul Krasnaia zvezda din 7 noiembrie 1992. Simonov este un favorit al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev, erou, cavaler a sapte ordine, laureat a patru premii "Stalin" ; în timpul lui Stalin a fost membru supleant al CC. El marturiseste ca în vara lui 1940 scriitorii civili s-au adunat si au început sa se pregateasca de razboi, însusi Konstantin Simonov a fost în plutonul poetilor din compania scriitorilor. S-au pregatit un an, iar pe 15 iunie 1941 au primit titluri militare. Simonov era intendent de rangul doi, ceea ce corespundea gradului de locotenent-colonel.

Multimea de pe strada nu putea întelege în acele zile sensul comunicatului TASS din 13 iunie, însa prozatorii si poetii sovietici purtau deja uniforma ofitereasca si cizmele.

Simonov continua: "Pe 22 iunie a început razboiul, dar noi toti primisem deja ordine, care si unde sa ne prezentam: de la ziarele centrale, pîna la cele de divizie…". Fiecare din cele 303 divizii staliniste îsi avea gazeta sa. Daca în redactia fiecarei gazete de divizie era trimis cîte un scriitor, atunci cîti au fost pregatiti? În plus, era nevoie de scriitori si în ziarele de corp de armata, în cele de armata, de flota, de regiune militara, de front.

La Academia GRU am fost învatat: acorda atentie amanuntelor marunte, celor mai marunte dintre cele marunte. Numai din acestea îti poti face o imagine a celor petrecute. Îmi urmez profesorii. Sînt atent la amanunte.

Iar amanuntele sînt stridente: Stalin nu se prea grabea cu gradele militare. Pilotii militari aveau gradul de sergent, comandantii de patrula aviatica si chiar loctiitorii comandantilor de escadrila erau sergenti. Iar în cazul nostru, civilul Konstantin Simonov, scriitor, de 25 de ani, fara sa aiba armata facuta, face un an de pregatire si primul grad primit este egal cu cel de locotenent-colonel.

Lucrurile erau serioase. si Simonov nu era singurul în aceasta situatie. si-au facut valizele si au executat ordinele comisarul de regiment Mihail solohov, locotenent-colonelul Alexandr Tvardovski, comisarul de batalion Alexei Surkov, comisarul de brigada Alexandr Fadeev, intendentul de rangul trei Leonid Pervomaiski, comisarul de brigada (grad corespunzînd celui de general) Vsevolod Visnevski si întreaga Uniune a scriitorilor. Exceptie faceau doar cei inapti sa poarte o arma.

Imaginati-va un analist sovietic de la scoala de spionaj. Are pe masa o informatie de trei parale: Hitler i-a adunat în 1940 pe toti scriitorii germani, i-a alergat un an prin poligoane si cîmpuri de tragere, i-a ridicat în grad, inclusiv în cel de general, si acum îi pregateste ca sa-i trimita peste frontiera sovietica. Actiunea este secreta, cu elemente de mascarada: unii dintre scriitori se dau drept intendenti, specialisti în aprovizionarea cu mantale si cizme.

Cum ar reactiona analistul sovietic la aceasta informatie? Ce ar raporta superiorilor sai? Însa în Germania nu s-a petrecut asa ceva – s-a petrecut în Uniunea Sovietica. Iar daca astfel de informatii ajung la spionajul german, cum va trebui sa reactioneze acesta ? Ce vor raporta la comandament? Pe de o parte, comunicatul linistitor TASS, pe de alta…

Dupa atacul de preîntîmpinare al lui Hitler n-a mai fost nevoie de mascarada si toti scriitorii si-au preschimbat rangurile de intendent în grade militare standard. Dar a existat un motiv pentru care s-a întreprins aceasta mascarada înainte de razboi.

Înca o problema: daca Hitler n-ar fi atacat, ce ar fi intentionat sa faca Stalin cu scriitorii sai ? Le-ar fi permis sa se împauneze în uniforma de ofiter un an-doi si pe urma i-ar fi degradat si trimis la Moscova?

În vara lui 1939, acelasi Konstantin Simonov a fost corespondent militar la comandamentul lui Jukov de la Halhin-Gol. Atunci s-a descurcat de minune fara nici o pregatire militara si fara grad de ofiter. Dar în vara lui 1940, cineva a cerut sa se înceapa pregatirea de razboi a ziaristilor, scriitorilor, artistilor. În vara lui 1940, Hitler nu avea înca planul "Barbarossa". Dar tovarasul Stalin avea deja ceva planuri.

Scriitorii au întîrziat putin de tot: au terminat cursul de pregatire militara, au primit grade, au primit ordine de dispunere în dispozitiv, si-au pregatit valizele si, cînd sa se împrastie pe la redactiile lor de front, Hitler a atacat.

În momentul cînd se faceau ultimele pregatiri, Hitler i-a surprins nu numai pe Konstantin Simonov si pe confratii sai, dar si întreaga Armata Rosie: la îmbarcare, pe cale, la debarcare.

Stalin avea totul gîndit si pregatit pentru invazie – totul, pîna la afisele victoriei si redactiile de front, gata sa proslaveasca mareata fapta de pe cîmpurile de lupta. si daca nu vreti sa credem în fostul ofiter din Argentina, haideti sa credem în Krasnaia zvezda si în eroul-laureat-cavaler-intendent.

Scrisorile pe care le-am primit de la cititori nu constituie proprietatea mea exclusiva – ele sînt memoria noastra, istoria noastra, trecutul si viitorul nostru. Necunoscîndu-ne trecutul, nu vom putea sa scapam de el în viitor. De aceea promit ca voi publica odata scrisorile despre razboi. Nu stiu cîte volume vor fi, dar stiu ca va fi lucrul cel mai interesant care s-a scris vreodata despre razboi.

Îi rog sa ma ierte pe cei carora nu am reusit înca sa le raspund. Rog sa luati în considerare situatia în care ma aflu. Ramîn recunoscator tuturor celor care mi-au scris. Au fost si scrisori injurioase. Autorilor acestor scrisori le multumesc si mai mult. Mi-a venit deodata în minte ideea sa devin principalul critic al cartilor mele. Fiecare dintre noi este supus greselii. Cu ajutorul dumneavoastra vreau sa îndrept greselile, vreau sa-mi "slefuiesc" cartile, astfel încît sensul lor sa fie înteles de oricine.

Sînt gata sa ascult orice critica din scrisori si din presa. Într-un singur an am strîns peste trei mii de recenzii la Spargator. Uneori, acestea se întindeau pe multe pagini. Cîteodata îmi venea sa-mi arat coltii, dar la GRU am învatat sa ma stapînesc: respecta adversarul, straduieste-te sa-i întelegi argumentele, straduieste-te sa tragi un folos chiar si din mînia dusmanilor tai.

Victor Suvorov

13 septembrie 1993 Oxford

Capitolul 1 CU SCÎRŢ

În istorie n-a existat nici un razboi care sa nu fie prezentat denaturat si fals, în cauzele si scopurile sale, de cei care l-au declansat si de lacheii lor savanti.

Enciclopedia militara sovietica, voi. 6, p. 554

Soldatul rus avea cizme din piele.

Însa comunistii au introdus un înlocuitor. si soldatul sovietic a început sa marsaluiasca în kirzovîie[1], nu în cizme din piele. Fireste, în garnizoanele din capitala, regimentele si diviziile de frunte purtau încaltaminte din piele, ca strainii sa creada ca soldatul sovietic traieste bine. si trupele sovietice de ocupatie din lagarul socialist, din RDG, Polonia, Ungaria purtau cizme din piele : sa creada toti ca Uniunea Sovietica este o supraputere. Însa supraputerea nu putea sa asigure pe toti soldatii sai cu cizme din piele si de aceea soldatul sovietic din Uniune marsaluia cu kirzovîie. Aceste cizme sînt foarte incomode la propriu, dar si la figurat. Sînt incomode îndeosebi cînd trebuie sa îndeplinesti o sarcina internationala de onoare.

În vara lui 1968, destinul m-a prins, pe mine, un tînar ofiteras, în Carpati, la granita cu republica socialista frateasca Cehoslovacia. Contrarevolutia bîntuia în aceasta tara, iar biruitoarea noastra Armata Sovietica trebuia sa intervina si sa ajute poporul frate – dar… era incomod în cizme din înlocuitor. Pur si simplu soldatul eliberator nu se simte bine în astfel de cizme. Nu e în apele lui. Se întelege, noi, ofiterii, aveam cizme "a-ntîia" : cu scîrt si glant. Dar saracii soldati erau încaltati ca vai de ei.

Asteptarea a durat peste masura de mult. Am stat o saptamîna în paduri, apoi alta… Am asteptat o luna, apoi alta. Iar "chestiunea" se terminase din august. Ne-am plictisit în paduri. Macar sa se fi hotarît într-un fel: ori sa se întoarca diviziile noastre în cazarmi si în orasele militare, ori sa se trimita ordin de a da ajutor internationalist poporului frate… Însa nu se primea nici un ordin, iar noi asteptam. Toata ziua smotru, de te trec naduselile, seara – masa la foc de tabara si iar ne apucam de ghicit: mergem în Cehoslovacia, nu mergem. si iar… si iar…

Apoi, într-o seara, pe drumul forestier de-a lungul caruia se afla batalionul nostru, au aparut camioanele uriase "Ural-375". În fiecare erau tone de cizme din piele de foarte buna calitate: luati-le! Aceste cizme sînt aruncate chiar în drum, la fel cum basculantele de mare tonaj arunca bolovani în apele furioase ale fluviului Enisei. Multe cizme. Nenumarate. Fireste ca exista un numar, dar fara prea mare exactitate: luati-le, ajunge la toti! Plutonier, cîti oameni ai ? O suta douazeci si noua ? Na o suta douazeci si noua! Ce marimi? Descurcati-va! Faceti schimb cu vecinii. Da' tu cîti ai ? Doua sute cincizeci si sapte ? Na si tie!

si pe toata lungimea drumului zboara mii de perechi de cizme, zeci de mii. Sute de mii. Toti sa se încalte într-o singura noapte! Aruncati-le pe cele din înlocuitor, încaltati-le pe cele din piele. În padure nu eram numai noi. La dreapta era un batalion, la stînga – alt batalion, în fata noastra erau niste artileristi, mai departe, în bradet, înca un batalion, si înca unul, si tot asa la nesfîrsit. si toate padurile vecine si mai departate gemeau de trupe. Nu erau batalioane, nici regimente si nici divizii, ci armate întregi: armata 8 tancuri îsi schimba încaltamintea, si armata 13, si înca una din spatele nostru. Tuturor li s-au adus dintr-o data cizme în numar îndestulator. Ba si de rezerva. si pe alese. si pe toate drumurile, prin toate poienile scîrtîie noile cizme ale soldatilor nostri. E placut sa le privesti: piele de bovina, calitatea întîi, aratoase! Din rezerva de stat.

Deodata padurile noastre de frontiera s-au umplut de scîrtîitul cizmelor de piele, ca de ciripitul pasarelelor primavara. Iar acest scîrtîit a dat de gîndit.

Comandantul batalionului nostru a adunat corpul ofiteresc. Ce lup batrîn era comandantul nostru, locotenent-colonel Protasov ! Nu-i placeau vorbele de prisos : "Tovarasi ofiteri – zice – sa bem si sa luam cîte-o gustarica. Cine stie ce ne-asteapta la prima cotitura…".

Asa ca suim într-un transportor blindat si… tunde-o în satucul vecin. Cînd colo, în circiuma, ofiterii de artilerie s-au si pus pe baut, si genistii, si politicii. Toti laolalta, cot la cot.

Pentru toti era clar ca scumpa noastra Patrie nu si-a corcolit degeaba fiii. Iar daca e asa, trebuie sa bem. Poate ca bem pentru ultima data. Poate ca va trebui sa luptam pentru eliberarea poporului frate cehoslovac si sa ne jertfim în lupta sîngeroasa împotriva capitalistilor. Vom ridica atunci drapelele pentru Cehoslovacia, pentru poporul ei iubitor de libertate, care cere cu ardoare ajutorul nostru pe care îl vom da. Îl vom acorda dezinteresat. Noi sîntem buni. si-i ajutam pe toti. Cînd ni se cere. si cînd nu ni se cere, tot ajutam. Asa ca acum stam si bem. Ordinul n-a venit înca, dar pentru toti este clar: si noua ne este clar, si soldatilor nostri, si fetei de la bufet, care ne toarna în pahare, si mosului din colt cu halba de bere în mîna. Ar vrea el sa se bage în vorba si sa ne spuna vorbe întelepte, însa în astfel de situatii nu este voie sa se comunice cu civilii pentru a nu se dezvalui secretele militare, intentiile comandamentului nostru.

A stat mosul în colt, s-a sucit, s-a rasucit. Tare mult ar fi vrut sa vorbeasca cu noi. Nu i-a mers. Însa cînd sa plecam, a zis în treacat, parca vorbind cu sine, în asa fel ca sa-l auda toti:

– Exact ca în '41…

Nu ne-am asteptat la asa ceva si nu l-am putut pricepe, însa vorbele fusesera aruncate ca o provocare, asa ca trebuia sa-i raspundem.

– Despre ce vorbesti, mosule?

– Despre scîrtîit. În iunie '41, prin locurile astea, Armata Rosie scîrtîia tot asa cu cizmele noi din piele.

Din acel moment mi-am pierdut linistea. Dupa "campania eliberatoare" din Cehoslovacia, mi-a fost dat sa lucrez pe aceleasi meleaguri, în Carpati. si mi-a fost dat sa marsaluiesc, sa colind si în Prikarpatie, si în Zakarpatie. Cînd aveam ocazia, întrebam pe cei mai în etate, pe martorii în viata: cum a fost de fapt. si mi s-a confirmat în multe marturii: în 1941, înaintea ofensivei germane, Armata Rosie din raioanele de frontiera a primit cizme din piele. Dar nu numai în Ucraina, ci si în Moldova, si în Bielorusia, si în Lituania, si în Karelia. În afara de aceasta, în 1941 au început sa fie aduse în raioanele de frontiera cizme din piele pentru milioane de soldati, cizme ce se intentiona a fi repartizate din raioanele din interiorul tarii.

Sub acoperirea comunicatului TASS din 13 iunie 1941, milioane de soldati din raioanele de interior s-au deplasat spre frontiera, iar cizmele din piele se adunau deja pentru ei în statiile de cale ferata din apropierea granitei.

De pilda, la statia Jmerinka au fost descarcate din vagoane, la începutul lui iunie 1941, cizme din piele si asezate în stive lânga calea ferata, sub cerul liber. "Era mare gramada?" am întrebat. "Oho, pîna la cer", mi-a raspuns o taranca în vîrsta. "Cît piramida lui Keops", mi-a zis un învatator. La Slavuta gramada de cizme nu se înalta cît piramida lui Keops, dar era mare, cît jumatate din piramida lui Keops. În mai 1941, la Zalesciki, aproape întreaga populatie apta de munca a alergat sa descarce cizmele, bineînteles, respectînd disciplina muncii comuniste voluntare. Multi îsi amintesc de muntii de la Kovel, Baranovici, Grodno…

Am început discutia pe ocolite: chipurile, ce s-a descarcat în statii înainte de razboi? "Tancuri – mi se raspunde – tunuri, soldati au debarcat, chesoane verzi si… cizme." Daca un om traieste toata viata lînga statia de cale ferata, poate vedea de toate pe platforme, în spatiile de depozitare. Nu le mai tii minte pe toate, însa, totusi, a fost ceva deosebit, chiar mistic în însusi faptul descarcarii cizmelor, ceva ce i-a facut pe oameni sa-i acorde atentie si sa-l tina minte toata viata.

În principal, oamenii au tinut minte cizmele din trei motive. În primul rînd, erau multe cizme. Neobisnuit de multe. În al doilea rînd, au fost cladite direct pe sol. Uneori s-a asternut mai întîi pînza de cort, uneori nici atît. A fost ceva neobisnuit. În al treilea rînd, tot acest avut a cazut în mîna nemtilor. Iar acest fapt se tine minte.

Nimeni dintre localnici nu stia si nu putea sa stie de ce în 1941 au fost aduse atîtea cizme chiar la granita. Nici mie nu-mi era clar motivul pentru care în 1941 soldatilor li s-au dat cizme bune din piele în locul celor din înlocuitor. Dupa 1968 m-am lamurit: mergeam sa eliberam Cehoslovacia frateasca. Dar în 1941 parintii nostri ce intentionau sa faca? Apropo, tatal meu a facut razboiul din prima pîna în ultima zi, apoi a facut, tot din prima pîna în ultima zi, scurtul, dar furibundul razboi împotriva armatei japoneze din China. L-am întrebat cum a intrat în razboi, unde, cînd, în ce divizie si corp de armata? Cu ce cizme? Mi-a povestit. Dupa aceea am verificat povestea lui consultînd arhivele.

Dupa serviciul din Carpati, am studiat la academia militara si am avut posibilitatea (si dorinta) sa ma afund în arhive. Materialele privind producerea de cizme, livrarea catre Armata Rosie, amplasarea rezervelor de cizme erau secrete pe atunci. Am avut acces la materialele secrete, dar dintre milioanele de hîrtii n-am reusit s-o gasesc pe cea necesara. A trebuit sa adun informatii bob cu bob. Am adunat si nu am încetat sa ma mir: razboiul s-a încheiat demult – de la terminarea lui au trecut aproape 30 de ani, dar informatiile privind pastrarea, transportul si pierderile cizmelor soldatesti din anii de dinainte de razboi au fost si au ramas secrete. De ce?

În Anglia se spune : "Curiosity killed the cat". Pe atunci nu cunosteam cugetarea aceasta. si chiar daca as fi cunoscut-o, tot n-as fi renuntat: o fi curiozitatea motanului pagubitoare, dar eu nu sînt motan. Multi ani dupa aceea am înteles ca curiozitatea îl pierde nu numai pe motan…

Rezulta ca, din ordinul conducerii sovietice, au fost aduse la granita nu numai milioane de perechi de cizme din piele, dar si milioane de vestoane, zeci de tone de piese de schimb pentru tancuri, sute de mii de tone de combustibil pentru avioane, tancuri si masini, milioane de lazi de cartuse si obuze. Toate acestea au fost lasate la granita cînd au atacat nemtii.

Se pune iarasi întrebarea: cu ce scop au fost carate la granita, caci pîna în 1939 toate aceste rezerve au fost pastrate departe de granita. Asadar, puteau sa stea acolo si pe mai departe. Daca va începe razboiul, armata noastra se va aseza în aparare, iar de la o distanta lipsita de primejdii vor fi aduse rezervele, exact cît trebuie, fara sa se acumuleze în zonele nesigure.

Întrebari erau multe, raspunsuri – putine. Am continuat sa caut. Rezultatele cautarilor le-am expus în Spargatorul de gheata. Ziua "M" este alta carte. Pentru cei care au citit Spargatorul, Ziua "M" este o continuare. Dar Ziua "M" se poate citi si ca o lucrare independenta. Intentionat, în Spargatorul aproape ca nu am folosit materialele de arhiva. Mi se putea reprosa: tu citezi, dar noi cum verificam daca citezi corect sau daca exista cu adevarat în arhiva acel document? Acum se poate merge la arhiva si verifica. De aceea folosesc în aceasta carte materiale de arhiva si publicate. Totusi, cartea se sprijina în principal pe materiale la care are acces oricine (vezi lista lucrarilor citate la

sfîrsitul volumului). Vreau sa arat: vedeti, ascultati, nu eu am nascocit toate acestea. Comunistii însisi afirma aceste lucruri. Trebuie doar sa-i ascultam cu atentie.

Studiind materialele de arhiva si publicatiile aflate la îndemîna tuturor, am tras concluzia ca transportul a milioane de perechi de cizme la granita, ca si transferul a milioane de soldati, de piese de schimb, de proiectile, a mii de tancuri si avioane – toate acestea nu sînt greseli, calcule prost facute, ci constituie o politica lucida, un proces în care au fost implicati zeci de milioane de oameni.

Acest proces a pornit ca urmare a hotarîrii conducerii sovietice, la recomandarea Maresalului Uniunii Sovietice, B. M. saposnikov.

Acest proces avea drept scop sa pregateasca industria, transportul, agricultura, teritoriul tarii, poporul sovietic si Armata Rosie pentru ducerea razboiului "eliberator" pe teritoriul Europei centrale si occidentale.

Acest proces s-a numit într-un singur cuvînt MOBILIZAREA. A fost o mobilizare în secret. Conducerea sovietica a pregatit Armata Rosie si întreaga tara pentru cucerirea Germaniei si a Europei occidentale în întregul ei.

Cucerirea Europei occidentale a fost principalul scop pentru care Uniunea Sovietica a declansat al doilea razboi mondial.

Stalin a luat hotarîrea definitiva de a începe razboiul la 19 august 1939. Ziua "M".

Capitolul 2 DE CE sI-A DISTRUS STALIN AVIAŢIA STRATEGICĂ

O data ce se pune problema unei ofensive de masa, principala sarcina a fortelor aeriene este ajutarea în scopul deplasarii înainte a armatei. Pentru aceasta trebuie concentrate toate forjele.

Comandant de brigada Alexandr Lapcinski, Armata aeriana, Moscova, 1939, p. 144

Stalin putea sa previna razboiul.

Dintr-o singura trasatura de condei.

Au fost multe posibilitati. Iata una dintre ele.

În 1936, în Uniunea Sovietica s-a construit bombardierul de mare viteza si înaltime TB-7. Ascultati cîteva opinii despre acesta.

General-maior de aviatie P. Stefanovski, pilot de încercare pe TB-7 : "Nava de multe tone depasea prin caracteristicile sale de zbor la înaltime de zece kilometri cele mai bune avioane de-vînatoare de atunci'" (Trei sute de necunoscuti, p. 83).

General-maior de aviatie V. sumihin: "La înaltimi de peste zece mii de metri, TB-7 era de neatins pentru majoritatea avioanelor de vînatoare existente la acea data, iar plafonul de 12 mii de metri îl facea de neatins si de artileria antiaeriana" (Aviatia militara sovietica, 1917-1941, p. 218).

Constructorul de avioane V. savrov: "Remarcabil avion… Pentru prima data pe TB-7, înainte de SUA si Anglia, au fost încarcate bombe de cinci tone" (Istoria constructiei de avioane în URSS, 1938-1950, p. 162).

Profesorul L. Kerber: "Avionul era dotat cu un puternic armament defensiv format din tunuri de 20 mm si mitraliere grele de 12,7 mm. În chepengul pentru bombe puteau fi suspendate bombe de orice calibru… La plafonul maxim al zborului sau era inaccesibil tunurilor antiaeriene si avioanelor de vînatoare ale timpului. Era cel mai puternic bombardier din lume" (Tu – omul si avionul, p. 143). "Un avion epocal… Acum avem toate temeiurile sa afirmam ca TB-7 era considerabil mai puternic decît vestita fortareata zburatoare americana B-17" (Urma în cer, p. 202).

Istoricii straini sînt de acord cu aceste aprecieri.

John W.R. Taylor: "La înaltimi de 26.250-29.500 de picioare viteza sa depasea viteza avioanelor de vînatoare germane Me-109 si He-112 (Combat Aircraft of the World, London, 1969, p. 592).

Vaclav Nemecek: "Acest aparat a avut o viata uimitor de lunga, în anii cincizeci putea fi înca întîlnit pe traseele polare, unde era folosit ca avion de transport" (History of Soviet Aircraft from 1918, London, 1986, p. 134). Nu mai trebuie demonstrat ca sînt în functiune si zboara numai avioanele bune…

Calitatile deosebite ale lui TB-7 au fost probate de expertii occidentali în toamna lui 1941. Se astepta sosirea unei delegatii guvernamentale sovietice, în frunte cu V.M. Molotov, în Marea Britanic si în SUA. Se considera ca singura cale posibila este prin Siberia si Alaska. Dar Molotov a zburat pe un TB-7, de la Moscova în Marea Britanic, drept pe deasupra Europei ocupate. Trebuie sa ne amintim cine domina cerul Europei în toamna lui '41 ca sa apreciem corect gradul de încredere pe care-l avea conducerea sovietica fata de acest avion. Sa fi nimerit Molotov în ghearele lui Hitler, n-ar fi scapat de un proces rasunator undeva, de exemplu la Nürnberg. si ar fi iesit la iveala crimele socialismului internationalist, care ar fi uluit lumea multe veacuri de-acum încolo. S-ar fi descoperit ca socialismul internationalist n-a înfaptuit mai putine faradelegi decît fratele sau de cruce, national-socialismul, ca si unul si celalalt merita banca acuzatilor la Nürnberg.

Dar Molotov nu s-a temut ca va ajunge pe banca acuzatilor. Iar Stalin, lasîndu-l sa plece pe Molotov, nu s-a temut de un proces în care sa fie implicat regimul sau. Doar Molotov nu zboara cu orice avion, ci cu TB-7 – de ce s-ar teme ? Iar TB-7 nu l-a facut de rîs. A strabatut toata Europa, a poposit în Marea Britanie, a zburat apoi în America si s-a întors pe aceeasi cale, strabatînd înca o data teritoriul german.

În 1942, Molotov a zburat din nou cu avionul pe deasupra Europei si apoi s-a întors iar nevatamat.

Dupa razboi, o comisie guvernamentala sovietica a facut o analiza a activitatii sistemului german de aparare antiaeriana în momentul zborului lui Molotov. A rezultat ca în cursul zborului avioanele de vînatoare n-au interceptat bombardierul, n-a fost declansata alarma aeriana pentru bateriile antiaeriene, posturile de observatie n-au înregistrat zborul avionului TB-7. Pe scurt: mijloacele germane de aparare antiaeriana n-au interceptat avionul TB-7, dar nici macar n-au putut sa-i descopere prezenta în spatiul aerian german.

Colonelul (pe atunci capitanul) E. Pussep, care a condus de multe ori avionul TB-7 deasupra Germaniei (nu numai cu nepretuitul corp al lui Molotov, dar si cu alte marfuri), spunea: "Tunul antiaerian aproape ca nu ajunge la o asemenea înaltime, iar avionul de vînatoare te deranjeaza ca o musca adormita. Cine-mi poate face ceva?" (M. Gallai, A treia dimensiune, Moscova, Sovietskii pisatel', 1979, p. 330).

Asadar, cu mult înainte de începerea razboiului, în Uniunea Sovietica s-a construit un bombardier INVULNERABIL si s-a dat ordin de fabricare a mii de TB-7 în luna noiembrie 1940. Ce ramînea de facut?

Ramînea sa se noteze sub ordin sapte litere: I. STALIN.

Cînd primele TB-7 zburau la înaltimi inaccesibile, constructorii altor puteri aviatice se împotmoleau în bariera nevazuta a înaltimii, în aerul rarefiat, din cauza lipsei oxigenului motoarele pierdeau din putere. Se înecau pur si simplu ca alpinistii urcînd Everestul. Exista o cale de perspectiva în ridicarea puterii motoarelor: sa se foloseasca gaze de esapament pentru rotatia turbocompresorului care aduce în motor aer suplimentar. Este simplu în teorie, dar complicat în practica. Asa ceva s-a obtinut pe avioane experimentale. Pe cele de serie – nu.

Piesele turbocompresorului functioneaza într-un jet încins de gaz toxic la o temperatura de peste 1.000 de grade, aerul înconjurator are -60°, iar apoi urmeaza întoarcerea pe solul cald. Încalzirea inegala, caderea brusca a presiunii si temperaturii corodau piesele, iar scrîsnetul turbocompresorului acoperea duduitul motorului; lacurile si vopselele de protectie luau foc la primul zbor, la sol umezeala facea condens peste piesele aflate în racire, iar coroziunea ataca mecanismele. Cel mai rau o pateau rulmentii – se topeau ca luminarile. Bine era pentru un avion de proba: din zece încercari la nici una nu s-a defectat turbocompresorul. Ăsta da record! Dar cum va fi cu avioanele de serie?

Au cautat toti si a gasit Vladimir Petliakov, inventatorul avionului TB-7. Inventia lui Petliakov era pastrata ca un mare secret de stat. Iar solutia era genial de simpla. TB-7 avea patru elice si din exterior parea un avion cu patru motoare. Dar înauntrul corpului avionului, în spatele cabinei echipajului, Petliakov a instalat un al cincilea motor suplimentar, care nu învîrtea elicele. La înaltimi joase si medii functioneaza cele patru motoare de baza, la mare înaltime se conecteaza al cincilea, care pune în functiune un sistem de admisie centralizata de aer suplimentar. Cu acest aer motorul al cincilea se alimenteaza pe sine si alimenteaza si cele patru motoare de baza. Iata de ce TB-7 reusea sa p 555o149f atrunda acolo unde nimeni nu-l putea ajunge: zbori deasupra Europei, bombardezi pe cine vrei fara sa te temi ca securitatea îti va fi amenintata.

Avînd o mie de avioane invulnerabile TB-7, orice invazie poate fi preîntîmpinata. În acest scop trebuie pur si simplu sa fie invitate delegatiile militare ale anumitor state si, în prezenta lor, undeva în stepa de dincolo de Volga, sa se arunce de la înaltimi ametitoare CINCI MII DE TONE DE BOMBE. si sa explici: chestiunea nu va priveste pe dumneavoastra direct, noi doar pregatim o surpriza pentru capitala acelui stat care va intentiona sa ne atace. Precizia? Nici un fel de precizie. De unde precizie ? Aruncam bombele de la înaltimi ametitoare. Lipsa de precizie poate fi suplinita prin zboruri repetate. În fiecare zi se arunca în jur de cinci mii de tone de bombe asupra capitalei agresorului, pîna se atinge rezultatul dorit. si pentru alte orase, la fel. Pîna sa ajunga inamicul la Moscova, stiti ce se va întîmpla cu orasele sale? TB-7 este aproape invulnerabil în aer, iar inamicul nu-l poate distruge nici la sol: bazele noastre sînt departe de frontiera si camuflate, iar potentialii nostri inamici n-au aviatie strategica… Iar acum, domnilor, sa bem pentru pace…

Asa ar fi putut vorbi diplomatii lui Stalin, daca Uniunea Sovietica ar fi avut o mie de TB-7. Dar Stalin a renuntat la cele o mie de TB-7.

Putem întelege motivele lui Stalin?

Putem.

Daca "traducem" cele o mie de TB-7 în limba sahistilor, ar însemna ca putem declara sah regelui adversarului înca înainte de începerea partidei, iar daca partenerul se hotaraste sa înceapa jocul, îi putem da mat dupa prima mutare.

Daca traducem cele cinci mii de tone de bombe, pe care TB-7 le putea cara la un singur raid, în limba strategiei moderne, obtinem CINCI KILOTONE. Avem de-a face deja cu terminologia secolului atomic. Daca nu ajung cinci kilotone, în doua raiduri se pot realiza zece. Iar douazeci de kilotone au fost aruncate (fara cine stie ce precizie) asupra Hiroshimei.

O mie de TB-7 se constituie într-o adevarata racheta atomica trimisa asupra capitalei inamicului. Puterea este atît de mare, ca razboiul îsi pierde orice noima pentru agresorul potential.

Asadar, printr-o singura trasatura de condei a lui Stalin, prin care sa se ordone producerea în serie a avionului TB-7, se putea preîntîmpina invazia germana asupra teritoriului sovietic.

Voi spune mai mult: Stalin ar fi putut preîntîmpina declansarea întregului razboi mondial. Se întelege, în august 1939 nu putea sa aiba toate cele o mie de TB-7. Dar putea sa aiba doua, trei, patru si chiar cinci sute. Un zbor a doua sute de TB-7 înseamna o kilotona. Avînd numai doua sute de TB-7, si tot puteai sa nu mai iei în considerare pozitia Marii Britanii si a Frantei.

Foarte simplu, putea fi invitat Ribbentrop (sau chiar Hitler însusi), sa i se demonstreze ceea ce exista deja, sa i se spuna ce va fi, apoi sa i se enunte clar pozitia proprie: domnule ministru (sau domnule cancelar), relatiile noastre cu Polonia nu sînt dintre cele mai bune, dar deplasarea germana spre Rasarit ne îngrijoreaza. Nu ne intereseza divergentele dintre Germania si Polonia, rezolvati-va singuri problemele, numai sa nu porniti un mare razboi împotriva Poloniei. Daca începeti, noi aruncam asupra Poloniei cinci milioane de voluntari sovietici. Vom da Poloniei tot ce ne va cere, vom desfasura în Polonia un razboi de partizani si vom proceda la mobilizarea Armatei Rosii. Apoi urmeaza TB-7… în fiecare zi. Deocamdata nu putem asigura cîte cinci kilotone pe zi, dar garantam o kilotona pe zi.

Asa s-ar fi putut discuta cu Hitler în august 1939, daca Stalin ar fi ordonat la timp sa se treaca la productia de serie…

Pastrînd spiritul adevarului, trebuie sa spunem ca Stalin a dat acest ordin…

Dar apoi: "la loc comanda".

Iar a ordonat. Iar a schimbat ordinul.

si iar.

TB-7 a început sa fie produs în serie de patru ori la rînd si de patru ori ordinul s-a schimbat (G. Ozerov, Hangarul lui Tupolev, Frankfurt am Main, 1971, p. 47). Dupa fiecare ordin industria reusea sa fabrice trei-patru TB-7, apoi ordinul era schimbat. Ziua se lucra, noaptea se surpa… La 22 iunie 1941, avionul TB-7 nu s-a mai produs în serie. Dupa patru încercari industria de avioane a reusit sa fabrice si sa trimita aviatiei strategice unsprezece avioane TB-7, nu o mie. Mai mult, aproape toate din cele unsprezece nu aveau ceea ce era mai important: al cincilea motor suplimentar. Fara acesta, cel mai bun bombardier din lume devenea un avion mediocru.

Dupa atacul lui Hitler, TB-7 s-a produs în serie. Dar era tîrziu…

Se pune întrebarea: daca Stalin ar fi dat ordin de fabricare a o mie de TB-7 si nu l-ar fi schimbat, ar fi putut cu adevarat industria sovietica sa execute ordinul lui Stalin ? Ar fi putut ca la sfirsitul lui 1940 sa fabrice o mie de astfel de avioane?

Constructorul avionului TB-7, Vladimir Petliakov (dupa moartea tragica a lui Petliakov, avionul TB-7 a fost rebotezat Pe-8), nu se îndoia nici o clipa de acest lucru.

Alexandr Mikulin, proiectantul motoarelor pentru TB-7, era pe deplin convins ca industria sovietica poate duce la îndeplinire ordinul. Loctiitorul constructorului de avioane A. Tupolev, profesorul L. Kerber, renumitii experti din industria aviatica S. Eger, S. Lescenko, E. Stoman, directorul uzinei de fabricare a avioanelor TB-7,1. Nezval', tehnologul principal al uzinei, E. sekunov, si multi altii, de care depindea producerea avionului TB-7, considerau ca sarcina este realizabila în termenul propus.

Constructorii de avioane V.B. savrov si A.N. Tupolev considerau ca cele o mie de avioane TB-7 vor putea fi gata în noiembrie 1940.

Încrederea constructorilor si a celor din industrie este pe deplin justificata: TB-7 nu s-a nascut din senin. Rusia este patria bombardierelor strategice. Spun asta cu mîndrie, deloc ironic.

La începutul secolului, cînd toata lumea zbura pe avioane cu un singur motor, Rusia a început sa construiasca pentru prima data avioane bimotoare. Lumea nu reusise înca sa aprecieze la adevarata valoare acest pas, iar marele inginer rus Igor Ivanovici Sikorski a construit în 1913, primul în lume, bombardierul greu cvadrimotor "Ilia Muromet". Înca din timpul încercarilor, "Muromet" a batut recordul mondial de distanta. În decurs de cîtiva ani, "Muromet" nu a avut termen de comparatie în lume la distanta, ca utilare de foc si ca sarcina la bord. Avea cea mai moderna aparatura de navigatie pentru acele timpuri, înaltator de bombardier si primul aruncator electric de bombe din lume. "Muromet" avea opt mitraliere de auto­aparare si a existat si o încercare de a se instala pe el un tun de campanie de 76 mm. În 1914, Rusia a devenit PRIMA tara din lume care a înfiintat o subunitate de bombardiere grele – o escadrila de nave aeriene.

Preluînd puterea în tara, comunistii au frînat brusc dezvoltarea tehnica a Rusiei, ucigînd si exilînd milioane de oameni: cei mai inteligenti, cei mai harnici, cei mai talentati. Printre exilati a fost si Igor Sikorski.

si totusi potentialul tehnic al Rusiei era urias, asa ca dezvoltarea a continuat. În ciuda tacerii, în ciuda jugului comunist, Rusia a continuat sa ramîna lider în domeniul bombardierelor grele. În 1925, în atelierele de proiectare ale lui A.N. Tupolev a luat fiinta avionul TB-1, primul, bombardier din lume construit integral din metal. Acesta este si întîiul bombardier monoplan cu aripa de sustinere libera. Pe atunci, în restul lumii se construiau numai bombardiere biplane, din lemn. Chiar din timpul încercarilor TB-1 a batut doua recorduri mondiale. În scurt timp au fost construite 218 avioane TB-1, deja un record, în sine: sînt de cîteva ori mai multe bombardiere grele decît ale tuturor tarilor luate la un loc. Pe masura producerii avioanelor se formau escadrile, regimente, brigazi.

Dar Tupolev scoate la iveala în 1930 un bombardier greu si mai puternic : TB-3, primul cvadrimotor monoplan din lume cu aripa de sustinere libera. TB-3 era cel mai mare dintre avioanele lumii, fie ele militare sau civile. Nimeni, nicaieri nu avea astfel de avioane în productie, si nici macar în faza de proiectare. Iar Tupolev începe înca din 1933 zborurile de pregatire cu TB-3. Cu TB-3 au fost stabilite cîteva recorduri mondiale, inclusiv zboruri de înaltime cu sarcina de 5, 10 si 12 tone. Schema avionului TB-3 va deveni clasica pentru aceasta clasa de avioane înca multe decenii de acum înainte. Uimitoare este viteza de executare a comenzii: fabricarea a ajuns pîna la trei avioane TB-3 pe zi (E. Riabcikov, A. Maghid, Formarea, Moscova, Znanie, 1978, p. 132).

Industria sovietica îsi bate propriul record: în scurt timp produce 818 avioane TB-3. În acest caz nu-ti mai ajung regimentele si brigazile. La 23 martie 1932, Uniunea Sovietica începe sa înfiinteze (pentru prima data în lume) corpuri de bombardiere grele. În ianuarie 1936 se creeaza prima armata aviatica din lume, în martie – a doua, putin mai tîrziu – a treia. Pe atunci nimeni altcineva nu avea armate aviatice, nici macar corpuri de aviatie strategica. O flota de o mie de bombardiere grele – iata visul strategilor. Iar acest vis a capatat forma pentru prima oara în Uniunea Sovietica.

si asta nu e totul. Se planificase reutilarea a trei armate de aviatie cu cele mai noi bombardiere si desfasurarea suplimentara a înca trei armate în Regiunile militare bielorusa, kieveana si leningradeana (V. sumihin, Aviatia militara sovietica, 1917-1941, p. 185).

În timp ce TB-3 abia învata sa zboare, circa zece birouri de constructie se angajau într-o lupta febrila pentru crearea unui nou bombardier strategic, care trebuia sa înlocuiasca mia de avioane TB-1 si TB-3 ale lui Tupolev.

Tupolev însusi propune avionul cu opt motoare "Maxim Gorki". Avionul apare la parade, uimind multimea prin dimensiunile sale, dar putini cunosc adevarata sa denumire – TB-4.

Pavel Suhoi propune bombardierul DB-1, cu un singur motor, de mare distanta, cu o anvergura incredibil de mare a aripilor. Avionul (sub o alta denumire) a executat cîteva zboruri în America, survolînd Polul Nord. America a întîmpinat cu emotie pe aviatorii-eroi sovietici fara sa priceapa ca se fac încercari cu un bombardier experimental.

Iar Serghei Kozlov propune avionul cu douasprezece motoare "Gigant", capabil sa transporte cîteva zeci de tone de bombe sau sa desanteze în spatele inamicului subunitati cu orice fel de armament greu, inclusiv tancuri.

Uimitoare sînt proiectele lui K.A. Kalinin.

Viktor Bolhovitinov prezinta bombardierul greu DB-A. Ca înfatisare si caracteristici tehnice, este un avion nou – dar, de fapt, este o remodelare radicala a avionului TB-3. Acesta este un exemplu clasic pentru modul cum se creeaza un avion nou, cu pierderi minime, pe baza vechiului avion. DB-A bate imediat patru recorduri mondiale. Acesta este un avion nou, dar poate fi fabricat de aceleasi uzine care fabrica TB-3, fara modificarea ciclului productiv, fara schimbarea utilajelor, fara încalcarea proceselor tehnologice deja stabilite, fara recalificarea muncitorilor si inginerilor, fara scaderea numarului de avioane produse, care are loc de obicei în astfel de cazuri, chiar fara recalificarea aviatorilor, tehnicienilor si inginerilor din aviatia strategica. Sub presiunea timpului, se putea produce în serie avionul DB-A, iar flota aviatiei strategice putea fi schimbata cu totul pîna la începutul celui de-al doilea razboi mondial.

Însa acum a aparut o adevarata minune: TB-7 al lui Petliakov. TB-7 a eclipsat toate celelalte avioane.

În momentul aparitiei lui TB-7, fabricarea de bombardiere grele în Uniunea Sovietica a fost amînata, ca si fabricarea de automobile la Henry Ford. Schimbarea modelului este un proces greoi, dar mai simplu decît sa creezi un lucru nou pe un loc gol. În anii crînceni cînd milioane de oameni mureau de foame, tara era lider în domeniul bombardierelor grele, iar cînd situatia economica s-a îmbunatatit brusc, aceeasi tara renunta de buna voie la întîietate. Cînd nimeni nu ameninta tara, aceasta rupea pîinea de la gura copiilor ca sa construiasca bombardiere grele. si – iata! – apare prin preajma Hitler, miroase a praf de pusca, dar nu se mai construiesc bombardiere grele. Problema nu consta în faptul daca s-ar fi reusit ori nu sa se construiasca o mie de TB-7 pîna la începutul razboiului. Problema este alta: de ce nu s-a încercat?

În momentul aparitiei lui TB-7, în Uniunea Sovietica existau birouri de proiectare capabile sa creeze avioane ce întreceau standardele timpului, o industrie capabila sa produca un numar care sa depaseasca necesitatea în timp de pace. Au fost deschise academii, scoli tehnice si de aviatie, a fost elaborata o teorie de lupta si s-a obtinut o anume experienta de lupta în razboaie locale si în manevre grandioase, au fost construite aerodromuri, baze, centre de pregatire, poligoane, s-au înfiintat formatiuni de lupta, s-au pregatit cadre de la comandant de armata pîna la tragator de bord, de la inginerii aparaturii de navigatie pîna la fotodescifratori de la statele-majore de aviatie, au fost instruiti aviatori, ofiteri navigatori, ingineri de bord, tehni­cieni, mecanici, meteorologi, radiotelegrafisti, medici de aviatie etc. S-au format colective si au luat nastere traditii, s-au pregatit teoreticieni si practicieni.

si, dupa toate acestea, tara care a fost lider în domeniul aviatiei strategice a intrat în al doilea razboi mondial fara aviatie strategica. Prin ordinul lui Stalin din noiembrie 1940, armatele aviatice au trecut în refacere. La 22 iunie

1941, aviatia strategica sovietica nu mai avea armate. Au ramas numai cinci corpuri de armata si trei divizii izolate. Principalul avion folosit era DB-Zf. Era un bombardier admirabil, dar nu unul strategic. Mai ramasesera în dotare si avioanele TB-3. Ele se puteau folosi ca avioane de transport, dar ca bombardiere erau depasite. În ceea ce priveste TB-7, dupa cum stim, erau numai unsprezece. Un numar insuficient sa completeze chiar si numai o escadrila.

Fara TB-7 aviatia strategica a încetat sa mai fie strategica. În plus, în primavara lui '41, Stalin a creat un adevarat haos. Pîna atunci, corpul superior de comanda al aviatiei strategice era format numai din cei care se distingeau în batalii, din cei care îsi cîstigau dreptul de a comanda în luptele de pe cerul Chinei, Spaniei, Mongoliei. Toti comandantii armatelor aeriene erau Eroi ai Uniunii Sovietice. Pe atunci, acest titlu cîntarea mult mai mult ca dupa razboi. Comandantul armatei a doua S.P. Denisov nu avea una, ci doua Stele de aur. Pe atunci, astfel de comandanti se puteau numara pe degetele de la o singura mina. În primavara lui 1940 Stalin introduce gradele de general, dar nu se dispenseaza de stelute: seful Directiei generale a VVS[2] este general-locotenent de aviatie, seful Marelui Stat-Major al VVS este general-maior de aviatie. Stalin nu sta pe gînduri. Înmîneaza titlul de general-maior de aviatie. Comandantii de armate de aviatie erau egali ca grad militar cu însusi seful trupelor de aviatie si depaseau pe unii dintre loctiitorii acestuia, inclusiv pe seful Marelui Stat-Major al VVS. Stalin are încredere în liderii aviatiei strategice. Comandantul armatei 3, general-locotenent de aviatie I.I. Proskurov, devine sef al GRU înainte de a prelua comanda întregii aviatii strategice.

Dar iata ca lui Stalin i-a venit ceva în minte si a început s-o distruga. Faptul merita o cercetare separata. Iar acum înca doua exemple pentru ilustrare : general-locotenent de aviatie S.P. Denisov este trimis de Stalin în Zabaikalie sa comande o regiune de rangul al doilea. Mai departe va îndeplini functii care nu corespund titlului sau: nu va ajunge mai sus de comandant de divizie. General-locotenent de aviatie I.I. Proskurov a fost arestat în aprilie '41, supus la chinuri groaznice si lichidat în octombrie. Iar colonelul L.A. Gorbatevici a fost numit comandant al aviatiei strategice (M.N. Kojevnikov, Comandamentul si statul-major al Fortelor Armate Aeriene ale Armatei Sovietice, Moscova, Nauka, 1977, p. 26). Colonelul nu se distinsese mai înainte prin nimic (nu s-a distins nici dupa aceea), dar Stalin nu avea nevoie nici de TB-7 si nici de comandantii care dovedisera stiinta de a folosi bombardierele grele.

Pare-se ca nu exista situatie în care TB-7 sa fie de prisos.

Daca Stalin intentiona sa previna cel de-al doilea razboi mondial, avea nevoie de TB-7.

Daca Stalin intentiona sa-i permita lui Hitler sa declanseze razboiul mondial, iar el avea de gînd sa ramîna neutru, avioanele TB-7 ar fi fost mai mult decît necesare, drept garante ale neutralitatii.

Daca Stalin planuia un razboi defensiv, trebuia sa nu distruga raioanele fortificate de pe Linia Stalin, ci sa le întareasca. Trebuia sa se dea ordin trupelor sa se ascunda în fundul pamîntului, cum s-a facut la Kursk. Trebuia ca totul sa fie înconjurat cu impenetrabile cîmpuri de mine, de la o mare pîna la cealalta, iar în timp ce inamicul macina apararea noastra, TB-7 sa zboare la înaltimi inaccesibile si sa distruga puterea economica germana. TB-7 sînt necesare în razboiul defensiv. Resursele lui Stalin sînt nelimitate, iar cele ale lui Hitler sînt limitate. De aceea, daca va începe razboiul, lui Stalin îi convine sa-l prelungeasca: un razboi de uzura este nimicitor pentru Germania. Iar, ca sa se epuizeze mai repede resursele, trebuie ca bombardierele strategice sa diminueze potentialul militaro-economic. Iar TB-7 este cel mai bun instrument în acest sens.

Daca Stalin hotara sa astepte invazia germana, iar apoi sa contraatace (istoricilor le place mult aceasta versiune, asa si scriu: a planuit sa stea cu mîinile încrucisate si sa astepte rabdator pîna ce Hitler va lovi, abia apoi intentionînd sa raspunda), pentru contralovitura nu se poate închipui ceva mai folositor ca o mie de TB-7.

Istoria avioanelor TB-7 contrazice nu numai legenda contraloviturilor pregatite, zice-se, de Stalin, dar si legenda ca Stalin s-ar fi temut de Hitler. Daca se temea, de ce nu a comandat TB-7 ? Cu cît se temea mai mult, cu atît mai repede trebuia sa comande. Cititorule, fii de acord cu mine : cînd ne temem noaptea sa mergem prin padure, luam o bîta în mîna. Cu cît ne temem mai mult, cu atît alegem o bîta mai groasa. si o agitam gata de lupta. Nu-i asa? Dar Stalin rupe bîta. Consilierul personal al lui Stalin, constructor de avioane, general-colonel de aviatie A.S. lakovlev, aduce marturie ca seful NII VVS[3], general-maior de aviatie A.L Filin, nu se sfia ca în prezenta multora sa-i demonstreze lui Stalin necesitatea producerii în serie a avioanelor TB-7. A polemiza cu Stalin era un risc la limita sinuciderii. Filin insista, alti cîtiva îl sustineau. În final, Stalin a cedat spunînd: "Ei, fie dupa voi, desi nu m-ati convins" (A.S. lakovlev, Scopul vietii, Moscova, IPL, 1968, p. 182). Acesta este unul din acele cazuri în care Stalin a dat permisiunea sa se produca TB-7. Curînd se va razgîndi, îsi va schimba hotarîrea si iar se vor gasi îndrazneti care sa-i riposteze si sa-i dovedeasca…

Iata o întrebare: de ce era nevoie sa i se demonstreze lui Stalin? Daca noi toti întelegem calitatile indiscutabile ale lui TB-7 si necesitatea producerii sale în serie, de ce Stalin nu poate pricepe lucruri atît de simple ? Pîna si cel mai sarac dintre saracii cu duhul întelege ca în padure e mai bine cu bîta decît fara. Daca totul se reduce la prostia lui Stalin, atunci TB-7 ar fi fost interzis dintr-o miscare, Stalin nemairevenind la aceasta problema. Dar Stalin si-a schimbat de opt ori decizia. Cîta nehotarîre, deloc pe masura lui Stalin!

Sa nimicesti milioane de tarani, cei care întretin Rusia? Nici o problema: a semnat fara ezitare o hîrtie si a urmat anul marii zdrobiri. Sa nimicesti corpul de comanda al armatei? Nu exista nehotarîre. Sa semnezi un pact cu Hitler ? Nici o problema: trei zile de întrevedere si… gata parafarea. S-a îndoit Stalin, a avut ezitari?! Rog sa fiu corectat. Refuzul de a construi TB-7 a constituit cea mai grea dintre deciziile pe care Stalin le-a luat în viata sa. A fost cea mai importanta decizie din viata sa. Voi spune mai mult: renuntarea la TB-7 este în general cea mai importanta decizie pe care cineva a luat-o în secolul XX.

Problema lui TB-7 este daca va fi sau nu va fi razboi mondial. Cînd s-a decis problema lui TB-7, s-a decis în acelasi timp si soarta a zeci de milioane de oameni… Sînt de înteles considerentele lui Stalin cînd de patru ori la rând a luat hotarîrea de producere în serie a avionului TB-7. Dar atunci cînd a renuntat de patru ori la rînd înseamna ca a fost ghidat de ceva! De ce nici un istoric nu încearca macar sa-si explice motivele lui Stalin?

TB-7 avea adversari puternici si e timpul sa-i numim. Statul-Major General al RKKA[4] a fost format în 1936. Pîna la invazia germana s-au schimbat patru sefi ai Statului-Major General: Maresalii Uniunii Sovietice A.I. Egorov si B.M. saposnikov, generalii de armata K.A. Meretkov si G.K. Jukov. Toti au fost adversarii lui TB-7. Au fost adversari nu numai ai lui TB-7, dar si în general ai tuturor bombardierelor strategice si multi generali de aviatie renumiti, precum P.V. Rîciagov, F.K. Arjanuhin, F.P. Polînin. Adversar al lui TB-7 a fost si narkom-ul[5] de aparare, Maresalul Uniunii Sovietice, S.K. Timosenko. Un adversar furibund a fost si consilierul pe probleme de aviatie al lui Stalin, constructorul de avioane A.S. lakovlev. În sfirsit, se întelege, adversari ai bombardierelor strategice au fost aproape toti teoreticienii militari sovietici, începînd cu V.K. Triandafillov.

Cele mai bune argumente împotriva bombardierelor grele le-a enuntat celebrul teoretician sovietic al razboiului aviatic, kombrig[6] Alexandr Nikolaevici Lapcinski. El a scris cîteva lucrari stralucite de teoria utilizarii în lupta a aviatiei. Ideile lui Lapcinski sînt simple si usor de înteles. E bine sa bombardezi orase, uzine, resursele si depozitele de material strategic. Dar si mai bine este sa le cuceresti în întregime si sa le folosesti pentru întarirea propriei forte. Sigur ca poti transforma tara inamicului într-o ruina fumegînda, dar oare chiar trebuie s-o faci?

A bombarda strazi si poduri este folositor în orice situatie, cu o exceptie: cînd pregatim o invazie pe teritoriul inamic. În aceasta situatie, podurile si strazile nu trebuie bombardate, ci cucerite, nepermitînd inamicului în retragere sa le foloseasca sau sa le distruga. Bombardarea oraselor scade simtitor moralul populatiei. Corect. Cine pune la îndoiala acest lucru? Dar o patrundere impetuoasa a trupelor noastre spre orasele inamice demoralizeaza mai mult populatia decît oricare bombardament. Asa ca Lapcinski recomanda lui Stalin sa îndrepte toate fortele Armatei Rosii nu înspre distrugerea puterii militaro-economice a inamicului, ci înspre cucerirea ei. Sarcina Armatei Rosii este înfrîngerea armatelor inamicului. Sarcina aviatiei este sa deschida calea armatelor noastre si sa le sustina într-o miscare decisa înainte.

Lapcinski recomanda sa nu se declare razboi, ci sa se înceapa printr-o lovitura distrugatoare, pe neasteptate, a aviatiei sovietice asupra aerodromurilor inamice. Surpriza si puterea loviturii trebuie sa fie de natura sa nimiceasca din primele ore întreaga aviatie a inamicului, fara a i se permite sa se ridice de la sol. Nimicind aviatia inamicului pe aerodromuri, deschidem calea tancurilor, iar tancurile în atac, la rîndul lor, "dau peste cap aerodromurile inamicului". Ţelul aviatiei nu-l constituie cartierele de locuinte, centralele electrice sau uzinele, ci avionul inamic, care nu trebuie sa se poata ridica de la sol, apoi cuibul de foc, care împiedica înaintarea infanteriei noastre, coloana de masini cu combustibil pentru trupele inamice si tunul antitanc camuflat.

Cu alte cuvinte, nu trebuie sa se bombardeze pe suprafete întinse, ci tinte precise, dintre care multe sînt mobile. Nu trebuie sa se bombardeze în spatele strategic, ci în spatiul tactic apropiat, ba chiar drept în zona din fata. Însa pentru o asemenea treaba nu trebuie bombardier greu, ci un avion usor manevrabil, care sa vina foarte aproape de tinta, ca sa o repereze si s-o anihileze precis, fara sa-i loveasca pe ai sai, care sînt în preajma. Trebuie ori un avion care sa zboare în picaj de la înaltime, ori unul care sa se apropie de tinta în zbor razant, gata sa atinga cu elicea vîrful copacilor.

Daca intentionam sa aruncam în aer casa vecinului, ne trebuie o cutie cu dinamita. Dar daca dorim sa-l ucidem pe vecin si sa-i cotropim casa, atunci nu avem nevoie de cutia cu dinamita, ci de un instrument mai ieftin, mai usor si mai precis. Asadar, Lapcinski recomanda lui Stalin un alt instrument: un bombardier usor de picaj sau un avion de asalt de manevra. Bombardierul strategic îsi ia zborul de pe aerodromuri stationare departate, dar noi avem nevoie de un avion care sa fie tot timpul în apropiere, care sa stationeze temporar pe orice aerodrom de tara, care sa-si schimbe usor aerodromul în urma diviziilor si corpurilor în ofensiva, care sa îndeplineasca imediat cererile tan-chistilor. Este necesar un avion usor, din care pilotii observa ei însisi situatia si reactioneaza pe data la orice schimbare, avînd si ei un rol în succesul actiunii.

Vladimir Petliakov a creat, în afara de avionul greu cu patru motoare (mai corect cinci) TB-7, si un altul mic, de viteza, cu doua motoare, bombardierul manevrier de picaj Pe-2. Era exact ceea ce-i trebuia lui Stalin. Iar Stalin a hotarît: "Sa se construiasca avioane cu doua motoare în numar si mai mare" (A.S. lakovlev, Scopul vietii, Moscova, IPL, 1968, p. 182).

Însa nu se puteau oare construi în acelasi timp bombardiere usoare si grele? "Nu – a spus Lapcinski -nu se putea." TOATE FORŢELE, TOATE RESURSELE trebuie concentrate în rezolvarea sarcinii principale : cîstigarea dominarii depline în aer, adica posibilitatea lovirii prin surprindere a aerodromurilor inamicului. Daca lovim în acest mod, nu mai avem de ce bombarda orasele si uzinele.

Mult timp, Stalin si-a permis sa construiasca ba unele, ba altele, apoi a înteles: trebuie sa aleaga un singur lucru. si a ales.

Daca nu întelegem logica de fier stalinista, ne e mai la îndemîna sa-l declaram nebun pe Stalin. Dar haideti sa aruncam o privire asupra lui Hitler. si el este agresor, de aceea nu are aviatie strategica. Hitler pregateste cucerirea fulger a Frantei, de aceea podurile nu trebuie bombardate, ci cucerite si pazite. Podurile erau necesare diviziilor de tancuri germane pentru ofensiva decisiva. Nici Parisul nu trebuia bombardat. Parisul, cu toate comorile sale, va ajunge în mîna învingatorului. Hitler nu trebuie sa distruga santierele navale de la Brest, uzinele de tancuri si de artilerie din Cherbourg, Chamonix si Bourges, uzinele de avioane de la Amsterdam si Toulouse. Acestea vor lucra pentru întarirea puterii militare a celui de Al Treilea Reich!

Pentru "blitzkrieg" Hitler avea nevoie de aviatie – însa nu de aceea care distruge orase si uzine, ci de aceea care dintr-o singura lovitura anihileaza aviatia franceza pe aerodromuri, care prin lovituri surprinzatoare paralizeaza întreg sistemul de conducere militar. Este nevoie de aviatie ca sa deschida calea tancurilor si sa asigure incisivitatea actiunilor spre ocean. Este nevoie de aviatie care sa stea deasupra cîmpului de lupta, îndeplinind comenzile tanchistilor, de aviatie care sa nu bombardeze spatii gigantice, ci tinte precise. Pentru "blitzkrieg" este nevoie de un bombardier mic de picaj, care are o încarcatura neglijabila, dar bombardeaza cu precizie: Ju-88 cu doua motoare si Ju-87 cu un motor…

Mai tîrziu, cursul razboiului si-a schimbat albia: dintr-unul rapid s-a transformat într-unul statut. Au aparut orasele inaccesibile tancurilor germane: Londra si Celiabinsk, Bristol si Kuibîsev, Sheffield si Magnitogorsk. Aici lui Hitler nu i-ar fi stricat aviatia strategica. Dar nu avea…

Iar ideile lui Lapcinski, enuntate cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere, au fost folosite de Stalin. E drept ca nu în '41, cum s-a gîndit, ci în '45. Bombardierele de picaj staliniste Pe-2 si avioanele de asalt IL-2 au anihilat aerodromurile japoneze, iar tancurile sovietice au spintecat în vîrf de lance Manciuria. Ţara s-a predat. Subunitatile de desant sovietice nu au fost trimise în orasele chineze ca sa distruga poduri, strazi si uzine, ci pentru a împiedica distrugerea lor. si într-un asemenea razboi, aviatia strategica nu si-a gasit de lucru!

În anii '20 si la începutul anilor '30, Stalin avea nevoie de aviatie strategica pentru ca nimeni sa nu-l stinghereasca în dezvoltarea puterii militaro-economice. Începînd cu a doua jumatate a anilor '30, Stalin a tins tot mai mult spre scenariul unui razboi care sa nu aiba drept rezultat nimicirea potentialului economic al Germaniei, ci cucerirea lui.

În noiembrie 1940, Stalin a hotarît, definitiv, sa întreprinda asupra Germaniei acelasi lucru pe care peste cîtiva ani îl va face si împotriva Japoniei.

Capitolul 3 DESPRE IVANOV

Burjuilor, atâtam val

Focul mondial

Sînge si ardoare sfînta

Doamne, binecuvînta.

Alexandr Blok

Uneori, cercetatorul îsi da viata pentru cercetarea stiintifica. si iata ca, la un moment dat, soarta îl aduce fata în fata cu succesul: îi aduce la cunostinta numele unui faraon nestiut pîna atunci. Tocmai un astfel de succes a cazut pe capul meu. Am gasit în arhive prafuite marturii despre un conducator atotputernic, dar prea putin cunoscut, a carui putere nu cunostea limite pe o sesime a uscatului. E drept, faronul meu nu e din vremuri uitate, ci din secolul XX. Pe faraon îl chema "tovarasul Ivanov". Cine îsi aminteste de el? Cine îl cunoaste? Însa mai sus-numitul tovaras, daca judecam dupa documente, a adunat în mîinile sale o putere fara margini.

Iata un exemplu. La 25 septembrie 1943, Maresalii Uniunii Sovietice G. Jukov si A. Vasilevski, generalii de armata K. Rokossovski, N. Vatunin, I. Konev si R. Malinovski au primit o directiva strict secreta privind fortarea Niprului. Documentul începe sec : "Tovarasul IVANOV a ordonat…".

Tovarasul Ivanov avea suficienta putere ca sa introduca în lupta, în acelasi timp, cinci armate. Sau zece. Sau douazeci. Directiva din 25 septembrie 1943 s-a dat simultan în patru fronturi, care aveau în componenta treizeci si una de armate, inclusiv patru armate de tancuri si patru de aviatie. si înca nu am ajuns la fundul sacului.

În timpul razboiului, la dispozitia tovarasului Ivanov se aflau 70 de armate obisnuite, 18 de aviatie, 5 de soc, 11 de garda, 6 tancuri de garda. Pe lînga acestea mai erau armatele NKVD, armatele PVO[7], o armata izolata de garda desant aerian, 10 de geniu s.a.m.d., iar corpuri de armata izolate erau cu zecile si divizii izolate cu sutele. si trebuie spus ca ordinele tovarasului Ivanov erau executate fara crîcnire de toti maresalii si generalii – imediat si cu orice pret.

Paradoxal, dar, cu toata puterea sa, tovarasul Ivanov era putin cunoscut chiar si în sferele cele mai înalte. Un exemplu : înainte de razboi, V. Dekanozov era oficial ambasador rus la Berlin si loctiitor al Narkom-ului afacerilor externe, iar neoficial era cekist, din anturajul cel mai apropiat al lui Lavrenti Pavlovici (Beria – n.t.). Asadar, multi ani la rînd, Dekanozov nu stia nici cu spatele de existenta tovarasului Ivanov. si o data a iesit ca dracu.

În 1940 a venit în Germania o delegatie aviatica sovietica. Tovarasii sovietici au vizitat uzinele secrete, inclusiv cele subterane, birourile de proiectare, au examinat cele mai noi prototipuri de tehnica aviatica germana, au cumparat ce le-a placut si au rugat ambasada si reprezentanta de comert sa plateasca respectivele cumparaturi. (Aici se pune întrebarea cine în cine credea mai mult: domnii germani vindeau tovarasilor sovietici prototipuri ale tuturor avioanelor, submarinelor, armelor antiaeriene si antitanc, toate ultimul racnet, iar tovarasii sovietici nu vindeau IL-2, Pe-2, T-34, KV, BM-13 si nici macar nu aratau asemenea lucruri prietenilor germani.) Asadar, delegatia sovietica a ales Me-108, Me-109e, Me-11Og, Me-209, Do-215, Ju-88, He-100 si altele. Nemtii nu au tinut ascunse secretele, iar rusii nu s-au zgîrcit: au ales douasprezece tipuri, luau cîte doua-trei exemplare, ba chiar si cîte cinci-sase. În afara de avioane, tovarasii sovietici au luat si prototipuri de motoare, diverse dispozitive, aparatura si multe altele.

Iar ambasada si reprezentanta comerciala trebuie sa plateasca. "Nu – spun tovarasii diplomati -, treburile nu se fac asa: trebuie sa scrieti la Moscova, sa accepte Narkomat-ul de aparare si Narkomat-ul industriei aviatice, acestia vor trimite comanda la Narkomat-ul de comert, problema va fi analizata de experti, vor cadea de acord cu Narkomat-ul afacerilor externe, facem legatura cu finantistii…"

Atunci, unul mai nerabdator din delegatia aviatica zice : "Ne-ar trebui mai repede, lasati ca trimit un mesaj cifrat la Moscova". A scris textul, l-a codificat si a rugat sa fie trimis pe adresa: "Moscova, lui Ivanov". În acest moment toata ambasada s-a revoltat, însusi tovarasul Dekanozov s-a enervat: dar nu poate exista o asemenea adresa, e ca si aia cu "în sat, la bunicul" (replica din povestirea Vanka de Cehov – n.t.). "Va rog s-o trimiteti", se încapatîneaza delegatul.

S-au certat mult timp. În sfîrsit, au trimis mesajul. Lucru de mirare, dar la Moscova mesajul si-a gasit destinatarul. si înca repede. Iar raspunsul a venit neîntîrziat. Parca a cazut un fulger pe ambasada. Raspunsul era scurt si simplu ca si condamnarea la moarte a unui tribunal revolutionar. Destinatarul de la Moscova, tovarasul Ivanov, a urlat ca avioanele sa fie cumparate imediat, conturile sa fie achitate în întregime, iar pretiosul transport sa fie trimis prin posta rapida acolo unde trebuie.

Tovarasul Dekanozov si ceilalti tovarasi de raspundere si-au închipuit atunci cine se afla ascuns la Moscova sub acest nume. Fireste, fireste, era EL. Dincolo de zidurile Kremlinului, sub pseudonimul Ivanov, traia si lucra însusi tovarasul Ivanovici. El e si Vasiliev. El e si Cijikov, el e si Koba, el e si Besosvili si Djugasvili, el e si Salin si Stalin.

Stalin a avut multe pseudonime. Unele au disparut si au fost uitate, altele au ramas. Pseudonimul "Ivanov" a ramas pîna la sfîrsit si a fost folosit în situatii extraordinare.

Iata de ce povestesc toate acestea. O data, în 1936, Stalin a adunat pe constructorii de avioane la o vila a sa, i-a servit cu tot felul de bunatati caucaziene, iar apoi le-a dat sarcina: sa construiasca un avion (cel mai bun din lume, nici nu trebuie sa mai spun acest lucru) numit "Ivanov".

Lucrarile la proiectul avionului Ivanov au fost executate concomitent de mai multe colective, printre care si cele conduse de Tupolev, Neman, Polikarpov, Grigorovici. Pe atunci, sub conducerea generala a lui Tupolev lucrau grupele lui Petliakov, Suhoi, Arhanghelski, Miasiscev, sub conducerea lui Polikarpov lucrau Mikoian si Gurevici, la Grigorovici lucrau Lavocikin si Grusin. Ceea ce Stalin a ordonat lui Tupolev, Grigorovici sau Polikarpov s-a rasfrînt automat si asupra grupelor vasale de constructori.

Într-un cuvînt, gîndirea aviatica creatoare sovietica era concentrata asupra îndeplinirii acelei sarcini unice. si sa nu va gînditi la cooperare. Dimpotriva: exista o concurenta crunta. Va învinge cel mai tare – tovarasul Ivanov avea destule cnuturi, dar avea si turta dulce. Inutil sa mai spunem ca "Ivanov" este avion de lupta. Nu putea Stalin sa-si mobilizeze aproape toate fortele creatoare pentru elaborarea unui avion civil, în orice îndreptar de istorie a aviatiei se da material exhaustiv privind faptul ca în final proiectul "Ivanov" a reusit, iar istoricii comunisti insista pe rezultatul sau final. Dar eu îi rog pe cititori sa lamurim împreuna alta problema: nu ce s-a reusit, ci CE S-A PLĂNUIT.

În istoria aviatiei sovietice a existat doar un avion, elaborat sub pseudonimul lui Stalin, caci denumirea proiectului s-a dat la initiativa lui Stalin, nu a unor subordonati ai sai. Creatorul de avioane V. savrov declara: "Numele «Ivanov» s-a dat la indicatia lui Stalin (a dat un ordin telegrafic)" (Istoria constructiei de avioane în URSS. 1938-1950, Moscova, Masinostroienie, 1988, p. 45). Avionul înca nu exista, constructorii înca nu au creioanele în mîna, dar Stalin a dat avionului numele sau. Pentru ca în acest avion Stalin îsi va organiza Cartierul General în timpul viitorului razboi mondial. Razboi despre ale carui necesitate si inevitabilitate Stalin a vorbit mereu si deschis. Sa fie oare vorba despre alt avion, la elaborarea caruia Stalin sa angajeze atîtea forte creatoare?

Ce-i trebuie beneficiarului?

Poate ca "Ivanov" este un bombardier strategic care se creeaza pentru a descuraja dorinta unor potentiali agresori de a ataca ? Nu. Nu este asa. Bombardierul strategic este deja creat. Sa ne amintim: este acelasi an 1936 în care Petliakov a terminat lucrarea la TB-7. Daca Stalin intentiona sa previna razboiul, nu trebuia sa adune constructorii, nu trebuia sa le dea sarcina de a elabora un nou avion, ci trebuia pur si simplu sa dea drumul la producerea în serie a lui TB-7. Acesta ar putea fi numit "Ivanov" sau, simplu si pe fata, "Stalin". Vai! ce simboluri: zborul dincolo de nori, la înaltimi inaccesibile, puterea imbatabila si forta loviturii, ce avertisment pentru dusmani! Cîte n-ar mai fi putut nascoci poetii si propagandistii ? Dar nu! Tovarasul Stalin nu are nevoie de un avion pentru prevenirea razboiului.

Dar poate ca tovarasul Stalin considera ca viitorul razboi va fi un sfînt razboi defensiv, în apararea Patriei, si de aceea a poruncit sa se creeze cel mai bun distrugator din lume, care sa apere cerul nostru pasnic? Nu. Tovarasul Stalin nu gîndeste asa ceva, nu pregateste tara si armata pentru un razboi de aparare. N-am sa mai consum hîrtie ca sa dovedesc faptul ca "marele razboi pentru apararea patriei" s-a declarat dintr-o neîntelegere, dintr-o greseala, în ciuda planurilor si ideilor lui Stalin. Dar nu voi pregeta sa cheltui timp, forte, hîrtie ca sa demonstrez simplul fapt ca Stalin s-a pregatit de razboi. S-a pregatit cum nu s-a pregatit nimeni, întreg poporul celei mai bogate tari din lume s-a aciuat vreme de douazeci de ani în baraci, a flamînzit, s-a îmbulzit la cozi, a ajuns pîna la canibalism si necrofagie pentru ca armata sa se pregateasca de razboi. Ce-i drept, nu pentru marele razboi, pentru un razboi de aparare.

Uitati-va, printre invitatii de Ia vila lui Stalin se afla Nikolai Polikarpov. În anul precedent, 1935, la expozitia aviatica de la Milano, avionul lui Polikarpov I-15bis este recunoscut oficial drept cel mai bun avion de vînatoare din lume, dar Polikarpov are deja în serie I-16 si înca ceva în lucru. Polikarpov este liderul mondial în cursa pentru cel mai bun avion de vînatoare. Lasati-l pe Polikarpov în pace, nu-l deranjati, el stie cum sa faca avioane de vînatoare, numai nu-l întrerupeti din lucru. Este o adevarata cursa, si fiecare ceas, fiecare clipa cîntaresc enorm. si totusi a fost exact invers : întrerupeti pe tovarasul Polikarpov. Exista o lucrare mai importanta decît crearea unui avion de vînatoare. Pe tovarasul Stalin nu-l intereseaza avionul de vînatoare pentru razboiul defensiv.

Asadar, cum a conturat Stalin avionul de lupta ideal la elaborarea caruia a strîns pe toti constructorii de seama, fie ei de bombardiere sau de avioane de vînatoare ? Chiar Stalin si-a lamurit cererea în trei cuvinte: un avion al cerului curat. Daca tot n-ati înteles, va voi lamuri eu, în doua cuvinte: un sacal înaripat.

Ca sa întelegem mai profund gîndul lui Stalin trebuie sa ne ducem cu amintirile din 1936 în 7 decembrie 1941, în insulele Hawaii, într-o dimineata însorita. Flota americana este în rada. La ora 7.55, în port, la catargul de semnalizare se înalta un semnal albastru "preventiv", care este dublat de toate navele flotei. Dupa aceste semnale, simultan, pe toate navele încep sa rasune, sa se reverse în toate partile sirenele botmanilor, goarnele de pe contratorpiloare si crucisatoare, bubuie orchestrele de pe navele de linie si fix la 8 încep sa alunece în sus pavilioanele de ancora si steagurile nationale de la cîrma. Asa se întîmpla întotdeauna, dar noi am ajuns aici cînd ceremonia n-a mai avut loc: la 7.55 steguletele "preventive" aluneca în sus, cînd dinspre soare-rasare se apropie primul val de bombardiere, avioane-torpiloare si de vînatoare japoneze. În primul val sînt 183 de avioane. Dintre acestea mai putin de un sfert sînt avioane de vînatoare de acoperire. Nu este nevoie în aceasta situatie de o forta mare de avioane de vînatoare de acoperire. Armata aeriana japoneza este formata în principal din avioane de soc: bombardiere si torpiloare "Nakagima" B-5N1 si B-5N2.

Aceste avioane ne intereseaza. Constructia si caracteristicile lor tehnice n-au nimic deosebit, dar la o lovitura prin surprindere se dovedesc perfecte. La înfatisare, dimensiuni si caracteristici de zbor, "Nakagima" B-5N seamana mai mult cu un avion de vînatoare decît cu un bombardier. Acest fapt îi da posibilitatea sa se apropie de tinta atît de jos, încît de pe vas si de pe pamînt se vad fetele pilotilor, încît ratarea la aruncarea încarcaturii ucigatoare este practic exclusa. "Nakagima" B-5N este un monoplan de joasa înaltime, cu un motor radial, avînd racire cu aer. La unele avioane, echipajul este format din trei oameni: pilotul, ofiterul navigator si un tragator, însa la majoritatea avioanelor sînt numai doi oameni: avioanele vin în grupuri compacte, ca niste viespi furioase, de aceea nu este absolut necesar ca fiecare avion sa aiba ofiter navigator, încarcatura avionului are sub o tona, dar fiecare lovitura este o reusita. Armamentul defensiv al avionului B-5N este relativ slab: una-doua mitraliere pentru apararea semisferei-spate. Nu trebuie mult armament pe avioanele de soc din aceeasi cauza pentru care nu se cer nici avioane de vînatoare de acoperire: avioanele americane n-au timp si posibilitate sa se ridice în aer si sa riposteze atacului japonez. B-5N este un avion al cerului curat, unde avioanele inamicului sînt foarte rare sau lipsesc cu totul.

Bombardierele "Nakagima" B-5N au actionat stralucit la Pearl Harbour, dar o data cu acest atac se închide o pagina eroica. Lovitura prin surprindere n-a fost suficient de puternica încît sa scoata din lupta pentru mult timp flota si aviatia americana. În urmatoarele lupte, cînd americanii si-au venit în fire, cînd a început un razboi obisnuit, fara lovituri pe la spate, B-5N nu s-a evidentiat cine stie ce. Producerea de astfel de avioane a mai continuat o vreme. Au fost fabricate cu putin peste 1.200 si, astfel, istoria lor s-a încheiat.

B-5N a fost creat pentru situatia cînd nimeni nu-l împiedica sa actioneze în aer. B-5N este îngrozitor de slab si neputincios, dar e grozav în grup, e grozav în atacul prin surprindere. E înfricosator ca o haita de hiene turbate si însetate de sînge, care nu impresioneaza prin cine stie ce forta, nici prin viteza, dar au canini puternici si actioneaza în banda împotriva celui slab, împotriva celui care nu se asteapta la atac si nu este gata sa-l respinga.

Dar ce treaba are aici "Ivanov" ?

Are, pentru ca este aproape leit o copie a agresorului aerian japonez.

În vara lui '36, nimeni nu banuia ce se va petrece la Pearl Harbour peste cinci ani. În vara lui '36 nu existau înca avioane "Nakagima" B-5N. Era doar un proiect pe care japonezii nu-l afisau. De aceea nu se poate presupune ca vestitii constructori sovietici i-au copiat pe japonezi. Asta cere timp. Chiar daca ar fi reusit sa fure documentatia tehnica (ceea ce înseamna munti de hîrtie), traducerea (din japoneza!) ar fi luat cîtiva ani. "Nakagima" B-5N – în Japonia – si imediat cîteva variante de "Ivanov" – în URSS – au fost create aproape paralel: primul zbor al lui B-5N – în ianuarie 1937, primul zbor al lui "Ivanov" – 25 august acelasi an.

De aceea nu vorbim despre copiere, ci despre doua procese evolutive independente, care sînt foarte asemanatoare.

Dar asta nu e totul: au fost construite "Ivanov" al lui Neman, "Ivanov" al lui Polikarpov, "Ivanov" al lui Suhoi. Fiecare constructor îsi pazea cu gelozie secretele fata de concurenti, dar la fiecare constructor se contura acelasi sacal înaripat: un bombardier usor, aratînd dupa dimensiune si caracteristicile de zbor ca un avion de vînatoare.

Fiecare constructor sovietic, independent de concurentii sai, a ales aceeasi schema: un monoplan de zbor jos, cu un singur motor, radial, avînd racire cu aer. Fiecare constructor a propus varianta sa la "Ivanov", dar fiecare varianta este uimitor de asemanatoare în spirit si idee cu surorile ei necunoscute si cu departata ei sora din Japonia. si nu e nici o minune aici. Pur si simplu, tuturor constructorilor li s-a dat o sarcina: sa creeze un instrument pentru un anume fel de munca, pentru acea munca pe care o vor face peste cîtiva ani avioanele japoneze pe cerul Pearl Harbour-ului. O data ce munca este aceeasi, si instrumentul pentru executarea ei va fi creat de constructor aproximativ la fel.

Daca tuturor elevilor dintr-o clasa li se pune o întrebare, raspunsurile corecte vor fi toate la fel.

În afara de aceasta, pe parcursul lucrarilor la proiectul "Ivanov", o mîna nevazuta, dar ferma, directiona pe cei care se abateau de la cursul general. La prima vedere amestecul la nivel înalt în lucrul constructorilor este pur si simplu un capriciu de boier rasfatat. De exemplu, unii constructori au instalat pe prototipul experimental cîte doua guri de foc: una pentru apararea semisferei superioare spate, alta pentru apararea semisferei inferioare spate. Au fost corectati: ne descurcam cu o singura gura de foc, nu avem de ce apara semisfera inferioara spate. Unii au protejat echipajul si subansamblele cele mai importante cu placi blindate pe toate partile. Au fost corectati: sa fie protejate numai partea inferioara si de la borduri. În prima varianta, Pavel Suhoi a facut un "Ivanov" în întregime din metal. Mai simplu – i-a cerut un glas înfricosator. Mai simplu. Aripile sa ramîna metalice, dar corpul avionului se poate face din furnir. Scade viteza? Nu-i nimic. Sa scada.

Sînt ciudate gusturile tovarasului Stalin? Nu. E vorba de o logica de fier: vom da o lovitura prin surprindere si vom nimici aviatia inamicului la pamînt, dupa aceea vom zbura dincolo de nori. Avionul inamicului este sub nori, rareori ajunge mai sus. Pilotul este protejat din fata de un motor frontal cu racire cu aer, motor care nu se resimte nici macar la gauri în cilindri. Ramîne sa fie protejat echipajul dinspre partea de jos si de la borduri. Rareori avioanele noastre vor fi atacate de sus si din spate, ne vom descurca doar cu o mitraliera. Plus de asta nu are rost sa ne încarcam cu blindaj inutil: noi ne apropiem la înaltimi joase, avionul de vînatoare al inamicului nu poate sa ajunga mai jos de noi. Unii constructori au propus un echipaj format din trei persoane: aviatorul, ofiterul navigator si un tragator. Iar i-au corectat: ajung doi. Vom distruge la sol avioanele inamicului printr-o lovitura surprinzatoare, de aceea tragatorul în aer nu va face mare lucru. si ofiterul navigator are putina treaba. Noi actionam în grupuri compacte, ca niste viespi furioase. Uita-te la cel din fata, urmeaza-l, actioneaza – asta-i legea pe "Ivanov". Asa încît vom asimila munca ofiterului navigator si a tragatorului, punînd în loc mai multe bombe, atît de necesare. Scadem capacitatile defensive, le ridicam pe cele ofensive.

Între prototipul sovietic "Ivanov" si agresorul aerian japonez au existat si deosebiri. Acestea au fost determinate de faptul ca pentru Japonia era fundamental controlul asupra oceanului, pentru noi – controlul asupra continentului. De aceea "Ivanov" n-a fost elaborat deocamdata în varianta de torpilor. Cu toate acestea, posibilitatile sale de lovire prin surpindere a aerodromurilor depaseau net tot ceea ce exista în dotarea oricarei alte tari.

În 1941, Armata Rosie a folosit o arma absolut neobisnuita: dispozitivele mobile autopropulsate cu foc în salve BM-8 si BM-13, care au intrat în istorie ca "Orgile lui Stalin" sau "Katiuse". Acestea trageau cu proiectile M-8 (calibru 82 mm) si M-13 (calibru 132 mm). O salva a cîtorva arme din acestea la un loc însemna un torent de foc cu scrîsnet, muget si tunet. Multi soldati, ofiteri si generali germani declara ca era o arma sinistra.

Proiectilele reactive M-8 si M-13 se foloseau si la multe tipuri de avioane, în special pe IL-2 si IL-10. Dar putini îsi amintesc ca proiectilele reactive au fost destinate initial avioanelor "Ivanov", care, zburînd în grupuri, trebuiau sa devina baterii înaripate. Proiectilele reactive constituiau o arma groaznica, îndeosebi daca erau folosite dintr-o data si prin surprindere de zeci de avioane la înaltime minima.

În vara lui 1936, "Nakagima" B-5N nu zburase înca niciodata si se stiau prea putine lucruri, despre el. În constructia avionului japonez nu era nimic de record senzational, ceea ce ar fi putut atrage atentia lui Stalin. Dar înca din 1936, Stalin gîndea la fel ca amiralii japonezi. Înca din 1936, Stalin a ordonat constructorilor sai sa creeze acel tip de avion care, într-o minunata dimineata, va aparea în razele rasaritului de soare.

Acesta era scenariul dupa care Stalin intentiona sa intre în razboi.

Capitolul 4 DESPRE MOLOTOV CEL RĂU sl LITVINOV CEL BUN

Hitler se pregateste de razboi… Într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, lovitura împotriva Vestului se va putea înfaptui numai cu conditia unei aliante militare între Germania fascista si Stalin. Însa numai partea cea mai arierata a emigratiei albe ruse poate crede în posibilitatea unei asemenea absurditati sau poate încerca sa sperie cu aceasta.

L. Trotki, Biulleten' oppozitii[8], nr. 35, p. 15

Ca sa înceapa cel de-al doilea razboi mondial, Stalin trebuia sa faca, pare-se, imposibilul: sa încheie o alianta cu Hitler si, astfel, sa-i dezlege acestuia mîinile.

Stalin i-a dezlegat mîinile lui Hitler. N-a facut-o personal. Pentru asemenea afaceri avea un loctiitor. Pe loctiitor îl chema Molotov.

În piramida stalinista a puterii, Viaceslav Molotov ocupa un solid loc doi, dupa Stalin însusi. Pe atunci, la ceremoniile oficiale si în presa, liderii nu erau enumerati dupa alfabet, ci dupa pozitia pe care o ocupau în sistemul puterii. Lista liderilor era un barometru extrem de precis: orice greseala facuta îl ducea pe lider în coada listei, ba chiar era gonit cu totul din Olimpul comunist si directional spre labirinturile subterane de la Lubianka.

Luptele crunte pentru putere au ocolit multi ani locurile unu si doi ale ierarhiei, ocupate ferm de Stalin si Molotov. Lupta se purta pentru al treilea, al patrulea si pentru toate celelalte locuri. Listele de conducatori apareau aproape în fiecare saptamîna; avea loc o parada, conducatorii veneau la parada, se publica lista; peste cîteva zile o receptie – si iar se publica lista.

Odata am adunat o suta de liste în ordinea în care au aparut în presa. Pe ecranul computerului listele s-au perindat repede. A aparut un caleidoscop uimitor: Stalin si Molotov imobili, iar ceilalti toti din josul listei – într-o batalie salbatica si permanenta. Liderii proletari sar pe treptele puterii, si sar, si sar, ca dracii în hora. De pe locul sapte pe trei, de pe trei pe cinci, de pe cinci pe opt, de pe opt iar în sus. si dispar atît de iute, fara sa mai apara vreodata pe lista. Impresia este ca o mîna puternica face cartile: apar într-o fulguratie si Jdanov si Malenkov, si Kaganovici, dispare Ejov, apare Beria, mai dispare nu stiu cine; iata-l pe Hrusciov, care-i da pe toti la o parte, dar o sterge si el, iata-i împreuna pe Voznesenski, Bulganin, Mikoian. Dansul acesta dracesc poate fi receptat mai bine pe fondul Dansului sabiilor…

Însa în vîrful puterii, unde sed Stalin si Molotov, este liniste si pace.

Împartirea obligatiilor între Stalin si Molotov a fost exact ca împartirea obligatiilor între anchetatorul superior si cel inferior într-o cercetare NKVD. La început ancheta este condusa de anchetatorul inferior, care fara cuvinte de prisos scoate cravasa si-l bate mar pe cel cercetat, îi rupe dintii, cu bastonul de cauciuc îl loveste peste ficat, rinichi si peste tot ce este acolo înauntru. Anchetatorul inferior îsi termina ziua de lucru, pleaca, iar interogatoriul continua cu anchetatorul superior. Acesta este bun, compatimitor si chiar tandru. El afla cu uimire ca, în absenta sa, între acesti pereti, s-au încalcat legile socialiste, etica si echitatea. Anchetatorul superior promite ca lucrurile se vor aranja… Iar cercetatul, simtind bunatatea si compatimirea, e gata sa-si povesteasca necazurile… însa apare din nou anchetatorul inferior…

În tandemul Stalin-Molotov, Molotov juca rolul anchetatorului inferior, Stalin – al celui superior. Iata cuvîntarile lui Stalin din pragul terorii, din toiul acesteia si de dupa. Vom gasi urletul înfricosator, vom gasi oare îndemnuri la varsare de sînge si la luarea scalpului ? Da' de unde. Gasim cu totul altceva. "Se vorbeste de represiuni împotriva opozitiei… În ceea ce priveste represiunile, eu sînt ferm împotriva lor." Stalin spune acest lucru în 19 noiembrie 1924. Sau:

"Doriti sîngele tovarasului Buharin? N-o sa vi-l dam! " Tot tovarasul Stalin spune acest lucru la Congresul al XlV-lea al partidului. Unii dintre cei rai vor sîngele tovarasului Buharin, dar bunul Stalin îl va salva pe tovarasul Buharin de acesti ipochimeni însetati de sînge. Cît de bun este anchetatorul superior!

Nu stiu care "rai" voiau sîngele lui Buharin, dar acesta a fost împuscat din ordinul lui Stalin.

Împartirea rolurilor între Stalin si Molotov nu s-a pastrat numai în politica interna, ci si în politica externa. În timpul conferintelor internationale Molotov cere, insista, strînge surubul. Toate cererile vin de la Molotov, toate cedarile – de la Stalin cel bun. Toti au luat-o de buna. Diplomatii occidentali credeau ca toata rautatea vine de la Molotov: totul e din cauza acestui inima-pestrita, altfel totul ar fi minunat. si putini au înteles: va muri Molotov subit, de exemplu, înaintea Conferintei de la lalta, Stalin va ramîne dezolat mult timp, iar apoi oricum va numi pe altcineva în locul sau, un nou anchetator inferior.

Înainte de razboi Stalin a supus tara la trei încercari: industrializarea, colectivizarea, Marea epurare. De fiecare data rolul lui Stalin a fost rolul Fiintei supreme, care priveste de la înaltimi ametitoare la cele ce se petrec, iar Molotov (din 1930 el a fost sef al guvernului) a înfaptuit conducerea directa, cotidiana. Stalin îi conduce pe toti, iar Molotov e acolo unde la un moment dat se petrece evenimentul cel mai important. Exact asa se împart sarcinile la razboi: comandantul tine sub control toate trupele sale, iar loctiitorul sau renunta la alte chestiuni colaterale si conduce acea parte a trupelor care executa cea mai importanta sarcina.

Planul de industrializare a fost adoptat de Congresul partidului în urma raportului lui Molotov (în caz de esec Stalin nu raspundea). Colectivizarea a fost condusa de Comisia sateasca a Biroului Politic, care îl avea în frunte pe Molotov. Tovarasul Stalin nu raspunde nici de toate ametelile de pe urma succeselor. Trebuie sa-i acordam Anchetatorului Superior toate aprecierile: s-a straduit sa nu-l mînjeasca de stropi pe anchetatorul inferior. Noroiul a cazut pe Molotov numai într-o situatie extrema, neasteptata. În oricare alta situatie responsabilitatea cadea pe esaloanele inferioare ale puterii. Vina pentru devierile în colectivizare a cazut pe "cîtiva conducatori de nivel raional".

Este incontestabil rolul lui Molotov în Marea epurare. Ejov era pur formal doar unul dintre comisarii poporului în guvernul lui Molotov. Dar daca arunci o privire în culisele epurarii, rolul lui Molotov într-o serie de cazuri este similar cu rolul lui Stalin însusi. Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov îl descrie pe Molotov în felul urmator : "Era un om tare, principial, departe de orice întelegere personala a lucrurilor, extrem de perseverent, extrem de crud, stînd constient în spatele lui Stalin si sustinîndu-l în actiunile cele mai crude, printre care, în 1937-1938, fapte care au izvorît din propriul sau punct de vedere. Îl însotea din convingere pe Stalin, în vreme ce Malenkov si Kaganovici faceau acest lucru pentru cariera" (VIJ, 1987, nr. 9, p. 49).

Marea epurare s-a încheiat. S-a dat vina pe Ejov, care a fost lichidat, iar epurarea a fost numita ejovscina. Molotov e curat, Stalin cu atît mai mult.

Au trecut cele trei etape. Rezultatul: tara este subordonata lui Stalin, Armata, NKVD-ul, scriitorii si istoricii, taranii si muzicienii, generalii si geologii, diplomatii – totul este sub control. Economia agrara este în mîna partidului: din sat se ia totul la pretul impus de la Kremlin, se poate chiar si pe gratis. Industria da productia, armata e supusa, aparatul NKVD-ului epurat si gata de noi ticalosii. Ce urmeaza?

A treia etapa, Marea epurare s-a terminat la sfîrsitul lui 1938. Ţara intra într-o noua etapa.

Ce gîndeste acum Stalin, încotro va dirija el eforturile tarii ? E lesne sa definim directia principala. Trebuie pur si simplu sa ne uitam ce l-a pus Stalin sa faca pe Molotov… În mai 1939, Stalin îl numeste pe Molotov Comisar al poporului pentru afacerile externe, pastrîndu-i functia de sef al guvernului…

Parea ca, dupa Marea epurare, pe locul al doilea trebuia sa stea Ideologul principal sau Inchizitorul principal, Plani­ficatorul principal în cel mai rau caz. Dar nu. Pe locul al doilea este Comisarul pentru afacerile externe. Acest fapt nu poate sa aiba decît o singura explicatie : în cursul industrializarii, colectivizarii si Marii epurari comunistii au asigurat "egalitatea si fratia" în tara lor, iar acum privirea li se îndreapta spre vecini. si vecinilor le trebuie asigurata o viata fericita. În aceasta consta esenta noii etape, aici se afla sensul noii numiri a lui Molotov.

Se poate replica: daca Stalin pregateste marele razboi eliberator, atunci de ce l-a pus pe Molotov la politica externa? Logic ar fi fost sa-l puna pe Molotov în fruntea armatei sau a industriei militare.

Resping argumentul. Stalin a actionat corect. Razboiul este doar unul din instrumentele politicii externe. Razboaiele sînt cîstigate în primul rînd de politica. Se pot gasi aliati buni, de nadejde, bogati, puternici si generosi, aliatii pot fi pusi într-o situatie, ca sa te ajute în orice moment, indiferent daca sînt sau nu semnate întelegeri cu ei. Trebuie sa apari în asa fel ca toti sa te creada: toti se tem de Uniunea Sovietica, Uniunea Sovietica este o victima nevinovata, Uniunea Sovietica vrea pace si numai pace, daca Uniunea Sovietica se apuca sa cucereasca teritorii straine cekistii sovietici împusca oamenii cu miile, si toate acestea sînt numai de dragul progresului. Diplomatia trebuie sa lucreze în asa fel încît Stalin sa semneze un pact cu Hitler, dar toti sa-l considere pe Hitler agresor si cuceritor, iar pe Stalin – o victima. Toti sa gîndeasca precum ca Stalin face obligat acest pas, alta iesire nu are.

Daca diplomatii cîstiga, generalilor nu le mai ramîne decît sa desavîrseasca victoria. Dar daca diplomatii pierd, daca lumea va vedea în tara noastra numai agresorul care nazuieste la subjugarea vecinilor, generalilor le va fi mai greu.

Molotov s-a dovedit a fi un mare diplomat. si-a îndeplinit sarcina, a învins pe frontul politic.

Fara victoria pe frontul politic, victoria în lupta ori este imposibila, ori nu aduce nici un folos. Hitler a pierdut în sfera marii politici chiar înainte de a vorbi tunurile. Nu trebuiau ascunse lagarele de concentrare, ci aratate întregii lumi, declarînd ca acestea au fost înfiintate pentru progres. Trebuie cucerite teritoriile învecinate, dar acest lucru trebuie prezentat ca o necesitate cruda: n-am fi vrut, dar sîntem siliti. Trebuiau cautati aliati dincolo de ocean, bogati, puternici si generosi…

Comedia trebuia sa se joace în continuare : Hitler e om bun si daca ar fi depins de el… Pacat ca alaturi de el se afla un ordinar neînduplecat ca Ribbentrop.

În sfera marii politici, Hitler si Ribbentrop au ce învata de la Stalin si Molotov.

Cînd se vorbeste de numirea lui Viaceslav Molotov ca narkom al afacerilor externe, se aminteste obligatoriu de predecesorul sau, Maxim Maximovici Litvinov.

Despre Litvinov se vorbeste numai de bine, politica sa e amintita pozitiv: cica a fost un om bun Litvinov – era cu tot sufletul pentru Occident, iubea pacea, voia apropierea între oameni, a facut tot posibilul… iar apoi a aparut raul de Molotov si a dus o politica de apropiere fata de Hitler. Na, raul asta de Molotov a stricat totul!

Unilateral lucrurile arata asa. Dar daca te dumiresti, se vadeste ca politica lui Litvinov n-a existat si nu putea sa existe. Litvinov era unul din comisarii din guvernul lui Molotov, iar Litvinov n-a dus politica sa, ci politica lui Molotov, mai precis – politica lui Stalin. Litvinov nu vorbeste în numele sau, ci în numele guvernului sovietic, care era condus de Molotov.

Însa în fapt politica externa nu era determinata de guvern, ci de hotarîrile Biroului Politic. Membrii conducatori ai Biroului Politic erau Stalin si acelasi Molotov. Litvinov n-a fost nici membru, nici candidat la pozitia de membru al Biroului Politic si de aceea n-a avut acces la rezolvarea problemelor de politica externa. Rolul sau a fost acela de a executa ordinele lui Stalin si Molotov.

E greu sa acceptam faptul ca Molotov a aparut pe neasteptate pe arena internationala în locul lui Litvinov. Nu. Molotov a fost prezent permanent pe scena, numai ca nu se vedea din sala: el se afla putin mai sus, acolo unde în teatrul de marionete se afla papusarul, care trage sforile si spune cuvinte ce din sala sînt receptate ca vorbe ale paiatei din cîrpa.

Molotov s-a aflat întotdeauna deasupra lui Litvinov, ca atotputernic sef al Biroului Politic, ca sef al guvernului, deasupra ministrului sau, ca prim loctiitor al Marelui mecanic al carnagiului. Daca Litvinov ar fi îndraznit sa

faca macar un pas alaturi de instructiunile lui Stalin-Molotov, ar fi ajuns acolo unde au ajuns multi dintre colegii sai diplomati.

Litvinov însusi n-a pretins niciodata o politica independenta si a subliniat mereu acest lucru. Unul dintre nenumaratii martori, I.M. Maiski, în 1932 merge cu o misiune diplomatica la Londra. Maxim Litvinov îi da lui Maiski ultimele instructiuni: "întelegeti, desigur – îl lamurea Maxim Maximovici -, ca acestea nu sînt directivele mele personale, ci directivele unor organe superioare" (I.M. Maiski, Cine l-a ajutat pe Hitler, p. 13).

Asa vorbea Litvinov cu cîtiva ani înainte de Marea epurare. Cu atît mai mult, în timpul Marii epurari Litvinov n-a îndraznit sa iasa din front. si-a pastrat capul sub securea stalino-molotovista pentru ca a fost supus si credincios, dar si pentru ca a avut suficienta viclenie ca sa-si demonstreze supusenia si credinta.

Litvinov n-a fost ales degeaba. Cînd Ucraina se zvîrcolea în ghearele foametei organizate de Stalin-Molotov, fizionomia bine nutrita a lui Litvinov era cea mai grozava marturie ca nu toti sînt flamînzi în Uniunea Sovietica. Cînd Stalin-Molotov, jefuind tara, cumparau tehnologie militara din tarile Occidentuljui, era nevoie de relatii corespunzatoare cu America, cu Marea Britanie, cu Franta. Litvinov a reusit acest lucru. Relatiile cu Occidentul nu erau atît de minunate pentru ca voia Litvinov, ci pentru ca Stalin-Molotov aveau nevoie de tehnologie. Apropo, nici cu Hitler n-au fost rupte contactele.

Apoi a venit vremea ca ajutorul Occidentului sa se întoarca împotriva Occidentului. Nu mai era nevoie de Litvinov si l-au dat afara. Iar atunci din culise a aparut Molotov cel rau si a declarat ca reprezentatia – mai bine zis comedia – s-a terminat, e timpul sa se traga ponoasele, urmeaza tragedia.

Cu aceasta nu se termina istoria lui Litvinov cel bun. În 1941, dupa ofensiva lui Hitler, s-a cerut din nou ajutorul Occidentului. L-au scos pe Litvinov de la naftalina si l-au numit loctiitor al lui Molotov. Sarcina: sa lege bune relatii cu Marea Britanie si SUA, sa ceara ajutor. Litvinov s-a achitat bine de sarcina.

Capitolul 5 PROLOG LA HALHIN-GOL

Învingator într-o tara, socialismul nu exclude deloc toate razboaiele deodata. Dimpotriva, el le presupune.

V.I. Lenin, Programul militar al revolutiei proletare

La 19 august 1939 Stalin a luat o hotarîre care a rasturnat istoria mondiala. Cîndva se vor deschide arhivele si vom gasi multe lucruri interesante. Dar principalul nu-l vom gasi. si iata de ce.

"De cîte ori v-am spus, faceti ce vreti, dar nu lasati documente, nu lasati urme." Acestea sînt chiar cuvintele lui Stalin. Le-a rostit în public de la tribuna Congresului al XVI-lea al partidului. În acest loc stenograma noteaza: "un hohot homeric al întregii tari". Congresul a rîs strasnic. Tovarasul Stalin a binevoit sa glumeasca. Se întelege, Stalin nu vorbea despre sine, ci despre inamicii sai, care, vezi Doamne, se conduc dupa principiul de a nu lasa documente si urme.

Dar congresul rîdea degeaba. Întotdeauna Stalin a atribuit inamicilor propriile sale intentii, principii si metode. Stalin îsi va împusca putin mai tîrziu inamicii. Va împusca si pe aproape toti delegatii la Congresul al XVI-lea. Iar documentele ramase despre participarea sa personala sînt extrem de putine.

Nici un dictator nu se poate compara cu Stalin în stiinta de a sterge urmele participarii personale la crime.

Cum se proceda, povesteste Anastas Mikoian, care a batut toate recordurile de supravietuire. A fost în CC din 1923 pîna în 1976, adica 53 de ani. Dintre acestia, 40 de ani a fost candidat sau membru în Biroul Politic. Mikoian descrie o întrunire cu Stalin: "Eram cel mai adesea cinci persoane. Ne întîlneam seara tîrziu sau noaptea si rar în a doua parte a zilei, de obicei fara expedierea prealabila a unei ordini de zi. Nu se facea un protocol, nici înregistrari pe parcursul acestor sedinte" (VIJ, 1976, nr. 6, p. 68). Referentul lui Stalin, general-colonel de aviatie A.S. lakovlev: "La întrunirile în cerc restrîns de la Stalin nu existau stenografe, secretare, nu se faceau note pentru protocol" (Scopul vietii, p. 498).

Maresalul Uniunii Sovietice D. F. Ustinov a fost în timpul razboiului narkom cu înarmarea: "La sedintele si întrunirile pe care le desfasura Stalin, dezbaterea problemelor si masurile luate dupa acestea se petreceau deseori fara însemnari de protocol, iar de multe ori fara hotarîrea scrisa a celor decise" (În numele victoriei, p. 91).

Cu alte cuvinte, hotarîrile nu se luau pe hîrtie, nu se fixau. La fel ca Mafia.

Maresalul Uniunii Sovietice G. K. Jukov a fost în timpul razboiului loctiitor al Comandamentului Suprem, adica al lui Stalin: "Multe probleme politice, militare, de stat se dezbateau si se solutionau nu numai la sedintele oficiale ale Biroului Politic al CC si la Secretariatul CC, dar si seara, dupa luarea mesei în apartamentul sau la vila lui LV. Stalin, unde de obicei participau cei mai apropiati membri ai Biroului Politic" (Amintiri si cugetari, p. 296).

General-colonel B.L. Vannikov a fost narkom cu înarmarea, apoi narkom cu munitiile: "La sedintele si întrunirile de la Stalin se instaurase practica de a examina problemele si deseori de a lua hotarîri dupa ele fara note de protocol… De aici rezulta clar ca lamurirea multor evenimente este insuficienta si incompleta numai dupa documente, iar într-o serie de cazuri si imprecisa" (VIJ, 1962, nr. 2).

Întrunirile de la Hitler erau celebre prin prezenta multor persoane. Tot ce spunea Hitler era notat pentru istorie de trei stenografe si un istoric personal. La Stalin întrunirile nu erau pur si simplu asemanatoare cu adunarile de complotisti si de conspiratori. Ele chiar erau asa în spirit; în esenta. Aici nu ramîneau documente si urme. De aceea, dupa cum ne-a învatat Stalin, nu ne vom uita la cuvinte, care ascund, ci la fapte, care sînt la vedere.

Daca un jucator neexperimentat vrea sa joace carti cu un trisor, de obicei face o singura greseala: ia cartile în mîna.

În august 1939, la Moscova au venit delegatii militare britanice si franceze pentru negocieri privind actiuni comune împotriva Germaniei. Guvernele Marii Britanii si Frantei au repetat greseala jucatorilor neexperimentati. Asezîndu-se la aceeasi masa cu trisorii stalinisti, Marea Britanie si Franta au pierdut negocierile.

Nici guvernul britanic, nici cel francez n-au înteles intentiile lui Stalin. Însa planul stalinist este simplu: sa forteze Franta si Marea Britanie sa declare razboi Germaniei!… sau sa provoace Germania la anume actiuni, care sa oblige Franta si Marea Britanie sa declare razboi Germaniei.

Germania si Franta aveau granita comuna, iar Uniunea Sovietica era separata prin bariera unor state neutre. În orice repartizare sau combinare a fortelor, actiunile fundamentale de lupta puteau sa se desfasoare între Germania si Franta, cu participarea activa a Marii Britanii, iar Uniunea Sovietica putea sa fie formal de o anume parte, dar din punct de vedere real ramînea la o parte de carnagiul european si putea sa se limiteze la trimiterea de forte expeditionare…

Pentru Franta si Marea Britanie tratativele cu Stalin erau paguboase în orice situatie. Partea sovietica putea sa foloseasca în scopurile sale politice totul, începînd cu lista membrilor delegatiilor diplomatice. Daca Franta si Marea Britanie ar fi trimis la Moscova o delegatie de rang înalt, atunci Stalin ar fi putut spune lui Hitler: uita-te, aici se actioneaza împotriva ta, hai sa facem un pact, altfel… Daca Franta si Marea Britanic ar fi trimis la Moscova o delegatie de rang mai mic, atunci Stalin putea sa învinuiasca Marea Britanic si Franta de lipsa dorintei de a "îmblînzi agresorul" : în componenta delegatiei sovietice se afla însusi narkom-ul de aparare, tovarasul Vorosilov, dar voi pe cine ati trimis?

Primind acceptul de negociere al guvernului britanic si al celui francez, Stalin s-a trezit deodata în situatia omului care nu poate pierde. În fata lui s-au deschis doua posibilitati :

– sau delegatia sovietica va înainta noi si noi cereri si va ajunge pîna acolo ca Marea Britanic si Franta vor fi silite sa înceapa razboiul împotriva Germaniei;

– sau negocierile vor claca si atunci Franta si Marea Britanic vor putea fi învinuite de toate pacatele capitale, iar Stalin va putea semna cu Hitler cel mai miselesc pact.

si delegatia sovietica a înaintat cereri: noi nu avem granita comuna cu Germania, trupele noastre au nevoie de treceri prin Polonia.

Aceasta cerere era inadmisibila pentru Polonia si inutila pentru Uniunea Sovietica. Inadmisibila pentru ca guvernul si poporul Poloniei stiau ce înseamna Armata Rosie si NKVD. Putin mai tîrziu Estonia, Lituania si Letonia au permis sa se amplaseze garnizoane sovietice pe teritoriul lor si au ajuns în robia comunista, care, oricum ar fi evoluat lucrurile, trebuia sa devina eterna. Temerile partii poloneze erau întemeiate si mai tîrziu au fost confirmate de gropile comune ale ofiterilor polonezi din pamîntul sovietic.

Daca Stalin ar fi vrut pace, de ce mai avea nevoie de culoare de trecere în Polonia? K.E. Vorosilov, membru al Biroului Politic, narkom de aparare, Maresal al Uniunii Sovietice, declara la negocieri: "Întrucît Uniunea Sovietica

nu are granita comuna cu Germania, nu exista cai de intrare în contact cu agresorul" (Mejdunarodnaia jizn', 1959, nr. 3, p. 157).

Bucurati-va! Oare Vorosilov si Stalin au cinismul sa nu înteleaga ca absenta granitelor comune cu Germania hitlerista este un bine pentru tara ? Daca, desigur, intentionam sa ne aparam sau, si mai bine, sa ramînem în afara razboiului.

Dar Stalin n-a intentionat nici sa se apere, si cu atît mai putin sa ramîna în afara razboiului. Coridoarele prin teritoriul polonez îi erau necesare lui Stalin, pe de o parte, pentru sovietizarea Poloniei, iar pe de alta parte îi ofereau posibilitatea sa dea o lovitura surprinzatoare în spatele Germaniei în cazul în care aceasta slabeste în razboiul împotriva Frantei, Marii Britanii si, potential, împotriva Statelor Unite. Nu se poate nascoci o alta trebuinta a coridorului prin teritoriul polonez.

Au existat si alte propuneri ale partii sovietice : haideti sa începem razboiul împotriva Germaniei nu numai în cazul unei agresiuni directe, dar si în cazul unei "agresiuni indirecte''. Ce înseamna "agresiune indirecta" o stiu numai tovarasul Stalin si diplomatii sai. Daca propunerile delegatiei sovietice ar fi fost acceptate, Stalin (absolut îndreptatit) putea cere de la Marea Britanic si de la Franta declansarea razboiului împotriva Germaniei ca raspuns la orice act de politica externa al Germaniei. Formularea este ambigua – daca doresti, poti denumi orice îti convine prin "agresiune indirecta". Scenariul razboiului în acest caz se simplifica la maximum. Ca raspuns la orice actiuni ale Germaniei, la cererea lui Stalin, Franta si Marea Britanic erau obligate s-o atace. Ar fi atacat si Uniunea Sovietica, dar nu pe teritoriul ei, ci de pe cel polonez, ceea ce este comod si neprimejdios.

În orice situatie, actiunile de lupta principale se desfasoara între Franta si Germania, iar apoi, prin teritoriul polonez, trupele sovietice, odihnite, vor da lovituri definitive în spatele Germaniei.

Marea Britanie si Franta sînt de acord cu o asemenea varianta ? Nu ? Atunci punem capat negocierilor – dumnea­voastra sînteti vinovati de esecul lor!

Delegatiile Frantei si Marii Britanii, dorind sa demonstreze seriozitatea intentiilor lor, au comunicat partii ruse informatii de o extrema importanta, care nu urmau sa fie comunicate lui Stalin: daca Germania ataca Polonia, Marea Britanie si Franta vor declara razboi Germaniei.

Aceasta era o informatie pe care Stalin o astepta cu nerabdare!

Hitler considera ca atacarea Poloniei va trece nepedepsita, ca si cotropirea Cehoslovaciei. Dar Stalin stia acum ca Hitler va fi pedepsit.

Astfel, cheia începutului celui de-al doilea razboi mondial a ajuns pe masa lui Stalin.

Lui Stalin nu-i mai ramînea decît sa dea unda verde lui Hitler: ataca Polonia, n-am sa te deranjez (dar Franta si Marea Britanie îti vor declara razboi). La 19 august 1939, Stalin l-a informat pe Hitler ca în cazul atacarii de catre Germania a Poloniei, Uniunea Sovietica nu numai ca va ramîne neutra, dar va si ajuta Germania.

La Moscova soseste Ribbentrop si la 23 august semneaza pactul cu Molotov privind atacarea Poloniei…

Al doilea razboi mondial putea sa nu aiba loc. Alegerea a stat în mîna lui Stalin.

Stalin avea doua posibilitati.

Prima. Independent de pozitiile Marii Britanii, Frantei si Poloniei, sa declare oficial ca Uniunea Sovietica va apara teritoriul polonez ca pe al sau propriu. Guvernul polonez nu doreste trupe sovietice pe teritoriul polonez, dar nu face nimic. Daca Germania va zdrobi armata poloneza si va rasturna guvernul, atunci Armata Rosie va intra pe teritoriul polonez si va lupta împotriva Germaniei. Putin mai înainte Uniunea Sovietica a declarat oficial: "Vom apara granita Republicii Populare Mongole ca pe a noastra proprie" (Pravda, 1 iunie 1939).

Zis si facut. Exact în aceeasi zi, 1 iunie 1939, loctiitorul comandantului Regiunii militare bieloruse, komdiv[9] G. K. Jukov a fost chemat la Moscova, în dimineata de 2 iunie, pe Jukov l-a întîmpinat R. P. Hmelnitki, comandantul cu misiuni deosebit de importante pe lînga narkom-ul de aparare, si i-a comunicat ca maresalul K. E. Vorosilov îl asteapta. Dupa un scurt instructaj Jukov a luat calea spre Mongolia, unde a aparat teritoriul Mongoliei de agresiunea japoneza, ca si cum ar fi aparat teritoriul sovietic.

La fel putea sa procedeze Stalin si la granitele sale vestice: sa declare oficial si ferm ca atacul asupra Poloniei se va preface într-un razboi lung si tenace pentru care Germania nu este pregatita…

În august 1939 Stalin a avut a doua posibilitate: sa prelungeasca negocierile cu Marea Britanie si Franta, acest lucru fiind un avertisment pentru Hitler: ataca Polonia, dar ai în vedere ca întreaga Europa este împotriva ta, vezi ca la Moscova noi stam si negociem, e suficient sa blocam Germania…

Dar Stalin a ales a treia cale: Hitler, ataca Polonia, te voi ajuta. Hitler a atacat… si a obtinut razboi din partea Marii Britanii si Frantei…

Ceea ce-i trebuia lui Stalin.

La 19 august 1939 au fost luate si alte hotarîri de importanta istorica, în departata Mongolie, Jukov a pregatit o lovitura prin surprindere asupra armatei 6 japoneze. Stalin si-a dat mai devreme acordul de principiu asupra loviturii

prin surprindere, dar acum, cînd totul era pregatit, Jukov trebuia sa primeasca decizia finala. În acel moment existau si alte variante ale actiunilor. De exemplu, trupele sovietice sa stea în aparare pasiva, iar ofensiva pregatita sa se anuleze.

Ofensiva este un risc. În caz de succes, Japonia va primi o lectie pentru multi ani. În caz de dezastru, toata lumea va spune ca Stalin a decapitat armata si aceasta nu mai este capabila sa lupte. În caz de dezastru, Jukov poate fi împuscat, dar nu speli rusinea militara cu sîngele lui.

Sîmbata, 19 august 1939, Stalin îi transmite cifrat lui Jukov numai un singur cuvînt: BINE. Peste cîteva ore Jukov ataca.

Acolo, în Mongolia, în momentul atacului prin surprindere nu mai era seara tîrzie de 19 august, ci revarsatul zorilor zilei de 20.

La ora 5.45, 153 de bombardiere sovietice protejate de un numar corespunzator de avioane de vînatoare au atacat prin surprindere pozitiile trupelor japoneze. Artileria si-a spus cuvîntul chiar acum. Pregatirea de artilerie a fost scurta (2 ore si 45 de minute), dar extraordinar de puternica. În acest timp aviatia sovietica a atacat a doua oara, iar la ora 9 tancurile asezate în vîrf de lance au spulberat apararea japoneza. Planul lui Jukov era simplu. Jukov a desfasurat o operatie clasica de încercuire: un centru relativ slab si doua puternice grupari de flanc. Centrul doar îl retine pe inamic, iar gruparile de soc de pe flancuri, fara sa se implice în lupte de uzura si ocolind focarele de rezistenta, se deplaseaza ferm înainte si se reunesc în spatele inamicului. Peste trei zile inelul încercuirii trupelor japoneze s-a strîns si a început înfrîngerea.

Operatiunea de la Halhin-Gol a fost stralucit planuita si executata. Jukov a riscat. Dar riscul i-a dat dreptate.

Jukov a ordonat sa se aduca aerodromurile cît mai aproape de linia frontului. Acest lucru a permis avioanelor sa ia mai putin combustibil, dar mai multe bombe. Eficacitatea aviatiei s-a ridicat net: avioanele zburau fara sa mai ia înaltime, bombardau, se întorceau repede, luau bombele si iar îsi luau zborul. Iar cînd tancurile sovietice au pornit înainte, aviatia le-a putut sprijini fara schimbarea aerodromurilor de bazare.

Jukov a adus în zona cea mai înaintata spitalele si bazele de aprovizionare. Aducerea munitiilor, combustibilului si a tot ceea ce este necesar pentru lupta s-a facut neîntrerupt si repede – evacuarea ranitilor nu cerea mult timp, iar la cîteva minute dupa ranire soldatul ajungea pe masa de operatie.

si tot în zona cea mai înaintata Jukov a adus postul sau de comanda, ca si toate celelalte posturi de comanda, astfel încît sa poata vedea panorama luptei – iar cînd trupele au plecat mult în fata, n-a mai fost nevoie sa-si mute postul de comanda în urma trupelor. În cursul pregatirii ofensivei Jukov a interzis aproape în totalitate folosirea legaturii radio. Legatura se facea prin cablu, numai prin ordine si comenzi scurte, întelese numai de cei doi vorbitori.

Operatiunea s-a pregatit în secret. Fiecare executant primea indicatii numai în cadrul obligatiilor sale si nu avea nici imaginea planului general, nici a anvergurii si a termenelor de începere a atacului. De fapt, multi nici nu stiau de atac. Jukov n-a mintit numai spionajul japonez, ci, în primul rînd, pe proprii soldati si comandanti. Ei au considerat pîna în ultimul moment ca se pregateste apararea pentru o perioada îndelungata. Daca soldatii si comandantii sai l-au crezut, înseamna ca l-a crezut si inamicul…

Dezinformarea a dat un rezultat excelent: în întreaga istorie japoneza de pîna atunci n-a existat o asemenea înfrîngere zdrobitoare. Nimicirea armatei 6 japoneze la Halhin-Gol a avut consecinte strategice. Agresiunea japoneza asupra Uniunii Sovietice si Mongoliei a încetat, luînd un alt curs. În 1941, în momente critice pentru Uniunea Soyietica, generalii japonezi, amintindu-si lectia de la Halhin-Gol, nu s-au hotarît sa atace.

Halhin-Gol reprezinta primul razboi-fulger din secolul XX, un "blitzkrieg" în stare pura. Este prima folosire corecta din istorie a tancurilor grele pentru loviturile în adîncime. Este primul exemplu al unei concentrari enorme de artilerie pe portiuni înguste de front. Este un model de surprindere absoluta prin lovituri nimicitoare. În primele ore de lupta, artileria japoneza n-a tras nici un singur foc si nici un avion japonez nu s-a ridicat de la sol.

Halhin-Gol înseamna începutul ascensiunii lui Jukov.

Dupa întoarcerea lui Jukov din Mongolia, Stalin i-a încredintat cea mai puternica regiune militara sovietica – Regiunea Kiev -, iar în februarie 1941 l-a numit sef al Marelui Stat-Major. În aceasta functie Jukov a pregatit razboiul împotriva Germaniei. La granita Germaniei (numai ca la o scara incomensurabil mai mare) el a repetat tot ce aplicase împotriva armatei japoneze.

Jukov a creat doua grupari de flanc si de soc, extrem de puternice si mobile, în intrîndurile de la Lvov si Belostok, iar în afara de acestea si o grupare pentru lovitura asupra României.

Jukov a mutat aerodromurile aproape de granita si a concentrat pe acestea cîte o suta, uneori si doua sute de avioane.

Spitalele, bazele de aprovizionare, posturile de comanda au fost mutate de Jukov chiar la granita.

Jukov a mutat la granite sute de mii de tone de munitie, combustibil, piese de schimb pentru tancuri si avioane.

Jukov a interzis aproape total folosirea legaturilor radio.

Jukov si-a tinut planul în secret absolut si putini din Armata Rosie stiau ce se va întreprinde.

În cazul unui atac prin surprindere al inamicului toate acestea ar fi avut consecinte catastrofale. Toata activitatea lui Jukov la începutul anului 1941 este perceputa ca o serie de calcule gresite si erori fatale. Dar în 1942 el repeta toate aceste "erori" în timpul pregatirii distrugatoarei lovituri prin surprindere a doua grupari mobile de flanc la Stalingrad. Din nou va aduce mai aproape aerodromurile, posturile de comanda, bazele de aprovizionare si spitalele.

Înfrîngerea armatei 6 japoneze la Halhin-Gol, "erorile" din 1941 si înfrîngerea armatei 6 germane la Stalingrad marcheaza stilul unic al lui Jukov. Astfel a actionat si mai departe, fiecare din operatiuni însemnînd surpriza, concentrarea puterii, patrunderi incisive în adîncime. Acesta este stilul sau.

La începutul lui iunie 1941 el pregatea împotriva Germaniei ceea ce pregatise în august 1939 la Halhin-Gol.

La 19 august 1939, Stalin a dat unda verde lui Hitler: ataca Polonia; iar lui Jukov: loveste armata japoneza. În aceasta zi Stalin a luat si alte hotarîri.

Totusi, istoricii sovietici au demonstrat ca în aceasta zi nu s-au luat nici un fel de hotarîri si, în general, la 19 august 1939 nu s-a desfasurat nici o sedinta a Biroului Politic. Fiecare carte sovietica despre începutul razboiului subliniaza în mod deosebit acest fapt: în acea zi nu a fost sedinta. Maresalul Uniunii Sovietice A.M. Vasilevski a repetat de cîteva ori în discursuri tinute în fata ofiterilor Ministerului Apararii si a Marelui Stat-Major: tineti minte, la 19 august 1939 nu a fost sedinta. seful Institutului de istorie militara, general-locotenent P.A. Jilin, si-a început lectiile informînd ca la 19 august 1939 nu a fost sedinta. Acelasi lucru l-au facut si alti generali, maresali, istorici, ideologi.

Daca n-ar fi marturii despre sedinta Biroului Politic, s-ar putea spune si asa: nu cunoastem nimic despre asta. Daca la sedinta nu s-ar fi petrecut nimic serios, s-ar fi spus: a fost sedinta, dar s-au dezbatut probleme neimportante. Dar linia a fost alta: n-a fost sedinta! Credeti-ma: n-a fost! Am cercetat arhivele: n-a fost sedinta! si ca sa creada toti, s-a editat Istoria celui de-al doilea razboi mondial, în douasprezece volume. si se anunta: "În aceasta zi de sîmbata, 19 august 1939, nu a fost nici o sedinta la Biroul Politic" (voi. 2, p. 285). Semneaza: Institutul de istorie militara al Ministerului Apararii al URSS, Institutul de marxism-leninism de pe lînga CC al PCUS, Institutul de istorie al AS al URSS si personal: Maresalii Uniunii Sovietice A.A. Greciko, V.G. Kulikov, S.K. Kurkotkin, Amiralul Flotei Uniunii Sovietice S.G. Gorskov, membrul Biroului Politic A.A. Gromîko, primul loctiitor al presedintelui KGB general de armata S.K. Ţvigun, generalii de armata KGB Episev, S.P. Ivanov, E.E. Maltev, A.I. Radzievski, S.M. stemenko, general-colonel A.S. Jeltov, savantii de renume mondial G.A. Arbatov, N.N. Inozentev, P.N. Fedoseev si înca multi, multi altii. Volumul a fost consultat (si nimeni nu a replicat) de membrii CC, de generali, profesori, membri corespondenti si academicieni… Printre acestia: Maresalii Uniunii Sovietice I.H. Bagramian, P.F. Batitki, A.M. Vasilevski, K.S. Moskalenko, Maresalul principal de aviatie P.S. Kutahov, seful GRU general de armata P.I. Ivasutin si multi altii.

Liderii sovietici se împarteau clar în doua tabere: cei care admiteau în taina si cei care nu admiteau. Cei care erau mai mici în rang se aratau indiferenti: a fost sau n-a fost sedinta în acea zi, parca-i mare lucru? Pe mine m-a uimit furia cu care Maresalul Uniunii Sovietice A.A. Greciko demonstra din înaltul tribunei ca la 19 august 1939 nu s-a desfasurat nici o sedinta a Biroului Politic. si te gîndesti: dar de ce va enervati, tovarase Maresal al Uniunii Sovietice, calmati-va. Dar el a tunat si fulgerat 20 de minute: n-a fost sedinta, n-a fost, n-a fost! Atunci m-am îngrozit: la fel striga ucigasul la tribunal, ca n-a fost la locul faptei, n-a fost, n-a fost!

Cincizeci de ani ne-au demonstrat ca n-a fost sedinta. Dar iata ca general-colonel D.A. Volkogonov, la 16 ianuarie 1993, a publicat un articol în ziarul "Izvestia": a fost sedinta în acea zi, iar el a avut protocolul în mîna.

Multe lucruri ma despart de Dmitri Antonovici Volkogonov, dar îi multumesc din tot sufletul pentru ajutor. Dupa parerea mea, general-colonel Volkogonov a savîrsit o fapta de eroism stiintific comunicînd întregii lumi ca a fost sedinta în acea zi.

E drept, generalul Volkogonov spune ca în protocol s-au pastrat numai probleme secundare. Sa citim începutul acestui capitol înca o data si vom gasi raspunsul: îi placea tovarasului Stalin sa i se fixeze pe hîrtie planurile criminale?

Însa prea brusc s-a întors roata politicii externe în acea zi, prea repede s-a schimbat cursul istoriei mondiale, prea multe evenimente sîngeroase îsi au punctul de plecare tocmai în acea zi. De aceea sînt convins : hotarîrile s-au luat în acea zi. si daca nu ne este dat sa le vedem pe hîrtie, urmarile acestor hotarîri sînt la vedere.

Într-un singur rînd de ziar generalul Volkogonov prinde cu minciuna pe conducatorii sovietici, inclusiv pe Stalin, pe membrii Biroului Politic, pe maresali, generali, lideri din renumite institutii. Generalul Volkogonov a dezvaluit ca toti acesti arbatovi si inozemtevi, tviguni si ivasutini, maltevi si kulikovi sînt mincinosi si complici în minciuna. La sedintele Biroului Politic nu minteau fiecare de aiurea, ci în cor, adica întelesi dinainte.

Daca, într-adevar, la 19 august 1939, la sedinta Biroului Politic, s-au dezbatut numai probleme secundare, a meritat oare ca maresali si oameni de stiinta sa minta în grup vreme de 50 de ani?

Capitolul 6 DESPRE MINISTERUL MUNIŢIILOR

Cîteva cuvinte, tovarasi, despre relatia scriitorilor sovietici cu razboiul… Noi, scriitorii, sperînd în viitor în cantitatea si calitatea productiei, trecem cu vederea unele ramuri ale industriei, dar nu ne propunem nicidecum sa trecem cu vederea o anumita ramura: industria de aparare. Întîi, ca n-ai cum s-o treci cu vederea, al doilea, este o ramura atît de buna si vital necesara, încît e incomod s-o treci cu vederea.

Mihail solohov, Cuvîntare la Congresul al XVlII-lea al partidului, 20 martie 1939

În Uniunea Sovietica nu existau ministri si ministere.

Revolutia comunista din 1917 s-a facut pentru eliberarea pe veci de puterea statala, deci si de ministri si ministere. Revolutia s-a înfaptuit, ministrii au fost desfiintati, ministerele la fel, dar apoi si-au dat seama ca actiunile oamenilor – fie ei si absolut liberi – trebuie coordonate. În locul ministrilor s-au numit comisari ai poporului, iar în locul ministerelor s-au organizat comisariate ale poporului (narkomat). În esenta nu s-a schimbat nimic, doar ca birocratia a crescut.

În 1946, cînd pentru toti a devenit clar ca revolutia mondiala nu a avut loc, comisarii si comisariatele poporului si-au schimbat numele în ministri si ministere. Dar în 1939 sperantele într-o revolutie mondiala erau întemeiate si de aceea se foloseau termenii revolutionari: comisar, narkomat etc.

Multi ani productia de armament a fost asigurata de Narkomat-ul de aparare. La 11 ianuarie 1939 acesta a fost suprimat, în locul sau fiind create patru noi comisariate: al industriei constructiilor navale, al armamentului, al industriei aviatice, al munitiilor.

Narkomat-ul de constructii nave se numea neoficial al submarinelor. Teoretic, acest narkomat produce atît vase civile, cît si militare. Practic, problema statea în felul urmator : "Cam prin 1935, toate uzinele principale de constructii de nave au trecut la construirea de nave de razboi" (VIJ, 1982, nr. 7, p. 55). În 1939 Germania a intrat în al doilea razboi mondial avînd 57 de submarine.

Uniunea Sovietica ne asigura ca n-a vrut sa intre în razboi; dar în septembrie 1939 avea 165 de submarine.

Sa fi fost submarine de proasta calitate? Nu, submarinele erau la nivelul standardelor mondiale. La comanda se spune ca Stalin s-a încrezut în Hitler. Ar trebui sa ne lamurim cine în cine a avut mai multa încredere.

Construirea de submarine în Uniunea Sovietica s-a facut folosind tehnologia americana ultramoderna, cu participarea celor mai de seama ingineri americani. Pe aceasta tema exista excelenta carte a lui Anthony Sutton, National Suicide: Military Aid to the Soviet Union. (Se zice ca Stalin era credul, dar eu cred ca Roosevelt suferea în mare masura de aceasta boala.)

În afara de realizarile americane, germane, britanice, italiene, franceze, în constructia de nave sovietica s-au folosit si solutii tehnice nationale. Existau si în tara ingineri talentati. Sa amintim macar de submarinul mic M-400, care nu avea combinatia obisnuita motoare Diesel si baterii de acumulatori. Submarinul avea un singur motor. Nava îmbina în sine calitatile unui submarin obisnuit cu ale unui torpilor. Se putea apropia pe nesimtite de tinta, putea iesi pe neasteptate la suprafata si ataca la fel ca un torpilor. Dar se putea apropia în liniste de tinta în submersie si ataca din aceasta stare, iar apoi putea sa iasa la suprafata si sa se departeze în forta.

Merita sa amintim si submarinul M-401 (intrat în lucru la 28 noiembrie 1939, lansat la apa la 31 mai 1941). Acesta avea motor unic, functionînd în ciclu închis. Existau si alte realizari la nivel mondial si chiar peste.

Din momentul crearii sale, Narkomat-ul de constructii nave a lucrat numai pentru armata. Pe de alta parte, multe nave, care fusesera construite mai înainte pentru necesitati civile, au fost dotate cu armament si au intrat în componenta Flotei militare. Numai printr-o singura hotarîre a SNK[10] din 25 mai 1940 au intrat în componenta flotelor militare urmatorul numar de nave civile : Flota baltica – 74; Flota Marii Negre – 76; Flota de nord – 65 ; Flota Oceanului Pacific -101. În acelasi timp, întreprinderile Narkomat-ului de constructii nave au trecut la lucrul în doua schimburi prelungite, ceea ce practic însemna trecerea la regim de razboi. Rezultatul: la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietica avea 218 submarine gata si 91 în constructie.

În afara de submarine, s-au construit nave de lupta de suprafata, plus ca s-au cumparat de peste hotare nave de lupta de suprafata. Exemplu: înainte de razboi, în Marea Neagra a aparut o nava de lupta care uimea prin eleganta formei si prin culoarea neobisnuita. Oamenii, care nu stiau de care clasa de nave tinea, o numeau "crucisatorul albastru". Dar nu era vorba de un crucisator, ci de o nava lider. Se numea "Taskent". Despre navele demne a fi pomenite în Enciclopedia militara sovietica se spune de obicei: "construite într-una din uzinele nationale". Despre liderul "Taskent" nu se spune acest lucru, sînt indicati doar anii de construire si anul lansarii la apa – 1940. Cuvintele obisnuite sînt trecute cu vederea, pentru ca frumusetea si mîndria Flotei Marii Negre, liderul "Taskent" a fost construit în Italia fascista. Iarasi vine întrebarea: cine în cine avea mai multa încredere?

Se întelege, liderul "Taskent" a fost cumparat fara armament. Mussolini i-ar fi vîndut lui Stalin si armament, dar pe atunci nu exista nimic în lume care sa se poata compara, la date tehnice, cu tunul de bord sovietic de 130 mm. De aceea dotarea tehnica s-a desfasurat la Nikolaev. Italia nu era singura tara care îi vindea lui Stalin nave de razboi. În mai 1940, la Leningrad a fost adus crucisatorul german "Lutzow", care nu era terminat, si dus sa fie terminat la Uzina baltica de constructii de nave. Acum Stalin se grabea. Crucisatorul e un ansamblu urias si complex, îti trebuie cîtiva ani sa-l construiesti, nu era timp sa se aduca modificari la proiect si sa se instaleze armament sovietic. S-a hotarît sa se construiasca în totalitate dupa proiectul german si sa se instaleze armament german. Iar Germania a livrat armamentul.

Citind asemenea lucruri, refuzi sa crezi: mai 1940!

"Blitzkrieg"-ul german se desfasoara în Europa occidentala. Flota britanica a blocat navigatia germana. Lui Hitler i-a ramas ori sa lupte împotriva Marii Britanii, iar pentru aceasta avea nevoie de o flota puternica, ori sa caute pacea cu Marea Britanic, avînd, deci, din nou, nevoie de o flota puternica: furiosul Albion nu va sta la discutii cu cei slabi, ci va cere retragerea din tarile ocupate. În domeniul vaselor de suprafata, Hitler se afla mult în urma fata de Marea Britanie. Dar, iata, în acest moment critic vinde nave neterminate, adica cele mai moderne nave ale sale!

Uimitoare este si comportarea lui Stalin: s-a declarat neutru, dar construieste singur o uriasa flota, ba si cumpara nave de razboi de la puterile beligerante.

Dezlegarea acestor fapte uimitoare este simpla: deja în 1940 Germania trecea printr-o lipsa acuta de materie prima strategica, iar caile maritime erau blocate. De aceea Hitler putea cumpara materie prima strategica în cantitate si asortiment suficiente numai de la Stalin. În schimb, Hitler a fost fortat sa vînda tehnologie si tehnica de lupta, inclusiv cele mai noi avioane, tunuri, nave, aparatura de transmisiuni etc.

Stalin stia despre situatia critica a economiei germane si putea sa nu-i vînda lui Hitler materie prima strategica. În acest caz, razboiul s-ar fi stins rapid în Europa. Dar Stalin voia ca razboiul sa se înteteasca tot mai mult, astfel încît Franta, Marea Britanie, Germania si toate celelalte tari sa fie istovite de razboi. Stalin intentiona sa se foloseasca de slabiciunea lor si sa instaleze în Europa vlaguita ordinea sa. De aceea îsi construia flota, de aceea cumpara tehnica de lupta de pretutindeni de unde se putea, de aceea îl alimenta pe Hitler cu materie prima strategica.

Se poate întreba de ce doua sute de submarine staliniste si întreaga putere navala nu au dat rezultatele asteptate din partea celei mai puternice flote de submarine a lumii? Raspunsul este simplu: aceasta era o putere ofensiva. Era un instrument creat pentru un razboi agresiv. Într-un razboi defensiv era greu sau aproape imposibil de folosit. La Congresul al XVIII-lea al partidului, comandantul Flotei Oceanului Pacific, amiralul de rangul 2 N.G. Kuznetov a spus: "Flota trebuie sa se transforme si se va transforma, ca si întreaga Armata Rosie a Muncitorilor si Ţaranilor, în flota cea mai ofensiva".

Kuznetov a vorbit la congres imediat dupa Mihail solohov. Apoi solohov a primit pentru marele sau umanism premiul Nobel. Dar atunci, la congres, pentru atitudinea corecta fata de industria militara si pentru alte servicii, l-au introdus în componenta CC împreuna cu Kuznetov. În afara de aceasta, Kuznetov a fost numit narkom al Flotei maritime militare. Era cel mai talentat dintre toti conducatorii de marina sovietici. Dupa razboi a primit titlul de Amiral al Flotei Uniunii Sovietice. În istoria sovietica numai trei oameni au avut acest titlu.

Kuznetov si-a dus la capat fagaduiala facuta Congresului. El a transformat flota sovietica în cea mai ofensiva flota din lume. Dar pentru razboiul defensiv trebuiau altfel de nave, cu alte caracteristici: vase antisubmarin, trailere, nave de paza, nave de baraj. Din ordinul lui Kuznetov, rezervele de proiectile, torpile, mine, de combustibil pentru nave au fost transferate la frontiera germana, la cea româna, la Liepai, în porturile fluviale ale Dunarii. Acolo aceste rezerve au si fost capturate de nemti.

Liepai se afla atît de aproape de granita încît batalia pentru oras a început înca din 22 iunie. Nimeni n-a pregatit apararea orasului Liepai de atacul dinspre uscat. La Liepai – în afara de toate celelalte – au fost concentrate (si pierdute) trei sferturi din rezerva de combustibil a Flotei baltice.

Nu numai sistemul de bazare al flotei sovietice era orientat spre un razboi agresiv, nu numai corpul de comanda al flotei s-a format pe baza unor planuri agresive, dar si dotarea navelor corespundea ideii de participare la un razboi agresiv. Vasele sovietice, avînd o dotare puternica de artilerie si torpile, erau înzestrate cu totul necorespunzator în ceea ce priveste armamentul antiaerian. Într-un razboi agresiv nu era nevoie de o dotare puternica a navelor pur si simplu pentru ca generalii si amiralii sovietici se gîndisera sa înceapa razboiul printr-o lovitura surpriza nimicitoare asupra aerodromurilor inamicului si prin zdrobirea aviatiei sale.

În ciuda planurilor, razboiul a devenit defensiv – nu noi am dat prima lovitura, ci am fost loviti. Inamicul a dominat în aer, iar trupele si navele sovietice nu aveau armament antiaerian corespunzator. De pe urma loviturii din august 1941 a avut de suferit, de exemplu, liderul "Taskent". Acesta a fost remontat, în iunie 1942 a fost iarasi avariat grav de aviatia inamicului, iar în iulie a fost scufundat tot de aviatie. si nu este decît unul dintre exemple. Vom vorbi mai încolo despre flota, dar acum sa spunem ca Narkomat-ul constructiilor navale era un narkomat al constructiilor navale militare si avea sarcina sa construiasca nave cu maxima putere ofensiva si minima putere defensiva, pentru a face flota sovietica cea mai ofensiva…

Narkomat-ul industriei aviatice producea si el numai teoretic avioane militare si civile. Dar poti aminti zeci de denumiri de bombardiere excelente, avioane de vînatoare, avioane de asalt, care au fost produse cu miile, dar nu vei reusi sa-ti amintesti denumirea unui avion civil.

A existat un avion care ar putea fi considerat într-o anumita masura civil, însa nici acela nu a fost creat la noi, ci în America: C-47, cel mai bun avion de transport din lume. A fost construit la noi dupa licenta atît ca avion de pasageri, cît si ca avion de desant. Asa a si fost folosit: si în varianta militara, si în cea civila – însa, din comoditate, toate avioanele fabricate la uzina erau imediat vopsite în verde, ca sa nu le mai revopseasca dupa aceea.

Narkomat-ul de aparare a fost comentat destul – însa Narkomat-ul munitiilor reprezinta ceva original. Este original pentru ca, chiar si în timp de razboi, statele cele mai agresive, cum ne-am obisnuit sa le consideram, n-au avut un minister separat al munitiilor. În Germania, de pilda, chiar si dupa intrarea în cel de-al doilea razboi mondial, productia de armament si de munitii era coordonata de un singur ministru, nu de doi. Dar Uniunea Sovietica, în timp de pace, a înfiintat un minister care se ocupa exclusiv cu o singura problema: producerea de munitie.

În momentul înfiintarii Narkomat-ului munitiilor nimeni nu ameninta Uniunea Sovietica. Japonia avea o aviatie si o flota puternica, dar armata terestra a Japoniei era relativ mica. În plus, armata japoneza ducea un razboi lipsit de perspectiva în China. Japonia avea rezerve de materie prima strategica limitate. Spionajul sovietic raporta înca de pe atunci guvernului ca Japonia se poate hotarî asupra unui mare razboi pentru cucerirea unor surse de materie prima, dar pe japonezi îi intereseaza în primul rînd acele raioane unde sînt puse la punct obtinerea si prelucrarea acestei materii prime, caci Japonia are nevoie de ea neîntîrziat. Cu alte cuvinte, Japonia se va bate pentru controlul asupra teritoriilor din sud, nu se va baga în Siberia, unde resursele sînt inepuizabile, dar cautarea, obtinerea si prelucrarea lor cer multi ani si cheltuieli enorme.

Înca din 1936 spionajul militar sovietic a tras concluzia ca înainte de cotropirea teritoriilor sudice, Japonia va fi silita ca prin cele mai convenabile mijloace sa neutralizeze Flota din Oceanul Pacific a Statelor Unite, care reprezinta singura amenintare pentru expansiunea japoneza în marile Sudului. Pe scurt, spionajul sovietic si Marele Stat-Major al Armatei Rosii nu credeau în posibilitatea unei agresiuni japoneze serioase în Siberia si nu se temeau de ea.

Marele Stat-Major sovietic, guvernul si însusi Stalin nu se temeau foarte mult nici de agresiunea germana de la începutul anului 1939. Nu exista granita comuna cu Germania si de aceea Germania nu putea sa atace. Înfiintarea Narkomat-ului munitiilor în ianuarie 1939 n-a fost un raspuns la pregatirea germana de razboi. Spionajul sovietic stia ca în acel moment industria germana lucra în regim de pace. În iulie 1939, seful GRU Ivan Proskurov a raportat lui Stalin ca Germania nu este pregatita pentru un mare razboi: în cazul în care Germania ataca numai Polonia, rezerva de bombe de avion a Germaniei se va consuma în zece zile de razboi. Germania nu mai are nici un fel de alte rezerve.

Dupa razboi, în Germania a aparut cartea Bilantul celui de-al doilea razboi mondial. Printre autori: general-feldmaresal A. Kesselring, general-colonel G. Guderian, general-colonel L. Rendulici, general-locotenent E. Schneider, contraamiral E. Godt si altii. Comparînd evaluarea spionajului militar sovietic si situatia reala a lucrurilor, trebuie sa recunoastem ca spionajul militar sovietic a gresit: rezerva de bombe de avion a Germaniei nu se termina în zece zile, ci în paisprezece zile de razboi.

Se pare ca cea mai buna cercetare privind dezvoltarea armatei germane în timpul celui de Al Treilea Reich a facut-o general-maior B. Müller-Hillebrand (Das Heer, 1933-1945, Frankfurt/Main, 1954-1956). Generalul informeaza (vol. l, p. 161) ca în 1939 Comandamentul german al fortelor terestre a cerut crearea unei rezerve de munitii care ar fi ajuns pe o perioada de patru luni de razboi. Totusi nu s-au facut astfel de rezerve. Daca luam patru luni ca fiind 100%, pentru cartusele de pistol exista o rezerva de 30%, adica pentru 26 de zile, pentru proiectilele de tunuri de munte – 15%, pentru minele de aruncatoare usoare -12%, iar pentru cele de aruncatoare grele – 10%. Cea mai buna situatie se înregistra la proiectilele pentru obuziere grele de campanie : rezerva era de doua luni de razboi. Cea mai rea – la proiectilele pentru tancuri. În septembrie 1939, tancul de baza al Wehrmacht-ului era T-II, cu tun de 20 mm. Rezerva de proiectile pentru aceste tancuri era de 5% din rezerva ceruta de patru luni, adica pentru 6 zile de razboi.

Cu toate acestea, Hitler nu s-a grabit sa treaca la mobilizarea de razboi a industriei. Armata germana participa la razboi, care la început a fost doar european, apoi si mondial, dar industria germana lucreaza înca în regim de pace.

Spionajul militar sovietic poate ca nu a cunoscut întreg tabloul situatiei munitiei în Germania, dar în arhivele GRU am gasit dari de seama privind rezervele si cerintele de metale neferoase în industria germana pentru toata perioada interbelica. Aceste informatii creeaza o imagine destul de clara a situatiei în industria germana.

Comunistii ne-au intoxicat vreme de 50 de ani, spunînd ca în 1939 razboiul era iminent, ca lumea aluneca în razboi, iar lui Stalin nu i-a mai ramas nimic altceva de facut decît sa semneze pactul de începere a razboiului. Analiza situatiei din industria germana în general si din domeniul productiei de munitie în special ne permite sa afirmam ca situatia nu era deloc atît de critica. Lumea nu glisa nicaieri, iar razboiul putea fi evitat. Daca ar fi voit Stalin. Mai mult: daca în septembrie 1939 Armata Rosie ar fi trecut de partea Poloniei, nimic nu-l ameninta pe Stalin (si el stia acest lucru), iar Hitler putea suferi o înfrîngere crunta pur si simplu din cauza lipsei munitiei.

Dar Stalin nu s-a folosit de slabiciunea germana din acel moment si jocul straniu al lui Hitler a continuat. Dupa trecerea iernii, situatia munitiei în Germania s-a îmbunatatit usor, iar în mai 1940 Hitler a zdrobit Franta. Proiectilele au ajuns, dar daca Stalin ar fi lovit Germania în 1940, Germania nu s-ar fi putut descurca, deoarece industria sa înca nu fusese mobilizata. A urmat apoi "Batalia pentru Anglia" : aviatia germana era în razboi, industria germana nu. Apoi Hitler a atacat Uniunea Sovietica. si în acest caz lucrurile i-au iesit bine: chiar la granita a capturat uriasele rezerve sovietice. Fara acestea n-ar fi putut ajunge la Moscova.

stim deja de ce Jukov a transferat rezervele strategice la frontiera vestica.

Capturarea rezervelor staliniste a fost un mare succes pentru Hitler, dar trebuia sa se gîndeasca si la orientarea propriei industrii pe fagas de razboi. Dar Hitler nu s-a grabit în acest sens. Razboiul din Rusia era o afacere serioasa, iar armata germana a consumat proiectile într-o cantitate nemaiîntîlnita pîna atunci. Productia de proiectile nu corespundea nicidecum cererilor armatei. General-maior B. Muller-Hillebrand reda pagini întregi de statistica relevanta. Iata, luate la întîmplare, cîteva cifre din multele, foarte multele similare. În octombrie 1941, în cruntele lupte împotriva Armatei Rosii, armata germana a consumat 561 mii de proiectile de 75 mm, iar industria pe aceasta perioada a produs 76 de mii de asemenea proiectile, în decembrie a consumat 494 de mii si a primit de la industrie 18 mii.

Nu se mai putea continua mult timp asa. Armata germana a fost salvata doar de faptul ca în acel moment Armata Rosie era înfometata. Stalin a înfiintat repede o noua industrie, iar generalii germani i-au spus lui Hitler sa înceapa mobilizarea industriei germane. Hitler a fost partizanul lozincii "tunuri în loc de unt" doar în cuvinte.

La 29 noiembrie 1941, ministrul armamentului si munitiilor al Germaniei, F. Todt, i-a declarat lui Hitler ca "razboiul în plan militar si economic este pierdut". F. Todt nu stia înca faptul ca peste o saptamîna Stalin va începe grandioasa ofensiva de iarna. Se considera ca fortele lui Stalin sînt epuizate. Dar chiar si fara sa stie gravitatea situatiei, înca înainte de începerea iernii rusesti, ministrul trage alarma si cere de la Hitler gasirea unei cai de încetare a razboiului, razboi care nu promitea nimic bun pentru Germania.

Dar Hitler nu se grabea.

În decembrie Stalin a atacat puternic. Tot în decembrie Hitler declara razboi Statelor Unite. Parea ca acum va începe trecerea industriei la regim de razboi. Dar Hitler mai asteapta.

De-abia în ianuarie 1942 ia hotarîrea de începere a transformarii industriei germane pentru nevoile razboiului.

Deosebirea dintre Stalin si Hitler consta în aceea ca Hitler mai întîi s-a încurcat în razboiul împotriva întregii lumi, a cîstigat vreme de peste doi ani, iar apoi a început mobilizarea industriei pentru necesitatile razboiului.

Stalin a procedat exact invers. Stalin s-a straduit din toate puterile sa prelungeasca momentul intrarii Uniunii Sovietice în razboi, dar a început mobilizarea industriei si trecerea sa în regim militar înca din ianuarie 1939.

Capitolul 7 PARTIDUL ÎN CIZME

Nimeni dintre ei nu a vazut anvergura reala a pregatirii organizatorice, desfasurata de secretarul general prin aparatul sau.

A. Antonov-Ovseenko, Portretul tiranului, p. 46

Stalin era încaltat cu cizme si îmbracat în haine semi-militare – iar Partidul sau îsi imita cîrmaciul: încalta cizme, se îmbraca în haine semimilitare. Sa privim fotografiile lui Kirov, Malenkov, Kaganovici…

Nu numai prin înfatisarea exterioara partidul amintea de o armata. Stalin a explicat structura lui în felul urmator: "în componenta partidului nostru, daca avem în vedere patura conducatoare, exista în jur de 3-4 mii de conducatori de rang superior. Acesta este, as spune, corpul de generali al partidului nostru.

Mai departe urmeaza 30-40 de mii de conducatori de rang mediu. Aceasta este ofiterimea noastra de partid.

Apoi urmeaza 100-150 de mii ce formeaza corpul de comanda inferior al partidului. Este, ca sa spunem asa, subofiterimea noastra de partid" (Pravda, 29 martie 1937).

Partidul a raspuns prin reciprocitate : "Maresalul revolutiei mondiale, tovarasul Stalin".

În anii treizeci partidul înflorea: caderea capetelor îi prinde bine – fara ea partidul ar fi mucezit. La sfîrsitul anului 1938 a avut loc marea cadere a capetelor de partid si înfloritorul partid a intrat într-o noua etapa a existentei sale.

Noua etapa începe o data cu Congresul al XVIII-lea. Unii istorici occidentali îl numesc direct Congresul pregatirii de razboi. Este corect, numai ca trebuie facuta o precizare: pregatirea de razboiul "eliberator". Oricine a rasfoit ziarul Pravda din acele zile va confirma: totul este despre razboi, dar nici un cuvînt nu se spune despre razboiul defensiv. Chiar daca s-a vorbit de aparare, acest lucru s-a facut numai în sensul unei lovituri de preîntîmpinare si de mutare fulgeratoare a razboiului pe teritoriul inamicului.

Trecerea de la vorbele din congres la fapte s-a facut direct si din scurt. Structura partidului – comitetele raionale, orasenesti, regionale, CC-urile republicilor sovietice -a fost structura conducerii prin stat. La începutul lui 1939, în toate unitatile structurii de partid, de la comitetele raionale pîna la cele de sus, s-au format sectii militare. Prin sectiile militare partidul tine sub control procesul de pregatire de razboi. Sectiile militare dirijeaza si controleaza procesele de acumulare a rezervelor, trecerea industriei, agriculturii si transportului în regim militar. Prin sectiile militare partidul conduce procesul extrem de complicat al pregatirii populatiei de razboi.

Partidul comunist scîrtîia acum din cizmele ofiteresti si centiroanele de general mai ceva ca înainte. Legiuitorii modei de partid recomandau culoarea verde-cenusie, ghimnastiorcile[11], stofa de manta.

S-a accentuat patrunderea militarilor în munca comitetelor de partid si a liderilor de partid în Armata Rosie. La vîrf, în Comitetul Central al partidului, militarilor li s-au acordat neobisnuit de multe locuri.

La începutul lui ianuarie 1939, în componenta CC au intrat o droaie de lideri din armata, din flota si industria militara. Putin mai tîrziu, la începutul anului 1941, se înregistreaza o noua afluenta de generali si amirali în CC. Limita dintre partid si armata se distingea cu greu: partidul conduce printr-o structura militara, generalii tin sedinte la CC-ul partidului.

La 7 mai 1939, printr-un ordin al narkom-ului de aparare al URSS, la Academia politico-militara a RKKA a fost introdusa si raspunderea (pe lînga activitatea ei principala) privind pregatirea militara a conducatorilor de partid cu rang înalt. Pentru tovarasii membri de partid de calibru mai mic au fost organizate cursuri de pregatire militara pe lînga statele-majore ale regiunilor militare, ale armatelor, corpurilor de armata si ale diviziilor.

La 29 august 1939, Biroul Politic a luat hotarîrea: "Despre alegerea a 4.000 de comunisti pentru munca politica la RKKA".

Tovarasii din Biroul Politic au început mobilizarea comunistilor înca înainte ca mobilizarea sa fie declarata oficial de Sovietul Suprem al URSS. Interesant: la 23 august au semnat cu Hitler pactul de neagresiune si ar fi fost logic ca în conformitate cu pactul nu sa se desfasoare mobilizarea comunistilor în armata, ci demobilizarea, nu sa se cheme în armata mii de oameni, ci sa fie lasati la vatra…

Cifra de patru mii de comunisti ne lasa perplecsi: doar nu sînt multi. Totusi, dincolo de aceasta modesta cifra se ascund evenimente cu totul înfricosatoare. Nu vorbim aici de comunistii de rînd! Muncitorul care a intrat de prost în partid este chemat la armata printr-un ordin de încorporare al Centrului militar. În 1939 în armata erau în jur de 180 de mii de comunisti, iar în vara lui 1941 – 560.000. Timp de doi ani în armata au fost chemati minimum 380 de mii de comunisti obisnuiti. Decizia Biroului Politic nu se refera la acestia. Prin decizia Biroului Politic nu sînt chemati comunistii de rînd, ci asa-numitii tovarasi cu raspundere, adica nomenclatura partidului.

Dar ce pot face în armata burduhanosii astia ? Ca profesie ei sînt administratori-birocrati. Merita oare sa li se acorde atentie acestor tîrîie-sabie ? Dupa parerea mea, merita. Ei nu sînt trimisi sa lupte cu arma în mîna, ci la munca politica. Nivelul cel mai de jos la care pe atunci exista functia de ofiter lucrator politic era compania. Daca patru mii de comunisti ar fi trimisi la munca de partid numai la nivelul companiilor, atunci ar urma sa se formeze patru mii de noi companii. Totusi, înca din 1939 s-a facut propunerea sa se lichideze functia de ofiter lucrator politic la nivel de companie. Aceasta propunere a fost aprobata, iar în 1940 funcjia de lucrator politic la nivel de companie a început sa fie restrînsa. Functiile de ofiteri lucratori politici au ramas numai la nivelul batalioanelor si mai sus. Sa examinam consecintele unei asemenea restrîngeri a perso­nalului urmarind cîteva exemple.

General-colonel L.M. Sandalov descrie un detaliu mic de tot din tabloul general al mobilizarii secrete a Armatei Rosii. Este vorba de o insignifianta portiune de la granita sovieto-germana, în apropierea careia fac de serviciu patru batalioane de artilerie, înzestrate cu mitraliere, de cîte 350-400 soldati de fiecare batalion. Se iau niste masuri pe nesimtite si, curînd, pe aceasta portiune nu mai sînt patru, dar cinci batalioane, fiecare cu cîte 1.500 de soldati (VIJ, 1988, nr. 11, p. 7). În aceasta portiune existau aproximativ 1.400-1.600 de soldati si s-a ajuns (doar prin adaugarea unui singur batalion) la 7.500.

Ca ofiteri lucratori politici erau 20 (4 la nivel de batalion si 16 la nivel de companie); s-a ajuns la 5. Dupa reorganizarea secreta, numarul soldatilor s-a marit de cinci ori, iar numarul ofiterilor lucratori politici s-a micsorat de 4 ori, în fiecare batalion ramînînd un singur ofiter lucrator politic. Restul de 15 înseamna economie. Acestia pot fi folositi acum pentru formarea a 15 noi batalioane cu un numar de 22.500 de soldati. Procesul este caracteristic pentru întreaga Armata Rosie: numarul trupelor creste brusc, iar ofiterii lucratori politici sînt eliberati cu aceasta ocazie. Sînt folositi imediat pentru completarea unor noi batalioane, regimente, divizii, corpuri de armata, armate.

În afara de aceasta, institutele de învatamînt politic pregatesc mii de noi lucratori politici dupa programe accelerate. Corpul politic superior pregateste Academia politico-militara. Dar cresterea efectivelor armatei este atît de impetuoasa ca, oricum, lucratorii politici nu ajung si atunci sînt chemati din rezerva mii de lucratori politici pregatiti mai înainte. De exemplu, la începutul lui 1941 – 11 mii (Istoria Marelui Razboi al Patriei. Calea militara a armatei 18. 1941-1945, voi. l, p. 461). Dar au fost chemati lucratori politici rezervisti si în ceilalti doi ani precedenti. (Cîte batalioane se pot completa cu acestia?) Se întelege, lucratorii politici rezervisti au fost chemati fara decizia Biroului Politic. Dar în completarea acestora Biroul Politic ia hotarîrea de a trimite în armata mii de lucratori din nomenclatura. si daca luam seama la toate acestea, tabloul se contureaza ca fiind foarte serios.

Se întelege ca nomenclatura chemata în armata a fost folosita la nivel de batalion si, mai putin probabil, la nivel de regiment. Toate acestea au însemnat o consolidare a organelor politice existente si nou create la divizii, corpuri de armata, armate, fronturi.

Dar aceasta nu este unica si nici cea mai importanta destinatie a administratorilor nomenclaturisti chemati în armata.. Nu este atît de prost partidul, ca sa faca din ei conducatori de osti. Ei aveau alta destinatie: pe lînga sovietele armatelor si fronturilor se formeaza grupe cu destinatie speciala, Osnaz (Osobogo Naznacenia – n.t.). stim deja ca diviziile de infanterie motorizata Osnaz ale NKVD-ului s-au înfiintat pentru sovietizarea noilor raioane. O divizie Osnaz NKVD poate stabili ordinea revolutionara în orice raion, dar numai administratorii profesionisti pot conduce raionul. Tocmai de aceea s-au înfiintat grupele cu destinatie speciala.

Decizia Biroului Politic de chemare în armata a 4.000 de comunisti a fost luata la 29 august 1939, iar peste 19 zile Armata Rosie a intrat în Polonia, în teritoriile poloneze "eliberate", noua adminstratie comunista a lucrat ca un mecanism perfect, facut de mîna unui mester talentat. Nici la "eliberarea" Estoniei, Lituaniei, Letoniei n-au fost probleme. În Finlanda au fost probleme si de aceea n-a fost nevoie de grupe cu destinatie speciala formata din activisti ai partidului – mai precis, a fost nevoie, dar nu în componenta deplina.

Nu numai tovarasii cu functii de raspundere de la nivel raional si regional scîrtîie cu cizme de general. Scîrtîie cu cizme de general însisi membrii Biroului Politic.

Exista o excelenta fotografie: la 29 septembrie 1939, Hrusciov, în uniforma de general, dar fara grade, aflat în teritoriile poloneze "eliberate", pe malul rasaritean al rîului Sân, priveste cealalta parte "eliberata" de Hitler. În jurul lui Hrusciov misuna prevenitori comisarii. Functia lui Hrusciov era aceea de membru al sovietului militar al Frontului ucrainean. Tocmai lui i se subordonau grupele cu destinatie speciala. Frontul era comandat de I. Tiulenev. Obligatiile lui Hrusciov: supravegherea lui Tiulenev, comandarea comisarilor din subordine, asigurarea unei vieti fericite pentru pamîntul "eliberat". Iar în ceea ce priveste malul german, Hrusciov se uita acolo vesel si fara teama.

Generalul de armata Tiulenev îsi aminteste ce a spus Hrusciov în acel moment istoric. A spus lucruri simple si lamuritoare: "Armata noastra este armata eliberatoare, iar acest fapt trebuie sa patrunda în constiinta fiecarui luptator si a fiecarui comandant, acest fapt trebuie sa dicteze comportamentul armatei pe teritoriul polonez. Cît despre nemti… – Nichita Sergheevici miji vesel ochii – n-o sa le ordonam noi cum sa se comporte. Daca la vîrf nu vor avea destula întelepciune, sa si-o reproseze lor însisi…" (Prin trei razboaie, Moscova, Voenizdat, 1960, p. 132). Cuvintele au fost publicate în timpul vietii lui Hrusciov, cînd acesta era la putere. Hrusciov nu le-a dezmintit, iar cenzura nu s-a oprit asupra lor.

Cum s-a purtat armata eliberatoare în teritoriile poloneze putem vedea din exemplele înhumarilor în masa ale ofiterilor polonezi. Totul s-a petrecut la ordinele Partidului comunist, "forta conducatoare si directoare de baza", încaltata în cizme ofiteresti. Veselul Hrusciov nu vorbeste deloc de aparare la noua granita sovieto-germana, ci despre razbunarea viitoare împotriva fascismului: lasa-i sa faca crime, judecatorii vom fi noi… Nu e nimic original în vorbele lui. E marxism-leninism-trotkism-stalinism curat. Nu-l voi mai cita pe Marx. întreaga lui corespondenta cu Engels este impregnata de o idee : lasa-i sa savîrseasca cele mai abominabile crime – cu cît mai multe, cu atît mai bine. si Lenin a luat în brate acest motiv : "Lasa ca burghezia sa comita atrocitati… Cu cît mai multe vor fi cruzimile si atrocitatile din partea lor, cu atît mai aproape va fi ziua victorioasei revolutii proletare" (Pravda, 22 august 1918). Aceasta idee marxist-leninista a fost repetata permanent de Trotki, care n-o mai afirma în legatura cu dusmanii în general, ci concret, cu privire la fascismul german: "STATELE UNITE SOVIETICE ALE EUROPEI" este unica lozinca justa, care indica iesirea din farîmitarea europeana ce ameninta nu numai Germania, ci si întreaga Europa în totala decadere economica si culturala. Cu cît fascistii vor avea în ochii muncitorilor social-democrati si, în general, ai maselor truditoare înfatisarea unei forte ofensive, iar noi a uneia defensive, cu atît mai mari vor fi sansele noastre" (Biulleten' oppozitii, noiembrie-decembrie 1930, nr. 17-18, p. 53).

Ideea este clara: daca nu vom face o Europa unica si sovietica, ne asteapta saracia si degenerarea – dar sa-i lasam pe fascisti sa atace primii… Aceste lucruri s-au spus înainte de venirea lui Hitler la putere si s-au spus despre fascismul german. Trotki s-a detasat de Stalin si acolitii sai, dar numai în detalii. Ideea centrala din Spargatorul Revolutiei este exprimata la fel de clar ca si la Lenin, ca si la Stalin. Partidul comunist n-a încaltat degeaba cizmele în august 1939, iar peste o luna, pe malul rîului San, nu intentiona sa le scoata. În septembrie 1939, Hrusciov a spus ceea ce spusesera înaintea sa fondatorii. Deosebirea consta în faptul ca Hrusciov nu vorbeste din linistea cabinetului, ci de pe granita germana.

La 13 martie 1940, Biroul Politic a luat hotarîrea: "Despre pregatirea si reatestarea militara a lucratorilor din comitetele de partid si despre ordinea mobilizarii lor în RKKA". Se întelege, hotarîrea era în acel moment secreta. A fost publicata partial abia în 1969 (PCUS despre Fortele Armate ale Uniunii Sovietice. Documente, Moscova, 1969, pp. 296-297).

În conformitate cu aceasta hotarîre, "lucratorii cu raspunderi ai aparatului CC al VKP(b)[12] se afla în evidenta personala a Narkomat-ului de aparare si a Narkomat-ului Flotei maritime militare – si sînt mobilizati pentru munca la RKKA si RKKF prin decizia CC a VKP(b)". Punctul patru al hotarîrii prescria Narkomat-ului de aparare "sa desfasoare reatestarea si însusirea de cunostinte militare de catre lucratorii comitetelor de partid". Generalul de armata Episev informeaza ca într-un an de pregatire au fost reatestati 40 de mii de lucratori de partid (Partidul si armata, Moscova, IPL, 1980, p. 163).

Totul s-a facut pe tacute, fara publicitate. Rezultatul: TOT corpul de conducere al partidului a desfasurat pregatirea, reatestarea privind însusirea cunostintelor militare; întreaga nomenclatura a fost pusa la dispozitia personalului militar. Orice conducator de partid, începînd cu "lucratorii cu raspunderi ai CC", oricînd, putea fi luat în Armata Rosie – ce-i drept, cerînd permisiunea tovarasului Stalin.

Tovarasul Stalin nu refuza.

Nomenclaturistii din grupa medie si din cea inferioara au intrat pîna la unul în armata. Analizînd faptele doar din bucati nu întelegi mare lucru: unul este luat colo, altul dincolo. Apoi apare deodata hotarîrea Biroului Politic din 17 iunie 1941 : "Despre selectarea a 3.700 de comunisti la munca politica în RKKA". Are loc concentrarea trupelor sovietice la granitele Germaniei si României, exact ca în august 1939 la granita Poloniei. În 1939, la 19 zile dupa hotarîrea privind chemarea nomenclaturii în RKKA, Armata Rosie a atacat.

Scenariul se repeta. Daca de la data noii decizii numaram 19 zile, ajungem pe 6 iulie 1941. Am numit aceasta data mai înainte[13]. În aceasta zi Armata Rosie trebuia sa atace Germania si România. Cele 19 zile nu înseamna o simpla coincidenta. Planurile sînt alcatuite din timp pentru toate zilele anterioare si posterioare. Timpul este numarat ca înaintea startului unei rachete. Dupa un grafic elaborat din vreme se desfasoara sute de actiuni si operatii diverse, iar pentru fiecare actiune timpul este stabilit precis. Dupa aceste planuri, în ziua "M-19" (adica 17 iunie 1941) trebuie ca nomenclatura sa intre în armata. Acest mecanism al zilelor a fost elaborat pornind de la experienta "eliberarilor" precedente. În iunie 1941 mecanismul intra din nou în functie. Detonatorul de mine, asezat la temelia Europei, astepta ziua de declansare.

Hotarîrea, ca toate celelalte asemanatoare ei, era secreta. Existenta ei a fost facuta publica la multi ani dupa încheierea razboiului – si nici atunci pe de-a-ntregul: denumirea a fost publicata, dar textul a fost trecut sub tacere. Dar despre aceasta recrutare se cunosc mai multe lucruri decît despre recrutarea a patru mii de comunisti în august 1939. De exemplu, se stie ca în acest contingent a intrat si Secretarul Comitetului regional de partid Dnepropetrovsk în probleme de industrie militara, Leonid Brejnev.

Brejnev a solicitat înrolarea în armata în dimineata zilei de 22 iunie 1941. Cererea sa a fost satisfacuta imediat. Pentru satisfacerea unei asemenea cereri trebuia cel putin hotarîrea CC. Este îndoielnic faptul ca CC-ul, într-o dimineata de duminica, 22 iunie, a luat hotarîrea repede si operativ. Viteza cu care s-a hotarît destinul lui Brejnev se explica prin aceea ca problema fusese rezolvata dinainte. La 22 iunie lui Brejnev doar i s-a confirmat: actioneaza conform indicatiilor primite înainte. Brejnev ajunge la dispozitia sovietului militar al Frontului sudic.

Hotarîrea de înfiintare a Frontului sudic este afirmata de Stalin la 21 iunie 1941, dar întreaga pregatire necesara s-a desfasurat mai înainte. M-a interesat în mod deosebit Frontul sudic. Acesta s-a înfiintat pentru atacarea României, pentru cucerirea zacamintelor de petrol de la Ploiesti. Stalin l-a numit drept comandant al frontului pe acelasi Ivan Tiulenev, caruia Hrusciov, în septembrie 1939, la noua granita germana îi împartasea gîndurile despre viitorul Europei. În vara lui '41, Tiulenev avea deja cinci stele de general. În Polonia, în timpul "campaniei eliberatoare", arata bine – si iata o noua sarcina pentru el: România.

Pregatirea Armatei Rosii pentru "campaniile eliberatoare" din 1939 si 1941 s-a desfasurat dupa un program unic. Ce-i drept, în 1941 Hitler a dat lovitura de preîntîmpinare si campania n-a mai avut loc. În 1941, ca si în 1939, pe lînga sovietele militare ale fronturilor au fost formate, din birocrati de partid, grupe cu destinatie speciala – Osnaz. Sarcina: sovietizarea. Dupa ofensiva germana grupele cu destinatie speciala n-au mai avut de lucru cîteva luni (pe teritoriul lor, în razboi defensiv, nu era nevoie de ele). Cînd a devenit clar ca razboiul "eliberator" nu mai are loc, grupele cu destinatie speciala au fost desfiintate. Administratorilor de partid li s-a gasit alta munca în armata.

Grupele de sovietizare m-au interesat în mod deosebit – si în arhiva am gasit lista grupei cu destinatie speciala de pe lînga sovietul militar al Frontului sudic. Printre altii, în grupa era si Leonid Ilici Brejnev, viitorul Secretar general si Maresal al Uniunii Sovietice. Sufeream amarnic: nu aveam voie sa scot o copie din arhiva, caci ceea ce gasisem nu facea parte din tema cercetarii mele, pe care o înaintasem pentru devierea atentiei ochilor vigilenti. Voiam sa rup pagina. Constiinta mea nu protesta în acea situatie: oricum, în colbul arhivei, documentul ar fi ramas fara sa fie reclamat o suta de ani, iar dupa aceea nu i-ar mai fi trebuit nimanui. Dar poate ca eu îl pot aduce în fata oamenilor, însa nu am rupt acea pagina si regret pîna în ziua de azi, învinuindu-ma de lasitate si nehotarîre. Dar daca spui ca Brejnev a fost în grupa de lucratori politici cu raspundere care trebuiau sa instaureze viata fericita în România si nu aduci dovezi, cine te va crede? La începutul anilor '70 Brejnev, zice-se, ar fi intentionat sa scrie niste memorii, dar chiar daca le-ar fi scris, nu e de sperat ca ar fi amintit de grupa Osnaz.

Apoi memoriile lui Brejnev au aparut. Am luat cartea cu o speranta: poate ca va aminti de grupa cu destinatie speciala? Nu. Nu aminteste.

Au trecut 4 ani si a aparut cartea Armata 18 în luptele pentru Patrie. Calea militara a armatei 18. Cartea este pregatita de Institutul de istorie militara cu intentia vadita de a placea lui Brejnev, în timpul vietii caruia a si aparut. Ea a trecut si de cenzura militara si de cenzura CC. Iar la pagina 11 scrie negru pe alb: "Pîna la începutul lui septembrie 1941, Leonid Ilici a intrat în grupa cu destinatie speciala de pe lînga sovietul militar al Frontului sudic".

Curînd Brejnev a plecat în alta lume. Putini au citit pagina 11. Nici cartea în sine nu e un best-seller: si fara ea te plictisea biografia scumpului Leonid Ilici. Dar dupa parerea mea, chiar si în aceasta biografie cenusie poti gasi lucruri de mirare.

În limba engleza este o expresie : "a te îmbraca pentru omor". Se foloseste în sens figurat. Pentru descrierea Partidului comunist al Uniunii Sovietice în anii antebelici aceasta sintagma se poate folosi în sens propriu.

Partidul comunist a fost transformat dintr-o organizatie semimilitara în una pur militara. Conducatorii partidului de rang superior sau inferior, inclusiv Stalin si Hrusciov si putin cunoscutul pe atunci Brejnev, toti erau mobilizati pentru razboiul "eliberator".

Capitolul 8 PÎNĂ LA SFÎRsIT

Stalin s-a dovedit a fi un strateg rar, care a planificat istoria, un tehnician fenomenal, care a organizat victoria sub drapel strain si cu mâini straine.

A. Avtorhanov, Originea partocratiei, p. 356

Exista un singur om caruia Stalin îi spunea pe numele mic si pe numele dupa tata. Acest om se numea Boris Mihailovici saposnikov; titlul militar – Maresal al Uniunii Sovietice, functia – sef al Marelui Stat-Major.

Toti ceilalti erau numiti: tovarasul Ejov, tovarasul Beria, tovarasul Malenkov, tovarasul Jdanov.

Exceptia situatiei lui saposnikov era subliniata de Stalin si înainte, cînd saposnikov nu avea titlul de maresal, cînd nu era înca sef al Marelui Stat-Major. Stalin îi numea pe maresali: tovarase Tuhacevski, tovarase Blücher, tovarase Egorov. Dar lui saposnikov, care înca nu se afla la un asemenea rang, i se adresa prieteneste, omeneste.

Amiralul Flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov, descrie acest lucru în felul urmator: "Stalin nu spunea nimanui pe numele mic si pe numele dupa tata. Chiar si într-o situatie mai familiara îsi numea oaspetii cu numele de familie si adauga neaparat cuvîntul «tovaras». Iar lui i se adresau toti cu: «Tovarase Stalin». Daca o persoana, nestiind acest obicei, se referea, sa presupunem, la A.A. Jdanov, si spunea:

– Andrei Alexandrovici are urmatoarea parere…

I.V. Stalin, fireste, ghicind despre cine este vorba, întreba imediat:

– Dar cine este Andrei Alexandrovici ?

Exceptie facea numai B.M. saposnikov. Pe acesta îl numea întotdeauna Boris Mihailovici" (În ajun, p. 280).

Exceptia în cazul lui saposnikov are o explicatie simpla. El era autorul cartii Creierul armatei, care trateaza tema functionarii Marelui Stat-Major. Ultima parte, cea de a treia, a aparut în 1929 si, cît a existat Armata Rosie, aceasta carte a constituit manualul de baza pentru fiecare ofiter si general. Pe masa lui Lenin se afla întotdeauna cartea Psihologia multimilor, iar pe masa lui Stalin se afla macheta unui mic avion din argint cu însemnarea "Itinerarul stalinist" si alaturi, cartea lui saposnikov, Creierul armatei.

Succesul cartii lui saposnikov vine din acuratetea expunerii materialului, din claritatea de cristal a dovezilor, din stiinta de a explica cele mai complexe probleme într-o limba pe întelesul fiecaruia. Partea cea mai tare a cartii este a treia, cea concluziva. Aici, saposnikov studiaza problemele mobilizarii.

Ingrata ocupatie : sa repovestesti lucrari straine, cu atît mai mult ale unui celebru teoretician militar. Dar sînt nevoit sa fac acest lucru, fiindca în teoria lui saposnikov se afla cheia întelegerii viitoarelor evenimente, inclusiv a celui de-al doilea razboi mondial si a consecintelor sale.

Teoria era simpla, usor de înteles, logica si, neîndoios, corecta. Stalin a înteles-o, a apreciat-o si a asezat-o la baza strategiei sale. Iata de ce, citind lucrarile lui saposnikov, ale adeptilor si oponentilor sai, întelegînd directia gîndirii sale începem sa întelegem miscarile lui Stalin, care la prima vedere par lipsite de înteles si inexplicabile.

Daca scoatem din teoria mobilizarii ce este mai important ca sa o explicam omului de pe strada, iata în ce consta esenta ei:

1. Pentru victoria în razboi nu sînt necesare numai eforturile întregii armate, ci si ale întregii tari, ale populatiei, industriei, transportului, agriculturii etc.

2. Ţara nu se poate afla într-o perpetua si totala stare de razboi, dupa cum omul nu poate sa tina tot timpul cîte un pistol în fiecare mîna. Daca le tine permanent, înseamna ca nu poate face nimic altceva. La fel, nici tara nu se poate afla într-o permanenta stare de razboi, cheltuindu-si toate fortele pentru pregatirea razboiului. Concentrarea permanenta a fortelor societatii pentru pregatirea razboiului ruineaza tara. De aceea, în timp de pace armata si industria militara trebuie sa consume cît mai putin. Totusi trebuie pregatita tara, poporul ei, aparatul de conducere, industria, transportul, agricultura, sistemele de informatii, aparatul ideologic etc. pentru o trecere extrem de rapida si totala de la regimul vietii pasnice la regimul de razboi.

3. Mobilizarea înseamna trecerea întregii tari de la starea de pace la cea de razboi. Mobilizarea este ireversibila. Ca sa ne exprimam plastic, mobilizarea este acelasi lucru cu a lasa mîna brusc în jos, a deschide tocul, a lua pistolul si a-l îndrepta împotriva inamicului, în acelasi timp tragînd cocosul armei.

4. Mobilizarea si razboiul sînt indisolubile. Daca ati scos pistolul, l-ati îndreptat împotriva inamicului si ati ridicat cocosul, trebuie sa trageti. Caci, imediat ce ati început mobilizarea, inamicul începe si el mobilizarea. Scoateti pistolul si îl îndreptati asupra lui, si el scoate pistolul si îl îndreapta asupra dumneavoastra, straduindu-se sa va întreaca macar cu o fractiune de secunda. Daca întîrziati cu acea fractiune de secunda, va ucide.

5. Nu te poti juca cu mobilizarea: daca veti pune des mîna pe pistol si îl veti îndrepta spre vecini ridicînd cocosul armei, lucrurile se vor termina prost pentru dumneavoastra.

6. Hotarîndu-te pentru mobilizare, trebuie sa mergi ferm pîna la capat: sa începi razboiul.

7. Mobilizarea nu poate fi partiala. Mobilizarea este un proces asemanator sarcinii. Femeia nu poate sa fie numai putin însarcinata. Problema se pune: da sau ba. Exact la fel se pune problema si în cazul statului: trecem sau nu trecem întreg aparatul de stat, industria, transportul, fortele armate, populatia si toate resursele statului în regim de razboi.

Aceste idei au fost exprimate si de alti autori. B.M. saposnikov se deosebeste de toti predecesorii sai prin faptul ca a exprimat toate acestea extrem de clar, concis si categoric : "Mobilizarea nu este numai un indiciu al razboiului, înseamna chiar razboi. Ordinul guvernului de declansare a mobilizarii înseamna practic o declaratie de razboi". "În conditiile actuale, statul care mobilizeaza trebuie sa ia din timp hotarîrea ferma de intrare în razboi." "Prin mobilizare generala se întelege o situatie în care nu mai exista întoarcere la starea de pace." "Consideram ca singurul nod oportun de mobilizare este cea generala, încordarea tuturor fortelor si mijloacelor necesare pentru dobîndirea victoriei."

Cartea se încheie cu o declaratie ferma: "Mobilizare înseamna razboi – nu ne putem gîndi la alta întelegere".

Stalin nu numai ca împartasea opiniile lui saposnikov. Pur si simplu Stalin avea aceleasi opinii. Stalin nu facea deosebirea între procesul luarii puterii în tara sa si în tara vecina. stia cum trebuie sa ia puterea în tara lui si se pregatea s-o ia si în tarile vecine. Stalin nu tinea secret iscusinta sa. Dimpotriva: a facut din arta sa un apanaj al maselor.

În cartea Despre bazele leninismului, Stalin arata ca în problema luarii puterii jocurile nu sînt admise. Sau cucerim, sau nu. Daca te-ai apucat de o treaba, trebuie sa o duci pîna la capat. Ideea se potriveste cu cea a lui Niccolo Machiavelli: sau lovim mortal, sau nu lovim pe nimeni, adica sa mergem pîna la capat – în politica si strategie nu pot exista hotarîri intermediare.

La fel suna si ideile lui saposnikov: sau nu facem mobilizarea, sau facem mobilizarea totala si intram în razboi; nu pot exista situatii partiale, intermediare.

Un om din Vestul Salbatic, care nu l-a citit pe Machiavelli, stie si el ca nu pui mîna pe pistol în gluma: ori este în toc, ori îl scoti si tragi ca sa ucizi. Iata de ce Stalin spune ca, hotarîndu-te pentru o cauza mare, trebuie sa mergi pîna la capat, în text sînt subliniate aceste cuvinte.

Stalin a mers întotdeauna pîna la capat nu numai în cuvinte, ci si în orice fapte. Multa vreme, Stalin a privit parca indiferent la înflorirea satului rus, care se îmbogatea si iesea de sub control. Bogat – deci, independent. Stalin nu avea nici o treaba cu asta. Apoi s-a hotarît pentru o cauza mare : sa puna satul în genunchi, chiar daca pentru aceasta va trebui sa-i rupa sira spinarii. L-a pus în genunchi. I-a rupt sira spinarii. Iar acel an s-a numit oficial anul marii cotituri.

Multa vreme se pare ca Stalin nu s-a interesat de problemele armatei. Apoi a hotarît sa supuna armata. A mers si în aceasta chestiune pîna la capat. Mai departe nici nu se putea merge.

Daca Stalin a hotarît sa stîrpeasca opozitia, a ajuns pîna la capat, terminînd distrugerea inamicilor politici prin uciderea lui Trotki.

Dupa Marea epurare principalul interes al lui Stalin s-a îndreptat spre exterior.

În august 1939 Stalin a luat o hotarîre.Ziua "M"

Capitolul 9 VARIANTA CEA MAI AVANTAJOASĂ

Trebuie ca efectul surprizei sa fie attt de uluitor, încît inamicul sa fie lipsit de posibilitatea materiala de a-si organiza apararea. Cu alte cuvinte, intrarea în razboi trebuie sa capete caracterul unei lovituri zdrobitoare.

Comandant de brigada G.S. Isserson, 1940

În timp de pace efectivul armatei oricarui stat nu trebuie sa depaseasca un procent din efectivul total al populatiei. Daca ne apropiem de acest hotar fatal sau îl depasim, economia începe sa dea rateuri, ritmul de dezvoltare scade, statul va saraci, va slabi si, în final, va pierde rolul conducator în problemele mondiale.

Înainte de începerea primului razboi mondial, populatia Imperiului rus numara 180 milioane de oameni. Efectivul armatei în timp de pace era de 1.423.000 de oameni. Era cea mai mare armata din lume în timp de pace. Trebuie sa recunoastem meritele guvernului: a înteles pericolul sporirii în continuare a armatei.

Armata nu numai ca scoate din circuitul economic un milion si jumatate de oameni sanatosi si puternici, dar, în plus, îi transforma din muncitori în consumatori – fenomen foarte important. Pe soldat trebuie sa-l hranesti si sa-l îmbraci, soldatului trebuie sa-i dai bani, trebuie sa-i îngrijesti sanatatea si sa-l distrezi, pentru el trebuie sa construiesti cazarmi, dar în principal – sa-l înarmezi. Pentru fiecare mie de soldati sînt multe mii de fauritori de armament, de oameni de stiinta, constructori, tehnologi, metalurgi, mineri, lucratori în transporturi si transmisiuni, agricultori de toate felurile. La un milion de oameni din armata lucreaza multe milioane de oameni în afara armatei. Toti acestia sînt exclusi din procesul de constructie si lucreaza pentru destructie. Dar pe toti trebuie sa-i hranesti si sa-i îmbraci, trebuie sa le asiguri transportul si locuinta, trebuie sa le platesti salariul si pensia!

Prin urmare, avînd în armata un milion de soldati, asezam în spinarea societatii multe milioane de suflete care muncesc pentru necesitatile razboiului.

Varianta cea mai avantajoasa a intrarii în razboi este o lovitura nimicitoare data prin surprindere. Dar pentru lovirea puternica a inamicului este insuficienta puterea armatei din timp de pace, chiar daca efectivul ei are un milion si jumatate de soldati si ofiteri. Lovitura poate fi surprinzatoare, dar nu nimicitoare. Daca facem mobilizarea înainte de razboi" si sporim efectivele armatei, se sperie inamicul. Lovitura poate fi puternica, dar caracterul surprinzator dispare. Iar daca în timp de pace vom întretine o armata de patru-cinci milioane, vom ruina statul si ne vom înfrînge pe noi însine.

Înainte de începerea primului razboi mondial, generalii tuturor armatelor si-au batut capul cum sa împace aceste lucruri: sa aiba o armata mare fara sa ruineze statul si fara sa sperie inamicul.

În final, nimeni n-a reusit sa însumeze pozitiv cei trei factori. Intrarea în razboi a principalelor tari europene s-a produs dupa o schema unica:

1. Guvernul declara mobilizarea si starea de razboi.

2. Armata din timp de pace se desfasura la granite si, prin prezenta ei, acoperea mobilizarea (uneori acoperirea mobilizarii se facea prin ofensiva cu scopuri limitate sau cu raiduri de cavalerie în spatele frontului inamic).

3. Dupa declararea mobilizarii generale armatele cresteau monstruos, efectivul lor se marea de cîteva ori, iar dupa doua-trei saptamîni fortele principale ale armatelor mobilizate participau la primele lupte de frontiera.

La fel a intrat în primul razboi mondial si armata rusa. La trei saptamîni dupa declararea mobilizarii generale efectivul ei a atins 5.338.000 soldati si ofiteri. Dar momentul surprinderii s-a pierdut, în cursul razboiului au fost chemate sub drapel alte noi milioane, iar efectivul armatei a crescut treptat.

În Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franta, procesul mobilizarii s-a deosebit în detalii, dar în principiu nici o tara nu a reusit sa atace prin surprindere, nimicitor: mobilizarea a consumat saptamîni pretioase la începutul perioadei razboiului si, o data cu acestea, surpriza.

Acum sa ne imaginam ca ne aflam pe coridoarele zgomotoase ale statului-major al RKKA, cîndva, prin 1925. în fata strategilor se pune sarcina pregatirii unui nou razboi mondial cu scopul – asa cum s-a exprimat tovarasul Frunze -"desavîrsirii sarcinilor revolutiei mondiale". Sarcina pusa în fata strategilor nu e simpla: sa tina cont de greselile tuturor armatelor în perioada initiala a primului razboi mondial si sa pregateasca un nou razboi în asa fel încît statul sa nu se ruineze, inamicul sa nu se sperie si armata sa fie capabila de o asemenea lovitura surprinzatoare si nimicitoare.

S-a elaborat un plan nou, pe alte principii, de intrare în razboi. Iata continutul sau pe scurt:

1. Procesul de mobilizare sa se împarta în doua etape : secreta si la vedere.

2. Prima etapa, secreta, are loc înainte de începerea razboiului, în aceasta etapa se vor trece în regim de razboi aparatul de stat, organele de represiune, industria, sistemele de comunicatii militare, de stat si guvernamentale, transportul. Armata se va mari pîna la 5 milioane de soldati.

3. Pentru mascarea primei etape secrete, mobilizarea se va prelungi timp de doi ani. în afara de aceasta, mobilizarea secreta se va masca prin conflicte locale. Prezentînd întreaga situatie ca fiind urmarea unui conflict local, avem motivul de baza si unicul pentru trecerea tarii în regim de razboi.

4. Etapa mobilizarii secrete se va încheia prin atacul surpriza cu urmari zdrobitoare asupra inamicului, în acelasi timp va începe a doua etapa de mobilizare la vedere. Acum, în cîteva zile, vor fi chemati în Armata Rosie înca 6 milioane de oameni pentru completarea pierderilor si formarea de noi divizii, corpuri de armata si armate care vor intra în lupta pe masura ce se pregatesc. Apoi, în cursul razboiului, vor fi chemate alte noi milioane.

5. Acoperirea mobilizarii esaloanelor strategice numarul doi, numarul trei si a urmatoarelor se va înfaptui nu prin stationarea pasiva la granita, ci prin atacuri nimicitoare ale primului esalon strategic si patrunderea hotarîta în teritoriul inamicului.

În aceasta schema totul este clar si simplu.

Cu exceptia unui singur lucru. Cum sa începi mobilizarea secreta cu doi ani înainte de intrarea în razboi, daca nu cunosti momentul intrarii în razboi?

Strategii sovietici au gasit un raspuns si la aceasta problema : nu trebuie sa ne ghidam dupa cursul evenimentelor, nici sa asteptam pîna cînd razboiul va izbucni ca o furtuna, de capul sau, într-un moment necunoscut noua, ci trebuie sa-l planificam, sa STABILIM momentul începerii sale.

Daca noi stim cînd va începe razboiul, iar inamicul nu stie, vom putea sa facem mobilizarea nu la începutul perioadei de razboi, ci în ajunul acestuia, în secret. Putem lua maximum de masuri mobilizatorice în perioada de dinaintea razboiului, în asa fel încît dupa începerea actiunilor de lupta mobilizarea sa se termine, nu sa înceapa. O adevarata forja a cadrelor de comanda ale Armatei Rosii este Academia militara M. V. Frunze. Este interesant sa amintim opiniile celui care a dat numele Academiei : "Eu consider ca ofensiva are întotdeauna impact asupra psihologiei inamicului, fiindca astfel iese la iveala vointa mai puternica". "Partea care are initiativa, care are la dispozitia sa factorul surpriza, sfîsie adesea vointa inamicului si prin acest fapt îsi creeaza conditii mai bune pentru sine." "Prin ea însasi ofensiva întareste latura atacanta si îi da mai multe sanse de succes" (M.V. Frunze, Opere alese, vol. 2, pp. 47-49). Am luat aceste citate doar din trei pagini ale unei lucrari voluminoase. Daca doreste, oricine poate gasi un raft întreg cu astfel de declaratii ale lui Frunze, dar si ale lui Lenin, Trotki, Stalin, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Vorosilov, saposnikov… Iar daca în aceste lucrari se discuta despre aparare, retineti ca este vorba de o aparare de un tip deosebit: sa zdrobesti prin surprindere inamicul pe propriul sau teritoriu si, astfel, sa te aperi pe tine si cauza revolutiei mondiale.

Capitolul 10 UNDE SĂ CONSTRUIEsTI DEPOZITELE DE MUNIŢII?

Pierderile totale de munitie erau, la sfirsitul lui 1941, de circa 25.000 de vagoane.

Desfasurarea spatelui frontului Fortelor Armate Sovietice

Narkomat-ul munitiilor, înfiintat de Stalin, a început lucrul imediat si în forta. Iata cifrele. Pentru anul 1939 s-au fabricat 936 milioane cartuse de arma, 2.240.000 detonatoare de mina de calibru mic, 5.208.000 proiectile de calibru mic, 6.034.000 proiectile de calibru mare.

Nu ne vom grabi sa tragem concluziile si vom spune ca este putin: anul 1939 este un an de stagnare. Toate aceste proiectile si cartuse au fost fabricate la vechile uzine, care existau dinainte. Ideea înfiintarii Narkomat-ului tocmai în asta consta: în termen scurt, pe lînga capacitatile deja existente, sa se înfiinteze altele, care nu numai sa completeze pe cele existente, ci si sa le depaseasca de mai multe ori.

Atunci s-a pus problema: unde sa se construiasca – unde sa se construiasca pulberariile, uzinele de cartuse, de proiectile ?

Problema amplasarii industriei munitiilor tine de caracterul viitorului razboi.

Daca Stalin intentiona sa duca sacrul razboi de aparare, daca intentiona sa-si mentina hotarele, în acest caz noile uzine de munitie trebuiau amplasate pe Volga, unde ar fi fost în deplina siguranta: tancurile inamicului nu ajung pîna acolo, avioanele nu zboara pîna acolo.

Daca Stalin n-are încredere în fortele sale, daca Stalin, cum sîntem asigurati, se teme de Hitler, daca exista gîndul ca Armata Rosie nu va putea sa-si apere granitele si se va retrage, în acest caz noile uzine ale Narkomat-ului munitiilor nu trebuie construite pe Volga, ci si mai departe, în Urali. Acolo exista materie prima, exista o baza energetica si industriala suficienta, acolo uzinele vor fi în siguranta absoluta. E posibil ca inamicul sa cucereasca teritorii uriase, dar baza noastra industriala va ramîne întreaga. Atunci va afla Hitler ce înseamna sa te pui cu un urs ranit.

Dar n-au fost discutate nici prima, nici a doua varianta. Nu a fost nevoie. Armata Rosie nu avea de gînd sa se retraga, cum n-avea de gînd nici sa pastreze granitele patriei.

Daca interesele lui Stalin s-arfi redus numai la apararea teritoriului sau, al doilea razboi mondial ar fi putut pur si simplu sa nu înceapa.

Conform planului lui Stalin, Armata Rosie trebuia sa intre într-o Europa slabita si însîngerata de razboi. Armata Rosie va porni înainte peste granita, iar uzinele de munitii, asemeni cu toate celelalte uzine de tancuri, de artilerie, de armament usor, vor ramîne tot mai mult si mai mult în spatele frontului. Sa ne închipuim: Armatei Rosii îi trebuie o cantitate mica de munitie, de exemplu, o mie de tone sau, sa spunem, doua mii de tone. Cum sa le transporti din Urali la granita vestica ? Un esalon militar standard ia 900 de tone. Sa ne închipuim cîte esaloane, cîte vagoane, cîte locomotive trebuie. Sa adaugam zilele de munca pe care le pierd mecanicii si tot personalul caii ferate, sa ne imaginam cît carbune se arde. Sa luam în calcul si cîta paza trebuie pentru atîtea zile.

În afara de aceasta, nici un proiectil nu se va trimite cu trenul. Caile ferate vor fi inundate de trupe, de trenurile de reparatii si sanitare, de cisterne etc. într-un cuvînt, daca pregatim ofensiva, transferul de sute de tone de munitie si toate celelalte trebuie facut în secret, iar acest lucru tine, între altele, de scurtimea transportului. Situatia ideala este ca uzinele sa se afle la granita. Astfel esalonul nu va cutreiera zile în sir întreaga tara, ci va parcurge o distanta scurta în doar cîteva ore. În acest caz cererea de transport scade simtitor: un singur esalon face drumul dus-întors de cîteva ori, ceea ce elibereaza caile ferate interne în favoarea altor transporturi.

Asadar, s-a hotarît ca noile uzine de proiectile sa se construiasca aproape de granita, nu pe Volga, nici în Urali. S-au construit atît de aproape pe cît a permis baza metalurgica. Au fost amplasate: în Zaporojie, la Dnepropetrovsk, Dneprodzerjinsk, Harkov, Krivoi Rog, Leningrad.

Uzinele de munitie produceau tot mai mult, lacomul Narkomat al munitiilor înghitea rezerva de stat de metale neferoase : plumb, arama, nichel, crom, staniu, mercur. Cu cît mergeau mai multe metale neferoase pentru munitie, cu atît mai putine ramîneau pentru celelalte ramuri industriale. A aparut întrebarea: cît se mai poate continua asa ?

Înca o problema: ce-i de facut cu munitiile ? Fiecare dintre noi a rezolvat la scoala probleme de tipul: "într-un volum anume, printr-un tub, curge lichid, în acelasi timp, prin alt tub, lichidul se scurge etc. etc.". Astfel de probleme se întîlnesc si în manualele de matematica din secolele trecute. Ele exista chiar si în vestitul manual al lui Magnitki, dupa care au învatat copiii în vremea Ecaterinei. Stalin, liderii militari, politicienii si economistii au fost la vremea lor scolari si au rezolvat aceleasi probleme : "printr-un tub curge, prin alt tub se scurge".

În 1939 a aparut aceeasi problema: Armata Rosie necesita o anume cantitate de munitie pentru pregatirea de lupta, pentru campaniile "eliberatoare"; în afara de aceasta, munitia se da pentru "ajutorul international" în Spania, Mongolia, China. Daca fabricarea munitiei este egala cu consumul ei, nu sînt probleme – dar daca fabricarea va fi mai mare decît consumul, atunci cît de curînd volumul se va umple. Volumul depozitelor de artilerie este cunoscut, consumul este cunoscut. Printr-un calcul aritmetic simplu se determina lesne cînd se va umple volumul. Ce-i de facut ? Sa construiesti noi volume pentru depozitare? Nu e atît de usor.

Imaginati-va ca vi se da sarcina sa construiti un volum pentru pastrarea, de pilda, a unui milion de tone de proiectile. Daca în depozite umiditatea este putin mai mare decît era stabilit, se produce coroziunea, iar pulberea se umezeste. Ce va face cu dumneavoastra în acest caz tovarasul Stalin si ucenicul sau credincios, tovarasul Beria? Iar daca temperatura este prea ridicata, aerul este prea uscat. E suficienta o scînteie de la blacheurile soldatesti si… Nu e voie ca depozitele sa fie amplasate grupat, nu e voie sa fie amplasate lînga orase si uzine, sosele, ci cît mai departe -însa nu exista drumuri, într-un cuvînt, depozitele nu reprezinta o solutie. si oricît ai construi, acestea se umplu cînd curge mai mult decît se scurge.

si iata ca de curs curge tot mai mult: pe lînga întreprinderile Narkomat-ului munitiilor, la fabricarea elementelor de foc au fost atrase si 235 uzine ale altor narkomat-uri (Istoria celui de-al doilea razboi modial, Moscova, vol. 2, p. 190). Pe lînga toate acestea si independent de Narkomat-ul munitiilor (si asa era enorm), în ianuarie 1941 a fost înfiintata Directia generala de constructie a uzinelor de pulbere, cartuse si proiectile – Glavboepripasstroi. Aceasta ciudatenie a adunat sub controlul sau 23 de trusturi de constructie. Sa remarcam: Directia nu era orientata catre construirea de depozite, ci de noi întreprinderi.

Într-un ritm rapid, Glavboepripasstroi a ridicat noi si noi unitati si le-a predat Narkomat-ului munitiilor. Trebuia meditat la desfacerea productiei.

În aprilie 1941, de la Directia generala de artilerie a Armatei Rosii a venit o dispozitie: sa se transporte productia Narkomat-ului munitiilor la granita de stat vestica si sa se cladeasca pe pamînt.

Întrebati-i pe cei care au cunoscut frontul ce înseamna asta.

Istoricii ce tin de Kremlin si Lubianka sînt obligati sa recunoasca ca Stalin pregatea o agresiune, ca Stalin pregatea subjugarea Europei. Dar, spun ei, Stalin putea sa savîrseasca o agresiune numai în 1942. Haideti sa-i întrebam pe acesti istorici daca se poate lasa sub cer deschis, în ploile toamnei, sub zapezile iernii si în mocirlele primaverii o anume cantitate de munitie, sa spunem cinci sute de mii de tone ?

Nu se poate face asa. Noi pricepem acest lucru. Asadar, Stalin era mai prost ca noi ?

Depozitarea munitiilor pe sol, în 1941, a însemnat hotarîrea de a începe razboiul în 1941. Nu se poate nascoci o alta interpretare la acest fapt.

Mai mult: proiectilele erau tinute la granita în esaloanele feroviare. Foarte scump procedeu de pastrare si foarte vulnerabil: cum sa pastrezi temperatura si umiditatea într-un vagon de marfa ? Daca generalii sovietici intentionau sa pastreze granitele, trebuiau sa descarce vagoanele si sa distribuie rezerva la trupe. Daca se taceau planuri de retragere, atunci trebuiau agatate locomotivele si retrase esaloanele cu munitie mai departe de granita. Iar la granita sa ramîna minimul necesar. Dar daca se planuia înaintarea, atunci trebuia actionat în felul urmator: proiectilele trebuiau tinute în vagoane, iar la granita trebuia sa ai 170 de mii de soldati-feroviari si tehnica necesara refacerii ecarta-mentului occidental conform standardului sovietic, mai lat.

Toate acestea au existat la granita: si soldatii feroviari, si tehnica adecvata pentru refacere.

În timpul razboiului, Armata Rosie avea cea mai puternica artilerie din lume. Artileria a fost întrebuintata corect, adica a fost concentrata în secret în proportii de masa pe portiuni restrînse pentru strapungerea frontului inamic si a executat prin surprindere pregatirea de lupta, în operatiunea de la Stalingrad, Frontul Donului – aflat sub comanda generalului-locotenent K.K. Rokossovski – a spart apararea într-o portiune strâmta de doar 12 kilometri. Pe lînga tancuri, au rupt apararea 24 regimente de infanterie. Acestea au fost sustinute de 36 regimente de artilerie. Rokossovski a concentrat cîte 135 de tunuri la fiecare kilometru, iar pe directia loviturii principale densitatea era de 167 de tunuri.

În cursul razboiului, concentrarea de artilerie, tancuri, infanterie, aviatie a sporit permanent. Spre sfîrsitul razboiului, pentru a calcula puterea loviturii de artilerie la statele-majore sovietice, a început sa se foloseasca kilotona ca unitate de masura. Artileria sovietica a început sa vorbeasca limba secolului nuclear.

În operatiunea Vistula-Oder, comandamentul sovietic a folosit 34.500 de guri de foc si aruncatoare de mine. Acestea n-au fost împartite în mod egal pe lungimea frontului, ci concentrate pe portiuni de strapungere, în zona armatei 3 de garda, de exemplu, s-a ajuns la o densitate de 420 guri de foc pe kilometru. Durata pregatirii de artilerie s-a scurtat permanent, dar puterea a crescut, în aceeasi operatiune. În zona armatei 5 de soc, durata pregatirii de artilerie se fixa la 55 de minute. Aceasta a început bine, dar peste 25 de minute s-a oprit, în 25 de minute au fost consumate 23 mii tone de munitie. La fiecare kilometru de front rupt au fost folosite cîte 15.200 proiectile de calibru mediu si mare. În ruptura au intrat batalioanele de pedeapsa, fara sa întîmpine vreo rezistenta. Activitatea lor a convins comandamentul: nu mai aveau de ce sa continue pregatirea de artilerie, nu se mai opunea nimeni. Din punct de vedere economic, 30 de minute (timpul se masoara altfel în razboi) înseamna 30 mii tone de proiectile.

În operatiunea de la Berlin s-a întrebuintat si mai multa artilerie: peste 42 mii de guri de foc si aruncatoare de mine. Pe mici portiuni, maresalii G.K. Jukov si I.S. Konev au concentrat nu numai o monstruoasa cantitate de artilerie, dar si o cantitate de munitie la fel de monstruoasa. Konev a rupt frontul pe o portiune de 36 de kilometri, unde a concentrat 8.626 tunuri si aruncatoare de mine. Jukov a concentrat mai putine tunuri – 7.318 – dar a rupt frontul pe o portiune de 30 de kilometri, de aceea densitatea artileriei folosite aici a fost superioara, în aceste zone au fost concentrate fortele principale de tancuri si de aviatie, precum si un numar corespunzator de infanteristi.

Recordul a fost stabilit în zona diviziei 381 infanterie din armata 2 de soc, în cursul operatiunii Prusia Orientala: 468 tunuri si aruncatoare de mine pe kilometru de front, fara a mai pune la socoteala "Katiusa".

În cursul razboiului, Armata Rosie a consumat 427 milioane de proiectile si mine de artilerie, precum si 17 miliarde de cartuse. Pasionati ai matematicii, împartiti aceste cifre la numarul soldatilor germani si determinati cîte revin pentru unul singur. Mai adaugati grenadele de mîna, minele de genistica, bombele de avioane. Cine putea tine piept unei asemenea puteri?

Trebuie sa amintim acum ca, în razboi, Uniunea Sovietica a folosit numai 15% din capacitatile antebelice ale Narkomat-ului munitiilor. Restul s-a pierdut în perioada de început a razboiului. Printr-un atac suprinzator, Hitler nu numai ca a nimicit diviziile active ale Armatei Rosii si aviatia, nu numai ca a capturat rezervele strategice, dar a cucerit si teritoriile unde se aflau cele mai noi uzine ale Narkomat-ului munitiilor, în timpul retragerii, Armata Rosie si-a distrus propriile uzine sau pur si simplu le-a parasit. Cîte ceva a mai fost transportat, dar încercati si transportati pe distanta de o mie de kilometri macar ui cuptor înalt, încercati sa tîrîiti dintr-o padure de frontier pîna la statia de cale ferata macar o mie de tone de proiec tile, sa le încarcati în vagoane si sa le transportati sub focul inamicului.

Armata Rosie n-a pierdut în perioada initiala a razboiului numai 500 mii tone de proiectile, dar si industria care putea produce noi proiectile.

Din august pîna în noiembrie 1941, trupele germane ai capturat 303 uzine de pulbere, de cartuse si proiectile, o productie anuala de 101 milioane proiectile, 32 milioane mine de artilerie, 24 milioane bombe de avion, 61 milioane patroane, 30 milioane grenade de mîna, 93.600 tone de pulbere, 3.600 tone de trotil. Acestea formau 85% din toati unitatile Narkomat-ului munitiilor (N.A. Voznesensla Economia de razboi a URSS în perioada Marelui Razboi pentru Apararea Patriei, Moscova, 1947, p. 42). În plus, la uzinele de proiectile erau concentrate rezervele din cele mai pretioase materii prime: plumb, alama, otel. Toate acestea au fost capturate de Germania si folosite împotriva Armatei Rosii.

Dar potentialul antebelic al lui Stalin era atît de urias încît a reusit sa construiasca în cursul razboiului o noua industrie de munitii dincolo de Volga, în Urali, în Siberia, fabricînd tot ceea ce va fi folosit mai apoi împotriva armatei germane.

Hitler l-a atacat pe Stalin prin surprindere, iar acesta s-a aparat bizuindu-se pe 15% din capacitatile Narkomat-ului munitiilor. Rezultatele razboiului se cunosc. Sa încercam sa ne imaginam ce putea sa se întîmple daca Hitler ar fi întîrziat atacul si ar fi cazut el însusi sub forta loviturii staliniste. În acest caz, Stalin n-ar fi folosit 15% din capacitatile Narkomat-ului munitiilor, ci toate cele 100 de procente. Care ar fi fost atunci destinul celui de-al doilea razboi mondial?

În 1942, Armata Rosie a pregatit în secret si a desfasurat o contraofensiva la Stalingrad. Se spune ca de atunci Uniunea Sovietica a devenit o supraputere. Asa poate vorbi numai cel care nu stie anvergura reala a pregatirii staliniste de razboi. Da, Stalingradul este o operatiune însemnata, la ea au luat parte trupele de infanterie, aviatie, artilerie si tancuri. Operatiunea a fost condusa de adevarati maresali ai strategiei. Dar Stalingradul e palid în comparatie cu ceea ce se pregatise în 1941.

Stalingradul înseamna în principal rezervisti. Este o improvizatie. Însa în 1941 s-a pregatit de ofensiva Armata Rosie activa, plus milioane de rezervisti.

Contraofensiva de la Stalingrad înseamna o mie cinci sute de tancuri, însa în 1941, numai în primul esalon erau de zece ori mai multe. Dar calitatea? În 1941 trupele ovietice aveau mai multe tancuri T-34 si KV decît la Stalingrad.

Stalingradul înseamna lovirea prin surprindere a doua grupari de flanc. Dar în 1941 asupra Berlinului se pregatea acelasi lucru, însa gruparile de flanc erau incomparabil mai puternice si mai amenintatoare. Stalingradul înseamna Jukov, Rokossovski, Vasilevski, Malinovski, Vatunin. În 1941, aceeiasi generali pregateau ceea ce au facut mai apoi la Stalingrad.

Dupa parerea mea, Uniunea Sovietica era o supraputere în 1941. Prin atacul suprinzator, Hitler a desfiintat aceasta supraputere. Tot ceea ce Stalin a folosit dupa aceea în razboi constituie numai ramasite din puterea sovietica initiala.

Capitolul 11 UN GENGHIS-HAN ÎNARIPAT

Logica ne-a sugerat ca nu trebuie sa asteptam pîna cînd inamicul pune în actiune întreaga aviatie, ci trebuie sa luam noi însine initiativa în aer si sa lovim primii, masiv, aerodromurile acestuia.

Maresal de aviatie A. Novikov, VIJ, 1969, nr. 1. p. 62

Denumirea avionului "Ivanov" mai avea o semnificatie.

"Stalin a formulat sarcina astfel: avionul trebuie sa fie foarte simplu în executie, ca sa putem face atîtea exemplare cîte familii Ivanov sînt la noi în tara" (L.M. Kuzmina, Constructor principal Pavel Suhoi, Moscova, Molodoia gvardia, 1983, p. 57).

Anii treizeci constituie epoca recordurilor aviatice sovietice. Sa ne amintim cîte eforturi si mijloace au fost cheltuite pentru stabilirea acestora. Aviatorii care bateau recorduri mondiale erau eroi nationali. Recordurile erau de tot felul: de înaltime, de viteza, de durata, de sarcina utila (de bombe), în toiul psihozei recordurilor aviatice, Stalin da sarcina sa se construiasca "Ivanov", avionul de baza pentru viitorul razboi. Dar uimire: Stalin nu cere de la creatorii avionului "Ivanov" nici viteza record, nici înaltime record, nici durata record, nici macar o sarcina de bombe nemaiauzita. Nu se cer caracteristici tehnice iesite din comun. Stalin cere numai simplitate si fiabilitate.

Ideea lui Stalin: sa faca un avion care sa poata fi produs în cantitati suficiente, mai mari decît toate avioanele de lupta, de toate tipurile, din toate tarile lumii luate la un loc. Seria de baza a avionului "Ivanov" se prevedea a fi de 100-150 de mii.

Iata ca ne apropiem de esential.

Stalin planuieste sa fabrice avionul cu seria cea mai mare din istoria omenirii. Dar acesta nu este avion de vînatoare. Nu este avion pentru razboi defensiv. Acesta este un avion agresor.

Apare întrebarea: daca vom produce 100-150 de mii de bombardiere usoare, nu cumva o sa speriem pe toti vecinii? Haideti sa nu punem astfel de întrebari. Haideti sa nu ne consideram mai destepti decît Stalin. Sa dam cele cuvenite perfidiei lui Stalin.

Stalin nu si-a propus deloc sa porneasca productia de masa a lui "Ivanov" pe timp de pace. Deloc. Mobilizarea s-a facut în doua perioade: secreta si fatisa, în timpul mobilizarii secrete s-au facut planuri de fabricare a unei serii mici (conform proportiilor sovietice): cîteva sute de astfel de avioane. Destinatia acestei serii: a asimila tehnologia, a capata experienta, a încerca avioanele în conflicte mai mici. Aceste prime sute de avioane pot fi folosite pentru primul atac, îndeosebi pe directii secundare sau în urma avioanelor mai bine dotate tehnic.

Iar dupa primul atac va începe productia de masa a lui "Ivanov" în zeci de mii de exemplare. "Ivanov" este un fel de rezerva de mobilizare invizibila. E la fel ca si cu automatul PPs. Automatul lui spaghin – PPs – a fost proiectat înainte de razboi, încercat, aprobat. A început razboiul, si imediat, fiecare atelier, fiecare cooperativa de articole de fierarie, fiecare uzina cît de mica începe producerea celei mai simple, mai durabile si mai puternice arme în cantitati greu de conceput.

Un avion cu calitati de zbor relativ scazute poate fi o arma îngrozitoare. Sa ne uitam la Hitler. si el avea un sacal înaripat – Ju-87.

Acest avion cu un singur motor seamana mai mult cu un avion de vînatoare decît cu un bombardier. Echipajul este format din doi oameni. Dotarea defensiva este precara: o mitraliera pentru securitatea semisferei -spate. Sarcina de bombe: mai putin de o tona. Ju-87 era mai batrîn decît "Nakagima" B-5N si "Ivanov", si de aceea caracteristicile sale de zbor erau inferioare. Apartinea generatiei de avioane care nu-si ridica sasiul în zbor. DAR!

Dar grupe de zeci de Ju-87 au atacat prin surprindere aerodromurile si prin acest atac au dobîndit calea libera în aer. Dupa prima lovitura asupra aerodromurilor au zburat deasupra teritoriului inamicului absolut linistit, fara sa aiba nevoie de viteza record: de cine sa se fereasca în aer, dupa cine sa goneasca? Ju-87 a dominat cerul Poloniei, Norvegiei, Frantei. Dar în Marea Britanic au întîmpinat rezistenta. Era imposibil sa distruga aerodromurile britanice prin atacuri surprinzatoare: nu erau conditii pentru atac prin surprindere. Dupa participarea în cîteva raiduri, pierderile de Ju-87 erau atît de mari, încît s-a dat ordinul sa nu se mai foloseasca pentru insulele britanice.

În primavara lui 1941 vin la rînd Iugoslavia si Grecia. Ju-87 loveste prin surprindere, si din nou cu succes. Iar este iubit, în mai urmeaza atacul asupra insulei Creta. Aici sînt trupe britanice, dar atacul este surprinzator si Ju-87 este din nou simbolul "blitzkrieg"-ului, al succesului si victoriei. În iunie urmeaza atacul prin surprindere asupra aerodromurilor sovietice, într-o minunata dimineata însorita, aviatia germana si-a asigurat cerul liber si a putut folosi avioane de diverse tipuri: nu avea de cine se teme. Generalii sovietici recunosc faptul ca au apreciat gresit avionul Ju-87 ca fiind învechit, deoarece acesta le-a adus nenumarate necazuri. Dominatia avionului Ju-87 a continuat pîna ce aviatia sovietica a capatat puteri, în a doua perioada a razboiului Ju-87 a fost folosit tot mai rar pe frontul sovieto-german, pîna ce a disparut cu totul. "În cursul campaniei din Rasarit, pierderea superioritatii în aer a pus curînd problema oportunitatii folosirii bombardierelor Ju-87 de viteza mica si greoaie în picaj" (Middeldort E., Tactica în campania rusa, p. 225).

"Ivanov" a fost construit mai tîrziu decît Ju-87. De aceea caracteristicile tehnice erau superioare, iar din punct de vedere constructiv cele doua avioane se deosebeau net. Însa ca idee, ca procedeu de folosire si dupa rolul care li s-a dat, "Ivanov" si Ju-87 sînt frati de cruce. La fel si avionul "Nakagima" B-5N: nu numai ca idee, dar si dupa caracteristicile de baza.

Un avion cu o viteza relativ mica poate fi periculos -pentru ca într-un duel cinstit îti trebuie spada lunga, dar ca sa ucizi un om care doarme îti ajunge un cutit. Avioanele pentru atac prin surprindere n-au nevoie de caracteristici record. Logica stalinista este simpla si usor de înteles: daca prin lovitura neasteptata distrugem aerodromurile dusmanului si eliberam astfel cerul de avioanele lui, atunci avem nevoie de un avion simplu si în numar mare, bine dotat cu armament. Esentiala este destinatia sa: sustinerea gruparilor de tancuri în ofensiva si a desanturilor aeriene, teroarea aeriana asupra teritoriilor ramase fara aparare. Un asemenea avion a comandat Stalin constructorilor.

Din momentul aparitiei aviatiei, rolul ei în razboi creste permanent, în special în operatiunile trupelor terestre. La sfîrsitul secolului, în cursul razboiului din Golful Persic, aviatia a îndeplinit 80% din sarcina de foc. Stalin a înteles aceasta tendinta înca din anii treizeci.

Cererea lui Stalin a fost îndeplinita cu brio de constructorul de avioane Pavel Osipovici Suhoi. El a fost cîstigatorul concursului. În august 1938, "Ivanov"-ul lui Suhoi, sub marca BB-1 (bombardier de aproape, numarul unu), a intrat în serie la doua uzine deodata. Apoi a început sa se produca si la a treia. S-a construit si o a patra uzina gigantica, iar cele care fabricau alte tipuri de avioane erau pregatite ca, la ordin, sa se reprofileze pe fabricarea lui "Ivanov". În 1939, drept recompensa, grupa lui Suhoi a format un birou de proiectare independent. În 1940, dupa introducerea noului sistem de indexare, "Ivanov"-ul lui Suhoi a primit indexul Su-2, în cinstea creatorului sau. Acesta a fost primul avion de serie al unuia dintre cei mai mari constructori de avioane din secolul XX. La 22 iunie, treisprezece regimente au fost utilate cu Su-2, fiecare cu cîte 64 de avioane.

Su-2, ca si "Ivanovii" altor constructori, a avut destinatii multiple: bombardier usor, avion tactic de recunoastere, avion de asalt. Constructia era extrem de simpla si rationala. Su-2 era bun pentru fabricarea de masa mai mult ca oricare avion din lume. Avea o sarcina de 400-600 kg bombe, 5 mitraliere SKAS cu o viteza de tragere record pentru acele vremuri si pîna la zece proiectile reactive cu calibrul de 82 mm si 132 mm. Viteza – 375 km/ora la sol, 460 – în aer. Comanda lui Su-2 era dubla: si pentru aviator, si pentru ofiterul navigator – tragatorul de lînga aviator. De aceea nu era nevoie sa se fabrice o varianta pentru antrenament : fiecare avion de lupta Su-2 putea fi de antrenament, iar cel de antrenament – de lupta. Faptul a simplificat pregatirea de masa a aviatorilor. Su-2 era accesibil oricarui pilot, cu orice calificare: atît unui pilot civil din GVF[14], cît si unei fetiscane de la aeroclub. Aviatorului nu i se cerea cine stie ce arta a pilotajului, nici stiinta de a zbura noaptea, nici de a se orienta bine în spatiu. Trebuia sa faca o treaba usoara: sa zboare la rasaritul soarelui, sa se încoloneze într-un grup puternic, sa zboare drept, direct la tinta.

Apare o problema privitoare la acoperirea avioanelor de vînatoare. în lupta, bombardierul – îndeosebi bombardierul de aproape, care actioneaza deasupra cîmpului de lupta si imediat în spatele frontului inamicului – trebuie sa fie acoperit de avioane de vînatoare. Daca o data cu Su-2 era comandat si un numar corespunzator de avioane de vînatoare pentru acoperire, atunci Su-2 putea fi folosit în orice situatii, de exemplu pentru contralovituri asupra unui agresor care ataca Uniunea Sovietica. Dar n-au fost comandate avioane de vînatoare într-o asemenea cantitate. De aceea era o singura posibilitate de a folosi Su-2 în razboi: a ataca primii pe inamic si a-i neutraliza aviatia. Altfel era imposibil sa utilizezi avioanele Su-2, lipsite de aparare. De aceea, hotarîrea privind producerea a cel putin O SUTĂ DE MII de bombardiere usoare Su-2 este echivalenta cu hotarîrea de A ÎNCEPE RĂZBOIUL PRINTR-UN ATAC SURPRINZĂTOR ASUPRA AERODROMURILOR INAMICULUI.

La începutul lui 1941 Stalin a pregatit toate cele necesare unui atac prin surprindere, în vederea zdrobirii aviatiei germane pe aerodromuri. Pentru asemenea actiuni Stalin avea o superioritate cantitativa si calitativa covîrsitoare. Stalin avea un avion de asalt blindat unic: IL-2. Nu este vorba de placile blindate care se adauga la carcasa avionului, ci de un corp din blindaj. Acesta a fost unicul avion blindat din istorie, un adevarat tanc zburator[15]. În afara de protectia blindata, unica pentru un avion rezistent si cu caracteristici de zbor minunate, IL-2 avea o dotare de razboi extrem de puternica: tunuri automate, bombe, proiectile cu reactie RC-82 si RC-132.

Comunistii sînt de acord ca IL-2 era un avion minunat, dar declara ca existau numai 249 de exemplare. Asa este. Dar Hitler nu avea nici un avion de asemenea tip. Nici în întreaga lume nu existau avioane similare. Stalin avea "numai" 249, dar industria sovietica era gata sa le produca în ORICE cantitate. Chiar si dupa pierderea celei mai mari parti de uzine de avioane si de motoare de avioane din a doua jumatate a lui 1941, IL-2 a fost fabricat în serii foarte mari. Avionul n-a îmbatrînit pîna la sfirsitul razboiului si a intrat în istorie ca avionul de lupta cu cea mai mare productie de masa din toate timpurile.

Pentru atacarea aerodromurilor Stalin avea bombardierul în picaj Pe-2. Hitler avea avioane bune, dar Pe-2 depasea pe oricare dintre acestea la principalele date tehnice. De exemplu, viteza lui Pe-2 era cu 30 km/ora mai mare decît a celui mai bun bombardier german (Ju-88) si cu 100 km/ora mai mare decît a avionului He-111. Dar propaganda comunista declara din nou ca Stalin avea numai 460 de bombardiere în picaj Pe-2. într-adevar, e putin. Dar acestea reprezinta mai mult decît toate avioanele Ju-88 de pe frontul sovieto-german la data de 22 iunie 1941.

Pentru atacul aerodromurilor Hitler avea Ju-87, simbolul "blitzkrieg"-ului. Analogul sovietic este Su-2. Acesta a fost construit mai tîrziu si de aceea a depasit la toate caract teristicile pe Ju-87, în primul rînd la viteza si la puterea de foc. în afara de aceasta avea protectie blindata, desi nu la fel ca IL-2. La 22 iunie, Hitler avea pe frontul rasaritean 290 de Ju-87, iar Stalin – 249 IL-2 si peste 800 de Su-2. Mai mult, avioanele de vînatoare sovietice de toate tipurile, de la I-15 pîna la Mig-3, erau dotate cu proiectile cu reactie pentru a participa la atacul asupra aerodromurilor. Pentru prima lovitura s-au apropiat si acele avioane pe care comunistii le considerau îmbatrînite, de exemplu avionul de vînatoare I-16, care în privinta puterii de foc depasea de doua-trei ori orice avion de vînatoare al inamicului si era blindat. Avea manevrabilitate superioara, iar pentru atacarea aerodromurilor nu avea nevoie de viteza record. Numai numarul de I-16 de pe aerodromurile sovietice de la frontiera vestica era mai mare decît al avioanelor germane de toate tipurile luate la un loc.

Imediat dupa prima lovitura, industria aviatica sovietica trebuia sa înceapa producerea în masa a lui Su-2. Stalin avea de gînd sa construiasca literalmente tot atîtea bombardiere usoare cîti calareti mici, dar mobili, existau în hoardele lui Genghis-Han.

La începutul lui 1941, constructorii sovietici au proiectat o întreaga constelatie de avioane admirabile – dar lui Stalin îi place Su-2.

În 1940, în prima jumatate a lui 1941 s-a desfasurat o munca mai greu observabila, dar sustinuta, de pregatire a productiei de masa. La uzinele de avioane care se pregateau sa produca Su-2, muncitorilor li se pun comisari militari, ca soldatilor pe front (L. Kuzmin, p. 66). Iar primele treisprezece regimente au fost deja dotate cu avionul respectiv. Aviatia civila si aerocluburile trimit piloti. Gene-ral-locotenent de aviatie Anatoli Puskin (pe atunci maior, comandant al regimentului 52 de aviatie): "Bun mai era Su-2. Mai ales ca nu avea nevoie de aerodromuri. Decola si ateriza pe orice cîmp neted".

Maresal de aviatie Ivan Pstîgo: "în toamna lui 1940, în Basarabia, la Kotovski, s-a format regimentul nostru 211 de bombardiere din apropiere, dotat cu avioane Su-2… Avionul a produs o puternica impresie. Bombardier, dar la înfatisare era ca un avion de vînatoare: mic, compact, frumos", în acest citat trebuie sa acordam atentie timpului si locului formarii regimentului: fata în fata cu România. sacalul-nostru înaripat se pregateste sa sara la gîtul celui mai slab.

Iata un alt regiment, în aceeasi zona. Povesteste dublul Erou al Uniunii Sovietice, colonel G.F. Sivkov: "La sfîrsitul lui decembrie 1940 s-a încheiat formarea regimentului 210 de bombardiere din apropiere". Colonelul lamureste de unde este luat corpul de aviatori: "Aviatorii au venit de la flota aeriana civila" (Lectia numarul unu, p. 42). Mobilizarea în secret a cuprins si aviatia civila.

Trist destin are Su-2. Ju-87 si "Nakagima" B-5N au avut posibilitatea sa se manifeste prin atacuri surprinzatoare si sa fie glorificate. Dar Hitler nu i-a dat voie lui "Ivanov" sa se manifeste conform destinatiei sale, dînd o lovitura de preîntîmpinare asupra aerodromurilor sovietice – iar Su-2 a ramas fara functia pentru care a fost creat. Productia de Su-2 s-a prabusit rapid. Nu era nevoie de el în razboiul defensiv. Uzinele care pregateau fabricarea sa de masa (de exemplu, uzina de avioane de la Harkov) au cazut în mîna dusmanului. Avioanele Su-2 produse mai înainte au suferit pierderi grele: nu aveau avioane de vînatoare pentru acoperire.

Eroul Uniunii Sovietice M. Lasin: "Am zburat pe Su-2… avion usor… manevrabil, incredibil de trainic, impecabil. Su-2 ardea greu si mult timp. Nu ardea niciodata în flacari".

Eroul Uniunii Sovietice V.I. Strelcenko : "Su-2 nu ardea nici chiar în caz de avariere a rezervorului de benzina, îl ajuta protectia cu bioxid de carbon".

Constructorul de avioane V.B. savrov a scris, dupa parerea mea, cea mai completa si mai obiectiva istorie a dezvoltarii aviatiei sovietice. Ceilalti constructori de avioane sînt concurentii sai, asa încît savrov nu se zgîrceste în privinta criticii. Dar pe creatorii avionului Su-2 nu-i critica : "Desi lui Su-2 i s-a luat totul, iar autorilor sai nu ai ce sa le reprosezi, avionul a corespuns cerintelor aparute numai înainte de razboi" (Istoria constructiei de avioane în URSS. 1938-1950, p. 50). Cu alte cuvinte, torul era bine, cu constructorii sai nu te poti bate. Pîna la 21 iunie 1941 Su-2 corespundea cerintelor, iar în zorii lui 22 iunie a încetat sa mai corespunda.

"Ivanov" a luat elemente si de la avioanele straine, si de la cele nationale. Pîna la razboi Su-2 a fost tinut secret si nu era planificat sa fie folosit împreuna cu avioanele de vînatoare. La începutul razboiului, avioanele de vînatoare sovietice au luat silueta necunoscuta a lui "Ivanov" drept avion dusman. De trei ori Erou al Uniunii Sovietice, Maresalul de aviatie A. Pokrîskin a doborît 59 de avioane ale inamicului. Oficial, în realitate au fost exact 60. Primul a fost Su-2. Printr-o ironie a soartei, dupa razboi Pokrîskin a învatat la Academie în aceeasi grupa cu pilotul doborît de el. Este vorba de Ivan Pstîgo, si el viitor maresal de aviatie.

Su-2 a trebuit sa fie folosit pentru altceva decît pentru ceea ce fusese destinat. De exemplu: în iulie 1941, 50 de avioane Su-2 ataca un pod peste Nipru, la Rogacev. Daca ne-am fi pregatit de razboi defensiv, aruncarea în aer a unui pod era o chestiune de un minut pentru doi genisti. Dar noi nu ne pregateam de razboi defensiv si, iata, în loc de doi genisti, Su-2 a trebuit sa faca o treaba improprie. Un întreg regiment de aviatie. Dar în conditiile dominatiei inamicului în aer, regimentul de bombardiere din apropiere trebuia acoperit de cel putin un regiment de avioane de vînatoare. Dar acestea nu existau. Atunci ce înseamna 50 de avioane Su-2 care zboara în grup compact fara acoperire? Nici podul nu e avariat, iar regimentul e pierdut. Atunci s-a ordonat ca Su-2 sa nu mai zboare în grupuri compacte, desi a fost gîndit si creat numai pentru zboruri în grupuri compacte.

Pentru razboiul defensiv erau necesare avioane de vînatoare. S-a încercat folosirea lui Su-2 în calitate de avion de vînatoare. Dar nu era avion de vînatoare – semana doar cu un asemenea avion. Aviatorii au dat dovada de un eroism sinucigas, dar nimeni nu i-a învatat sa desfasoare o lupta aeriana, cu atît mai mult pe un avion care nu era destinat luptelor aeriene.

Prima si singura femeie din istoria aviatiei mondiale care a realizat o lovitura de berbec aeriana a fost Ecaterina Zelenko, din regimentul 135 de bombardiere din apropiere. Acest lucru s-a petrecut la 12 septembrie 1941. Cu un Su-2, ea a lovit în aer un Me-109 – l-a doborît, iar în încercarea de a ateriza, avionul ei a fost doborît de un alt Me-109. Aviatori din aviatia civila, tineri sportivi, fetiscane de la cluburile sportive au facut minuni de vitejie – dar Su-2 s-a încapatînat sa nu se înscrie în "marele razboi pentru apararea patriei" pentru ca a fost creat pentru un cu totul alt razboi.

Hitler a zadarnicit atacul, dar nici macar nu a banuit care era forta reala a lui Stalin, cît de serioase erau intentiile sale, cît de bine se pregatise acesta pentru un razboi ofensiv. Su-2 nu s-a manifestat în razboi, dar în oricare alte conditii ar fi fost un inamic înfricosator. Exista suficiente indicii ca industria sovietica era pregatita pentru producerea în masa a avionului "Ivanov". De exemplu, într-un razboi de aparare trebuie în primul rînd avioane de vînatoare. Pentru modernizarea avionului de vînatoare LaGG-3, constructorul de avioane S.A. Lavocikin avea nevoie urgenta de un motor puternic, în numar mare. Nici un fel de probleme : industria este gata sa produca în orice cantitate motorul M-82, destinat pentru Su-2 – si nu numai ca este gata sa le produca, dar si are mii de astfel de motoare în rezerva. Asa încît Lavocikin le-a folosit, obtinînd gloriosul avion de vînatoare La-5, foarte îndragit de aviatori.

Industria sovietica era pregatita pentru producerea în masa a mitralierelor sKAS, destinate multor tipuri de avioane, dar în primul rînd pentru Su-2. Nu s-a mai fabricat Su-2, dar pregatirea industriei nu a fost inutila: n-ai existat probleme privind dotarea cu armament a avioanelor. Industria sovietica era pregatita pentru fabricarea în masa a bombelor pentru Su-2, si le-a fabricat, însa numai pentru IL-2 si alte tipuri de avioane. Industria sovietica era pregatita pentru fabricarea în masa a proiectilelor reactive de calibru 82 mm si 132 mm, si le-a fabricat. Acestea nu au fost folosite numai de aviatie, dar si de artileria terestra.

Statistica este urmatoarea: la 1 iulie 1941, în Armata Rosie erau 7 dispozitive pentru foc în salve BM-13. Peste o luna erau 17. Unele au fost distruse în lupta, s-au produs altele, iar la l septembrie erau 49. Concomitent a început fabricarea unui nou tip – BM-8. Cu toate pierderile suferite, la 1 octombrie 1941, Armata Rosie avea 406 BM-8 si BM-13. Mai departe cresterea a fost la fel de impetuoasa si curînd arma a ajuns sa fie produsa în masa. General-feldmaresal Kesselring marturiseste: "Grozava influenta psihica a «Orgilor lui Stalin» este o amintire extrem de neplacuta pentru orice soldat german care a fost pe frontul de Rasarit" (Gedanken zum Zweiten Weltkrieg, Bonn, 1955, p. 78).

În conditiile retragerii si pierderii bazei industriale si de materie prima s-a reusit o înzestrare rapida a armatei printr-un sistem principial nou de înarmare, care nu a existat în nici o armata din lume si care nu si-a gasit egal pîna la sfîrsitul razboiului. Un miracol economic, spun comunistii. Dar nu a fost nici un miracol.

Pur si simplu, în perioada mobilizarii secrete industria sovietica a fost pregatita pentru producerea proiectilelor cu reactie necesare avionului "Ivanov". Pentru avionul "Ivanov" aceasta arma ar fi fost mult mai eficienta, deoarece artileristii trebuie mai întîi sa primeasca informatii despre tinta, în vreme ce pilotii pot cauta ei singuri tinta. Artileristii îsi trimit proiectilele la cîtiva kilometri fara sa vada tinta, în vreme ce pilotii zboara la sute de kilometri, vad tinta si vad rezultatele tragerii; urmatorul val de avioane are întotdeauna posibilitatea sa corecteze ceea ce a început precedentul. Fabricarea avionului "Ivanov" a încetat, dar industria a produs proiectile cu milioanele. Pur si simplu au fost adaptate pentru tragerea de pe dispozitive terestre.

La întrebarea daca industria sovietica ar fi reusit sa fabrice 100-150 de mii de avioane Su-2 trebuie raspuns afirmativ. Fabricarea acestora era planuita în conditiile în care noi dadeam prima lovitura si nimeni n-ar fi împiedicat bunul mers al industriei, însa Hitler a dat peste cap planul stalinist. Dar chiar si dupa pierderea TUTUROR uzinelor de aluminiu, a majoritatii uzinelor de avioane si de motoare, Uniunea Sovietica a produs în timpul razboiului 41.989 de avioane IL-2 si 11-10. în afara de acestea, s-au fabricat zeci de mii de avioane de alte tipuri decît "Ivanov".

Daca Stalin ar fi atacat România, paralizînd astfel armata si industria germana, atunci întreaga industrie sovietica ar fi putut lucra fara piedici, construind de cîteva ori mai multe avioane decît a construit într-o situatie nefavorabila. si înca o întrebare: de unde atîtia piloti ? Stalin a pregatit aviatori din belsug. Ce-i drept, erau aviatori care au învatat sa zboare în cerul liber. Erau atît de multi aviatori, încît în 1942 au fost trimisi mii cu arma în mîna sa întareasca infanteria la Stalingrad. (Krasnaia zvezda,15 decembrie, 1992). N-a fost nevoie de piloti cu asemenea calificare într-un razboi defensiv, dupa cum nu a fost nevoie nici de avionul "Ivanov", pe care se pregatisera. Vom mai vorbi despre asta.

Dar ideea unui Genghis-Han înaripat nu a murit. Constructorii sovietici nu voiau nicidecum sa renunte la ea. În 1943, constructorul Dmitri Tomasevici a dat avionul de asalt "Pegas", care era început de mult, dar a fost terminat mai tîrziu din cauza invaziei germane si a evacuarii. Avionul avea doua motoare de 140 CP fiecare. Viteza la sol – 172 km/ora, iar în aer si mai mica. Un singur aviator. Avionul nu avea nici tragator, nici armament defensiv. Era construit din materiale neaviatice: furnir de constructii, grinzi de pin, tabla de acoperis, otel blindat pentru tancuri. Contururile avionului erau formate numai din linii drepte. Simplitatea si reducerea costurilor erau duse pîna la limita maxima. Avionul putea fi construit de orice fabrica de mobila în productie de masa.

"Pegas" avea doua tunuri automate de 23 mm, o mitraliera de calibru mare si 500 kg bombe. Aviatorul era protejat de un blindaj care-l apara de glontul unei mitraliere de calibru mare si chiar de un proiectil de 20 mm. Cu blindaj erau acoperite si rezervoarele de benzina, precum si alte repere vitale. În caz de necesitate, rezervoarele de benzina erau aruncate. Puterea de foc si protectia sigura fata de tragerile de la sol au facut din acest avion, cu adevarat cel mai ieftin si mai simplu, un inamic de temut.

Pilotul de încercare general-maior de aviatie Piotr Stefanovski a zburat în viata sa pe trei sute saisprezece aparate de zbor. Printre acestea se numara atît diversele variante ale avionului "Ivanov", cît si "Pegas". Stefanovski a zburat în principal pe avioane care la momentul primului zbor pareau ca sînt la limita fantasticului. "Pegas" nu e fantastic, dar Stefanovski îl apreciaza în mod deosebit. Dupa spusele sale, avionul putea fi fabricat "în serii colosale", însa nu în razboiul defensiv. "Ivanov" si "Pegas" ar putea cutreiera cerul Europei, Africii, Indiei, însa numai cu conditia unui atac prin surprindere asupra Germaniei si a distrugerii puterii aviatice a acesteia sau neutralizarii exploatarilor petroliere din România. În orice alta situatie "Ivanov" si "Pegas" sînt inutili. Timpul lor n-a venit niciodata.

În martie 1939, la Congresul al XVIII-lea al partidului, Stalin a declarat: "Goana turbata a înarmarilor aviatice din tarile capitaliste continua de un sir de ani si, neîndoios, reprezinta unul din cele mai caracteristice si mai determinante elemente ale unui inerent conflict militar general". Stalin are dreptate: în tarile Occidentului a continuat cu adevarat goana turbata a înarmarii aviatice. Aviatia militara din cele mai mari tari occidentale a ajuns sa aiba mii de avioane de lupta si chiar sa treaca de aceasta limita. Iar Germania a luat-o mult înainte. Aviatia de lupta germana atingea 3.600 avioane de lupta. Înca din martie 1939, lui Stalin îi era, clar ca un asemenea numar de avioane dovedea inerenta razboiului. Ceea ce s-a si întîmplat: în acelasi an Hitler a început lupta pentru dominatia mondiala.

Daca apreciem 3.600 de avioane de lupta cu termenul de "goana turbata a înarmarilor aviatice", cum am putea numi seria avionului "Ivanov" ? Daca 3.600 de avioane de lupta hitleriste sînt o marturie suficienta a "inerentului conflict militar general", în acest caz ce poate dovedi pregatirea pentru fabricarea a O SUTĂ DE MII de avioane de lupta numai de un singur tip?

Capitolul 12 INCUBATORUL

Rusia centrala este focarul revolutiei mondiale.

I. Stalin, Pravda, 10 noiembrie 1920

La 25 ianuarie 1931, Congresul al IX-lea al komsomolului a raspîndit în rîndul maselor lozinca: "Comsomolistul pe avion! ". Nu ne gîndim deloc ca cineva a sugerat congresului comsomolist aceasta lozinca. Reprezentantii generatiei tinere au hotarît ei însisi sa învete sa zboare cu planoare si avioane. Erau timpuri glorioase. În tara bîntuia foamea organizata de tovarasul Stalin si de alti tovarasi; în tara capabila sa se hraneasca pe sine si o jumatate din lume se înstapînise canibalismul. În acele timpuri grele, dar eroice, s-au gasit posibilitati pentru deschiderea a zeci de noi aerocluburi cu sute de avioane de antrenament, s-au gasit mijloace pentru instructori si mecanici, s-au gasit rezerve valutare pentru matasea de parasuta si pentru tot felul de instalatii complicate.

Se muncea cu ardoare. În timpul liber, entuziastii komsomolisti îsi însuseau la cluburi si la sectiile societatii Osoaviahim profesiunile aviatice (si nu numai aviatice). Pregatirea aviatorilor începea pe planoare. Cei care terminau cu planorul treceau la avion, iar cei mai buni dintre absolventii aerocluburilor, la recomandarea komsomolului, mergeau în institutiile de învatamînt ale Fortelor militare aeriene, avînd deja cunostinte tehnice si un stagiu de zbor.

Dar nu erau suficienti aviatori. Osoaviahim a marit tempoul, iar comsomolul trimitea la cluburile aviatice noi si noi mii de tineri entuziasti. Ţara era stapînita de o psihoza planorist-aviatica ce bîntuia în paralel cu psihoza para-sutista, completînd-o si accelerînd-o.

La 22 februarie 1935, gazeta Na straje a publicat raportul lui Stalin: 138.416 persoane stiu sa zboare cu planoarele. Partidul comunist – si personal tovarasul Stalin -si-a exprimat satisfactia pentru realizarile Osoaviahim-ului, fiind în schimb exprimata si dorinta ca ar fi timpul sa se treaca la pregatirea în masa a planoristilor.

Observatia a fost însusita. A urmat un an de lucrari pregatitoare, iar la 31 martie 1936, CC al komsomolului si Osoaviahim au luat hotarîrea initierii "planorismului în masa". Curioasa decizie. Oricine doreste, o poate citi în gazeta Na straje din 16 aprilie 1936. Pregatirea planoristilor a devenit într-adevar de masa. Dar planoristul nu constituie decît materia prima din care se plamadesc aviatorii. La 9 decembrie 1936, Komsomolskaia pravda publica chemarea de a pregati 150 de mii de aviatori si un numar corespunzator de personal tehnic.

Este, fireste, o coincidenta – dar pur sovietica: în 1936 Stalin a dat un ordin secret de elaborare a avionului "Ivanov", care s-ar fi putut produce într-o serie de 100-150 de mii, si tot în 1936 tînara generatie hotaraste sa pregateasca 150 de mii de piloti.

Osoaviahim creste si ajunge la maturitate. La sflrsitul lui 1939, în componenta sa erau 4 scoli de pregatire a instructorilor, 12 cluburi de tehnica aviatica, 36 cluburi de planoristi si 182 aerocluburi.

Nu stiu cîte avioane erau la Osoaviahim. Dar un aeroclub înseamna înainte de toate un aerodrom. Nu cred ca pe aerodrom sa fi fost un singur avion. Nu cred sa fi fost numai doua. Sa construiesti un aerodrom numai pentru doua avioane? Dar chiar si asa, si se aduna destule. Putem privi lucrurile si din alt unghi: cîte avioane de antrenament se cer, sa spunem, pentru pregatirea a o mie de studenti? Dar a 150 de mii?

Este timpul sa amintim ca Uniunea Sovietica este tara socialismului biruitor, în tara proprietatea particulara este lichidata si de aceea nu poate exista initiativa particulara, în tara totul este nationalizat, totul este subordonat statului si de aceea numai printr-o hotarâre de stat se poate aloca pamânt pentru aerodromuri. Iar avioanele sânt construite numai de întreprinderile de stat, distribuirea lor se face numai de catre stat, ca de altfel si benzina de avion, resursele umane si restul. Cu generozitate, cineva a oferit Osoaviahim-ului tot ce dorea acest copil lacom. Iar Osoaviahim-ul, constiincios, a dat rezultate: la începutul lui 1941 era pregatit un numar de 121 de mii de aviatori (VIJ, 1984, nr. 6, p. 5).

Adica planul nu a fost îndeplinit?

Planul a fost îndeplinit. Pur si simplu Osoaviahim-ul nu este singura organizatie care a pregatit aviatori, si nici macar cea mai importanta, în afara de Osoaviahim se pregateau aviatori si la institutele de învatamânt ale RKKA, RKKF, GVF.

Pe atunci aviatia civila era o organizatie modesta ca proportii. GVF avea ca sarcina principala deservirea nevoilor conducerii de partid si ale altor câtorva institutii. Nu exista transportul de pasageri si nu se prevedea în perspectiva apropiata. La începutul razboiului, întregul sistem GVF avea, ca personal de zbor, un efectiv de 3.927 de persoane (inclusiv stewardesele). Cu toate acestea, mica dar bogata organizatie avea potential: putea pregati aviatori, chiar si militari. si i-a pregatit.

La 2 septembrie 1935 s-a luat o hotarâre guvernamentala de selectare si primire a cursantilor în institutele de învatamânt tehnic si aviatic ale GVF, în aceleasi conditii stabilite pentru institutele de învatamânt ale VVS. Cu alte cuvinte, în caz de necesitate, tot ce era pregatit pentru GVF putea fi folosit în aviatia militara.

La 5 noiembrie 1940 s-a luat o hotarâre guvernamentala care în esenta a transformat GVF într-o organizatie auxiliara a VVS. "Directia generala a GVF a primit sarcina sa pregateasca în cursul lui 1941 mii de piloti pentru completarea ulterioara a scolilor VVS. în acest scop, Directia generala a GVF a desfasurat – în februarie-aprilie 1941 – zeci de escadrile de antrenament în care învatau mii de cursanti. Acestia au primit suplimentar 1.048 avioane de antrenament" (Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Kurkotkin, Spatele frontului Fortelor armate sovietice în Marele Razboi al Patriei, p. 43). Escadrilele de antrenament din cadrul GVF .erau în numar de 47, fiecare având 250 de cursanti. Este impunatoare si cifra de 1.048 de avioane de antrenament primite suplimentar, înca ceva: mii de cursanti înseamna o singura promotie. Dar ce se planifica dupa prima promotie ?

Saracul tovarasul Stalin! în 47 de escadrile de antrenament pregateste mii de piloti pentru VVS, dar totul se face sub masca flotei aeriene civile. Tinerii aveau toate drumurile deschise. Alege ce-ti place : ori într-o scoala de aviatie militara, ori, daca nu vrei sa fii pilot militar, într-o scoala de aviatie civila… Oricum ajungi militar.

Într-un cuvânt, prin eforturile diverselor organizatii s-a rezolvat problema pregatirii numarului necesar de piloti: "Mii de komsomolisti au intrat voluntar si prin diferite recrutari komsomoliste în scolile de aviatie si tehnice ale Fortelor aeriene militare si ale Flotei aeriene civile.Komsomolul a dat tineretului misiunea: dezvoltând sportul aviatic de masa, sa pregatim 150 de mii de aviatori sportivi. Sarcina era pe masura baietilor si fetelor" (Salut, cerule, p. 5).

Este timpul sa ne punem niste întrebari: cine avea nevoie de 150 de mii de piloti? si pentru ce? si doar pregatirea pilotilor nu este singura preocupare a Osoaviahim-ului si a altor institutii asemanatoare. Pe lânga piloti se desfasura pregatirea de masa a ofiterilor navigatori, a tehnicienilor de aviatie, a mecanicilor, radistilor, meteorologilor, a specialistilor în multe alte profile. A fost pregatit, dupa cum stim deja, un milion de parasutisti. E drept, cu parasutistii e mai simplu: exista o explicatie a pregatirii lor[16]. Doi autori britanici – B. Gregory si D. Butchelor -au scos în 1978 cartea Airborne Warfare 1918-1941 si au explicat ca un milion de parasutisti sovietici reprezinta pur si simplu o distractie, un hobby national – oamenii sareau cu parasuta din placere. Foarte convingator.

Dar se poate obiecta: daca partidul comunist ar fi dat copiilor flamînzi o bucata de pîine neagra, placerea ar fi fost mai mare si ar fi costat mai putin.

Asadar, expertii au explicat milionul de parasutisti – dar deocamdata nimeni n-a încercat sa explice de ce pregateau comunistii 150 de mii de piloti. Este clar, nu pentru aviatia civila. Institutele GVF, dupa cum am vazut deja, nu aveau un necesar mare de piloti, iar capacitatile GVF erau folosite nu numai pentru satisfacerea necesitatilor interne, dar si pentru pregatirea a mii de piloti "pentru export", adica pentru Armata Rosie.

Este clar, de asemenea, ca pregatirea în masa a pilotilor nu se explica printr-un hobby national si prin alte inventii comuniste. si iata de ce.

Aerocluburile si scolile de aviatie se puteau completa numai pe principiul selectiei voluntare sau pe baza unor multe alte principii ce au o trasatura comuna: nu sânt voluntare. Daca citim orîce raport triumfalist despre maretele realizari ale tineretului nostru din acele vremuri glorioase, vom descoperi ca în afara principiului selectiei voluntare s-au folosit si altele: recrutari komsomoliste,, mobilizari etc. Fara sa ne departam prea mult, sa vedem înca o data citatul din Salut, cerule : "Mii de komsomolisti au intrat voluntar si…".

Atunci despre ce fel de placere poate fi vorba, cînd komsomolistii sânt bagati în avioane ca batogul afumat?

Cum-necum, 150 de mii de piloti s-au pregatit nu pentru placerea lor si nu pentru dezvoltarea aviatiei civile, ci pentru scolile aviatice ale Fortelor militare aeriene. În final, în VVS destinul i-a pus laolalta pe cei care cautau romantismul cu cei care nu cautau romantismul, pe cei care voiau sa devina piloti militari cu cei care voiau sa devina piloti civili, si chiar cu cei care voiau sa stea deopajte.

Statistica pregatirii aviatorilor militari în URSS sperie pe cel care face cunostinta cu ea. în primele doua cincinale (din 1927 pîna în 1937) în URSS au fost pregatiti 50 de mii de piloti si ofiteri navigatori militari (General-maior de aviatie V.S. sumihin, Aviatia militara sovietica, p. 177). Aceasta înseamna mai mult decît în orice alta putere aviatica. Se întelege ca în timp ce unii se pregateau, altii paraseau pregatirile, dar fortele noi depaseau net pierderile. Pregatirea aviatorilor militari nu se facea în transe egale în fiecare an, ci în transe crescatoare.

Pregatirea celor 50 de mii de aviatori în zece ani s-a facut de catre scolile de aviatie ale VVS, care s-au înmultit ca numar – iar în 1937 erau 12 (deocamdata nu luam în calcul scolile militare aviatice ale flotei), în afara de scolile de aviatie, în componenta VVS exista si o Academie pentru pregatirea corpului superior de comanda.

La 1 ianuarie 1940 existau 18 scoli aviatice ale VVS.

La 1 septembrie 1940 – 28, iar Academia s-a despartit în doua academii separate.

Peste trei luni, numarul scolilor si institutelor de aviatie a ajuns la 41.

Sa fi fost cumva scoli mici?

Maresalul de aviatie S. Krasovski era general-maior de aviatie si comanda o astfel de scoala: 2.000 de cursanti (Viata în aviatie, p. 111).

Sa fi comandat Krasovski o scoala mai speciala? Da de unde! La sfirsitul lui decembrie 1940 în institutiile scolare ale VVS erau 6.053 de avioane (ŢGASA[17], fondul 29, opis 31, dosar 107, p. 28). Rezulta ca în medie sânt cîte 147 de avioane de antrenament pentru fiecare scoala de aviatie. Conform standardelor actuale, 120 de avioane reprezinta o divizie aviatica. Conform standardelor de atunci, 120 de avioane reprezinta doua regimente de aviatie, iar sase mii de avioane înseamna o suta de regimente aviatice scolare. si daca suma avioanelor de antrenament din fiecare scoala aviatica este de peste o suta, înseamna ca suma cursantilor este de peste o mie. sase mii de avioane de antrenament sânt numai în scolile VVS. Dar flota avea aviatia ei si propriile ei scoli cu propriile lor avioane de antrenament. Bineînteles, nu vorbim aici de avioanele de antrenament ale unitatilor active ale VVS si flotei, ale GVF, ale Osoaviahim-ului si NKVD-ului etc.

Istoricilor de la Kremlin le place sa accentueze lipsa presanta a avioanelor de antrenament. A existat într-adevar o insuficienta: se cereau avioane de antrenament si de lupta tot mai multe si mai multe. Dar daca luam în calcul numarul avioanelor de antrenament sovietice si îl comparam cu numarul avioanelor germane, rezulta ca avioanele de antrenament din Uniunea Sovietica sânt mai multe decît avioanele germane de antrenament, de lupta si de transport luate la un loc.

Asadar, în 1941 Uniunea Sovietica avea 41 de unitati scolare de aviatie. Pentru Stalin era putin. Dar ce-i de facut? Pîna în 1940 a putut spori numarul de cursanti din fiecare scoala de aviatie. Aceasta posibilitate a fost epuizata : fiecare scoala de aviatie era plina de elevi. Maresalul de aviatie S. Krasovski marturiseste: scolile de aviatie functionau la turatie maxima, zi si noapte se faceau zboruri, fara zile libere si duminici. Krasovski nu e singurul care spune acest lucru.

Au ramas doua posibilitati de sporire a numarului de aviatori militari.

Prima: înfiintarea de noi scoli de aviatie.

A doua: sporirea numarului de absolventi pe seama calitatii pregatirii si a scurtarii timpului de instruire. Una este sa tii un cursant timp de trei ani între zidurile scolii, si alta este sa-l tii numai un an. Într-o singura institutie, cu aceleasi cheltuieli, nu pregatim un singur aviator, ci trei. Iar daca se scurteaza termenul pîna la sase luni, în loc de un aviator se pot pregati sase!

Ce cale sa alegi?

La 7 decembrie 1940, la sedinta Sovietului militar general, seful VVS – general-locotenent de aviatie Pavel Rîciagov -a propus folosirea concomitenta a ambelor posibilitati.

De la 1 ianuarie 1941 pîna la 1 mai, numarul de scoli aviatice ale VVS a crescut mereu. La 1 mai, în componenta VVS erau trei academii militare, doua scoli superioare de ofiteri navigatori, cursuri de reciclare a corpului de comanda, 16 scoli tehnice si 88 de institute si scoli de aviatie. În plus, la 6 noiembrie 1940 au fost înfiintate scoli speciale ale VVS în sistemul Narkomat-ului de învatamânt. Este vorba de pregatirea copiilor pentru admiterea în scolile de aviatie ale VVS. însa nu luam în calcul aceste scoli speciale, deoarece nu reprezinta armata, ci o institutie civila.

Adunînd marturii despre numarul scolilor de aviatie ale VVS si numarul de cursanti, personal am început sa am îndoieli. Cum sa poti crede toate acestea?! si cred ca nu sânt singurul. De aceea, daca nici cititorul meu nu crede, îi recomand un procedeu simplu de verificare. În timpul razboiului si al conflictelor de dinainte de razboi, peste 2.400 de aviatori sovietici au devenit eroi. Se pot aduna usor marturii de la fiecare dintre ei privind locul si timpul de pregatire, începeti sa-i adunati si sa-i repartizati pe regimente. Va veti putea convinge rapid ca erau 50, 60, 70 de scoli de aviatie.

Al doilea procedeu: fostii combatanti îsi cauta camarazii de regiment si de scoala – de exemplu, prin intermediul gazetei Krasnaia zvezda. Este un adevarat torent informational. Adunati si prelucrati aceste marturii (care nu se refera numai la aviatie). E teribil de pasionant, mai ales daca marturiile adunate sânt dintr-o perioada de mai multi ani.

Se mai pot aduna biografiile unor renumiti generali si maresali de aviatie.

Numarul de scoli militare de aviatie si numarul de cursanti variaza dupa imaginatia fiecaruia – dar cel care aduna marturii despre anvergura pregatirii cadrelor de aviatie pentru Armata Rosie va conchide: erau multe scoli si institute de aviatie, care functionau într-un ritm stahanovist.

Totusi, dînd crezare acestor cifre, nu e usor sa împrastiem îndoiala. Este greu de înteles cum se poate ca în trei luni sa construiesti fie si zece scoli de aviatie ? scoala înseamna aerodrom, hangare, ateliere, depozite, sali de studiu… scoala este un colectiv de instructori, mecanici, personal de întretinere, specialisti de multe alte profile. Cum poti sa completezi atîta personal într-un timp atît de scurt ?

Nu e nici un secret. Timp de zece ani Stalin s-a folosit de orice mijloace pentru dezvoltarea aerocluburilor Osoaviahim-ului. Organizatia era voluntara (în sensul sovietic al termenului) dar semimilitara, iar conducerea superioara era pur militara, în frunte cu general-maior de aviatie Pavel Kobelevîi. E simplu sa transformi cluburile semi-militare voluntare în scoli de aviatie nu prea voluntare ale VVS, aceasta metamorfoza fiind prevazuta în planul initial. Timp de zece ani totul a fost pregatit si pus la cale: personalul transferat, aerodromurile, hangarele, atelierele, avioanele puse la punct. Nu existau cladiri pentru procesul de învatamânt, dar s-au descurcat cu baraci. La construit baraci sîntem buni. Îngramadim cîteva baraci într-o margine de ses, si gata scoala de aviatie.

si o a treia Academie a VVS a fost înfiintata dupa aceeasi metoda. Ce-i drept, pentru academie au fost ridicate din timp cladiri pentru scoala. Asa povesteste general-colonel de aviatie A.N. Ponomarev. Înainte de razboi a fost general-maior de aviatie. Este trimis la Leningrad. Acolo se construieste complexul Institutului de ingineri al GVF. Tovarasul Stalin nu se zgîrcea la bani cînd era vorba de aviatia civila: pentru scoala propriu-zisa, pentru laboratoare, camine… Trece generalul pe coridoare. Într-o academie militara toti ar fi stat smirna – dar aici nu-l baga nimeni în seama (în Memorii, generalul chiar asa scrie: smirna). Nu-i nimic. Toate la timpul lor. Generalul întîlneste un fost profesor de-al sau.

"- Alexandr Ponomarev! Ia te uita! Esti general!

M-a îmbratisat.

– Cum o mai duci?

– Pai, vom lucra împreuna.

– Aici? Da' esti militar?

– Curînd aici totul o sa fie militaresc" (Ocrotitorii cerului, p. 82).

Asa a aparut, în componenta VVS, a treia academie militara.

La fel au fost înfiintate si toate scolile de aviatie: la început bagam bani în toate aerocluburile "voluntare", iar într-o buna zi schimbam macazul.

Dar pilotii tot nu erau de ajuns. Atunci s-a hotarît sa se scurteze perioada de pregatire. Istoria oficiala afirma: "prin hotarîrea partidului si guvernului". Eu înteleg astfel: prin hotarîrea lui Stalin si a lui Molotov.

Înainte, aviatorii si ofiterii de navigatie se pregateau în institute militare dupa o programa de trei ani, fara a mai lua în calcul pregatirea preliminara la Osoaviahim. S-a hotarît sa se lase numai patru institute cu durata întreaga de studiu, iar aceasta durata s-a micsorat la doi ani pe timp de pace si la un an pe timp de razboi.

S-a hotarît ca 55 de institute de aviatie sa se transforme în scoli de aviatie cu program redus: pe timp de pace -noua luni, pe timp de razboi – sase luni.

Iar 29 de scoli de aviatie au fost transformate în scoli cu program redus la maxim: patru luni pe timp de pace, trei pe timp de razboi.

Cine intra în aceste institute nu stia aceste lucruri si nu avea dreptul sa aleaga. Totul tinea de pura întîmplare: unde era trimis. Bineînteles, existau ordine : cei mai buni – în institutele de aviatie, cei medii – în scolile de aviatie cu program scurt, iar restul – în scolile cu program redus la maxim. Dar îmi este greu sa cred ca aceste ordine erau îndeplinite cu strictete : daca nu era timp pentru pregatirea aviatorului, cu atît mai mult nu era timp pentru selectarea pilotilor în devenire.

În cele patru institute de aviatie se pregateau pilotii, care puteau deveni – în perspectiva – comandanti de escadrile, de regimente… în cele 55 de scoli cu program redus se pregateau coechipieri pentru aviatia de vînatoare (care puteau deveni sefi de patrula) si copiloti pentru aviatia de bombardament, care puteau deveni piloti. Iar în cele 29 de scoli cu program redus la maxim se pregateau coechipieri pentru aviatia de vînatoare si copiloti pentru aviatia de bombardament care, în perspectiva, nu puteau deveni nimic. Am examinat programa de studii a tuturor acestor institute si scoli, si nu am nici o îndoiala: acesti lupi ai aerului erau trimisi la abator…

Se creeaza impresia ca marea masa a aviatorilor se pregatea în cele 55 de scoli cu program redus. Logic asa e: 55 înseamna mai mult decît 29. Dar tocmai cele 29 de scoli cu program extrem de redus au devenit plamada cea mai importanta a cadrelor aviatice. Sa calculam putin. Pentru simplificare, sa socotim ca fiecare scoala de aviatie are cîte o mie de cursanti. În acest caz, cele 55 de scoli cu program redus au pregatit, în 1941, 55 de mii de piloti absolventi si se începe un nou ciclu de pregatire. Dar cele 29 de scoli cu program foarte redus sânt capabile sa scoata într-un an, pe timp de pace, trei promotii a cîte 29 de mii fiecare. Trei promotii înseamna 87 de mii de piloti. Însa scolile de aviatie nu aveau o mie de cursanti, ci o mie si jumatate, chiar si doua. Asa ca preponderenta aviatorilor pregatiti pe baza unui program foarte scurt este si mai evidenta.

si sa nu ne însele vorbele: pe timp de razboi – trei luni, pe timp de pace – patru. Diferenta nu e mare. Daca majoritatea pilotilor se pregateste în termen de patru luni, asta nu înseamna ca mai e timp de pace. Faptul are o explicatie : de la 7 decembrie 1940 aviatia sovietica lucra în regim de razboi. Celor interesati le recomandam sa caute marturiile privind pregatirea aviatorilor sinucigasi japonezi din timpul razboiului.

Nici cele noua luni de pregatire conform programului scurt sa nu ne însele. Nu poti pregati, asa cum trebuie, un pilot în noua luni. Nu se poate. Dar unele scoli de aviatie care trebuiau sa pregateasca aviatori dupa programul de noua luni au trecut imediat la programul pentru timp de razboi – sase luni. scoala de aviatie de la Kirovabad este un exemplu graitor. Chiar si acele putine institute de doi ani sa nu ne însele. S-a declarat: pe timp de pace – doi ani, pe timp de razboi – unul. Teoretic. Practic, însa, lucrurile stau altfel: "Toate institutele de aviatie de doi ani s-au transformat în institute de un an" (V.S. sumihin, Aviatia militara sovietica, p. 233). Poti sa declari un program pentru timp de pace de sapte ani, caci, oricum, nimeni nu învata conform programului pentru timp de pace.

Acum sa ne imaginam ca eu si dumneavoastra am deschis o ferma de crestere a cocosilor si altor pasari de curte. Capacitatea incubatorului nostru este, sa zicem, de 150 de mii de cocosi pe an. Producem un an, al doilea an, al treilea… N-o sa filosofam pe tema daca e mult sau putin – totul este relativ -, dar sa ne gîndim la o problema pur practica: ce vom face cu ei dupa aceea? Ne gîndim la realizarea productiei, la beneficiu. Altfel vom avea excedent de marfa – vom avea supraproductie, cum se întîmpla la capitalisti. Dar noi nu sîntem capitalisti. Noi avem economie planificata, iar beneficiul se planifica dinainte.

Sa lasam glumele. Daca la 7 decembrie 1940 incubatorul aviatic a pornit la capacitatea maxima, înseamna ca Stalin a hotarît sa înceapa razboiul în 1941. Daca nu începea razboiul, înca din toamna lui 1941 Stalin nu mai avea ce sa faca cu pilotii pregatiti pe jumatate. Cîndva se planuiau 150 de mii de piloti. Dar în 1940 s-a schimbat totul: numarul ANUAL era de 150 de mii.

Toti istoricii comunisti sânt siliti sa recunoasca faptul ca Stalin a pregatit agresiunea – dar, zic ei, pentru 1942. Daca ar fi fost asa, conveierul pregatirii pilotilor trebuia sa-si încetineasca ritmul, iar perioada de studiu trebuia sa creasca. Oricum, cantitatea era suficienta, iar calitatea ar fi crescut. Dar Stalin era cu gîndul la alt termen, avea nevoie de absolventi înca din 1941.

Dar poate – spun cu sfiala unii istorici – Stalin se pregatea de prevenirea agresiunii. Poate ca toti acesti piloti se prega­teau pentru un razboi de aparare, pentru "marele razboi".

Sa luam aminte la data. Hitler a luat hotarîrea definitiva de a ataca pe Stalin la 18 decembrie 1940. Dar* industria germana nu trecuse la regim de razboi, iar aviatorii germani se pregateau dupa un program absolut normal. Stalin a luat hotarîrea definitiva de a ataca Germania mai devreme. Trecerea incubatorului aviatic la regim de razboi pe data de 7 decembrie 1940 este o dovada.

Dar daca socotim în mare, înfiintarea incubatorului aviatic stalinist a început cu zece ani înainte de 1941, înca din 1931, cînd a fost lansata lozinca: "Komsomolistul pe avion! ". în acel moment Hitler nici nu venise la putere în Germania.

Înca de atunci Stalin pregatea lovitura mortala împotriva Germaniei, indiferent ca la putere era Hitler sau altcineva.

Capitolul 13 DESPRE DIVIZIA 186 INFANTERIE

Acest razboi va aduce, cum credem cu tarie, revolutia proletara.

L. Trojki, Biulleten' oppoafii, august-septembrie 1939

În cursul razboiului civil Armata Rosie a crescut mereu. Unele divizii au disparut, altele s-au înfiintat, însa numarul total a sporit. Armata Rosie a atins maximum de putere la începutul atului 1920: 64 divizii de infanterie si 14 divizii de cavalerie (Maresalul Uniunii Sovietice V.D. Sokolovski, Strategia militara, p. 163).

Dupa razboiul civil, Armata Rosie a scazut brusc, desi numarul diviziilor de infanterie a crescut. Nu e o minune, ci pur si simplu soldatii au fost lasati la vatra, iar diviziile s-au transformat în teritoriale: state-majore si comandanti existau, dar soldati nu. Divizia teritoriala este ca o carcasa, care, în caz de manevre, de catastrofe naturale sau razboi trebuie umpluta cu soldati rezervisti chemati sub drapel. Înfiintarea noilor divizii fara soldati nu necesita multe cheltuieli si nu-l desprindea pe taran de pamânt.

În 1923 s-a format divizia de infanterie cu numarul 100. Pe atunci erau într-adevar cam o suta de divizii de infanterie (fara soldati). De fapt nu erau chiar o suta – numerotarea cu 100 dovedeste si putina fanfaronada: uite, adica, ce multi sîntem…

Numarul de 100 de divizii de infanterie sublinia parca o limita superioara: si pe timp de pace, si pe timp de razboi (dupa cum a aratat experienta razboiului civil), acest numar de divizii era suficient. Pe lânga diviziile de infanterie, Armata Rosie avea si divizii de cavalerie, cu un sistem propriu de numerotare.

Divizia 100 infanterie si divizia 1 infanterie proletara jaloneaza parca, prin numere, întreaga Armata Rosie. Este evidenta dorinta comandamentului superior de a arata ca în Armata Rosie este ordine revolutionara: de la 1 pîna la 100. si daca ordinea de fier nu s-a instaurat pretutindeni, cel putin în diviziile 1 si 100 exista. Nu e deloc întîmplator ca în cursul razboiului divizia 100 infanterie a fost prima încununata cu titlul "de garda" si a început sa se numeasca divizia 1 infanterie de garda. Iar la începutul razboiului, divizia 1 proletara s-a transformat din divizie de infanterie în divizie de infanterie motorizata, devenind în cursul razboiului divizia 1 infanterie motorizata de garda.

În anii '20 si '30 numarul diviziilor de infanterie din Armata Rosie ba a scazut usor, ba a crescut, în sistemul de numerotare al diviziilor ba apareau noi numere, ba ramîneau goluri – dar divizia 100 infanterie a ramas ca limita superioara a Armatei Rosii, în Armata Rosie nu existau divizii cu numar mai mare.

De la începutul anilor '30 Armata Rosie a început – mai întîi imperceptibil, apoi tot mai rapid – "sa puna carne" pe ea. Diviziile teritoriale fara soldati s-au transformat încet în divizii active cu soldati. Procesul a luat amploare.

La sfîrsitul lui 1937, o jumatate din diviziile de infanterie au fost transformate în divizii active, iar la sfîrsitul lui 1938 toate diviziile au devenit active. A rezultat ca la începutul lui august 1939 Armata Rosie avea 96 divizii de infanterie si o divizie de infanterie motorizata. Toate acestea nu erau teritoriale, ci active. Cele 96 de divizii de infanterie activa erau mai mult decît în iuresul razboiului civil, cînd regimul lupta pentru propria-i existenta.

La 1 septembrie 1939 armata germana a atacat Polonia, iar aceasta data a fost socotita oficial începutul celui de-al doilea razboi mondial. Aceasta zi este atît de înfricosatoare, încît orice altceva s-a întîmplat atunci a ramas în umbra.

Însa, în aceeasi zi, la Moscova, a patra sesiune extraordinara a Sovietului Suprem al URSS a adoptat "Legea privind obligativitatea serviciului militar". Imediat a început desfasurarea unor noi divizii de infanterie. Golurile dintre numerele 1 si 100 au fost completate si au aparut divizii de infanterie cu numerele 101, 102, 103…, iar apoi 110, 111… 120". 130…

Ca sa nu mergem prea departe cu exemplele, sa examinam procesul de desfasurare pe baza exemplului vestitei divizii 1 infanterie proletara (Moscova). În septembrie 1939, statul-major al diviziei s-a reformat în stat-major al corpului de armata infanterie. Doua regimente din componenta diviziei s-au transformat în diviziile 115 si 126 infanterie. Noul corp de infanterie a fost transferat imediat la granita occidentala si la 17 septembrie participa deja la campania "eliberatoare" din Polonia. Iar înca un regiment din componenta diviziei 1 proletara a ramas în capitala si, pe baza sa, s-a desfasurat noua divizie 1 infanterie proletara.

A fost o singura divizie – au ajuns trei si o conducere de corp de armata. La fel s-a facut si în alte locuri: regimentele s-au transformat în divizii, diviziile – în corpuri de armata.

Sa analizam "biografia" glorioaselor noastre divizii si vom vedea ca multe din ele s-au înfiintat în acelasi timp. Sa nu luam numere mari: Divizia 2 de garda Taman. Titlul "de garda" si numarul corespunzator l-a primit în razboi, dar ea a fost înfiintata ca divizia 127 infanterie în septembrie 1939, cînd numerele diviziilor au început sa urce tot mai mult. Sa luam la întîmplare: 112, 123, 128, 136, 138, 144, 159, 163, 169, 170, 186. Toate au fost înfiintate în aceeasi luna. Istoricii oficiali sovietici sânt zgîrciti în aceasta privinta: "Din toamna lui 1939 a început desfasurarea tuturor trupelor terestre, s-au format zeci de noi divizii" (fortele Armate Sovietice, p. 242).

Procesul înfiintarii noilor divizii n-a început lent, ci brusc. Numai în septembrie 1939 numarul diviziilor de infanterie a sarit de la 100 la 186. O precizare necesara: sirul numerelor de la 101 la 186 nu era deocamdata compact, existînd uneori goluri. Dar în iunie 1940 Hitler s-a îndreptat catre Franta, întorcîndu-i fara nici o grija spatele lui Stalin. Iar Stalin a dat ordin de formare a unui nou val de divizii de infanterie. si toate golurile în numerotare au fost completate.

Înca un val de desfasurare a diviziilor de infanterie s-a petrecut în februarie-martie 1941, cînd numerele au sarit peste cifra 200. Sa vedem cum s-a înfiintat divizia 200 infanterie. Sa începem cu comandantul. Numele sau era Ivan Ilici Liudnikov. S-a nascut în 1902. A terminat scoala de infanterie, a comandat un pluton, o campanie, a fost seful statului-major al unui batalion. S-a afirmat în timpul Marii epurari. În 1938 a terminat Academia M.V. Frunze si a fost trimis la Marele Stat-Major.

La 19 august 1939 s-a dat ordinul de înfiintare a multor noi scoli militare, printre acestea si a scolii de infanterie de la Jitomir, unde Liudnikov a fost numit comandant. Pe 22 februarie 1941, narkom-ul de aparare va da un ordin secret de absolvire înainte de termen a cursantilor scolilor militare. Absolvirea se va desfasura si fara comandanti, iar comandantii scolilor sânt numiti comandanti ai noilor divizii formate. Comandantul scolii de infanterie din Jitomir, colonelul Liudnikov, primeste la 10 martie 1941 ordinul de a se prezenta la statul-major al Regiunii militare Kiev. seful statului-major al Regiunii, general-locotenent M.A. Purkaev, da citire ordinului de numire în functia de comandant al diviziei 200 infanterie, pe care trebuia s-o formeze. "Am înteles ca a mai ramas putin timp pîna la desfasurarea unor evenimente importante si m-am gîndit sa merg la departamentul de organizare si mobilizare" (I.I. Liudnikov, Prin vijelie, p. 23). "La departamentul de mobilizare al sta­tului-major al Regiunii mi s-a spus:

– Divizia dumneavoastra este acolo în colt, strecurati-va pîna acolo.

Ridic de pe podea un sac sigilat cu însemnele «D.i. 200. Cutia postala 1508» – continutul sacului nu era deloc volu­minos.

Termenul de formare a noii divizii era foarte drastic" (I.I. Liudnikov, Drumul lung cit o viata, p. 3).

Colonelul în vîrsta de 38 de ani va deveni peste patru ani general-colonel. S-a achitat cu bine de sarcina primita în 1941, dupa cum s-a achitat de toate sarcinile din cursul razboiului, începînd de la zero, de la un sac aproape gol, Liudnikov a format o divizie, a organizat subunitatile, unitatile, statele-majore si organismele din spatele frontului, iar la începutul lui iunie divizia 200 infanterie "a fost completata cu personal conform standardelor regimului de razboi si avea toata dotarea de foc necesara" (VIJ, 1966, nr. 9, pp. 66-67). Aceasta înseamna ca în divizia 200 erau 14.438 de soldati si ofiteri, sute de guri de foc si aruncatoare de mine, 558 masini, tancuri, blindate etc.

Istoria mobilizarii uimeste pe cel care a studiat-o prin precizia si buna organizare a procesului de pregatire a Armatei Rosii pentru atac. La început, din august 1939, principalele forte au vizat pregatirea cadrelor ofiteresti, apoi a urmat absolvirea înainte de termen, formarea valurilor doi si trei ale diviziilor de rezerva, transferarea trupelor din Extremul Orient, din Zabaikalie, Siberia, din Asia Mijlocie, Caucaz si Zacaucaz.

În acest suvoi era si corpul 31 infanterie transferat din Extremul Orient, în componenta caruia trebuia sa intre si divizia 200 infanterie. Dar comunicatul TASS din 8 mai 1941 afirma sus si tare ca nu se transfera deloc trupe din Extremul Orient. Totusi acestea vin. Printre ele se afla si corpul 31 infanterie. Divizia 200 infanterie a colonelului Liudnikov intra în componenta corpului, face ultimele exercitii.

În sfîrsit, comunicatul TASS din 13 iunie. Divizia este în alarma de razboi si primeste ordinul ca în cîteva marsuri de noapte, camuflîndu-se cu grija în paduri pe timp de zi, sa se deplaseze în orasul de frontiera Kovel… "Toata populatia oraselului a iesit sa însoteasca divizia. Cele mai fierbinti asigurari ca mergem la exercitii de manevra nu puteau sa aline pe mamele si sotiile noastre. Presimtirea nenorocirii care se apropia nu le însela.

Sarutînd sotia si copilul, aproape ca nu aveam nici o îndoiala ca plec la razboi" (LI. Liudnikov, Drumul lung cit o viata, p. 4).

Apoi a urmat atacul prin surprindere.

Întotdeauna m-a uimit acest paradox: milioane de oameni stiau ca merg la razboi, si sotiile lor stiau, si mamele, si tatii, si copiii, dar nimeni nu se astepta la agresiunea germana. Pentru toti, aceasta s-a produs pe neasteptate.

General-colonel LI. Liudnikov e un comandant inteligent, în 1945 va demonstra un real profesionalism în înfrîngerea diviziilor japoneze, care nu se asteptau la un atac. Dar cum sa corelezi faptele : în martie 1941 Liudnikov este chemat la departamentul de mobilizari de la sta-tul-major al unei regiuni de frontiera si i se ordona sa formeze o divizie de doua ori mai mare decît cea mai mare divizie. El formeaza divizia "conform standardelor regimului de razboi", întelegînd ca "a mai ramas putin timp pîna la desfasurarea unor evenimente importante". Cînd divizia 200 pleaca spre granita, Liudnikov si toti cei din jurul sau stiu ca merg la razboi si nimeni nu se astepta la agresiunea germana. Pentru toti a fost surprinzatoare…

Deci lucrurile sânt clare: toti stiau ca va fi razboi, toti se asteptau la razboi, dar… fara agresiunea germana. Merita sa ne întoarcem la presentimentul misterios al razboiului pe care l-au avut zeci de milioane de sovietici. O vom face, dar acum sa ne întoarcem la diviziile noastre. Mai bine zis la diviziile, corpurile de armata, armatele si fronturile noastre.

Daca se înfiinteaza zeci (si sute) de divizii, acestea trebuie conduse. Unele divizii au ramas izolate, adica se subordonau direct statelor-majore ale armatelor sau regiunilor militare – dar, în majoritatea cazurilor, doua, trei, patru divizii alcatuiau un corp de infanterie. Iata de ce, o data cu numarul de divizii a crescut si numarul corpurilor de infanterie, în vara lui 1939 în Armata Rosie erau 25 de corpuri de infanterie – în toamna acest numar s-a dublat. Numarul corpurilor de infanterie a crescut simtitor, trecînd rapid de 50, apoi si de 60.

Dar si corpurile trebuiau comandate. Asa încît septembrie 1939 a fost bogat într-o recolta de noi armate.

În toata aceasta istorie pe mine m-a interesat un detaliu marunt la prima vedere. Diviziile si corpurile de armata sovietice au fost desfasurate în proportii de masa în septembrie 1939. în Armata Rosie, ziua de înmînare a drapelului de lupta se considera ziua de nastere a regimentului, diviziei, corpului de armata. Dar drapelul nu poate fi înmînat pe un loc gol. E ca pe un vas de lupta: în istoria sa este înregistrata ziua cînd a fost ridicat pentru prima oara stindardul de lupta. Dar ca sa-l înalti, trebuie în prealabil sa construiesti vasul. Iar construirea începe cu carcasa navei sau, ca sa fim exacti pîna la capat, cu proiectul. La fel este si cu divizia: înainte de a-i înmîna drapelul de lupta, trebuie formata – iar formarea începe cu numirea comandantului. Pe mine nu m-a interesat momentul înmînarii drapelului de lupta, ci momentul cînd a aparut în divizie primul om -comandantul, caruia i s-a ordonat sa faca din nimic o divizie.

Diviziile cresteau consistent, impetuos si rapid, ca mla-ditele de bambus dupa o ploaie tropicala. Dintre toate diviziile despre care se stie ca au fost formate în septembrie 1939 am ales una, cu cel mai mare numar: divizia 186. Am început sa caut ziua primei sale datari în documente, ziua în care divizia nu exista înca, dar comandantul era numit, a primit saculetul sigilat cu însemnele "D.i. 186" si ordinul de formare.

Comandantul diviziei 186 infanterie era colonelul N.I. Biriukov, din 4 iunie 1940 – general-maior. A ramas sa gasesc data cînd a fost numit comandant. Cautarea dater a durat trei ani. N-am pierdut timpul degeaba: am cautat ceva si am gasit multe altele. Foarte interesante.

În final am gasit ceea ce cautam: ordinul de formare a diviziei 186 infanterie si de numire a comandantului a fost semnat la 19 august 1939.

În noaptea aceea n-am dormit pîna la ziua: am cîntat, am privit cerul, am citit versuri… Era bucuria unui alpinist singuratic, care a atins un vîrf important, necalcat de nimeni. Poate ca cele gasite de mine nu folosesc nimanui, poate ca nu voi fi înteles – dar, dupa mine, am facut o descoperire, fie ea si mica.

A doua zi însa trebuia sa încep o noua munca: sa confirm sau sa infirm ipoteze. Se putea ca Stalin sa fi ordonat la 19 august 1939 sa se înfiinteze doar o singura divizie, sarind deodata de la numarul 100 la 186.

A trebuit sa verific multe alte divizii si note de serviciu ale maresalilor si generalilor, care în august 1939 nu erau înca generali si maresali, ci doar colonei cu perspectiva. De fapt, în 1939 nici nu existau generali ai Armatei Rosii -numai kombrig, komdiv, komkor[18].

Am verificat. S-a confirmat: în septembrie 1939 au luat fiinta zeci de noi divizii si corpuri de armata, iar hotarîrea de înfiintare si de numire a comandantilor a fost luata la 19 august 1939. Iata cîteva exemple. si orice doritor poate gasi zeci de asemenea exemple.

Kombrig P.S. Psennikov (ulterior general-locotenent) a devenit la 19 august 1939 comandant al diviziei 142 infanterie. Deocamdata divizia nu exista, dar comandantul a fost numit si a trecut la formarea ei.

Colonel I.G. Kreizer (ulterior general de armata) a devenit în aceeasi zi comandant al diviziei 172 infanterie.

Kombrig I.F. Dasicev (ulterior general-maior) a devenit comandant al corpului 47 infanterie.

Komkor F.I. Golikov (ulterior Maresal al Uniunii Sovietice) a primit în august 1939 ordin sa formeze si sa ia conducerea armatei 6.

Nu s-au format numai divizii si corpuri de armata, ci si armate.

Colonel S.S. Biriuzov (ulterior Maresal al Uniunii Sovietice) a devenit, la 19 august 1939, comandant al diviziei 132 infanterie, care nu exista înca.

Kombrig A.D. Berezin (din 5 iunie 1940 general-maior) a fost nurnit în acea zi comandant al diviziei 119 infanterie. Data se poate afla usor, de exemplu din Voenno-istoriceskii jurnal (1986, nr. 2, p. 86): 19 august 1939.

Lista poate continua chinuitor de mult. Cred ca aceste exemple sânt suficiente ca sa întelegem urmatorul lucru: la 19 august 1939 Stalin a ordonat sa se dubleze numarul diviziilor de infanterie. si asa erau mai multe decît în oricare alta armata a lumii. Dublarea lor însemna ca a trecut perioada de premobilizare si a început mobilizarea.

si atunci, si peste 50 de ani, faptul începerii mobilizarii a fost ascuns, fiindca a fost o mobilizare secreta. Pentru mascare, la 2 septembrie s-a declarat "mobilizarea partiala". Daca a fost partiala, urma sa se declare încheierea ei si demobilizarea – dar nimeni nu a oprit mobilizarea "partiala" si nu a anuntat demobilizarea. Aceasta a continuat cu forta si avînt. Mobilizarea secreta s-a desfasurat sub conducerea sefului Marelui Stat-Major, Maresalul Uniunii Sovietice B.M. saposnikov, tocmai acela care a înteles si l-a convins pe Stalin ca nu poate fi mobilizare partiala, doar generala, si ca mobilizarea nu reprezinta un pas spre razboi, ci chiar razboiul.

La 19 august 1939 în Europa era înca pace, dar Stalin luase deja o hotarâre si pusese în miscare masina mobilizarii într-o directie FĂRĂ ÎNTOARCERE, care în orice situatie internationala facea inevitabil cel de-al doilea razboi mondial.

Multi istorici cred ca la început Stalin s-a hotarît sa semneze un acord de pace cu Hitler, iar apoi s-a hotarît sa pregateasca un atac prin surprindere asupra Germaniei, însa eu am descoperit ca nu au existat doua hotarîri. A semna pacea cu Germania si a te hotarî în final asupra invaziei inevitabile în Germania înseamna una si aceeasi decizie – sânt doua parti ale unui singur plan.

La 1 septembrie 1939 Hitler a atacat Polonia, iar aceasta data este socotita începutul celui de-al doilea razboi mondial. Sa ramîna aceasta zi tragica drept ziua oficiala a începerii celui de-al doilea razboi mondial. Hitler e un monstru. Dar haideti sa nu uitam ca în lume a existat si un monstru mai viclean, pe nume Stalin.

Nu stiu cînd a intentionat Hitler sa înceapa cel de-al doilea razboi mondial. Dar în septembrie 1939 Germania nu putea ataca Polonia – si asta pentru ca putea atrage dupa sine razboiul si blocada maritima din partea Marii Britanii si Frantei. Ceea ce s-a si întîmplat. Iar Hitler trebuia sa prevada si sa ia în calcul consecintele actiunilor sale. Pentru razboiul pe mare Germania avea nevoie de o flota puternica – or, în 1939 Germania nu avea asa ceva. Programul german de constructii navale prevedea lansarea la apa a 6 vase de linie în 1944, a 4 crucisatoare grele în 1944 si a înca 13 în 1948, a 2 portavioane în 1941 si a înca 2 în 1947. Cam aceleasi termene erau prevazute si în privinta construirii de submarine, în orice caz, Hitler trebuia sa amîne atacarea Poloniei pentru 1944 sau 1945.

S-a demonstrat ca în 1939 Hitler nu avea intentia sa înceapa un razboi european, cu atît mai putin unul mondial. S-a demonstrat ca în 1939 industria Germaniei lucra în regim de pace, ca nu existau intentii si planuri de trecere la regim de razboi. S-a dovedit si ca la 3 septembrie 1939 Hitler a fost zguduit aflînd ca Marea Britanic si Franta i-au declarat razboi. Hitler n-a prevazut o asemenea întorsatura a evenimentelor.

Iar Stalin, la 19 august 1939, a luat hotarîri pe care nu le mai putea schimba, care nu lasau Uniunii Sovietice decît o singura posibilitate: razboiul.

De aceea consider ziua de 19 august ca linie de demarcatie a razboiului, care oricum avea sa aiba loc. Iar daca Hitler n-ar"fi început la l septembrie 1939, Stalin ar fi trebuit sa caute alta posibilitate sau chiar alt executant care sa împinga Europa si întreaga lume în razboi, în aceasta consta esenta micii mele descoperiri.

La 23 august 1939 s-a semnat la Kremlin pactul Molotov-Ribbentrop. Era un eveniment emotionant, savuros, iar participantii nu puteau sa prevada ca o camera de filmat va surprinde mai mult decît ar fi vrut organizatorii. Iar camera a surprins urmatorul tablou: Molotov si Ribbentrop semneaza documentele, iar în spatele lor, ca doi complotisti, Stalin si saposnikov îsi soptesc ceva.

Au ce sa sopteasca. Uniunea Sovietica realizase deja premobilizarea secreta si intrase în perioada mobilizarii secrete, care însemna razboi. Stalin si saposnikov stiu ca s-a creat situatia în care, cum spunea saposnikov, "nu poate sa mai existe întoarcere la timp de pace".

În Uniunea Sovietica se formeaza deja diviziile de infanterie cu numere de peste o suta. în Uniunea Sovietica se pregatesc deja zeci de mii de piloti pe avionul "Ivanov". Iar elaborarea avionului s-a încheiat, acesta fiind gata pentru producerea în serii masive, în Uniunea Sovietica se152

Victor Suvorov

formeaza deja zeci de noi scoli militare pentru sute de mii de ofiteri, în Uniunea Sovietica se construiesc uzine de proiectile si pulberarii care fac razboiul iminent în urmatorii ani.

Stalin si saposnikov soptesc în spatele lui Ribbentrop, fiindca ei stiu ca Uniunea Sovietica este deja în stare de razboi, desi tunurile înca nu trag.

Capitolul 14 CÎND S-A FORMAT DIVIZIA 112 TANCURI?

În ajunul razboiului A.L. Ghetman a fost numit comandant al diviziei 112 tancuri.

General de armata I.I. Gusakovski, V1J, 1973, nr. 10, p. 117

În cartile si articolele sale, în cuvîntari, D.T. lazov -ultimul ministru al apararii al URSS si ultimul Maresal al Uniunii Sovietice – afirma ca în mai putin de doi ani antebelici în Uniunea Sovietica s-au format 125 de noi divizii. Pomenirea celor 125 de noi divizii o întîlnim, de pilda, în cartea sa Credinciosi Patriei (p. 178).

Sa comparam: în toiul "razboiului rece", în armata Statelor Unite erau 16 divizii, în armata Marii Britanii – 4. Într-o tara democratica, pentru formarea unei divizii se poarta dezbateri în parlament timp de un an. Dar Stalin, dupa spusele maresalului lazov, în mai putin de doi ani a format 125 de divizii în plus fata de cele deja existente.

Putem crede oare acest lucru?

Nu putem.

Oricine strînge marturii despre diviziile sovietice poate afla ca maresalul lazov, ca sa ne exprimam diplomatic, nu spune chiar adevarul. si de aceea am scris o scrisoare principalului istoric al Armatei sovietice, general-colonel Dmitri Volkogonov : vitejia soldatului consta în înfruntarea baionetelor dusmane, iar vitejia istoricului militar – în înfruntarea publica a sefului direct, daca acesta se abate de la adevarul istoric. Nu stiu daca general-colonel Volkogonov a primit scrisoarea mea, dar ar fi putut protesta si fara ea. însa nu a protestat!

Declaratia lui lazov a fost auzita de toti istoricii militari sovietici, dar nici unul dintre ei nu a avut curajul sa riposteze. Atunci am scris o scrisoare lui lazov însusi: tovarase Maresal al Uniunii Sovietice, nu spuneti totul sau… nu stiti totul.

Sa ascultam si alte pareri despre numarul noilor divizii.

Maresalul Uniunii Sovietice K. S. Moskalenko: "Din septembrie 1939 pîna în iunie 1941 au fost desfasurate 125 de noi divizii de infanterie" (Pe directia sud-vest, p. 9).

Maresalul Uniunii Sovietice I.H. Bagramtan: "S-au format 125 de noi divizii de infanterie si o multime de mari unitati si unitati de la alte arme" (Asa am pasit spre Victorie, p. 39).

Sesizati diferenta? lazov vorbeste de 125 de divizii noi, iar Moskalenko si Bagramian de 125 de divizii noi de infanterie. Maresalul lazov, constient sau din nestiinta, a sarit cuvîntul "de infanterie". Iar omiterea unui cuvânt schimba sensul – caci, în afara de 125 de divizii de infanterie noi, Stalin a format si alte divizii, de exemplu, motorizate si infanterie motorizata. Din septembrie 1939 si pîna în iunie 1941 s-au format 30 de noi divizii motorizate. Diviziile de infanterie, de infanterie motorizata si moto^ rizate aveau un sistem comun de numerotare. De aceea, înca din martie 1941 au aparut în acest sistem numerele 250, 251, 252… iar toate locurile goale din sistem au fost completate.

În afara de acestea s-au format divizii de tancuri. Numai într-un an – din iunie 1940 pîna în iunie 1941 – s-au format 61 de noi divizii de tancuri. Diviziile de tancuri aveau propriul lor sistem de numerotare, de la l la 69. Prezenta golurilor indica faptul ca procesul de formare a diviziilor continua.

În mai putin de un an – din iulie 1940 pîna în iunie 1941 – s-au format 79 de noi divizii de aviatie. Dar pentru Stalin aceasta nu era o limita : numerele au crescut tot mai mult. în aprilie 1941, în raionul Smolensk-ului s-a format divizia 81 de bombardiere de cursa lunga…

Dar poate ca diviziile sovietice erau mici?

Ba deloc. Diviziile germane de tancuri aveau o structura organizatorica diferita si un numar diferit de tancuri: de la 147 divizia 13, pîna la 299 divizia 7. Tancurile erau usoare si medii. În Germania nu existau deloc tancuri grele. În 1941, o divizie de tancuri sovietica avea 375 de tancuri usoare, medii si grele. Uneori diviziile nu erau completate în totalitate – de exemplu, divizia 1 tancuri a intrat în razboi având 370 de tancuri si 53 masini blindate (General-locotenent V.I. Baranov, VIJ, 1988, nr. 9, p. 18).

În 1941, diviziile motorizate germane nu aveau tancuri în componenta lor. În 1941, o divizie motorizata sovietica avea 275 de tancuri.

Singura divizie germana de cavalerie nu avea tancuri, în vreme ce diviziile sovietice de cavalerie aveau cîte 64 de tancuri fiecare.

Diviziile germane de infanterie nu aveau tancuri, pe cînd diviziile sovietice standard de infanterie aveau cîte 16 tancuri. Unele divizii sovietice de infanterie aveau 60-70 de tancuri. De exemplu, divizia 4 infanterie "Proletariatul german" a intrat în razboi cu 64 de tancuri (General-locotenent I.P. Roslîi, Ultima halta la Berlin, p. 32).

Diviziile aviatice sovietice aveau si cîte 200 de avioane, si cîte 300. Erau si cu 400. Exemplu: la 21 iunie, divizia 9 mixta de aviatie avea 409 avioane de lupta.

Totalul general în mai putin de doi ani: nu 125 de noi divizii, cum spune maresalul lazov, ci 295 de noi divizii…

Fireste, daca nu luam în considerare noile divizii de infanterie motorizata ale NKVD-ului.

Dar nici 295 de noi divizii nu înseamna totul. S-a întîmplat odata sa merg la muzeul diviziei 8 de garda infanterie motorizata, divizie de mai multe ori decorata si care poarta numele Eroului Uniunii Sovietice general-maior LV. Panfilov. Divizia este una dintre cele mai vestite. Am studiat în copilarie istoria ei. S-a format în iulie 1941 ca divizia 316 infanterie. Primul comandant a fost general-maior I.V. Panfilov. în octombrie a fost transferata la Moscova. A urmat celebra lupta a celor 28 de eroi… Acolo, la Moscova, divizia s-a distins si a fost transformata în divizia 8 infanterie de garda. stiam toate astea înainte de vizitarea muzeului, dar un instinct de cîine de vînatoare m-a facut sa miros fiecare tufa de doua, de trei, de patru ori. si mi-a fost de folos.

Printre multele documente si relicve am vazut o hîrtie îngalbenita, cu scris marunt: ordinul de formare a diviziei. Acest ordin a fost citit înaintea mea de mii de vizitatori ai muzeului. Sau poate ca s-au uitat si n-au citit. S-au poate au citit, dar n-au fost atenti la ce era mai important. La prima vedere e un ordin ca toate ordinele: se formeaza… se numeste… etc. Dar data!

Data este 12 iunie 1941. A doua zi, pe 13 iunie, TASS trimite în eter un "ciudat" comunicat conform caruia Uniunea Sovietica nu intentioneaza sa atace Germania, în acest timp, numerele diviziilor sovietice de infanterie trecusera deja de 300.

si nu puteai crede ca mai înainte a fost înfiintata divizia de infanterie cu numarul 252, iar deodata, dupa ea, urmeaza 316. Nu se putea. De aceea am început sa verific si alte numere – si am ajuns la concluzia ca diviziile 261, 272, 289, 291, 302 si multe altele au fost formate în iulie 1941, dar ordinele de formare au fost date ÎNAINTE DE INVAZIA GERMANĂ.

De aceea trebuie sa spunem ca Stalin a format în mai putin de doi ani 125 de noi divizii de infanterie, 30 de noi divizii motorizate, 61 de divizii de tancuri, 79 de divizii de aviatie, iar pe lânga acestea, înainte de invazia germana, a trecut la formarea a înca 60 de divizii de infanterie, infanterie motorizata si motorizate.

Am verificat si diviziile de tancuri.

Stalin avea 61. Oficial.

De fapt, înca din martie 1941, numerele diviziilor de tancuri sovietice au trecut peste 100 si continuau sa creasca. Nici macar nu trebuie sa scotocim prin arhive strict secrete ca sa confirmam acest lucru. E suficient sa ne uitam în enciclopedia Marele Razboi al Patriei (p. 206). Aceasta carte a trecut prin cenzura de stat si militara. A fost redactata de generalul de armata M.M. Kozlov, de general-colonel G.V. Sredin, de general-locotenent P.A. Jilin si multi alti renumiti generali, profesori universitari, doctori în stiinte, membri corespondenti ai Academiei etc. Din aceasta lucrare stiintifica aflam ca generalul de armata A.L. Ghetman (în 1941 era colonel) a devenit comandant al diviziei 112 tancuri în martie 1941. Exista si alte marturii în acest sens.

Daca vreun istoric militar se îndoieste, e suficient sa verifice pur si simplu marturiile privitoare la toate celelalte divizii de tancuri cu trei cifre – de exemplu, divizia 111 tancuri. Aceasta se afla în Zabaikalie. La 22 iunie, dupa comunicatul privind atacarea Germaniei, au avut loc peste tot mitinguri ale populatiei si militarilor din unitatile militare. Istoria Regiunii militare Zabaikalie (Regiunea Zabaikalie "Ordinul Lenin", p. 96) informeaza ca la 22 iunie 1941 "au avut loc mitinguri ale militarilor în diviziile de infanterie 36, 57 si în diviziile 61 si 111 tancuri". Nu puteau avea loc mitinguri ale militarilor în divizia 111 tancuri daca aceasta n-ar fi existat.

Orice pasionat de istorie, daca va rasfoi colectia sa de materiale privind istoria diviziilor sovietice, îmi va da dreptate: pe 21 iunie 1941 existau deja cel putin urmatoarele divizii de tancuri – 101 a colonelului G.M. Mihailov, 102 a colonelului I.D. Illarionov, 104 a colonelului V.G. Burkov, 106 a colonelului A.N. Pervusin, 107 a colonelului P.N. Domracev.

Se poate obiecta ca nu toate erau complete. Maresalul Uniunii Sovietice I.S. Konev, de exemplu, spune ca în septembrie 1941 divizia 107 tancuri avea numai 153 de tancuri (VIJ, 1966, nr. 10, p. 56). Asa este, dar avem de-a face numai cu o ramasita dupa crunta batalie de la Smolensk – totusi, o ramasita de 153 de tancuri nule chiar atît de mica. La începutul lui septembrie 1941, dintre toate diviziile de tancuri germane de pe Frontul de Rasarit, numai doua se puteau compara din punct de vedere al numarului de tancuri în buna stare: divizia 6 cu 188 de tancuri si divizia 8 cu 155 de tancuri.

Acum sa amintim ca în septembrie 1939 Hitler a intrat în cel de-al doilea razboi mondial având sASE divizii de tancuri, în marea lor majoritate usoare. La 31 august 1939, în toata armata germana existau 211 tancuri medii. Nu erau tancuri grele mici în dotarea armatei – nici macar în faza de proiectare. Supunînd aceste date unei "amanuntite analize stiintifice", unii istorici au ajuns la urmatoarea concluzie : o data ce Hitler are 6 divizii de tancuri usoare, înseamna ca intentioneaza sa subjuge întreaga lume.

În primavara lui 1941, "neutrul" Stalin a format mai multe divizii de tancuri decît au existat în TOATE TIMPURILE sI ÎN TOATE ŢĂRILE LUMII LUATE LA UN LOC. în 1941 Uniunea Sovietica era singura tara din lume care avea tancuri grele în dotarea armatei.

Asa încît se impune urmatoarea întrebare : daca 6 divizii de tancuri usoare reprezinta o dovada de necontestat a nazuintei de a începe razboiul si de a cuceri lumea, atunci ce dovedeste înfiintarea a 61 de divizii de tancuri într-un singur an si începerea desfasurarii a înca tot atîtea divizii de tancuri ?

Nici o tara din lume nu putea întretine 60 de divizii de tancuri – nu mai vorbesc de o suta si peste, în afara de diviziile de tancuri, Stalin avea si divizii de infanterie si de infanterie motorizata, în numar de 300. si acest numar de divizii nu putea fi întretinut de nici o tara din lume. Nu mai vorbesc de diviziile de aviatie si toate celelalte. Chiar daca ar fi avut capacitati reduse, tot n-ar fi putut fi întretinute. Dar ele nu au avut capacitati reduse: au fost completate repede cu soldati si armament. Iar acest lucru însenina hotarîrea de a lupta. A lupta înca din 1941, cînd diviziile nu erau completate cu totul.

Daca erau completate, economia ar fi fost imediat la pamânt.

Iata de ce genialul Karl von Clausewitz considera ca "prin însasi natura razboiului este imposibil sa reusesti pregatirea concomitenta si totala a tuturor fortelor pentru intrarea lor neîntîrziata si simultana în actiune".

Iata de ce Stalin a pregatit o armata puternica. Dar, în afara de aceasta, a pregatit o rezerva inepuizabila de divizii care au început sa se formeze, în cursul razboiului este mai usor sa termini formarea diviziilor, daca aceasta nu începe de la zero.

Hitler nu avea asa ceva. El a trimis împotriva lui Stalin 17 divizii de tancuri care nu erau complete si pe care nu mai avea cu ce le întari. Toate tancurile germane de pe Frontul de Rasarit erau împartite în patru mari grupari, fiecare având de la 8 pîna la 15 divizii cuprinzînd 3-5 divizii de tancuri, 2-3 motorizate, restul de infanterie. Pe 4 septembrie 1941, în gruparea 2 de tancuri a generalului-colonel G. Guderian au ramas 190 de tancuri în buna stare. Gruparea de tancuri s-a transformat într-o divizie incompleta, iar diviziile de tancuri din componenta ei s-au transformat în batalioane de tancuri: divizia 3 tancuri are 41 de tancuri bune, divizia 4 – 49, divizia 17 – 38, divizia 18 – 62. în plus, era o lipsa catastrofala de piese de schimb si combustibil pentru tancuri. si toate acestea înainte de venirea toamnei, cu ploile si noroaiele ei, si înainte de venirea iernii, de zapada, ger, care trebuiau sa-i fie amintite lui Hitler si generalilor sai.

Istoricii polemizeaza pîna în ziua de azi pe aceasta tema: ce trebuia sa faca Hitler la începutul lui septembrie 1941 ? Sa trimita gruparea de tancuri pentru încercuirea Kievului sau sa o îndrepte direct spre Moscova. AcSste dispute ma uimesc: dupa ce gruparea a ramas doar cu un sfert din numarul initial de tancuri, nu trebuia s-o mai trimiti nici împotriva Kievului, nici împotriva Moscovei, ci trebuia dusa la refacere si recompletare. Iar în locul acesteia trebuiau introduse în lupta divizii, corpuri si grupari proaspete.

Dar Hitler nu s-a îngrijit de acest lucru.

Stalin însa da.

În afara diviziilor de tancuri completate, el avea si diviziile din al doilea val, incomplete, si cele din al treilea val, si din al patrulea. Dupa primele lovituri si declararea mobilizarii diviziile de tancuri puteau fi completate si, pe masura pregatirii, puteau fi introduse în lupta.

Important era ca uzinele din Leningrad si Harkov produceau atîtea tancuri, încît ar fi ajuns din plin (în conditiile în care noi atacam) si pentru completarea pierderilor din diviziile existente si diviziilor care se formau. Acest lucru ar fi dat lui Stalin posibilitatea sa completeze pierderile diviziilor care purtau razboiul si sa introduca treptat în lupta noi divizii de tancuri, ajungînd pe cîmpurile de lupta cu o suta si peste o suta de divizii.

Prin agresiunea sa sinucigasa, cu doar 17 divizii de tancuri, Hitler nu i-a permis lui Stalin sa desfasoare puterea sovietica de tancuri. Harkovul a fost pierdut, Leningradul a fost blocat.

Producerea de tancuri în Gorki, Celiabinsk, Nijni Taghil, Stalingrad a fost o improvizatie. Dar chiar si asa, ea a permis Uniunii Sovietice sa aiba un mare numar de tancuri de buna calitate si sa încheie razboiul la Berlin.

Daca Stalin ar fi lovit primul, productia de tancuri în Uniunea Sovietica ar fi fost de proportii monstruoase. Acest lucru se avea în vedere în martie 1941, cînd a fost dat ordinul de formare a diviziei de tancuri cu numarul 112.

Capitolul 15 DESPRE REGIMENTELE DE ARTILERIE

Artileria noastra este artileria unei actiuni ofensive. Ca un uragan se va abate Armata Rosie asupra teritoriilor inamicului, si prin foc de artilerie ucigas va matura dusmanul de pe fata pamîntului.

T.I. Rostunov, Cuvîntare la Congresul al XVIII-lea al partidului, 18 martie 1939

În iunie 1939, în componenta artileriei de cîmp a Armatei Rosii existau 144 de regimente de artilerie, în fiecare regiment erau 24-36 guri de foc. E mult. Subliniez : vorbim numai despre regimentele de artilerie si numai din componenta artileriei de cîmp. Nu ma refer la regimentele de artilerie antiaeriana, regimentele de artilerie ale raioanelor fortificate, artileria de coasta a flotei. Acum sarim peste subunitatile de artilerie, care intrau în componenta batalioanelor si regimentelor de infanterie, a marilor unitati si a unitatilor de cavalerie, a trupelor de desant aerian, a trupelor NKVD. Trecem si peste bateriile izolate si divi-zioanele de artilerie de putere mare si speciala.

Cele 144 de regimente de artilerie de cîmp s-au împartit în felul urmator:

– în subordonarea fiecarui comandant de divizie de infanterie (infanterie motorizata) cîte un regiment de artilerie (obuziere de 152 si 122 mm); în total 95 de regimente.

– în subordonarea fiecarui comandant de corp de infanterie cîte un regiment de artilerie (tunuri-obuziere de 152 mm si tunuri de 122 mm); în total 25 de regimente.

– în subordinea Comandamentului general al Armatei Rosii 24 de regimente de artilerie (obuziere de 203 mm, tunuri si tunuri-obuziere de 152 mm); acestea constituiau Rezerva Comandamentului General.

La 19 august 1939 Stalin a luat hotarîrea de a mari numarul diviziilor de infanterie. Fiecare noua divizie necesita un regiment de artilerie. Pentru conducerea diviziilor s-au înfiintat conducerile corpurilor de infanterie. Fiecare comandant de corp de infanterie solicita, de asemenea, un regiment de artilerie propriu. Pentru întarirea cantitativa si calitativa a diviziilor si corpurilor de armata de pe directiile principale sânt necesare regimentele Rezervei Comandamentului General. Prin urmare, trebuie marit si numarul lor.

Într-un cuvânt, la 19 august 1939 s-a luat hotarîrea sporirii numarului de regimente de artilerie de campanie de la 144 la 341.

si acestea au devenit mai multe decît în toate armatele lumii luate la un loc.

Într-o divizie de infanterie obisnuita sânt: l regiment de artilerie si 3 de infanterie, în vara lui 1939, special pentru trimiterea la Halhin-Gol, au fost formate doua noi divizii de infanterie cu o structura neobisnuita: fiecare avea cîte 2 regimente de artilerie si 3 de infanterie. Diviziile astfel structurate si-au dovedit calitatile în atacul-surpriza. Iar Jukov a propus ca noutatea sa fie aplicata în întreaga Armata Rosie: fiecarui comandant de divizie cîte doua regimente de artilerie. Ba înca si fiecarui comandant de corp de infanterie cîte doua.

La 13 septembrie 1939 Stalin confirma propunerea si începe desfasurarea unor noi regimente de artilerie. Numarul diviziilor si corpurilor creste, iar numarul regimentelor de artilerie din componenta lor creste de doua ori mai repede: acum se cer 577.

Structura organizatorica a corpului de infanterie uimeste, înainte, în corpul standard (3 divizii) numarul total de regimente era: 9 de infanterie si 4 de artilerie, iar din septembrie 1939 – 9 de infanterie si 8 de artilerie. Un asemenea corp de armata era numai cu numele de infanterie, corpul ajungînd de fapt de infanterie-artilerie.

Daca luam în calcul toate companiile de infanterie si bateriile de artilerie din corpul de armata, descoperim cu uimire ca bateriile de artilerie sânt de aproape o data si jumatate mai multe decît companiile de infanterie, în comparatie cu corpurile de infanterie ale armatelor straine, corpul de infanterie sovietic era cel mai mic ca numar de soldati (îndeosebi în unitatile din spatele frontului), dar depasea net orice alt corp de armata strain din punctul de vedere al puterii de foc.

Pe lânga marirea numarului de regimente de artilerie erau si alte cai prin care se facea completarea trupelor de artilerie. Pîna în toamna lui 1939, în componenta fiecare; divizii de infanterie erau 18 tunuri antitanc de 45 mm. Dupa Halhin-Gol, numarul acestora a ajuns la 54. în exterior e aceeasi divizie, dar tunurile antitanc sânt de trei ori mai multe.

Unii istorici zîmbesc pe sub mustata pe seama tunurilor antitanc de 45 mm. Totusi, acest tun se evidentia printr-o manevrabilitate uimitoare, caci era usor. Tunul era de înaltime joasa, ceea ce permitea o camuflare usoara în ambuscadele antitanc. Cea mai importanta cerinta pentru un tun antitanc este capacitatea de a perfora orice tanc al inamicului.

În 1941, tunul sovietic de 45 mm avea aceasta capacitate, în afara de acesta s-a proiectat si un tun antitanc de 57 mm, dar care n-a intrat în fabricatie pur si simplu pentru ca nu avea tinte pe masura, însa imediat ce spionajul a aflat de aparitia tancurilor grele germane, tunul de 57 mm a început sa fie produs – si pîna la sfîrsitul razboiului si-a facut din plin datoria, mai ales ca în ajutorul sau a venit curînd si tunul antitanc de mare putere, de 100 mm.

Trupele de infanterie au fost înzestrate si cu aruncatoare de mine. în toamna lui 1939, numarul aruncatoarelor de mine din fiecare batalion de infanterie s-a marit. Fiecare comandant de regiment a primit o baterie proprie de aruncatoare de mine.

Acum însa vorbim despre regimentele de artilerie. Pe lânga diviziile de infanterie s-au format divizii motorizate si de tancuri. Pentru fiecare dintre aceste divizii s-a format cîte un regiment de artilerie.

Iar apoi s-a hotarît marirea numarului de divizii de infanterie pîn| la 300 si peste, iar a diviziilor de tancuri pîna la 100 si peste, pentru care trebuiau formate regimente de artilerie. Au mai fost înfiintate înca zece brigazi de artilerie ale Rezervei Comandamentului General, care aveau fiecare cîte doua regimente de artilerie (cîte 66 de guri de foc la fiecare regiment, inclusiv tunuri de 107 mm). Dar asta nu este totul.

Pe lânga divizii au fost înfiintate si brigazi de infanterie. Structura lor standard era: un batalion independent de tancuri, doua regimente de infanterie si un regiment de artilerie. Exemple: în componenta brigazii 3 infanterie (comandant – colonel P.M. Gavrilov) intrau un batalion de tancuri, regimentele 41 si 156 infanterie si regimentul 39 artilerie; în componenta brigazii 8 infanterie (comandant -colonel N.P. Simoniak) intrau un batalion de tancuri, regimentele 270 si 335 infanterie si regimentul 343 artilerie.

În afara corpurilor de infanterie au fost formate 29 de corpuri mecanizate. Ce-i drept, corpul de armata mecanizat nu avea artilerie proprie. Aceasta era regula. Dar regula are si exceptii, în raionul Lvov, pe lânga celelalte trupe, se pregatea de atacarea Germaniei corpul 4 mecanizat al generalului-maior A.A. Vlasov. Doua divizii de tancuri si una motorizata ale acestui corp aveau regimente de artilerie, iar în plus, în directa subordonare a comandantului corpului se aflau regimentele 441 si 445 artilerie de corp de armata.

Înca un exemplu. La sfîrsitul lui mai si începutul lui iunie, armata 16 a fost transferata din Zabaikalie în Ucraina, în componenta ei intra corpul 5 mecanizat al generalului-maior I.P. Alekseenko. Fiecare comandant de divizie avea regimentul sau de artilerie, în plus, însusi comandantul de corp avea la dispozitie regimentele 467 si 578 artilerie de corp.

Dar asta nu e totul. Pe lânga Armata Rosie s-au format diviziile de infanterie motorizata Osnaz ale NKVD-ului. Fiecare divizie de acest fel avea în componenta sa un regiment de obuziere. Istoricii propun ca unitatile NKVD sa nu fie luate în calcul, motivîndu-se ca acestea erau divizii de elita care aveau armament de ultimul tip si militari selectionati pîna la ultimul soldat. O data ce sânt cei mai buni, spun istoricii, înseamna ca nu trebuie luati în calcul. Fara comentarii. Dar chiar daca nu luam în calcul NKVD-ul, numarul de regimente de artilerie din componenta Armatei Rosii urca – înca dinainte de invazia germana – undeva spre 900. si cresterea nu s-a oprit aici.

Îndoiala este pe deplin justificata: Stalin juca oare acelasi joc ca si Hitler? Hitler a format toate noile divizii de tancuri… pe seama reducerii numarului de tancuri din vechile divizii, în 1939 Hitler avea 6 divizii de tancuri, în 1940 – 10, în 1941 – 20. Dar numarul de tancuri nu s-a modificat esential.

Nu, Stalin nu se juca. Numarul marilor unitati de tancuri a crescut, dar si numarul de tancuri din aceste unitati. La fel, a crescut numarul de regimente de artilerie, dar s-a marit si numarul gurilor de foc din fiecare regiment. De exemplu, în regimentele Rezervei Comandamentului General, dotate cu tunuri-obuziere de 152 mm, numarul gurilor de foc a crescut de la 36 la 48. Iar în regimentele antitanc – pîna la 66.

În acest timp, artileria de cîmp a crescut si în Germania. Dar sa luam seama la denumirea tunurilor si obuzierelor: în majoritatea cazurilor, în indexul lor sânt prezente cifrele 12 sau 18. Acestea reprezinta anul fabricarii. Germania avea suficienta artilerie, dar în marea majoritate a cazurilor, în dotarea artileriei de cîmp intrau arme fabricate în cursul primului razboi mondial, în afara de Aceasta, artileria germana si-a completat necesarul prin captura de razboi de la noua state cotropite.

În total, în dotarea artileriei germane intrau tunuri si obuziere fabricate în zece tari diferite, se foloseau 28 de calibre diferite, ceea ce complica problema asigurarii munitiei. Multe-<lin tunurile capturate erau fabricate în secolul precedent.

Formarea regimentelor de artilerie sovietice s-a facut pe baza unui nou standard, cu arme proiectate în 1938 si produse în 1940-1941.

Din 1939 pîna în iunie 1941, Armata Rosie a primit 82 de mii de tunuri si aruncatoare de mine de cel mai nou tip. în 1941, aproape toate tunurile sovietice erau cele mai bune din lume din punct de vedere calitativ – si au ramas asa pîna la sfîrsitul razboiului. Dintre acestea, obuzierul M-30 de 122 mm, proiectat în 1938, verificat la Halhin-Gol, intrat în dotarea armatei în septembrie 1939, face parte din dotarea unor armate si la sfîrsitul secolului £X.

Nu se potrivesc deloc toate acestea cu imaginea obisnuita a unui Stalin care l-a crezut pe Hitler si nu s-a pregatit de razboi.

Cei care au studiat istoria militara vor replica: regimentele de artilerie sovietice nu aveau suficiente forte de tractiune. Mai mult, în artilerie se folosea un tractor puternic, dar lent. Remarca este adevarata.

Totusi, aceasta circumstanta nu este atît de îngrozitoare cum poate parea la prima vedere. Experienta razboiului a aratat ca atunci cînd s-a pus problema apararii si trupele sovietice s-au bagat sub pamânt, adica au sapat transee, au amenajat cuiburi de foc pentru tancuri si artilerie, s-au blindat, au împînzit zona cu santuri antitanc, cu cîmpuri de mine, cu îngradituri de sîrma etc., atunci inamicul n-a reusit sa sparga apararea. Exemple : Leningrad, Moscova, Stalingrad, Kursk.

Toate rupturile strategice ale trupelor germane din timpul razboiului au reusit numai atunci cînd trupelor sovietice li s-a interzis sa sape transee si sa pregateasca apararea. Exemple : iunie 1941 pe toata granita, Harkov în mai 1942, Frontul Crimeei în aceeasi luna. în 1941 Armata Rosie a avut fericita posibilitate sa realizeze o aparare impenetrabila de la o mare la alta.

Dupa semnarea pactului cu Hitler, Stalin a avut la dispozitie doi ani. Putea sa-si construiasca o aparare nu în cîmp deschis, ca la arcul de la Kursk, ci sprijinindu-se pe forturile din fier-beton ale Liniei Stalin[19]. Iar aici, în aceasta aparare, urmau sa se aseze 500-600 regimente de artilerie, amenajînd pentru fiecare tun cîteva pozitii de foc si camuflîndu-le cu grija. Iar artileria Rezervei Comandamentului, General trebuie tinuta în rezerva si transferata acolo unde inamicul forteaza mai mult. În acest caz, tractoarele si automobilele ar fi fost arhisuficiente: munitiile sânt pregatite dinajnte si ferite de blindaje în apropierea pozitiilor de foc, iar mijloacele de transport n-ar avea decît sa care noaptea tun dupa tun, de la o pozitie de foc la alta.

Dar pe generalii si maresalii sovietici nu-i interesa varianta defensiva a razboiului. Ei pregateau ofensiva, însa nici pentru ofensiva nu ai nevoie imediat de tractoare si automobile. Sa ne lamurim de ce.

La pregatirea operatiunilor ofensive artileria nu se stramuta niciodata cu întreaga masa: în primul rînd pentru ca îl sperii pe inamic înca înainte de atac si îi indici directia loviturii principale; în al doilea rînd pentru ca este pur si simplu imposibil sa concentrezi concomitent, sa spunem, cîte 200 de guri de foc pe fiecare kilometru de ruptura a frontului, plus cantitatea corespunzatoare de munitie. De aceea înainte de atacuri se pregatesc în timpul noptii camuflaje pentru gurile de foc, iar artileria si toata munitia se muta încet-încet spre zonele viitoarei rupturi. Spre dimineata totul se camufleaza cu grija, iar a doua noapte totul se repeta. Pentru o astfel de treaba nu ai nevoie de mijloace de tractiune pentru fiecare tun.

Ofensiva începe printr-o pregatire de artilerie, dupa care prin ruptura trec tancurile si infanteria, iar baza artileriei ramîne pe loe. Marile unitati mobile au pentru sustinere relativ putina artilerie. Peste cîteva zile sau saptamîni, departe, în adîncimea apararii inamicului, atacul îsi pierde suflul, trupele se opresc, fortifica linia si trec la aparare. Iar comandamentul alege o noua portiune de ruptura si totul se ia de la început. Multe nopti la rînd în aceasta portiune este transportata artileria, sânt carate munitiile, într-un razboi ofensiv artileria sovietica nu se transfera toata o data, ci în valuri.

În afara de aceasta, în Ziua "M", dupa declararea mobilizarii pe fata, s-a planificat transferarea din economia nationala în armata a 240 de mii de automobile si 43 de mii de tractoare. Aceste mijloace de transport ar fi fost mult prea suficiente pentru completarea necesarului.

S-a ajuns la haos pentru ca armata germana a atacat prin surprindere, exact în momentul în care artileria sovietica se muta pe timp de noapte la granita. O data cu artileria era adusa o cantitate corespunzatoare de munitie. Artileria nu s-a pregatit pentru un razboi defensiv, iar la 22 iunie nu putea sa înceapa atacul: artileria era deja la granita, dar infanteria înca nu se apropiase. Trebuia ca TOATĂ masa artileriei sovietice sa se retraga CONCOMITENT de la granita. si în aceasta situatie, lipsa tractoarelor si ritmul lor lent au provocat o catastrofa: artileria a fost distrusa sau a cazut în mîna inamicului laolalta cu munitia…

Catastrofa putea fi evitata daca artileria si munitia n-ar fi fost acumulate la granita. Chiar si cu o saptamîna înainte de razboi (daca Stalin s-ar fi temut cu adevarat de Hitler) artileria putea fi retrasa. Dar s-a întîmplat invers.

Maresalul Uniunii Sovietice K.K. Rokossovski: "Trupelor li s-a ordonat sa trimita artileria în poligoane aflate în zona de granita" (Datorie soldateasca, Moscova, Voenizdat, 1968, p. 8). Curios: de ce artileria a trebuit sa faca pregatirea de lupta la granita? Oare Uniunea Sovietica e atît de mica, oare nu s-a putut gasi un alt loc mai potrivit? Te pomenesti ca vreun idiot de la Marele Stat-Major va fi dat acest ordin tîmpit. Sa nu ne grabim însa cu afirmatiile. Ordinul n-a fost dat de un idiot, ci de marele si invincibilul G.K. Jukov. Exact asa a facut el înaintea atacului suprinzator de la Halhin-Gol: grosul infanteriei si tancurile au fost mentinute în adîncime, ca sa nu apara indicii de pregatire a atacului si sa nu se tradeze directiile principale de atac. Infanteria si tancurile se apropie de zona ostilitatilor în chiar ultima noapte – însa infanteria, care se misca mai lent, este împinsa în fata din timp.

Aceasta este regula în cazul unui razboi agresiv. Dar daca japonezii ar fi trecut ei la atac, toate pregatirile sovieticilor s-ar fi încheiat catastrofal. Acest lucru s-a întîmplat pe 22 iunie 1941 : artileria sovietica se afla deja la granita, dar infanteria si tancurile înca nu.

În raioanele de granita a fost transferata artileria trupelor angajate în lupta – dar, în afara de aceasta, în raioanele de granita s-au format noi subunitati si unitati de artilerie. Cele 900 de regimente de artilerie nu reprezinta deloc limita. S-au format noi si noi regimente, îndeosebi regimente grele ale Rezervei Comandamentului General. General-colonel L.M. Sandalov informeaza în trei fraze, ca un fapt absolut nesemnificativ, ca în spatele armatei a 4-a au fost aduse 480 de guri de foc de 152 mm si s-a început formarea a zece noi regimente de artilerie ale Rezervei.

Regimentele n-au mai apucat sa se formeze, nemtii au atacat, iar tunurile nu aveau servanti linga ele, acestia fiind undeva departe, fara tunuri. Dincolo de Nipru si de Volga exista poligoane pentru pregatirea de lupta si centre de instructie pentru formarea unor noi unitati. Pare-se ca era mai bine sa formezi regimentele în Urali, sa le instruiesti, sa faci trageri, iar apoi sa le îmbarci în esaloane si sa le transporti la granita vestica. De ce tunurile au fost aduse, iar oamenii nu ? De ce regimentele se formeaza în raioanele de granita, unde pot fi atacate înainte de a fi completate cu soldati? Totul pare o imensa idiotenie. Dar daca ne amintim ca este vorba de o pregatire pentru atac, aceste actiuni pot fi întelese altfel. Totul capata un sens.

Daca formezi si completezi un regiment de artilerie al Rezervei departe de granita, iar apoi îl transferi la granita, faptul nu trece neobservat. Chiar si venirea unui singur regiment al Rezervei da de banuit. Venirea a zece regimente îi provoaca panica inamicului. De aceea tunurile se transporta la granita în partide mici, fara servanti. Iar undeva, în alt loc, se pregatesc comandantii si soldatii.

În ultimul moment, în raioanele de granita sosesc mii de soldati si ofiteri, însa fara autotractoare, fara tunuri, fara munitie. Cînd vin nu li se acorda prea multa importanta: multi oajneni fara tunuri – seamana cu infanteria, însa tunurile, autotractoarele, munitia sânt deja ascunse în padurile din preajma frontierei. Soldatii iau în primire tunurile, le degreseaza si – gata! – zece regimente sânt pregatite de lupta.

Pot sa-mi imaginez 480 de guri de foc pe un singur cîmp. General-colonel L.M. Sandalov nu precizeaza despre ce fel de guri de foc este vorba, însa nu poate fi vorba decît de tunul-obuzier de 152 mm ML-20 sau tunul de 152 mm Br-2. Tunul-obuzier ML-20 cîntarea peste 7 tone, iar tunul Br-2 avea peste 18 tone. Cele 480 de astfel de tunuri se însiruie pîna la orizont.

Mai greu este sa ne imaginam altceva în raioanele de granita. Fiecare tun avea o rezerva de 10 garnituri de proiectile. O garnitura avea 60 de proiectile, 10 garnituri – 600 de proiectile. Un proiectil de ML-20 cîntareste 43,6 kg, iar unul de Br-2 – 48,8 kg. Fiecare proiectil este ambalat într-un colet separat. Pentru 480 de tunuri trebuie 288 mii de colete. Însa coletarea se face în doua colete. La început proiectilul, apoi, separat, tubul cu încarcatura exploziva.

Ceea ce înseamna înca un rînd de colete. Imaginati-va.

si toate acestea numai pentru zece noi regimente ale Rezervei, care se formeaza în secret în spatele dispozitivului de lupta al armatei a patra. Dar armata 4 nu se afla pe directia principala. Pe directiile principale se afla armata a 10-a a Frontului de Vest – la intrîndul Belostok, armata a 6-a a Frontului de Sud-Vest – la intrîndul Lvov, iar armata a 9-a a Frontului de Sud – la granita româna. Ne putem imagina ce s-a petrecut în spatele lor? Ne putem imagina toate cele 900 de regimente deja formate si numarul necunoscut al celor care se formeaza în secret ? Ne putem oare imagina muntii de colete verzi cu proiectile pentru toate aceste regimente?

Numai cine reuseste sa-si închipuie toate acestea (eu nu ma încumet) va putea întelege pîna la capat rostul cuvintelor Maresalului B. M. saposnikov : MOBILIZAREA ÎNSEAMNĂ RĂZBOI. Mai întîi Stalin a înfiintat Narkomat-ul munitiilor, apoi, ca o consecinta logica, a urmat procesul alert al formarii regimentelor de artilerie, capabile sa îngurgiteze duiumul de proiectile.

Iar consecinta înfiintarii regimentelor de artilerie putea fi numai razboiul. si aceasta înca din 1941, caci generalii sovietici nu puteau tine mult timp sub cerul liber cîte zece garnituri la fiecare tun al celor 900 de regimente de artilerie.

NU PUTEAU.

 

 

Capitolul 16 DESPRE ÎNŢELEPTUL SOVIET SUPREM

Trebuie folosite antagonismele si contradictiile între doua sisteme ale statelor capitaliste, asmutindu-le reciproc.

V.I. Lenin

Pîna în 1939 în Uniunea Sovietica n-a existat obligativitatea serviciului militar. În armata nu erau luati toti, ci prin selectie. E clar: sîntem doritori de pace.

Vîrsta de încorporare: 21 de ani. Aici nu e clar. N-ar fi fost mai bine ca tinerii sa fie chemati dupa scoala, la 18 sau 19 ani, iar dupa serviciul militar sa fie liberi? La 21 de ani omul poate avea un serviciu, o familie, iar în fata incertitudinea: îl iau sau nu-l iau ?

Nimeni nu poate sa-mi explice de ce trebuie sa fii încorporat la 21 de ani si nu mai devreme.

Exista un rost important în acest sistem. A fost ca o punte peste apa: nu toti trec peste ea, numai cîtiva – iar restul se strîng pe mal. La momentul necesar se poate introduce serviciul militar obligatoriu (trebuie doar cautat un motiv) si toti cei care n-au fost în armata vor fi chemati sub drapel. În atîtia ani s-au adunat destui.

Momentul a venit: 1 septembrie 1939. În aceasta zi s-a introdus serviciul militar obligatoriu. Toti care nu facusera armata au început sa fie adunati.

În fiecare caz în parte, chemarea unui matur în armata nu trezea banuieli ca s-ar face pregatiri de razboi. Îl iau la armata, plînge familia, dar toti înteleg: Vania al nostru are 30 de ani, dar n-a facut armata, i-a venit si lui vremea…

Iar pentru ca chemarea sa fie pe întelesul tuturor, s-a spus ca trebuie trupe mici dar regulate la granita. Bine ar fi sa se termine totul cu bine, dar n-ar fi nici un necaz daca ar fi rau.

Chemarea în cursul conflictelor si micilor razboaie nu necesita nici un fel de explicatii. Iar conflictele au mers în sir, de parca cineva le organiza la comanda: ba la Hasan, ba în Delta Dunarii, ba în codrii seculari ai Finlandei… Tinerii si nu foarte tinerii flacai erau recrutati sa pregateasca "eliberatoarea" campanie din Polonia. Iar dupa campanie n-au mai fost trimisi pe la casele lor. Apoi a urmat "eliberarea" Finlandei, si iar au ramas în armata. Apoi "eliberarea" Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Basarabiei… Iar recrutari: situatia e – vai! – critica…

Dar Stalin mai avea înca rezerve: conform noii legi privind serviciul militar obligatoriu, vîrsta a fost coborîta de la 21 la 19 ani – iar pentru unele categorii pîna la 18. si deodata au fost înrolati toti: si cei de 21, si cei de 20, de 19, într-o serie de cazuri si cei de 18. Printre acestia a fost si tatal meu: avea 18 ani.

Dorinta noastra de pace si vîrsta de încorporare modificata artificial au permis sa se adune ca într-un baraj energia a milioane de oameni. Atunci Stalin a deschis ecluzele si energia acumulata a fost folosita deodata.

Orice mare efort este de scurta durata. Cu cît intensitatea este mai mare, cu atît mai repede ne pierdem puterile. Haideti sa-l întrebam pe cel mai puternic om din lume: poate sa tina mult timp deasupra capului o haltera de 200 kg ? Vreau sa spun ca chemarea concomitenta a trei contingente (niciodata nu s-a întîmplat asa ceva pîna atunci) si, în plus, chemarea tuturor celor care nu facusera serviciul militar pîna atunci au asezat pe umerii tarii o povara dubla. Pe de o parte economia era vaduvita de toti acesti lucratori, iar pe de alta parte, trebuiau îmbracati, încaltati, hraniti, întretinuti, încartiruiti… – încercati sa încartiruiti macar un milion de noi soldati.

Armata Rosie trecuse de curînd de limita a un milion de oameni, iar acum, deodata, a devenit o armata de mai multe milioane. Noile divizii aveau nevoie de cazarmi, state-majore, poligoane si cîmpuri de tragere, depozite, cluburi, sali de mese! si cîte si mai cîte. încercati sa organizati macar o divizie cu un efectiv de 13 mii de soldati. Principalul lucru însa este altul: toate aceste divizii, corpuri de armata si armate trebuiau înarmate.

Recrutarea din 1939 a fost uriasa. Era imposibil sa mai repeti o data un asemenea truc. În anii urmatori puteau avea loc numai recrutarile obisnuite ale tinerilor de aceeasi vîrsta. Prin introducerea legii în toamna lui 1939 Stalin si-a creat o situatie buna pentru vara lui 1941: în doi ani, toti cei încorporati vor deveni adevarati soldati. În afara de aceasta, se vor mai face încorporari în 1940 si 1941.

Aceasta armata activa poate începe razboiul. Dupa intrarea în razboi, toate termenele vor fi anulate si toti cei încorporati vor fi tinuti în armata pîna la victorie, completîndu-se în acelasi timp armata si întarindu-se cu milioanele de rezervisti care au facut armata în anii precedenti si cu cei tineri, pe masura maturizarii lor.

Nu se poate ca Stalin si generalii sai sa nu înteleaga ca în toamna lui 1941, recrutii din 1939 vor trebui lasati la vatra. Dupa legea din 1.09.1939, pentru cea mai mare parte a militarilor – soldati de rînd si gradatii trupelor terestre – durata serviciului era de doi ani. Prin urmare, recrutarea în masa din 1939 a întarit armata în curs de doi ani – dar în toamna lui 1941 aceasta forta îsi arata reversul. Recrutarea din 1939 si-a încheiat termenul ca o apa iesita din zagaz, iar locul ei este ocupat de o recrutare obisnuita. Nu se poate sa tii mai departe militarii în armata, fiindca disciplina va avea de suferit. Numai razboiul permite tinerea în armata a milioane de militari care sa se supuna. Iar daca Armata Rosie nu intra în razboi pîna în toamna lui 1941, chemarea militarilor din 1939 macina în gol – iar pentru întretinerea ei se vor face cheltuieli uriase. Iar daca soldatii vor fi trimisi la casele lor, va fi dificila adunarea lor din nou fara trezirea suspiciunii si neîncrederii oamenilor.

Prin urmare, desfasurînd recrutarea în masa din toamna lui 1939 Stalin a stabilit pentru sine un posibil termen maximal de intrare în razboi: vara lui 1941. Daca Stalin ar fi proiectat atacul în 1942, recrutarea în masa ar fi avut loc în 1940.

Stalin a folosit imediat si în totalitate rezerva acumulata de ani de zile. Explicatia este una singura: înainte de l septembrie 1939 Stalin a luat hotarîrea de a lupta si a stabilit termenul de intrare în razboi – pîna la l septembrie 1941.

Legea a fost adoptata la l septembrie, dar sesiunea extraordinara pentru adoptarea legii a avut loc – la ordinul lui Stalin – în august, chiar în momentul în care Stalin strîngea mîna lui Ribbentrop la Kremlin si toasta în sanatatea lui Adolf Hitler.

Sânt sigur ca multi vor vocifera iritati. La 1 septembrie 1939 a început cel de-al doilea razboi mondial, înteleptul partid comunist si guvernul sovietic încercau din toate puterile sa previna razboiul, dar, pentru orice eventualitate, luau masurile absolut necesare.

Sânt cu totul de acord în privinta masurilor întelepte. Dar altceva îmi da de gîndit. Acum stim ca în acea zi a început cel de-al doilea razboi mondial. Dar atunci nu stia nimeni.

La 1 septembrie nici macar Hitler n-avea habar ca a început cel de-al doilea razboi mondial. La 3 septembrie Marea Britanic si Franta au declarat razboi lui Hitler. Însa atunci nici Hitler, nici guvernele Frantei si Angliei nu se gîndeau la cel de-al doilea razboi mondial. Am citit ziarele britanice din vremea aceea începînd cu Times, am verificat si gazetele americane, inclusiv New York Times. Rezultatul este unul singur: lumea de atunci nu a perceput evenimentele din Polonia ca fiind începutul celui de-al doilea razboi mondial.

Mult mai tîrziu atacarea Poloniei a început sa fie considerata drept începutul celui de-al doilea razboi mondial -dar atunci toate ziarele (inclusiv cele rusesti) au scris despre razboiul germano-polon. Declararea razboiului de catre Franta si Anglia a fost receptata de toti ca o declaratie politica. La 5 septembrie 1939, guvernul Statelor Unite a anuntat neutralitatea sa în ceea ce priveste razboiul germano-polon. Nici macar dupa intrarea oficiala în razboi a Frantei si Angliei guvernul Statelor Unite nu a considerat razboiul ca fiind mondial sau macar european.

La 1 septembrie, în nici o capitala din lume, fie ea Varsovia, Berlin, Washington, Paris sau Londra nu se banuia ca a început al doilea razboi mondial.

Acest lucru se stia numai la Moscova, si se lua hotarîrea corespunzatoare momentului.

Capitolul 17 DESPRE MOBILIZAREA PERMANENTĂ

Statele Unite ale lumii (iar nu ale Europei) reprezinta acea forma statala a unificarii si libertatii natiunilor, pe care noi o legam de socialism.

V.I. Lenin, 23 august 1915

Înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial, populatia Uniunii Sovietice era mai mica decît populatia Imperiului rus înainte de primul razboi mondial. Totusi, potentialul de mobilizare al tarii era incomparabil mai mare. Diferenta dintre Rusia imperiala si URSS consta în faptul ca în Rusia tarista neajunsurile materiale provocau nemultumiri, presa liberala înjura guvernul, tineri impertinenti aruncau manifeste de pe acoperisuri, demonstrantii cîntau melodii de "razmerita" – si totul s-a încheiat cu o revolutie.

Însa în Uniunea Sovietica nu era nici presa liberala, nici tineri impertinenti. Fusesera stîrpiti. De aceea, si în timp de razboi, si în timp de pace lipsa produselor de baza era cronica, dar nimeni nu cînta melodii de razvratire. Lipsa produselor în timp de pace s-a preschimbat nu o data într-o foamete feroce cu milioane de victime. Dar trecusera acele vremuri glorioase cînd puteai iesi la o demonstratie de protest.

Stalin pregatea tara de razboi la modul cel mai serios si stia ca în caz de foamete în timpul razboiului protestul este exclus. Iata de ce la începutul lui 1939 potentialul de mobilizare al Uniunii Sovietice era de 20% din totalul populatiei. Luam toti mujicii din sate la razboi, iar poporul ramîne fara pîine – dar o scoate el la capat. E învatat. Douazeci la suta este nivelul maxim teoretic posibil de mobilizare. Douazeci de procente înseamna 34 de milioane de potentiali soldati si ofiteri.

Se întelege ca pe timp de pace tara nu putea întretine o asemenea armata. si pe timp de razboi este imposibil, ba chiar nici nu trebuie. S-a hotarît ca în timp de razboi sa se alcatuiasca o armata de 10-12 milioane de soldati si ofiteri, dar sa fie folosita intensiv, completînd neîntîrziat pierderile. O asemenea abordare a problemei se numea "mobilizare permanenta".

Se zice ca diviziile, corpurile si armatele erau mici. Asa este. Însa trebuie sa spunem ca erau multe – iar în afara de aceasta, soldatii si ofiterii nu erau crutati deloc, fiind exploatati pîna la limita posibilitatilor umane si chiar mai mult. Apoi erau schimbati. La fel ca si contul în banca: daca aveti o sursa buna de completare a acestuia, puteti cheltui fara probleme. La un moment dat pot sa fie si bani putini – continuati sa-i cheltuiti, stiind ca mîine vor fi iarasi suficienti.

Tot asa sta treaba si cu diviziile, corpurile de armata si armatele sovietice: la un moment dat pot fi putini oameni, dar comandamentul îi foloseste intens, având încredere ca mîine, ba chiar azi, le vine schimbul. Efectivul Armatei Rosii în cursul razboiului a fost relativ mic – dar în decurs de 4 ani au fost mobilizati 29,4 milioane de oameni, în plus fata de cei existenti la 22 iunie 1941 (General de armata M. Moiseev, Pravda, 19 iulie 1991).

Pe timp de pace Armata Rosie era chiar foarte mica: 500-600 de mii de oameni. Stalin a cheltuit fonduri pentru industria de razboi, dar a mentinut scazut efectivul armatei – mai mic de limita de 1 % – ca sa nu împovareze economia, sa nu-i frîneze cresterea.

Apoi Armata Rosie a început sa creasca:

1923 – 550.000

1927 – 586.000

1933 – 885.000

1937 – 1.100.000

1938 – 1.513.400

La începutul anului 1939 efectivul Armatei Rosii atingea 1% din efectivul populatiei. Acesta era Rubiconul. Stalin l-a trecut: pe 19 august 1939 efectivul Armatei Rosii a ajuns la doua milioane.

si Stalin nu s-a oprit aici. Dimpotriva, la 19 august da un ordin secret de formare a zeci de noi divizii de infanterie si a sute de regimente de artilerie. Procesul de mobilizare era mascat.

Viteza de mobilizare a crescut. La 1 ianuarie 1941 efectivul Armatei Rosii era de 4.207.000 de oameni. În februarie viteza de desfasurare a sporit. La 21 iunie 1941 efectivul Armatei Rosii era de 5.500.000 de oameni. Numai Armata Rosie. Pe lânga ea existau trupele NKVD : de paza, de escorta, de frontiera, operative, în componenta NKVD-ului existau unitati si mari unitati de diversiune. NKVD-ul avea flota si aviatie proprie.

Pe timp de pace, fara sa se astepte la atacul Germaniei, Armata Rosie, înainte de declararea oficiala a mobilizarii, a depasit ca efectiv armata Rusiei imperiale pe timp de razboi, dupa savîrsirea mobilizarii.

Daca tigrul va alerga dupa cerb, nu-l va ajunge niciodata : cerbul este mai sprinten si mai rapid. Daca tigrul se va furisa tiptil, tot nu va obtine nimic: cerbul asculta cu atentie în linistea padurii, e suficient sa trosneasca un vreasc sub laba tigrului… De aceea tigrul combina ambele metode, atacul sau desfasurîndu-se clar în doua etape: la început se furiseaza mult timp, neauzit, centimetru cu centimetru, apoi urmeaza un salt scurt si furios.

Exact asa a fost planul mobilizarii Armatei Rosii si a întregii Uniuni Sovietici; pentru declansarea celui de-al doilea razboi mondial. La început, cu grija si fereala, s-a marit armata pîna la cinci milioane. Apoi urma sa sara la gîtul adversarului. Sânt suficiente cinci milioane pentru un atac surprinzator si nimicitor – celelalte vor veni dupa aceea. Iata de ce în perioada mobilizarii secrete a Uniunii Sovietice în regim de razboi au fost adaptate sistemele guvernamentale, statale si militare de informatii, aparatul de stat, masina ideologica, NKVD-ul si lagarele de concentrare, komsomolul, industria si transporturile. Au fost .pregatite cadrele corpului de comanda si ale specialistilor din armata (peste zece milioane de oameni), dar cresterea efectivelor armatei a fost frînata artificial.

Cînd efectivul armatei a atins si a depasit 5 milioane, a devenit imposibila ascunderea miscarilor ulterioare. Mai departe, instinctul de fiara al lui Stalin impunea saltul final.

Puterea sovietica a instalat pe gratis, în fiecare apartament sovietic, un megafon mare, negru, iar pe fiecare strada se afla un clopotel argintiu. Cîndva toate aceste megafoane trebuiau sa proclame în gura mare mobilizarea -Ziua "M".

Fiecare rezervist sovietic avea printre documentele sale Foaia de mobilizare de culoare rosie, pe care era notata cu negru litera M si ordinul: ora si locul unde sa te prezinti în ziua în care se va anunta mobilizarea. În afara de Ziua "M", milioanelor de rezervisti le erau indicate în foaie si zilele M+1, M+2 s.a.m.d. Acesta era un ordin de prezentare la un centru militar a doua, a treia zi etc. dupa anuntarea mobilizarii.

Trebuie spus ca mecanismul mobilizarii a fost respectat si a functionat perfect si neîntrerupt, ca si cutitul ghilotinei ce cade pe gîtul nefericitului condamnat. Fiecare rezervist stia ca neprezentarea la timpul si locul indicat era egala cu sustragerea de la recrutare si se pedepsea conform rigorilor de razboi, mergînd pîna la executarea pe loc. Unii experti cauta si astazi cauzele Marii epurari din 1937-1938. Dar ele sânt evidente: pregatirea de mobilizare si razboi.

Dupa 1937 toti stiau ca Stalin nu glumeste.

Hitler a taiat mobilizarea stalinista – dar chiar în situatia critica, atunci cînd nu erau prevazute planuri prealabile, chiar în absenta lui Stalin de la cîrma statului, chiar în conditiile neîntelegerii evenimentelor la toate nivelurile societatii de la Biroul Politic pîna la ultimul birou de concentrare, masina mobilizarii a functionat, în primele sapte zile de razboi, în Uniunea Sovietica s-au format 96 de noi divizii în completare la cele existente (Enciclopedia militara sovietica, voi. 5, p. 343). în primele sapte zile de razboi au fost chemati în armata 5.300.000 de soldati si ofiteri în completarea milioanelor care erau deja la granita pe 22 iunie.

Maresalul de aviatie S.A. Krasovski descrie ziua de 22 iunie în Regiunea militara nord-caucaziana: imediat ce s-a anuntat începerea razboiului, regiunea a trecut neîntîrziat la formarea armatei 56 (Viata în aviatie, p. 117). Acelasi lucru s-a petrecut si în alte regiuni, unde s-a format cîte o armata, ba chiar si cîteva armate simultan. La 22 iunie Stalin avea treizeci si una de armate, însa totul era pregatit pentru desfasurarea imediata a înca douazeci si opt de armate – iar desfasurarea a început fara întîrziere, chiar fara ordin.

Sistemul de mobilizare n-a cuprins numai milioanele de rezervisti care trebuiau sa devina soldati si ofiteri, dar si milioane de oameni ale caror profesii erau socotite esentiale în timp de razboi, în rezerva existau 100 de mii de medici (Spatele frontului Fortelor armate sovietice în Marele Razboi al Patriei, 1941-1945, p. 69) si fiecare dintre ei avea Foaie de mobilizare, în afara de acestia, mobilizarea cuprindea si sute de mii de alte cadre medicale. La 9 iunie 1941 Armata Rosie avea 149 de spitale cu 35.540 de paturi. În Ziua "M+30" se planificase extinderea spitalelor de evacuare, care numai ele urmau sa aiba o capacitate de 450 de mii de paturi. si sa spunem ca au fost extinse.

Foi de mobilizare aveau toti lucratorii din ministerul transmisiunilor, din ministerul cailor de comunicatie, lucratorii din mass-media, delatorii NKVD-ului si multe alte categorii de cetateni, în Ziua "M" si înca în trei zile dupa aceea se prevedea transferarea din economia nationala în Armata Rosie a unui sfert de milion de masini grele si a peste 40 de mii de tractoare.

Planificarea actiunilor de lupta se face întotdeauna fara precizarea unei date concrete. Ziua începerii operatiunii se noteaza cu litera Z, iar ofiterii de stat-major planifica masurile care trebuie luate în aceasta zi. Apoi elaboreaza planul pentru urmatoarea zi, care este numita Z+7, apoi urmeaza Z+2… în afara de acestea se elaboreaza planurile care preced începutul operatiunii: Z-1 si celelalte zile precedente.

O asemenea abordare a problemei permite, pe de o parte, sa se ascunda data începerii operatiunii chiar si fata de acei ofiteri si generali care o elaboreaza. Pe de alta parte, daca din diferite motive termenul de începere a operatiunii se amîna, nu trebuie schimbat nimic în documentele pregatite dinainte. Planul se adapteaza usor la orice data.

Exact la fel s-au elaborat si planurile sovietice de mobilizare. Fara sa stie data, planificatorii au alcatuit planuri detaliate ale masurilor necesare de luat în Ziua "M", adica în ziua cînd guvernul va decreta mobilizarea, precum si în zilele, saptamînile si lunile precedente si ulterioare.

Întîlnim multe mentionari despre Ziua "M", chiar si în sursele sovietice nesecrete. Pregatirea a avut o amploare titanica si a fost imposibil ca totul sa intre în penumbra istoriei. Dar istoricii comunisti au inventat un truc. Vorbesc absolut deschis despre pregatire, dar în asa fel de parca Ziua "M" este pur si simplu ziua începerii mobilizarii: daca ne vor ataca, decretam mobilizarea, marim efectivul armatei si ripostam agresorului.

Însa eu scriu aceasta carte cu scopul de a demonstra ca mobilizarea secreta a început la 19 august 1939.

De aceea Ziua "M" nu înseamna începerea mobilizarii, ci doar momentul cînd mobilizarea secreta a fost anuntata public si a devenit evidenta.

Ziua "M" nu este începutul mobilizarii, ci numai începerea etapei sale finale.

Comunistii afirma ca în Ziua "M" se planifica începerea mobilizarii, dar eu demonstrez ca în Armata Rosie existau deja peste cinci milioane de soldati. Or aceasta nu mai era o armata de timp de pace. Desfasurînd o asemenea armata, Stalin era obligat ca în saptamînile urmatoare sa o introduca în razboi indiferent de atitudinea lui Hitler.

În cursul mobilizarii secrete s-a pus baza în principal pe trupele si armele cele mai complexe din punct de vedere tehnic : tancuri, desant aerian, artilerie, aviatie, în doi ani de mobilizare secreta, Armata Rosie s-a dublat ca marime, iar efectivul trupelor de tancuri a crescut de opt ori. în perioada mobilizarii secrete s-au creat structurile viitoarelor divizii, corpuri de armata si armate. Acestea aveau corp de comanda, dar nu aveau deocamdata soldati, în Ziua "M" nu mai ramînea decît sa completeze carnea de tun.

În luna iulie 1941 toate masurile secrete de pregatire au fost încheiate. Urma ca peste întreaga tara sa rasune chemarea la arme. Ramînea sa se faca pe fata ceea ce cu nici un chip nu se putea face în secret.

A doua mare idee a cartii mele este ca în Ziua "M", în momentul trecerii de la mobilizarea secreta la cea deschisa, diviziile active ale Armatei Rosii nu intentionau sa se constituie într-o bariera la granita si sa astepte. Actiunea mobilizarii (mai precis, partea ei finala) nu viza stationarea la granita, ci un atac nimicitor dat prin surprindere. Iata cîteva consideratii pe aceasta tema ale unor cunoscuti teoreticieni militari sovietici.

A.I. Egorov (mai tîrziu Maresal al Uniunii Sovietice): "Nu era o perioada de acoperire pasiva a mobilizatilor, de concentrare strategica si desfasurare, ci o perioada a actiunilor ce vizau scopuri cu bataie lunga… Sub acoperirea acestor actiuni se va face mobilizarea si desfasurarea fortelor principale" (Raportul Sovietului militar revolutionar din 20 aprilie 1932).

E.A. silovski (mai tîrziu general-locotenent): "Dupa primul esalon care invadeaza teritoriul inamicului se desfasoara armata terestra – dar nu pe granita de stat ci pe hotarele cucerite" (Voina i revoliutia, septembrie-octom-brie 1933, p. 7).

S.N. Krasilnikov (mai tîrziu general-locotenent, profesor la Academia Marelui Stat-Major): "A pune pe picioare mobilizarea generala, mase uriase de oameni, e o chestiune riscanta. Dai dovada de mai multa precautie daca aduci oameni în componenta unor unitati prin intermediul unor mici mobilizari… Mobilizarea trebuie sa se faca pe unitati, fara declararea ei oficiala" (Voina i revoliutia, martie-aprilie 1934, p. 35).

VA. Melikov (mai tîrziu general-maior): "Armata de acoperire se transforma, din momentul hotarîrii de trecere la actiuni viguroase, în armata de invazie" (Desfasurarea strategica, 1939).

Komb'rig G.S. Isserson: "Cînd aceasta masa va intra în lupta, în adîncul tarii vor aparea siluetele trupelor mobilizate ale celui de-al doilea esalon strategic, apoi ale celui de-al treilea etc. în final, ca rezultat al «mobilizarii permanente», va fi distrus acela care nu-si sustine ritmul mobilizarilor si ramîne fara rezerve într-o economie sleita de puteri" (Evolutia artei operationale, 1937, p. 79).

Diferenta fata de primul razboi mondial consta în aceea ca în 1941, la granita vestica a statului nu se afla o armata pentru timp de pace, ca în 1914, ci 16 armate de invazie, care în doi ani de mobilizare secreta au ajuns sa fie armate obisnuite pentru timp de pace. în completare la acestea a fost împins în fata, din adîncul tarii, al doilea esalon strategic si s-au format deja trei armate NKVD ale celui de-al treilea esalon.

Ni se spune ca nu toate diviziile, corpurile si armatele staliniste au fost completate si de aceea Stalin nu putea sa atace. Cei care sustin acest lucru nu cunosc teoria si practica "mobilizariipermanente" : primul esalon strategic ataca, al doilea coboara din garniturile de tren, al treilea e aproape gata format, al patrulea… Sânt ca dintii rechinului – cresc permanent siruri întregi, sirul care cade fiind înlocuit de alt sir, apoi de altul… în adîncul cavitatii bucale ies rînduri de dintisori mici de tot, care pornesc înainte. Se poate spune, fireste, ca rechinul nu poate ataca pîna ce nu i-au crescut toti dintii… Stalin, într-adevar, n-avea completate toate diviziile, corpurile si armatele, însa tocmai în asta consta planul sau diavolesc. Nu are nevoie sa fie toate completate – nu este nevoie ca tigrul sa se furiseze prea mult timp.

Din 10 corpuri de desant aerian 5 erau complete, iar restul de abia începusera recrutarea. Stalin avea 29 de corpuri de armata mecanizate. Fiecare dintre acestea trebuia sa aiba cîte o mie de tancuri. Dar cîte o mie de tancuri nu aveau decît trei corpuri – alte patru corpuri aveau cîte 800-900 de tancuri, noua corpuri aveau de la 500 la 800 de tancuri fiecare. Alte 13 corpuri izolate aveau de la 10 la 400 de tancuri fiecare. si istoricii trag concluzia: daca nu toate sânt completate, înseamna ca Stalin nu-l putea ataca pe Hitler în 1941.

Dar sa analizam situatia din alt punct de vedere. Da, Stalin avea numai 5 corpuri de desant aerian complete -dar Hitler nu avea nici unul. Nici în restul lumii nu exista vreun corp de armata. Cinci corpuri de desant aerian sânt arhisuficiente pentru desfasurarea oricarei operatii, pentru a ataca mortal Germania, începînd razboiul printr-o lovitura surprinzatoare si anuntînd Ziua "M", Stalin putea ca în urmatoarele zile si saptamîni sa completeze înca cinci corpuri de desant aerian si sa le puna la treaba – iar restul lumii nici nu putea visa asa ceva. Dar daca cineva doreste sa demonstreze ca Stalin, având 5 corpuri de desant aerian, nu putea sa atace, atunci aceste consideratii trebuie extinse si asupra lui Hitler: neavînd nici un corp, nu putea nicidecum sa atace.

Stalin nu avea toate corpurile mecanizate completate. Sa acceptam ca trei corpuri de cîte o mie de tancuri fiecare e îngrozitor de putin. Dar Hitler nu avea nici un corp de armata de acest fel. Nici în restul lumii nu exista vreunul. Nici Hitler, nici altii nu aveau corpuri de cîte 800-900 de tancuri. Nici macar corpuri de 600 de tancuri nu mai existau în lume în 1941. Doar Stalin avea. Stalin se gîndea la viitor pregatind corpuri de desant si mecanizate pentru viitoarele operatiuni. Acele corpuri de desant si mecanizate care la 22 iunie erau incomplete, puteau fi completate rapid: parasutistii, tanchistii erau pregatiti, parasutele erau gata, industria militara lucra în regim de razboi.

Tot ce avea Hitler erau 4 grupari de tancuri care puteau fi folosite la prima lovitura – dar Hitler nu mai avea nimic în rezerva. Stalin însa pregatea rezervele.

Pe de alta parte, daca Stalin ar fi completat toate cele 10 corpuri de desant aerian, toate cele 29 de corpuri mecanizate de cîte o mie de tancuri fiecare, toate cele 300 de divizii de infanterie pîna la ultimul soldat, atunci l-ar fi speriat pe Hitler, care ar fi fost silit sa atace preventiv. si apropo: chiar si pregatirile lui Stalin pentru primele lovituri erau suficiente ca sa-l sperie pe Hitler.

Istoricilor militari le scapa un întreg filon istoric – cel mai important. Tot ce afirm a constituit secret de stat al Uniunii Sovietice, în anii '20 si '30, conducerea militara si politica sovietica a elaborat – la început teoretic, apoi a pus în practica – un plan nemaiîntîlnit în istorie de trecere în secret a tarii la regim de razboi, plan din care rezultau logic si indisolubil planurile unor atacuri nimicitoare date prin surprindere. Aceste planuri au luat nastere dupa aspre confruntari de opinii ale unor puternice grupari care încercau sa-si impuna propriul punct de vedere în problema subjugarii lumii. Incandescenta pasiunilor era atît de mare, încît scînteile polemicii sareau dincolo de zidurile mute ale Marelui Stat-Major în presa, evidentiind amploarea pregatirii.

Chiar si cele publicate pe fata dau o imagine a intentiilor lui Stalin si ale generalilor sai. S-au pastrat munti de materiale despre ceea ceJrebuia sa cuprinda perioada de premo-bilizare, cum trebuia sa se desfasoare mobilizarea secreta, cum sa se atace prin surprindere, cum sa se faca mobilizarea sub acoperire a fortelor principale si cum sa fie trimise la lupta. A fost editata revista Mobilizationnîi sbornik. Celor interesati, le recomand insistent articolele lui I. S. Ventov, cartile lui A.V. Kirpicinikov, E.A. silovski, V.A. Melikov, G.S. Isserson, V.K. Triandafillov si, în sfirsit, cartea lui Boris Mihailovici saposnikov, Creierul armatei.

Analiza evolutiei structurilor statale, a industriei militare si Armatei Rosii dovedeste ca toate aceste discutii si polemici n-au fost vorbe goale. Ele s-au constituit într-o teorie stricta, apoi au fost puse în practica aproape pîna la final. Istoricii n-au explicat niciodata de ce Hitler l-a atacat pe Stalin. Se spune ca avea nevoie de spatiu vital. Spun asa cei care n-au citit Mein Kampf, unde este vorba de perspectiva îndelungata, în 1941 Hitler avea suficiente teritorii, de la Brest din Rasarit pîna la Brest (este vorba de portul din nord-vestul Frantei) din Apus, de la Norvegia nordica pîna în Africa de Nord. Ca sa asimilezi toate aceste teritorii îti trebuie cîteva generatii, în 1941 Hitler avea împotriva sa Imperiul britanic, toata Europa subjugata, potential Statele Unite. Pentru a mentine cele cucerite Hitler era fortat sa se pregateasca de cucerirea Gibraltarului si subjugarea Marii Britanii fara a avea superioritate pe mare. într-o asemenea situatie, Hitler n-avea altceva mai bun de facut decît sa-si extinda spatiul vital? Multi germani de seama atrageau atentia asupra razboiului pe doua fronturi, însusi Hitler considera drept cauza a înfrîngerii în primul razboi mondial faptul ca a trebuit sa lupte pe doua fronturi. Hitler însusi convingea deputatii din Reichstag ca razboiul pe doua fronturi este inadmisibil. Iar el a atacat. De ce?

Contele von Bismarck atragea atentia nu numai asupra razboiului pe doua fronturi, dar si asupra razboiului pe un singur front, daca pe acest front se afla Rusia. Iar Hitler a atacat. si, din cine stie ce cauza, nici un istoric nu s-a interesat de motivele unei asemenea decizii. Hitler însusi a spus contelui von der Schulenburg: "Conte, nu am alta iesire".

Stalin nu i-a lasat lui Hitler o alta iesire. Mobilizarea secreta era atît de uriasa, încît era greu sa nu fie remarcata. Hitler a înteles si el ce trebuia sa se întîmple în momentul cînd va fi anuntata mobilizarea…

Iar acum sa ne imaginam ca ne aflam la vila lui Stalin, într-o seara de vara, prin 1934. Am decis, teoretic, ca trebuie sa facem mobilizarea secreta pe o durata de doi ani. înainte de aceasta trebuie sa existe o perioada de pre-mobilizare de sase-opt luni, iar si mai înainte trebuie înfaptuita Marea epurare, într-un cuvânt, totul trebuie început din timp, cu cîtiva ani înainte de evenimentele principale. Cînd sa începi mobilizarea secreta? în 1935? Sau poate în 1945? Daca începem mai devreme, pustiim, ruinam tara, ne dezvaluim cartile si intentiile. Daca începem mai tîrziu, întîrziem. Ce-i de facut?

Ramîne un singur lucru: STABILIREA TERMENULUI DE ÎNCEPERE A CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Asa încît, în functie de termenul stabilit, sa se desfasoare Marea epurare, perioada de premobilizare, mobilizarea secreta, iar în Ziua "M" stabilita dinainte sa se atace prin surprindere si sa se anunte mobilizarea generala.

Marii istorici ai lumii parca nu observa ce s-a petrecut în Uniunea Sovietica în 1937-1941 – de aceea, citind volumele lor ample, nu putem întelege nicidecum cine a început al doilea razboi mondial. Rezulta ca razboiul s-a ivit de la sine si nimeni nu e vinovat de declansarea lui.

Domnilor istorici, va recomand sa comparati teoria sovietica a mobilizarii cu practica, sa comparati ceea ce se spunea în anii '20 în Uniunea Sovietica cu ceea ce s-a facut în anii '30. si atunci veti înceta sa mai spuneti ca al doilea razboi mondial a venit de la sine, ca nimeni nu este vinovat de declansarea lui – atunci veti vedea adevaratul vinovat.

Capitolul 18 SCLAVII AERULUI

Trebuie sa marturisesc ca ti iubesc pe piloti. Daca aflu ca un pilot este jignit, ma doare drept în inima.

I. Stalin, Pravda, 25 ianuarie 1938

Zîmbetele din filme, carti, din ziare ne-au deprins cu ideea ca în anii '30 tineretul mergea în masa la scolile de aviatie, ca la comisiile de admitere doritorii veneau cu nemiluita. Asa si era. La început. Apoi cererile au scazut. Apoi au disparut, si s-a ajuns la urmatoarea situatie: pe de o parte era nevoie de cît mai multa lume pentru scolile de aviatie, pe de alta parte nu existau doritori. Ce poti face?

Mai era o problema: efectivul scolilor de aviatie creste – în 1940 au absolvit toti atîtia aviatori cîti au fost în toti anii precedenti luati la un loc, iar în 1941 se preconiza sa fie mai multi decît în toti anii precedenti, inclusiv anul record 1940. Pilotul este ofiter. Sa ne gîndim ce spatii de locuit trebuie construite pentru pilotii absolventi din 1940! Dar pentru absolventii din 1941 ? Pilotul este un ofiter, dar unul care primeste de doua ori mai multi bani decît confratele sau infanterist de aceeasi vîrsta si cu acelasi grad. De cîti bani este nevoie pentru întretinerea pilotilor absolventi în 1940-1941? Apoi uniforma ofitereasca. Prin traditie, ofiterul-pilot trebuie îmbracat mai bine decît confratele sau infanterist. De exemplu, ofiterul de infanterie de pe atunci avea guler cu nasturi, aviatorul însa avea cravata. Cîte cravate trebuiau comandate? Cine va reusi solutionarea tuturor problemelor ?

Tovarasul Stalin a gasit rezolvarea la toate problemele. Iar daca nu avea rezolvarea, avea consilieri care i-o sugerau. La 7 decembrie 1940, seful directiei generale a VVS, general-locotenent de aviatie Pavel Rîciagov, a sugerat o solutie : toti cei care au terminat institute si scoli de aviatie sa nu fie avansati ofiteri. Prin urmare, nu mai trebuie construite locuinte pentru noii piloti, nu mai trebuie platite imense sume de bani, nu mai trebuie uniforme elegante.

Exista exceptii în cîteva tari: aviatorul militar este sergent, însa acest lucru se petrece acolo unde situatia materiala si statutul social al sergentului sânt apropiate de ale unui ofiter, nu de ale unui soldat. La noi, sergentul în termen este un recrut lipsit de drepturi. Doarme în cazarma laolalta cu soldatii, manînca aceeasi casa, poarta aceleasi cizme din înlocuitori de piele. Sergentul este învoit ca si soldatul: cîteva ore, o data sau de doua ori pe luna – însa se poate sa nu fie învoit deloc. N-are nici un sens sa povestesc ce înseamna o cazarma militara. Cazarma sovietica trebuie s-o cunosti.

Experienta mea de viata în cazarme-model a fost de zece ani, din iulie 1958 pîna în iulie 1968. Cazarma-model este o cladire-dormitor pentru doua-trei sute de oameni; înseamna paturi cu cearsafuri întinse "la linie" si parchetul dat cu ceara sa straluceasca; înseamna echiparea pentru alarma în treizeci de secunde; înseamna plutonierul care zbiara neîntrerupt timp de zece ani (plutonierii s-au schimbat, dar zbieretul nu s-a întrerupt nici o clipa). Cazarma sovietica e o minunatie – nici o carte întreaga nu ti-ar ajunge ca s-o descrii. Se traieste usor în cazarma, caci pe fiecare soldat îl asteapta "liberarea". "Liberarea este iminenta, ca si nimicirea capitalismului! " – scriau soldatii pe pereti. si mai usor traieste în cazarma un elev de scoala militara, caci îl asteapta avansarea la rangul de ofiter.

seful directiei generale a VVS, general-locotenent de aviatie Pavel Rîciagov, a trecut el însusi printr-o cazarma sovietica, în 1931 absolvind scoala de aviatie. În 1940, general-locotenent de aviatie Rîciagov avea 29 de ani. De buna seama ca în urechile sale mai rasuna înca zbieretul superiorului. Dar iata ca propune lui Stalin ca absolventii scolilor de aviatie si tehnice sa nu fie avansati ofiteri, ci, dupa absolvire, sa fie facuti sergenti si sa ramîna în regim de cazarma.

Cine n-a trait într-o cazarma-model nu poate aprecia dimensiunea acestei ticalosii. Elevul sovietic reuseste sa ajunga pîna la absolvire numai pentru ca la capatul tunelului este lumina. Elevul sovietic merge spre absolvire ca magarusul dupa morcovul care atîrna de o sfoara în fata botului sau – ce-i drept, cînd ajunge la capatul drumului i se da morcovul sa-l manînce. însa în cazul nostru termini o scoala de ofiteri, dar la sfîrsitul drumului nu primesti morcovul.

Cei care au intrat la cursuri în 1940 nu erau atît de suparati: au învatat dupa programul scurt si nu li s-a fagaduit nimic de la bun început, însa în 1940 multe mii de cursanti au terminat scoala cu program de trei ani. si chiar înainte de absolvirea la care visa fiecare elev, primesc o surpriza din partea lui Stalin (via Rîciagov): nu se vor mai face avansari la rang de ofiter. Merge entuziastul la scoala de ofiteri, îsi sacrifica pe altarul Patriei tineretea în schimbul cubusoarelor de locotenent[20], dar vine Tatucul cel mustacios si-i spune: n-o sa mai fie cubusoare!

Întîlnim deseori aceasta situatie în memoriile pilotilor sovietici : "A venit schimbul tînar. Erau piloti care terminasera institutele de aviatie militara normale, de trei ani, dar care la absolvire primisera gradul de «sergent»" (General-locotenent de aviatie L.V. Joludev, Escadrila de otel, P- 41).

Iar generalul-maior de aviatie V. A. Kuznetov era printre cei care au iesit de la scoala de ofiteri cu gradul de sergent. La începutul razboiului a ajuns într-un regiment format în spatele frontului si s-a întîlnit cu piloti care mai înainte terminasera scoala ca locotenenti, si cu altii care au absolvit putin mai tîrziu, ca sergenti. "Nu e prea comod într-o cazarma uriasa. Pe doua rînduri stau paturile soldatesti suprapuse… în cazarma e mare înghesuiala… Sergentii se uita cu iritare si invidie fatisa la cubusoarele visinii si la eleganta uniforma atît de bine croita…".

Urmeaza organizarea regimentului. Apar comandantul Nikolaev si comisarul svedov.

"Colonelul a facut cîtiva pasi, s-a oprit, s-a uitat oarecum uimit la trupa, apoi la svedov si, aratînd cu mîna înspre noi, a întrebat:

– Ce-i cu astia?

svedov a raspuns ceva. Nikolaev a tacut si, întorcîndu-se, a pornit spre statul-major. Comisarul a luat-o dupa el. «Pui nevinovati!» – a ajuns pîna la noi…

Comisarul se întoarce:

– Comandantul regimentului este nemultumit de tinuta si regimul vostru de soldati. Urîta chestie…" (Aripi de argint, pp. 3-6).

Da, aviatorii acestia nu sânt albatrosi. Mai degraba cocosei crescuti în incubator.

Daca este sa spunem lucrurilor pe nume, Stalin si Rîciagov au aplicat zecilor de mii de tineri piloti tactica trisorilor de joasa speta: au explicat începatorilor regulile jocului, au jucat mult, iar apoi, la sfîrsitul jocului, au declarat ca regulile s-au schimbat…

Dar sa lasam problemele de morala. Problema este juridica: pe ce baza se tin sergentii-piloti în Armata Rosie ? Absolventii anilor 1940-1941 au venit voluntar în institutele si scolile de aviatie în anii 1937-1938, cînd nu exista obligativitatea serviciului militar. Pîna în septembrie 1939, în armata, aviatie si flota au fost înrolati numai unii tineri. Termenul serviciului militar în aviatie era de doi ani. în anii '37-'38, tinerii alegeau de buna voie trei ani de scoala "la sînge" în loc de doi ani de instructie neobligatorie.

La 1 septembrie 1939 s-a introdus obligativitatea serviciului militar, iar durata serviciului s-a marit: în aviatie a crescut de la doi la trei ani. Anii de studiu se considera ani de serviciu militar. Atunci avansati pe tineri la rangul de ofiteri si tineti-i pîna la pensie în aviatie sau lasati-i la vatra; vreme de trei ani si-au facut datoria. Dupa lege, nu poti sa-i tii mai mult. Nu exista nici un motiv sa-i retii în aviatia militara sau în regim de cazarma, altfel spus, ca niste robi în cusca.

Dar Rîciagov a nascocit un motiv – si Stalin l-a aprobat. O noua lege: durata serviciului militar obligatoriu se mareste pîna la patru ani. Sovietul Suprem a votat la unison si totul era în regula: termenul serviciului în aviatie este de patru ani, iar voi n-ati facut decît trei. Înca un an, dragi tovarasi.

Înca un an. si pe urma?

Despre razboi s-au scris mii de monografii si disertatii, dar nu gasim nicaieri raspuns la întrebarea: ce gîndea sa faca Stalin cu miile de piloti, dupa ce va trece anul? întrebarea nu a primit nici un raspuns – dar nici macar nu a fost pusa. Problema este însa interesanta. Printr-o legiferare vicleana, zeci de mii de piloti ramîneau în regim de cazarma pîna în toamna lui 1941. în 1941 Hitler a atacat si problema n-a mai fost de actualitate. Dar Stalin nu se astepta la atacul lui Hitler si nu credea în acest atac. Ce planuia sa faca Stalin cu cohortele de piloti pîna în toamna lui 1941?

Stalin nu avea cum sa-i avanseze ofiteri. si asa avea aproape 600 de mii de ofiteri, fara a mai lua în consideratie pe cei din NKVD. în afara de acestia, în 1941 institutele militare pregatesc 233 de mii de noi ofiteri, în principal pentru trupele de infanterie, artilerie si de tancuri. Daca se dadeau si pilotilor grade de ofiteri, plus cei din NKVD, Stalin ajungea la un milion de ofiteri. Avea tot atîtia ofiteri cîti soldati avea tarul Nicoale – ceea ce însemna ruinare curata. Asa ca avansarea absolventilor la rangul de ofiter era imposibila din considerente economice.

De altfel Stalin nici nu planuia nimic în acest sens. N-am gasit indicii ca s-a planificat sau a început constructia de locuinte pentru o asemenea masa de piloti, ca s-ar fi comandat uniforme pentru un asemenea numar de piloti, n-am gasit în buget miliardele pentru plata absolventilor în cazul în care sânt facuti ofiteri.

Asadar, ce-i de facut cu ei în toamna lui 1941 ? Vor fi lasati la vatra? E prea costisitor. Sa-i pregatesti vreme de trei ani, sa investesti miliarde în pregatirea lor, sa consumi milioane de tone de benzina de calitate, sa scoti din uz o multime de avioane cu instructorii si cursantii, iar acum sa-i lasi la vatra? Peste cîteva luni pilotii îsi pierd deprinderile si se alege praful de tot efortul.

Sau sa se mai dea o lege si sa fie tinuti în cazarmi si al cincilea an, si al saselea, si al saptelea, ca sclavii îa galere, încatusati cu lanturi de vîsle, respectiv de avioane? Buna varianta, dar nu tine. Aviatorul trebuie sa zboare mereu. Sa ne închipuim de cîte avioane de antrenament este nevoie pentru sumedenia de piloti, de cîti instructori, de cîta benzina în fiecare an!

Lui Stalin nu i-a mai ramas decît o singura iesire : sa înceapa razboiul PÎNĂ ÎN TOAMNA LUI 1941.

Planul lui Stalin era simplu : sa intre în razboi ca sergenti – unii vor supravietui, astia vor deveni ofiteri, vor deveni generali si maresali de aviatie. Iar majoritatea vor cadea pe cîmpul de lupta ca sergenti. Pentru un sergent ucis nu trebuie sa platesti familiei. Economie.

Pregatirea pilotilor într-un asemenea numar înseamna mobilizare. Totala. Începînd mobilizarea ajungem la crah economic sau la razboi. Stalin a înteles foarte bine acest lucru. Iar crahul economic n-a intrat în planurile lui.

Acum sa privim aceasta situatie cu ochii unui tînar care a absolvit în toamna lui 1940 ca sergent. Dupa terminarea scolii n-a fost lasat în concediu, nu i s-au dat bani, i s-a dat uniforma soldateasca, locuia în cazarma, dormea într-un pat metalic de soldat, hapaia obisnuita casa, era încaltat cu cizme din înlocuitori de piele (cele din piele au fost încarcate în vagoane, trimise la granita de vest si descarcate direct pe sol). Sergentul nostru nu se întrista – putea sa zboare si cu cizme din înlocuitori.

Altceva îl nelinistea: si-a ales o profesie pentru toata viata, a hotarît sa devina ofiter-aviator, si-a pierdut trei ani într-o scoala, i s-a prelungit termenul cu înca un an pe care îl termina în toamna lui 1941, dar ce va fi dupa aceea? Colegii sai de scoala intrasera în pîine, erau pe picioarele lor: unul era anchetator la NKVD si pilea cu sîrg dintii dusmanilor poporului, altul era inginer la uzina de tancuri – el a ramas prostul prostilor. A învatat trei ani, un an a servit patria ca sergent, dar n-a ramas cu nimic. Pentru ce a luat lectii de zbor ? Pentru ce si-a riscat viata ? Pentru ce a tocit formule matematice? A dorit sa-si dea viata pentru aviatie, dar bine ar fi fost daca atunci, în 1937, l-ar fi respins. Nu s-ar fi chinuit patru ani – iar acum, în toamna 'ui '41, îl scot din aviatie si din armata. Cine are nevoie de profesia de pilot pe bombardier ? Sa mearga în aviatia civila? N-are ce face acolo.

Sa ne gîndim: un sergent-absolvent îsi va mai sfatui fratele mai mic sa îmbratiseze profesia de aviator? Se întelege ca nu: nu ai de ce sa mergi la scoala de aviatie – nu cîstigi nimic, zbori, zbori, iar în final nu stii ce se întîmpla. Cine-i prostul care, dupa toate acestea, ar mai merge la scoala de aviatie ? Cine vrea sa învete la scoala de ofiteri si sa ramîna soldat ? Cine vrea sa învete si sa aiba un viitor nesigur? Însa Stalin si Rîciagov merg mai departe. Acum nu numai pilotul este sergent, ci si prim-pilotul, si comandantul de patrula, si loctiitorul comandantului de escadrila este sergent. S-au desfasurat atîtea escadrile si regimente de aviatie încît tara a fost capabila sa acorde privilegii ofiteresti numai de la comandantii de escadrile în sus. Iar din primavara lui 1941 toti pilotii si comandantii de patrula, chiar si loctiitorii comandantilor de escadrila se afla în regim de cazarma. Sub zbieretul plutonierului.

Asadar, dupa toate acestea, cine va mai merge voluntar la scoala de aviatie?

Cine mai e atît de romantic?

Tovarasii Stalin si Rîciagov au prevazut si acest lucru. De aceea ordinul din 7 decembrie 1940 n-a specificat numai ca pilotii sa absolve cu gradul de sergenti, ci si anularea principiului voluntariatului în completarea scolilor de aviatie.

Asa ceva nu s-a mai întîmplat nicaieri în istoria aviatiei mondiale.

si sper sa nu se mai repete.

La 7 decembrie 1940, în Uniunea Sovietica s-a introdus principiul completarii coercitive a scolilor de aviatie.

ACEST LUCRU ÎNSEAMNĂ RĂZBOI.

Nici o tara din lume n-a îndraznit sa faca un asemenea pas, nici macar pe timp de razboi. Pretutindeni oamenii zboara cu avionul de buna voie.

Introducerea principiului completarii coercitive a scolilor de aviatie nu înseamna razboi pur si simplu, ci un razboi total si agresiv. Daca într-un razboi defensiv con-strîngem pe pilot sa zboare, lucrurile nu se vor termina cu bine. El e ca pasarea cerului – zboara la inamic si nimeni nu-l poate opri.

Poti folosi piloti fara voia lor numai într-un razboi biruitor, ofensiv, cînd se ataca prin surprindere avioanele si aerodromurile inamicului si cînd tancurile patrund în vîrf de lance pe pamîntul dusmanului, în aceasta situatie pilotul-sclav nu are nici un rost sa fuga: peste cîteva zile tot cade în labele NKVD-ului.

Este timpul sa ne întrebam: poate fi oare pilotul silit sa învete sa zboare daca el nu vrea acest lucru ? Poate acest sclav sa învete pilotajul de înalta clasa în trei-patru luni, cît hotarîsera Stalin si Rîciagov în decembrie 1940 ca o sa dureze pregatirea?

Nu poate.

Însa nu are nevoie de pilotaj de înalta clasa. Nu se pregateste pentru razboi defensiv. Nu se pregateste pentru a riposta agresorului si pentru lupte aeriene. Se pregateste pe avionul "Ivanov", special construit pentru altfel de situatii: decolarea la rasaritul soarelui, zborul în grup compact urmînd liderul, la comanda acestuia se arunca bombele asupra aerodromurilor "adormite", întoarcerea lina si… înapoi acasa.

Toate acestea pot fi învatate în trei-patru luni chiar si de un pilot constrîns, cu atît mai mult cu cît "Ivanov" Su-2 a fost gîndit tocmai pentru asemenea piloti. Iar daca la aterizare pilotul îsi rupe gîtul izbindu-se de vreun copac, nu-i bai: tovarasul Stalin are destui sergenti-piloti. si avioane "Ivanov" sânt destule. Asa ca s-a hotarît sa renunte la pilotajul de înalta clasa si la luptele aeriene.

Atunci a rasunat lozinca generalului-locotenent de aviatie Pavel Rîciagov, cu care a intrat în istorie: "Nu vom face acrobatie! ".

Capitolul 19 DESPRE PAsA ANGHELINA sl REZERVELE DE MUNCĂ

Pregatirea de mobilizare nu este necesara numai pentru uzinele militare, ci si pentru toata industria: pe timp de razboi toata industria va fi militara.

I. Stalin, 1940

Toata tara o cunoaste pe Pasa Anghelina. Pasa Anghelina zîmbea de pe prima pagina a ziarelor si revistelor. Nu, nu e actrita. Pasa Anghelina este prima femeie-tractorist din tara si brigadiera a primei brigazi feminine de tractoare. Nu era slavita pentru harnicie, ci pentru întelepciunea ei. Ziaristii mergeau cu duiumul dupa tractorul ei si deseori ideile Pasei deveneau titluri scrise cu majuscule în primele pagini ale gazetelor centrale : "Trebuie mai bine lucrat! ", "Trebuie lucrat mai bine ! ", "Lucrat mai bine trebuie! "…

Însa adevarata slava pentru Pasa Anghelina a venit în ajunul razboiului, cînd tractorista nomenclaturista a ras-pîndit în mase o noua lozinca: "O suta de mii de prietene pe tractor! ". Nu stiu daca Pasa însasi a inventat-o sau i-a sugerat-o cineva, dar presa sovietica a luat-o în brate, i-a dat forta multiplicînd-o, iar chemarea rasuna peste tara, de la tribunele cele mai înalte pîna la cele mai de jos, din coloanele ziarelor si din milioanele de megafoane. Chemarea a fost auzita si în scurt timp în Uniunea Sovietica n-au fost pregatite o suta de mii de femei-tractorist, ci DOUĂ SUTE DE MII (Marele Razboi al Patriei. Enciclopedie, p. 49).

Sîntem obligati sa subliniem în mod special ca este vorba de tractoarele pasnice care ara necuprinsele ogoare ale nemarginitei noastre Patrii. Sa înfloreasca mareata noastra Patrie ca o gradina de primavara, sa duduie pasnic tractoarele pe ogoarele manoase, tractoare conduse de mîini gingase de femeie.

Acum sa ne amintim si de barbati. Daca "doua sute de mii de prietene" s-au urcat la volanul tractoarelor din agricultura înlaturînd doua sute de mii de tractoristi barbati, atunci ce-i de facut cu sarmanii barbati?

Nu va faceti griji în privinta lor. A avut grija de ei Marele Stat-Major. S-a întîmplat (pura întîmplare, desigur) ca apelul catre femei al Pasei Anghelina a coincis în timp cu începerea mobilizarii secrete a Armatei Rosii, care în acel moment avea nevoie de o suta de mii, apoi de alta suta de mii de barbati tractoristi cu experienta la tancuri, la transportoare de artilerie, la masini grele de genistica… "Campaniile eliberatoare" duse de Armata Rosie în anii 1939-1940 nu numai ca au creat niste baze de atac avantajoase pentru cucerirea Europei, nu numai ca au însemnat verificarea teoriilor si planurilor "într-o situatie extrem de apropiata cu cea de razboi", dar au prilejuit si acoperirea unei mari mobilizari. Azi, de exemplu, "eliberam" Polonia: dintr-un.sat luam la armata trei tractoristi, din altul cinci. A fost chiar si un film, Tractoristii, cu demonstrarea puterii ofensive a tancurilor BT-7.

"Campania" se termina cu un triumf, dar tractoristii nu se mai întorc în sat, ramîn în Armata Rosie, în locul lor tractoarele sânt conduse de "prietene". Mîine "eliberam" Finlanda. Iar se încorporeaza zecile de tractoristi, iar locul lor e luat de gingasele "prietene". si uite asa, încetul cu încetul, pe nesimtite, cele "doua sute de mii de prietene" se înroleaza în cîmpul pasnic al muncii pentru ca barbatii tractoristi sa plece pe alte cîmpuri (de lupta).

Pasa Anghelina a avut imitatori. si iata ca lumea afla cu mirare despre prima brigada feminina pe locomotiva. S-a dovedit ca femeia sovietica este capabila sa umple cu carbuni focarul locomotivei mai abitir decît un barbat. Femeile sovietice nu se faceau de rusine nici la exploatarile de turba. Iar la constructia de cai ferate (care – Dumnezeu stie de ce – se îndreptau numai spre granita vestica) femeia sovietica era capabila sa tîrîie traverse, ba chiar si sine. Ce-i drept, trageau vreo zece de-o singura sina. Dar nu-i nimic ! Totul e ca trag.

General-colonel de artilerie B.L. Vannikov (pe atunci narkom al industriei de aparare, membru al CC al partidului) marturiseste : "La începutul lui 1940 femeile reprezentau 41 de procente din muncitorii si personalul auxiliar din industrie. Acestea s-au familiarizat repede cu productia în sectoarele sale cele mai complexe si de raspundere, iar multe operatiuni erau executate cu mai multa iscusinta decît de barbati" (Voprosî istorii, 1969, nr. l, p. 128).

Acelasi lucru îl repeta si Maresalul Uniunii Sovietice D.F. Ustinov în cartea sa în numele victoriei (p. 107) si Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Kurkotkin în cartea Spatele frontului Fortelor armate sovietice în Marele Razboi al Patriei (p. 23). însa pe mine m-a mirat altceva: de ce acesti generali si maresali vorbesc de începutul anului 1940?

Ar fi fost mai interesant despre începutul lui 1941, iar cel mai bine despre mijlocul lui 1941.

Însa ei tac în aceasta privinta. Procesul a avut o linie ascendenta. Daca dam publicitatii cifrele în momentul invaziei germane, apare inevitabil o întrebare : cu ce se ocupau barbatii, unde au disparut ei?

Dar parca poti merge prea departe numai cu femeile si cu entuziasmul lor? Nu cumva ar fi timpul ca tovarasul Stalin sa-i puna la treaba si pe adolescenti ?

E timpul.

În muzeele sovietice am vazut fotografii din timpul razboiului: un baietandru subtirel manevreaza un strung urias. Frezeaza proiectile. Face norme peste plan. Ca sa ajunga cu mîna la maneta i s-au pus sub picioare doua cutii pentru proiectile. Ah, ce entuziasm! Ah, ce patriotism!

Însa în muzee nu v-a spus nimeni ca adolescentii au fost minati cu forta în uzinele de armament ÎNAINTE de atacul lui Hitler.

Haideti sa deschidem ziarul Pravda din 3 octombrie 1940. Pe prima pagina citim un comunicat uimitor privind introducerea platii pentru studiu în clasele mari ale scolilor obisnuite si în institutiile superioare de învatamînt. Motivatia: "luînd în consideratie nivelul de crestere a bunastarii oamenilor muncii". Iar sumele cerute te seaca la inima. Uite ce înseamna puterea muncitorilor si taranilor !

Rostul introducerii platii pentru studiile scolare devine limpede daca citim, pe aceeasi pagina, decretul "Despre rezervele de munca ale statului în URSS".

Conform decretului, în URSS se înfiinteaza Directia generala a "rezervelor de munca". Aceasta controleaza 1.551 de "institutii de învatamînt" si este subordonata nemijlocit sefului guvernului, adica lui Molotov, iar din mai 1941 personal lui Stalin.

Se intentiona ca numarul "institutiilor de învatamînt" sa creasca. Recrutarea în aceste "institutii" era coercitiva, ca si mobilizarea în armata. Vîrsta: începînd cu 14 ani. Procesul de învatamînt: "în concordanta cu îndeplinirea normelor de productie".

Fuga de la "rezervele de munca" atrage dupa sine o perioada substantiala petrecuta în niste locuri nu prea romantice. Regimul în "rezervele de munca" este cazono-carceral. Durata de studiu: pîna la doi ani. Normele de productie : aproape ca si pentru maturi. Ce-i drept, pe toata perioada studiilor statul asigura gratis elevilor "hrana si efectele". Faptul este prezentat ca o manifestare a grijii partidului si statului pentru tinerele vlastare. Mai sa-mi dea lacrimile de recunostinta! Apoi mi-am amintit ca si în închisori iubitul nostru partid asigura gratis hrana si efectele. Grijuliu mai era tovarasul Stalin!

Istoricii de la Kremlin sînt cuprinsi de nostalgia acelor vremuri glorioase : "O deosebita importanta a avut-o forma mobilizatorie de atragere a tinerilor si tinerelor la studii în sistemul «rezervelor de munca», spre deosebire de principiul voluntariatului" (Marele Razboi al Patriei. Enciclopedie, p. 729). Ah, ce minunata este constrîngerea!

Cum va raspunde tînarul proletar grijii parintesti a Patriei ? Decretul a prevazut si acest lucru : dupa terminarea studiilor, muncitorul este obligat sa lucreze patru ani în uzina fara a avea dreptul de alegere a locului, profesiunii si conditiilor de munca.

Prima mobilizare la "rezervele de munca" a cuprins un milion de persoane – iar în continuare se luau în calcul alte milioane.

Mobilizarea fortata a adolescentilor în industrie a însemnat MOBILIZAREA INDUSTRIEI, trecerea acesteia în regim de razboi si adaptarea la legile de razboi.

În octombrie 1940 planul "Barbarossa" nu fusese înca semnat.

Hitler nu se hotarîse înca în privinta razboiului împotriva lui Stalin. Dar Stalin se hotarîse.

Decretul privind introducerea platii de studiu în scoli si în institutiile superioare de învatamînt a avut drept scop sa lase pe drumuri mare parte din tineri. Cele mai mari preturi au fost stabilite în institutiile de învatamînt care pregateau muzicieni, actori, pictori, inutili într-un razboi. Preturile alungau pe elev si pe student din clase, iar "rezervele de munca" înghiteau tinerii dincolo de portile hulpave ale uzinelor de armament.

Introducerea sistemului "rezervelor de munca" nu înseamna pregatirea pentru un mare razboi. Este vorba de pregatirea unui mare razboi eliberator pe teritoriul inamicului.

"Rezervele de munca" au fost folosite în industria aviatica, de artilerie, de tancuri si în multe alte ramuri. Iata un exemplu de cum intentiona conducerea sovietica, în caz de razboi, sa dispuna de tinerii mobilizati în transportul feroviar. stim deja ca înainte de razboi trupele de feroviari sovietici nu se pregateau de distrugerea propriilor linii ferate în cursul unor operatiuni defensive, ci de refacerea liniilor ferate ale inamicului în spatele unitatilor în ofensiva ale Armatei Rosii si de prefacere a acestora conform cu standardul sovietic, mai lat.

Maresalul Uniunii Sovietice S.K. Kurkotkin spune pe sleau ca, în urma calculului comandamentului sovietic (la ei totul era calculat!), refacerea simultana a 19 linii feroviare occidentale necesita munca intensa a 257 de mii de soldati-feroviari. Comandamentul sovietic a hotarît sa repartizeze la aceste lucrari numai 170 de mii de soldati, iar restul de 87 de mii sa fie completat de detasamentele speciale ale "rezervelor de munca", cu un efectiv de circa 100 de mii de persoane (Spatele frontului Fortelor armate sovietice în Marele Razboi al Patriei, p. 52).

Buna idee.

Pentru ca a atacat, Hitler nu a mai dat posibilitatea maresalilor sovietici sa puna în aplicare aceste idei. Nu a mai fost nevoie sa se refaca liniile ferate pe teritoriile "eliberate" în 1941.

Capitolul 20 DESPRE CUCERIRILE LUI OCTOMBRIE

O data cu apropierea razboiului ziua de lucru s-a marit pîna la 10 ore, iar din primavara lui 1941 -pîna la 12.

G. Ozerov, Hangarul lui Tupolev, p. 44

Comunistii au venit la putere cu lozinci ademenitoare. Înca din octombrie 1905 au publicat – în ziarul Novaia jizn' – programul partidului lor. Printre multe alte puncte erau: reducerea zilei de munca prin interzicerea orelor suplimentare, interzicerea schimbului de noapte, interzicerea muncii copiilor (pîna la 16 ani), interzicerea muncii femeilor în ramurile daunatoare organismului feminin, introducerea a doua zile libere pe saptamîna. Se întelege ca cele doua zile luate separat nu erau socotite ca fiind odihna deplina: trebuia ca acestea sa fie împreuna.

si multe alte lucruri mai erau notate acolo – dar esenta programului (si a tuturor celorlalte programe comuniste) se poate exprima printr-o singura lozinca: vom lucra tot mai putin, dar vom primi tot mai mult. Lozinca este seducatoare. A placut la milioane de prosti. În octombrie 1917 comunistii au luat puterea, fapt salutat cu strigate de fericire de cei care voiau sa lucreze mai putin.

Puterea comunista nu a renuntat la fagaduieli – dar buna putere comunista trebuie sa reziste, sa se apere de dusmanii de dinauntru si din afara, iar pentru aceasta trebuie mult armament. Prin urmare, poporul trebuie sa strînga surubul si mai mult ca înainte. Altfel capitalistii se vor întoarce si vor exploata iarasi masele truditoare.

Pentru a apara puterea cea buna, comunistii au introdus legi draconice în uzine: fiecare muncitor este un soldat al armatei muncitoare – mori, dar îndeplineste-ti norma, altfel capitalistii se vor întoarce…

"Este oare adevarat – s-a întrebat Lev Trotki la Congresul al III-lea unional al sindicatelor din aprilie 1920 – ca munca fortata este întotdeauna productiva? Raspunsul meu: aceasta este cea mai jalnica si mai vulgara prejudecata a liberalismului." si Trotki a început sa formeze armate muncitoresti dupa recomandarile cele mai feroce, enuntate de Marx în Manifestul Partidului Comunist. Marx credea în munca de rob (sa citim înca o data Manifestul) – si Trotki credea.

Munca de rob a dat rezultate atît timp cît tara s-a aflat în razboi. Dar razboiul civil s-a terminat, iar în conditii de pace munca s-a dovedit nerentabila. Ţara trecea printr-o criza de proportii – se închideau uzinele, nu era de lucru… Comunistii se luptau cu somajul, cu reducerea zilei si saptamînii de lucru, transformîndu-i pe toti în semisomeri cu un salariu pe masura. În locul saptamînii de sapte zile s-a introdus saptamîna de cinci zile: patru zile lucram, a cincea ne odihnim, într-un an nu mai erau 52 de saptamîni, ci 73 – cu numarul corespunzator de zile libere.

S-au introdus multe noi sarbatori, ca în zilele Comunei din Paris. Se puteau inventa ce sarbatori doreai. si ziua de lucru s-a redus, spre uimirea întregii lumi. Faptul a fost prezentat ca o cucerire a clasei muncitoare, ca o cucerire a lui Octombrie.

Apoi ziua de munca a început, încet-încet, sa creasca. Ţara era în plin avînt. Cincinalele – în toi. Se înaltau spre cer noile constructii: Dneprogaz, Magnitka, Komsomolsk… Ce-i drept, salariul, mai exact puterea de cumparare a acestuia, a ramas la nivelul alocatiei de somaj. Poporul lucra tot mai mult, dar nivelul de trai nu crestea deloc -desi tovarasul Stalin a declarat ca se va trai mai bine si tot într-o veselie. Cele faurite de popor mergeau în butoiul fara fund al complexului militaro-industrial si erau înghitite de Armata Rosie.

S-a ridicat, de pilda, Dneprogaz, iar alaturi un combinat de aluminiu. Cercetatorul american Anthony Sutton, care a adunat material despre transmiterea de tehnologie occidentala lui Stalin, aduce dovezi conform carora combinatul de aluminiu din Zaporojie era cel mai mare si mai modern din lume (A.S. Sutton, National Suicide: Military Aid to the Soviet Union, Arlington, NY, p. 174). Electricitatea Dneprogaz-ului trebuie pentru aluminiu, aluminiul trebuie pentru uzinele de avioane, iar uzinele de avioane se stie ce produc.

La Magnitka la fel: înaltam furnale, cuptoare Martin, facem otel, producem cele mai multe tancuri din lume, dar nivelul de trai nu vrea sa creasca nicicum.

Sau Komsomolsk-ul. Komsomolistii de dincolo de cercul polar, în taiga, depun eforturi eroice si înalta un oras feeric. Pentru ce? Pai, pentru ca aici, prin munca gratuita si cu ajutorul celor necesare trimise din America, se construieste cea mai puternica uzina aviatica din lume.

Dar turatia creste. Trebuie lucrat tot mai mult si mai mult. Deja saptamîna de lucru de cinci zile s-a transformat în una de sase zile, iar ziua de lucru a ajuns la nivelul standardului mondial, ba chiar si mai sus. si numarul de sarbatori a dat înapoi. Fireste, se poate sarbatori ziua mortii lui Lenin – dar în afara lucrului, în timpul liber.

Apoi a venit anul 1939, apoi 1940. si parca a devenit inoportuna amintirea "cuceririlor lui Octombrie", a promisiunilor partidului comunist si a lozincilor acestuia.

În 1939 s-au introdus în colhozuri norme obligatorii de lucru. Colhozul e o chestiune de voluntariat – dar daca nu-ti faci norma, ajungi la "mititica".

La 27 mai 1940, SNK[21] a adopta hotarârea "despre ridicarea rolului maistrului în uzinele de constructii de masini grele". Ca sa ne exprimam academic, hotarîrea era aspra. Maistrului de uzina i se dadeau aceleasi drepturi ca si unui comandant de companie. Citesti hotarîrea si, în locul lui nenea Vasea, maistrul, cu halatul plin de unsoare, cu jumatatea de votca în buzunarul stîng, îti imaginezi supraveghetorul cu biciul în mîna de la constructiile piramidelor egiptene sau pe cel cu baston de bambus de la constructia Marelui Zid.

La 26 iunie 1940 a cazut ca un fulger decretul "Despre trecerea la ziua de munca de opt ore, la saptamîna de lucru de sapte zile si despre interzicerea plecarii din proprie vointa a muncitorilor si personalului din întreprinderi si institutii". Îti place nu-ti place maistrul cu baston de bambus, nu poti sa pleci din uzina. Ramîi la lucrul la care te-a prins decretul. Nu poti sa pleci. Muncitorii sînt consemnati în uzine ca si vîslasii la galere, încatusati cu lanturi de vîsle, ca si taranii sovietici de colhoz, ca si pilotii de avioane. A meritat sa-l pui la zid pe tarul Nikolai Alexandrovici si pe mostenitorul tronului, ca sa fii consemnat în uzina ? Se pot spune multe despre pacatele autocratiei – dar în timpul lui Nikolai Alexandrovici nu s-a întîmplat asa ceva.

Decretul din 26 iunie 1940 contrazicea înca din titulatura sa principiile unanim acceptate în lume – chiar si constitutia stalinista din 1936, în mai multe puncte ale sale. Constitutia lui Stalin, de exemplu, garanta ziua de lucru de sapte ore. si în aceeasi zi apare hotârîrea SNK "Despre marirea normelor de lucru si despre scaderea tarifarii".

La 10 iulie 1940 urmeaza un alt decret: "Despre responsabilitatea privind fabricarea de produse de proasta calitate si nerespectarea standardelor obligatorii în întreprinderile industriale". Daca maistrul cu baston de bambus nu se descurca, tovarasii de la NKVD îl vor ajuta. Apropo, decretul este si împotriva maistrului: daca acesta nu urmareste calitatea productiei cum se cuvine, va ajunge si el în niste locuri bine pazite.

si decretele se tin lant. La 10 august 1940: "Despre responsabilitatea penala privind micile furturi din productie". Se ajunge în lagar pentru o surubelnita sau o piulita dosita în buzunar.

La 19 octombrie 1940 înca un decret: "Despre reglementarile transferarii obligatorii a inginerilor, tehnicienilor, maistrilor, a personalului muncitor calificat de la unele întreprinderi si institutii la altele". N-ai dreptul sa te transferi tu însuti, dar uzinele de proiectile, de tunuri, de tancuri, de avioane se înmultesc si trebuie completate cu forta de munca într-o ordine planificata centralizat: tu, tu, tu si voi, faceti-va bagajele! mîine plecati, la ordin… Asta era deja trotkism. Trotki visa ca fiecare sa fie "soldat al muncii, care nu poate dispune liber de sine; daca se da ordin de transferare a sa, trebuie sa-l execute; daca nu-l va executa, va fi socotit dezertor si pedepsit" (Cuvîntare la Congresul al IX-lea al partidului).

Fiecare decret din 1940 a împartit generos pedepse, îndeosebi pentru chiulangii. Conform decretului din 26 iunie, erai închis pentru absente nemotivate – iar absenta nemotivata de la lucru era socotita si întîrzierea mai mare de 20 de minute. Daca tramvaiul sare de pe linie, întîrzii la lucru si… ajungi în lagar. Acolo nu mai poti întîrzia. Am ascultat de multe ori ce spuneau profesorii comunisti : n-o fi fost Stalin paranoic ? Uite, cica dovezile privind tacaneala lui sînt clare ca lumina zilei: a bagat pe comunisti la închisoare si i-a împuscat pe calai (de exemplu, Tuhacevski cu lakir).

Nu, tovarasi comunisti, Stalin n-a fost paranoic. Marile întemnitari au fost necesare pentru ca dupa aceea sa vina decretele anului 1940 si nimeni sa nu miste în front.

Decretele din 1940 certifica trecerea totala a economiei tarii în regim de razboi. Acest lucru însemna mobilizarea. Legislatia muncii din 1940 a fost atît de perfecta, încît în cursul razboiului nu a mai fost nevoie sa fie corectata sau completata.

Iar ziua de lucru s-a marit si s-a extins: noua ore au devenit pe nesimtite zece ore, apoi unsprezece. si s-a luat decizia unor lucrari suplimentare : vrei sa mai cîstigi ceva, ramîi seara. Guvernul face bani, îi plateste pe amatorii de ore suplimentare, iar apoi acesti bani iau calea întoarsa, ca "împrumut de aparare" de la populatie. si lumea ramîne iar fara bani. Atunci guvernul vine în întîmpinarea poporului : se poate lucra fara zile libere. Cine doreste. Pe urma hotarîrea a devenit generala: sa se lucreze fara zile libere.

Pe atunci Leonid Brejnev era secretar al Comitetului regional al industriei de aparare Dnepropetrovsk: "Uzinele care produceau în regim strict de pace au trecut în regim de razboi… Nu stiam ce-i aia zi libera" (Malaia zemlia, p. 16). Daca Brejnev nu stia ce înseamna zi libera, credeti ca se dadeau libere celor pe care îi comanda?

Asa se întîmpla nu numai la Dnepropetrovsk. Dupa razboi, Y.I. Kuznetov a devenit academician, unul din cei mai renumiti constructori de rachete, loctiitor al lui S.P Korolev. Înainte de razboi era tot constructor, dar cu un rang mai jos. I s-a dat o sarcina : sa proiecteze un tablou de comanda pentru focul de artilerie. Lucrarea ar fi trebuit sa dureze mai multi ani. I s-a ordonat: în trei luni. "Lucram pîna tîrziu, fara zile libere, fara concediu. Cînd ieseam din incinta, dadeam permisul si primeam în loc buletinul. O data la intrare mi s-a spus:

– Uite, Kuznetov, taloanele pentru masa, cheia de la camera – ai acolo mese si pat. Pîna termini ramîi în uzina…

Trei luni de «închisoare» au zburat ca o singura zi lunga, lunga… Aparatura a fost scoasa din uzina noaptea" (Krasnaia zvezda, 7 ianuarie 1989).

În articol, cuvîntul "închisoare" este pus în ghilimele. Se întelege: nu este vorba de judecata, de cercetari, de acuzari, ci pur si simplu s-a ordonat sa se lucreze zi si noapte timp de trei luni – si el a lucrat. Iar viitorul sef al lui Kuznetov si creatorul primului satelit, S.P. Korolev, era chiar la închisoare în acele timpuri glorioase. si multi altii, începem din nou sa pricepem rostul Marii epurari sta-liniste. Stalin avea nevoie de cele mai bune avioane, de cele mai bune tancuri, de cele mai bune tunuri în termene stahanoviste, dar în asa fel încît cheltuielile de proiectare sa fie mici. De aceea constructorii stau închisi în peni­tenciare, în hangare: proiectati cel mai bun bombardier în picaj din lume, cel mai bun tanc, cel mai bun tun, si va eliberam. Constructorii nu se întrec pentru premiul "Stalin", pentru vile în Crimeea, pentru icre negre si sampanie, ci pentru propriile lor capete: nu e gata avionul, ajungi direct la Kolîma.

Birourile de proiectare ale lui Tupolev, Petliakov si ale altora lucrau cu avînt în spatele gratiilor închisorii: e mai sigur, mai ieftin, mai rapid, iar secretele nu "rasufla". G. Ozerov, loctiitorul lui Tupolev, îsi aminteste : "Liberele au devenit zile de lucru obligatorii de zece ore, în majoritatea duminicilor se lucra… În popor se întarea convingerea ca razboiul este iminent, oamenii întelegeau acest lucru…" (Hangarul lui Tupolev, p. 99).

Apoi ziua de lucru a ajuns de 12 ore. În hangar, cu caldura si hrana normala, se poate lucra si mai mult. Dar în baracile taietorilor de lemne? Revista Novoie vremia informeaza: "Din data de 1 ianuarie 1941 ratiile de hrana ale detinutilor au fost micsorate. De ce? Poate ca s-a resimtit în acest caz pregatirea pentru viitoarele lupte" (1991, nr. 32, p. 31). Exact asa: pregatirea pentru viitoarele lupte.

Amiralul Flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov, declara cu mîndrie: "Pentru nevoile apararii se distribuiau mijloace practic nelimitate" (În ajun, p. 270). Cuvîntul "aparare" trebuie luat în ghilimele în acest caz, dar în rest totul e corect. Iar ca sa se distribuie pentru nevoile razboiului mijloace fara restrictie, undeva trebuie introduse unele restrictii – trebuie sa se economiseasca ceva, pe seama cuiva. S-a economisit pe seama detinutilor, a clasei muncitoare, a intelectualilor, a taranimii colhoznice.

Însa au zburat capete si la vîrf. Aflam în presa vremii ecouri ale unei mari batalii. Revista Problemî ekonomiki scrie, în octombrie 1940 : "Reprezentantul dictaturii clasei muncitoare, directorul sovietic de întreprindere, detine puterea totala. Cuvîntul sau e lege, puterea sa în productie trebuie sa fie dictatoriala… Directorul sovietic nu are dreptul sa se eschiveze de la folosirea celei mai taioase arme – puterea, pe care partidul si statul i-au încredintat-o. Conducatorul economic care se sustrage de la aplicarea celor mai drastice masuri fata de cei care încalca disciplina de stat se discrediteaza în ochii clasei muncitoare si nu-si justifica încrederea acordata".

Rezultatul: maistrul este un dictator asupra muncitorilor. Superiorul sau este dictator asupra maistrului. si tot asa, mai sus, pîna la director, care este dictator asupra uzinei. Iar deasupra acestuia exista o multime de alti dictatori. Exista o corespondenta între ceea ce se spune despre directorul-dictator si regulamentul de disciplina din 1940 : pentru a-l forta pe subordonat sa se supuna, comandantul are dreptul si este obligat sa foloseasca toate mijloacele, inclusiv arma. Daca foloseste arma împotriva subordonatului, nu este raspunzator de consecinte – iar daca n-o foloseste, el însusi este pasibil de pedeapsa, în aceste conditii, toti directorii au avut de ales : ori dai cu ei de pamînt, ori te trîntesc altii si pun alt director.

Iar Pravda din 18 august 1940 "stimuleaza" spiritele: "În uzinele Leningradului au fost descoperiti 148 de chiulangii, dar au fost trimise în judecata numai 78 de dosare". Unii directori manifesta slabiciune. Avem convingerea ca dupa aceasta demascare au fost închisi nu numai cei despre care a pomenit gazeta proletara, nu numai directorii ce au manifestat slabiciune si moliciune, dar si cei care nu i-au închis pe directori înainte ca stirea sa apara în Pravda.

Hrusciov a declarat o data ca Stalin si-a pus problemele globale ale razboiului, nu detaliile. În afara de Hrusciov, nimeni n-a mai spus o asemenea prostie. Sute de oameni care l-au cunoscut bine pe Stalin spun altceva.

Stalin cunostea mii (posibil zeci de mii) de nume. Stalin cunostea tot comandamentul NKVD, îsi cunostea toti generalii. Stalin cunostea personal pe inventatorii de arme, pe directorii marilor uzine, pe sefii lagarelor de concentrare, pe secretarii comitetelor regionale de partid, pe anchetatorii NKVD si NKGB, sute si mii de cekisti, diplomati, lideri de komsomol, sindicate si pe multi altii. În treizeci de ani Stalin nu a gresit niciodata numele de familie al vreunei persoane oficiale. Stalin cunostea datele tehnice ale multor arme experimentale. Stalin cunostea cantitatea de armament fabricata în tara, pe tipuri de arme. Carnetelul de însemnari al lui Stalin a ramas celebru, ca si calul lui Alexandru Macedon. În acest carnetel îsi nota totul despre armamentul din tara.

Din noiembrie 1940, în fiecare zi, directorii uzinelor de avioane trebuiau sa informeze personal la CC despre numarul de avioane fabricate. Din decembrie, aceasta regula s-a extins si asupra directorilor de la uzinele de tancuri, artilerie si de proiectile.

Iar Stalin verifica personal. Proceda în felul urmator: scria cu mîna lui un angajament în numele directorilor si comisarilor poporului, si îl dadea acestora sa-l semneze… Nu semnezi, esti scos din functie cu toate consecintele ce decurg de aici. Daca semnezi si nu îndeplinesti…

Pe atunci, general-colonel A. sahurin era narkom al industriei de avioane. Predecesorul lui sahurin – M. Kaganovici – a fost destituit si s-a împuscat fara sa mai astepte consecintele destituirii. sahurin a ocupat postul lui Kaganovici. si iata-l ca ia prînzul împreuna cu Stalin. Ianuarie 1941. La Stalin prînzul este o cina foarte tîrzie. Servitorii pun masa, asaza toate felurile de mîncare pe masa si nu mai intra în camera. Urmeaza o discutie pe probleme de lucru. Despre fabricarea avioanelor. Graficele fabricarii avioanelor sînt stabilite. sahurin stie ca industria de avioane produce un numar de avioane peste plan. De aceea este linistit. Dar Stalin considera ca este prea putin ceea ce s-a stabilit. Trebuie mai mult. si atunci:

"Stalin, luînd o coala de hîrtie, a început sa scrie: «Angajament (a subliniat titlul). Noi, sahurin, Dementiev, Voronin, Balandin, Kuznetov, Hrunicev (loctiitorii mei) ne angajam prin prezenta ca în iunie 1941 sa fabricam 50 de avioane de lupta pe zi». «Puteti – zice – sa semnati un asemenea document?» «Nu ati scris numai numele meu – raspund – si e corect, noi alcatuim un colectiv mare. Permiteti-ne sa studiem problema si mîine va vom da raspunsul.» «Bine», a spus Stalin. Ne-am luat angajamentul si l-am îndeplinit. Stalin se interesa zilnic de munca noastra si nici o neîmplinire din grafic nu trecea pe lînga el" (Voprosî istorii, 1974, nr. 2, p. 95).

Stalin a facut butoniera, iar conducatorii industriei de avioane trebuiau sa-si adapteze mantalele la butoniera stalinista.

Narkom-ul si loctiitorii sai au semnat angajamentul – iar acum sa ne închipuim cum se folosesc de puterile lor dictatoriale împotriva directorilor uzinelor de avioane. Iar directorii împotriva sefilor de sectie si de productie. Iar acestia… si tot asa, pîna la maistrul cu halatul patat de ulei. Apropo, la începutul lui iunie 1941, unul de pe lista lui Stalin, Vasili Petrovici Balandin, loctiitor al narkom-ului pentru motoare, era închis. Tovarasii sai au fost toti împuscati. Balandin a avut noroc : în iulie a fost eliberat. Constructorul de avioane lakovlev descrie întoarcerea acestuia: "Vasili Petrovici Balandin, tras la fata, tuns zero, si-a luat locul în cabinetul de la Narkomat si a continuat sa lucreze de parca nu s-ar fi întîmplat nimic cu el…" (Scopul vietii, p. 227).

Ne ramîne sa lamurim cînd a început accelerarea mobilizarii în industrie si cum putea sa se încheie.

Se întelege ca deciziile se luau în umbra vilelor lui Stalin. însa deciziile luate în secret erau anuntate, chiar daca partial si aluziv. Deciziile luate erau înfaptuite de întreaga tara, în ochii întregii lumi. Exact ca în armata: soldatul nu stie ce si cînd a hotarît comandamentul, dar sapa transeele. E lipsit de importanta cine a luat hotarîrea -ea ajunge la soldat si se verifica executarea ei. Iar daca nu stim în ce fel si cînd a luat Stalin hotarîrile, putem sa vedem executarea lor.

Cica hotarîrile nu proveneau de la Stalin, ci de la delegatii congresului partidului, de la Sovietul suprem, de la reprezentantii clasei muncitoare (decretul din 26 iunie 1940 a fost adoptat si "din initiativa sindicatelor"). Iar comisarii poporului scriau angajamente în nume propriu: "Noi, sahurin, Dementiev, Voronin, Balandin…". Într-adevar, "scriau" cu scrisul lui Stalin, dar semnau ei însisi.

Precursorul mobilizarii industriei pentru necesitatile razboiului a fost Congresul al XVIII-lea al partidului. Sa nu credeti ca la Congres a luat cuvîntul Stalin si a spus ca trebuie sa se lucreze 10-12 ore pe zi. Nu. Lui Stalin nu-i placeau asemenea vorbe. Stilul lui, în luarile de cuvînt în public, era altul: "A început sa se traiasca mai bine, tovarasi. A început sa se traiasca mai cu veselie" (Pravda, 22 noiembrie 1935).

Iar la Congresul al XVIII-lea a luat cuvîntul necunosutul (pe atunci) Viaceslav Malîsev. Cuvîntarea sa din 19 martie 1939 trebuie citita. E o capodopera. Conform traditiei de atunci, Pravda nu indica functiile vorbitorilor la congres si nici macar initialele numelui: "Cuvîntarea tovarasului Malîsev" – si atît. Nu oricine din sala stia despre cine era vorba. Era însa o persoana în ascensiune. Un feroce tigru stalinist. Avea 36 de ani. Cu un an înainte devenise director de uzina, iar de o luna era narkom al constructiilor de masini grele. Peste un an va deveni loctiitor al lui Molotov, iar în mai 1941 – loctiitor al lui Stalin. Nu e simplu sa devii loctiitorul lui Stalin. Malîsev a reusit acest lucru la vîrsta de 38 de ani. Mai mult, s-a mentinut în post pîna la moartea lui Stalin si apoi a ramas loctiitor al sefului guvernului sovietic practic pîna ce a murit. În afara de postul de loctiitor al lui Stalin, Malîsev va fi – pe toata durata razboiului – narkom al industriei de tancuri, va primi gradul militar de general-colonel si titlurile neoficiale de "Comandant general al industriei de tancuri", "Kneaz al Orasului tancurilor" s.a.m.d. Malîsev este Jukov al industriei sovietice. Tancurile sovietice au încheiat razboiul la Berlin. Meritele lui Malîsev în acest domeniu nu sînt deloc mai mici decît ale lui Jukov.

Astazi, stiind cum a evoluat cariera lui Malîsev în cursul razboiului si dupa aceea, trebuie sa citim înca o data "Cu­vîntarea tovarasului Malîsev" din 19 martie 1939, iar în aceasta cuvîntare trebuie sa cautam cheia la problema începutului perioadei de premobilizare în industria sovietica. Malîsev a spus exact ceea ce se cerea sa spuna la începutul lui 1939. Nu numai ca a spus, dar a si facut ceea ce voia Stalin. Altminteri tovarasul Malîsev n-ar fi ajuns loctiitor al lui Stalin.

Iar apoi, ca un albatros al furtunii de decrete, la 24 august 1939 a aparut – în Izvestia – articolul aceluiasi Malîsev: "Despre fluctuatia cadrelor si rezerva bratelor de munca". În articolul lui Malîsev se afla deja tot ceea ce peste un an va fi cizelat în -decretele staliniste privind înrobirea fortei de munca, "rezervele de munca" si transformarea industriei într-un mecanism unitar, care sa functioneze pentru razboi.

Ce coincidenta uimitoare! La 23 august 19395-a semnat pactul cu Hitler, iar a doua zi apare articolul premonitoriu. Se pare deci ca la început, pe 23 august, s-a semnat pactul cu Hitler, iar a doua zi a aparut articolul care îndemna la ascutirea topoarelor, însa evenimentele au evoluat în ordine inversa: la început s-a hotarît ascutirea topoarelor, iar apoi s-a semnat pactul cu Hitler. Articolul a aparut la 24 august, dar a fost adus pe 23 – iar de scris, tovarasul Malîsev l-a scris mai devreme, deci înainte de semnarea pactului.

Cînd la Kremlin s-a dat mina cu Ribbentrop si s-a baut sampanie în sanatatea lui Hitler, decretele draconice din 1940 fusesera deja prevazute. Nu este exclus ca Malîsev însusi sa fi fost initiatorul acestora – de aceea va fi fost ridicat în functia de loctiitor al sefului guvernului pe problemele industriei, întrecînd pe toti colegii si adversarii sai. Ideea de a opri fluctuatia fortei de munca pe calea înrobirii în uzine si de a organiza "rezervele de munca" i-a fost raportata lui Stalin înca din august 1939 si s-a bucurat de sprijinul acestuia, în caz contrar, Malîsev n-ar mai fi publicat articolul.

Înca de atunci Malîsev stia la ce va duce mobilizarea totala a industriei. si nu numai el: "Economia capata o dezvoltare militara unilaterala care nu poate continua la infinit. Acest fapt duce ori la razboi, ori, ca urmare a unor cheltuieli neproductive pentru întretinerea fortelor armate si altor teluri militare, la bancruta falimentara". Aceste lucruri le spune Maresalul Uniunii Sovietice V.D. Sokolovski dupa razboi (Strategia militara, p. 284).

Dar si înainte de razboi se credea acelasi lucru: "Trecerea aproape a întregii economii a tarii în regim de productie de razboi însemna diminuarea inevitabila a aprovizionarii populatiei cu produse de stricta necesitate si depresiunea totala a industriei: vor trebui foarte repede sa-si înceteze activitatea ramuri industriale fara importanta pentru aparare si se vor dezvolta accelerat cele care lucreaza pentru aparare". Aceste lucruri le scria, în 1929, renumitul teoretician militar sovietic V.K. Triandafillov (Caracterul operatiunilor armatelor contemporane, p. 50). Iata însa opinia generalului-colonel Boris Vannikov. Vannikov este acelasi tip de comisar stalinist ca si Malîsev.

Stalin însusi l-a decorat cu "Steaua de aur de Erou al Muncii Socialiste clasa I". Boris Vannikov face parte dintre primii zece cavaleri ai "Stelei de aur". Dupa razboi, Stalin i-a dat a doua "Stea de aur". Iar Vannikov a devenit primul dublu Erou al Muncii Socialiste. Pentru crearea armei nucleare. Curînd, Vannikov a devenit primul triplu Erou al Muncii Socialiste. Pentru crearea armei termonucleare. Înainte de razboi, Boris Vannikov a fost narkom de înarmare, iar în cursul razboiului, narkom al munitiilor. Opinia sa: "Nici un stat, orice putere economica ar avea, nu va rezista daca industria de aparare va trece în regim de razboi înca din timp de pace" (Voprosîistorii, 1969, nr. l, p. 130). Asadar, conducatorii stiau ce faceau, începînd trecerea industriei în regim de razboi, stiau ca acest lucru va duce la razboi.

Apropo, Vannikov însusi a fost arestat la începutul lui iunie 1941. A fost supus la cazne si pregatit pentru a fi împuscat. Din cincisprezece acuzati în aceeasi cauza, doi au fost eliberati, iar treisprezece au fost împuscati. Motivele arestarii sînt confuze. Nici nu e important motivul acuzarii. Parca e important sa-l acuzi pe om de ceea ce este vinovat ? Altceva este mai important: arestarile masive în industrie, de la muncitorul care a întîrziat douazeci de minute si terminînd^cu narkom-ul, care nu a întîrziat nicaieri si care are drept scop, pe timp de pace, sa creeze starea de razboi. Cînd loctiitorii de comisari si comisarii însisi, trasi la fata si tunsi zero, ieseau din celulele de tortura si ajungeau deodata în fotoliile ministeriale, întelegeau imediat ca trebuie sa lucreze mai bine: tovarasului Stalin îi trebuie mai mult armament.

 

 

Capitolul 21 DESPRE ALBATROSUL STALINIST

Nu vrei sa te predai ?

Sa crapi odat'

Fi-va-ne mai drag

un rai în lupta luat.

Demian Bednîi

Am vazut odata cum jucau volei olimpicii sovietici. Spectacolul era impresionant: niste flacai zdraveni, cu o musculatura teribila, lovind mingea decisiv si avînd o stiinta uimitoare de a descoperi slabiciunea adversarului. Imediat ce adversarii (si acestia zdraveni) slabeau o fractiune de secunda apararea unei portiuni de teren, chiar pe acea portiune se abatea "ghiuleaua" nimicitoare, careia nu i se putea riposta. Ai nostri loveau mingea înselator: se faceau ca trag într-o parte, dar mingea cadea în cealalta. Adversarii apelau si ei la tot felul de trucuri, dar ai nostri erau greu de înselat. Modul cum actionau olimpicii sovietici avea ceva supraomenesc. N-as spune ca actionau ca niste lupi sau tigri, dar era ceva care depasea limita posibilului.

Între toti se distingea Iuri Cesnokov. Ceea ce facea el pe teren era de necrezut. Adversarul se arcuia ca o vergea de otel si se vedea ca va lovi în coltul lung din dreapta. Toata echipa sovietica se arunca în coltul lung din dreapta, numai Cesnokov se arunca… în coltul scurt din stînga. Dupa o fractiune de secunda lovitura cadea exact acolo unde sarise Cesnokov. Totul se petrecea concomitent, dar eu aveam senzatia ca mai întîi Cesnokov sarea în partea în care trebuia, iar adversarul trimitea mingea dupa aceea.

Ca si cum Cesnokov ghicea cele mai viclene lovituri si de aceea reusea sa le respinga.

Dupa meci am întrebat pe admiratorii lui Cesnokov daca este adevarat ca el stie dinainte unde se va plasa lovitura. E adevarat, mi-au raspuns. Dar cum poate sti? Intuitia, mi-au spus unii. E genial, mi-au spus altii. Citeste gîndurile adversarilor, au raspuns altii.

Era clar ca Cesnokov era înzestrat cu o forta fizica iesita din comun, cu o rezistenta uimitoare, se vedea ca era capabil sa-si concentreze vointa în clipa loviturii de atac si sa se deconcentreze imediat, pastrîndu-si fortele si capacitatea pentru ca la urmatorul atac sa loveasca puternic si precis, însa exista si un secret.

Dupa ce a încheiat cariera sportiva, campionul olimpic Iuri Cesnokov a dezvaluit secretul sau: citea cu adevarat gîndurile adversarilor. Ceilalti voleibalisti nu stiau sa citeasca pe fata adversarilor, dar Iuri stia. Adversarul putea apela la orice truc, dar în ultima clipa dinaintea loviturii nasul sau se îndrepta spre partea în care va lovi. Cesnokov a surprins acest lucru, iar apoi a ajuns la concluzia ca aceasta regula nu cunoaste exceptii.

Asadar, el "citea" dupa nas planurile adversarilor sai americani, chinezi, japonezi si, cu o fractiune de secunda înainte de lovitura, se arunca exact unde trebuia. si i-a învins pe toti…

Orice scamatorie este simpla cînd se cunoaste secretul. Secretul lui Cesnokov mi-a amintit de istoria aviatorului Golovanov.

În februarie 1941, pilotul de aviatie civila Alexandr Golovanov a fost chemat în Armata Rosie, a primit primul sau grad militar (colonel) si prima sa functie (comandant al regimentului 212 bombardiere, regiment cu destinatie speciala – Spetnaz). Aviatia sovietica de bombardiere de mare înaltime (DBA) avea pe atunci în componenta:

– cinci corpuri de aviatie, fiecare avînd doua divizii;

– trei divizii de aviatie autonome, care nu intrau în componenta corpurilor;

– un regiment de aviatie autonom, care nu intra nici în componenta diviziilor, nici în componenta corpurilor.

Golovanov a luat chiar comanda acestui regiment. În februarie 1941 regimentul de fapt nu exista, el urmînd sa fie format. Golovanov s-a achitat de sarcina: i s-au dat avioane, i s-au dat piloti, ingineri si tehnicieni, i s-a dat un aerodrom în zona Smolensk-ului. A format regimentul si a devenit primul sau comandant. Colonelul Golovanov nu era subordonat nici unui comandant de divizie sau de corp de armata, ci direct comandantului DBA. Teoretic. Practic, regimentul lui Golovanov era subordonat lui Stalin.

În iunie 1941, regimentul 212 bombardiere de mare înaltime Spetnaz a început actiunile de lupta. Regimentul lui Golovanov – ca si întreaga aviatie de mare înaltime -nu a fost folosit conform destinatiei sale.

Bombardierele de mare înaltime sînt destinate actiunilor pe timp de noapte, asupra tintelor imobile depanate: orase, uzine, poduri, statii de cale ferata. Dar ele au fost folosite ziua, asupra tintelor mobile din zona apropiata frontului. Cum spune si numele, aceste bombardiere bombardeaza de la mare înaltime tinte asupra carora nu dai gres. însa bombardierului i s-a dat o sarcina peste puterile sale, pentru care nu era destinat: sa bombardeze coloanele de tancuri ale inamicului. Nu poti sa lovesti un tanc în miscare de la mare înaltime – bombardierul de mare înaltime nu poate zbura în picaj, trebuie sa piarda din înaltime.

Aceste atacuri trebuie îndeplinite de avioane de asalt, de bombardiere din apropiere si în picaj, însa numai sub acoperirea avioanelor de vînatoare. Dar avioanele de asalt, bombardierele din apropiere si în picaj au fost distruse pe aerodromurile de la granita în primele zile ale razboiului, iar o data cu ele au fost distruse si avioanele de vînatoare. Asadar, bombardierele de mare înaltime executa actiuni pentru care nu sînt destinate, pe care nu sînt capabile sa le îndeplineasca, în plus si fara acoperire si în conditiile unei dominatii totale a inamicului în aer. Toate regimentele, diviziile si corpurile de armata ale aviatiei de bombardiere de înaltime au suferit pierderi mari.

A patit-o si regimentul 212 – totusi regimentul lui Golovanov s-a distins fata de altele. Golovanov a ramas aici mai putin de jumatate de an. În august 1941 colonelul Golovanov a devenit comandant al diviziei 81 bombardiere de mare înaltime Spetnaz[22]. Aceasta divizie era subordonata direct Cartierului General al Comandamentului General (General-maior de aviatie M.N. Kojevnikov, Comandamentul si statul-major al Fortelor Armate Aeriene ale Armatei Sovietice în Marele Razboi al Patriei, p. 81). Cu alte cuvinte, Golovanov era iarasi subordonat numai lui Stalin. Divizia 81 de sub comanda lui Golovanov a bombardat în 1941 Berlinul, Konigsbergul, Danzigul, Ploiestiul.

Se întelege ca folosirea DBA în primele zile ale razboiului fara ca avioanele sa fie destinate pentru asa ceva a dus la pierderi importante, care au scazut considerabil puterea aviatiei de mare înaltime. Oricum, divizia lui Golovanov s-a distins si se putea astepta desemnarea lui într-o functie de comandant de corp aviatic. Ceea ce nu s-a întîmplat, pentru ca Golovanov a sarit aceasta treapta. Nu a fost nici loctiitor al comandantului DBA, ci a devenit dintr-o data comandant al DBA.

În februarie 1942 DBA s-a transformat în Aviatia operativa de înaltime (ADD), iar comandantul acesteia a fost numit general-maior de aviatie Alexandr Golovanov. Urmatoarele grade – general-locotenent de aviatie, general-colonel de aviatie, maresal de aviatie – au urmat unul dupa altul. În august 1944 Golovanov a primit titlul de Maresal general de aviatie. În aceeasi luna au primit acest titlu patruzeci de persoane. Sub comanda lui Golovanov, ADD a luat parte la toate operatiunile importante ale Armatei Rosii.

În 1953, imediat dupa moartea lui Stalin, Golovanov este eliberat din toate posturile si trimis în rezerva.

În Uniunea Sovietica, maresalii – si chiar generalii de armata – nu erau trimisi în rezerva. Titlul lor este pe viata -îl poarta pîna la moarte, chiar daca nu mai au functii în armata si nu mai îndeplinesc nici un fel de obligatii. Golovanov constituie o exceptie rara, probabil unica. Au fost în dizgratie Jukov, Vasilevski, Konev, Rokossovski, dar nimeni nu i-a numit maresali în rezerva – au ramas maresali. În dizgratie a cazut si N.G. Kuznetov, dar el a fost degradat de la Amiral al Flotei Uniunii Sovietice la vice-amiral – iar vice-amiralul poate fi trecut în rezerva (N.G. Kuznetov a fost reabilitat post-mortem la gradul de Amiral al Flotei Uniunii Sovietice). Lui Golovanov nu i-au gasit pricini evidente de degradare si atunci l-au facut Maresal general de aviatie în rezerva.

Cariera lui Golovanov nu a fost întîmplator compromisa o data cu moartea lui Stalin. Golovanov era prea apropiat de Stalin. Ca sa-i întelegem destinul, nu trebuie sa începem cu februarie 1941, ci cu începutul.

Alexandr Golovanov s-a nascut în 1904. De la 14 ani s-a aflat în Armata Rosie, pe front. A lucrat la serviciul de informatii militare, apoi la NKVD. Însa nu e un cekist standard, ci o întruchipare a vointei si energiei în actiune. Golovanov se dedica serviciului sau mai mult decît oricare dintre colegii sai si, în afara de aceasta, devine maestru de calarie, motociclist, pilot. Trebuie subliniat: nu un simplu calaret, motociclist, aviator, ci maestru de clasa în hipism, motociclist cu rezultate suficient de bune ca sa participe la concursuri unionale, aviator caruia i s-a încredintat viata conducatorilor sovietici. Portretul seamana cu al unui superman, dar chiar asa a si fost. Golovanov a obtinut rezultate deosebite în orice domeniu de care s-a apucat.

Undeva, cîndva, cekistul Golovanov a întîlnit în calea sa pe losif Stalin. si drumurile lor nu s-au mai despartit. Curînd Golovanov a ajuns în rîndul oamenilor nestiuti în afara, dar apropiati lui Stalin, executanti ai unor sarcini obscure. Golovanov formeaza garda de corp personala. Golovanov e anchetator personal. Golovanov e pilotul personal al lui Stalin. Pe atunci Stalin nu zbura cu avionul, dar avea pilot personal – si, în semn de deosebita apreciere, îl oferea conducatorilor de partid ca pe propria-i suba: te va duce pilotul meu personal!

De fapt, asemenea zboruri puteau sa însemne nu numai consideratie si respect, ci si opusul acestora. Golovanov pilota un avion auriu avînd pe bord inscriptia: "Itinerarul stalinist". Macheta acestui avion se afla pe masa lui Stalin. Pe aripile "Itinerarului stalinist" statea adeseori cocotata moartea. În anii Marii epurari cadeau capete, se eliberau fotolii. Decimarea comunistilor de prim rang însemna ridicarea comunistilor de rangul al doilea. si se întîmpla ca Stalin, în semn de deosebita apreciere, sa trimita "Itinerarul… " departe, în provincie, dupa vreun "führer" local prea putin cunoscut: sînteti asteptat la Moscova, va face mare! Iar de fapt se întîmpla invers: erati asteptat la Moscova si va… Zboara pasagerul în avionul lui Golovanov, e îmbuibat cu delicatese, vinuri caucaziene… Apoi, într-adevar, este asteptat la Moscova, dar… în celula condamnatilor la moarte. Exista marturii – pe care n-am reusit sa le confirm – ca Maresalul Uniunii Sovietice V. Blucher a zburat în 1938 la Moscova cu "Itinerarul stalinist". Dupa aceea Blucher n-a mai zburat: a fost trimis la camera de tortura, unde a si murit.

În anii terorii, Alexandr Golovanov a fost ca un albatros[23] stalinist: furtuna l vine curînd furtuna ! L-as mai numi pe Golovanov vîrful nasului lui Stalin : în ce parte se rasuceste el, acolo se abate si mînia stalinista.

Apoi epurarea s-a încheiat si a început o noua etapa a istoriei noastre: perioada de premobilizare, mobilizarea secreta, conflictele militare. N-am reusit pîna acum sa stabilesc numele pilotului care l-a dus pe Jukov la Halhin-Gol. Nu stiu daca a fost Stalin sau altcineva. Dar am convingerea ca Golovanov a aparut la Halhin-Gol practic în acelasi timp cu Jukov, poate chiar putin mai devreme. Ceea ce însemna ca Stalin urmarea personal evolutia evenimentelor. Golovanov s-a aflat în Mongolia pîna la încheierea conflictului. N-avem cum sa aflam daca Jukov a înteles semnificatia prezentei lui Golovanov, dar nu exista nici o îndoiala: în caz de esec Jukov ar fi venit la Moscova cu "Itinerarul stalinist".

Prezenta lui Golovanov la Halhin-Gol nu s-a limitat la supravegherea lui Jukov. Golovanov a facut multe zboruri. Despre activitatea sa se vorbeste cu zgîrcenie : a îndeplinit misiuni speciale. Ocupîndu-ma cu istoria Spetnaz-ului, am gasit amintirea tulbure a unor actiuni ale grupurilor de diversiune sovietice ce actionau în spatele frontului trupelor japoneze. Lansarea grupurilor de diversiune Spetnaz se facea de catre avioanele Grupei aviatice speciale din care facea parte si Golovanov. în principiu, obligatiile sale nu s-au schimbat: se ocupa tot de chestiuni obscure. Aparitia albatrosului stalinist înseamna teroare.

Dupa Mongolia urmeaza Finlanda. Aici Golovanov a primit ordinul "Lenin". Iarasi amanuntele sînt acoperite de valul misterului, însa e ciudat: Golovanov nu e militar, nu face parte din armata si nu poarta uniforma militara. Dar atunci ce face la razboi?

Apoi deodata, în 1941, Golovanov intra în armata. Trebuie mentionat ca intra în armata la propria-i cerere. S-a pastrat si a fost publicata scrisoarea lui Golovanov catre Stalin. Dupa aceasta scrisoare este înrolat, i se da grad militar si este numit comandant al unui regiment de aviatie al Spetnaz-ului.

Golovanov a fost permanent alaturi de Stalin. Golovanov stia multe. Golovanov îi întîlnea pe comandantii de rang înalt ai Armatei Rosii si avea imaginea a ceea ce se planuia. Zbura mult si vedea multe. El a înteles ca totul se îndreapta spre un mare razboi si s-a înrolat voluntar. Era în spiritul sau.

Daca nu s-ar fi planuit un mare razboi, Golovanov ar fi ramas pe lînga Stalin.

Daca s-ar fi planuit un conflict obisnuit de genul razboiului de iarna din Finlanda, Golovanov ar fi ramas pilot civil si ar fi luat parte la conflict, fara sa-si schimbe uniforma.

Daca s-ar fi pregatit un mare razboi defensiv, Golovanov s-ar fi familiarizat cu avionul de vînatoare. Acest om era capabil sa struneasca orice: de la un buiestras arab pîna la orice tip de avion, într-un razboi defensiv ambitiosul Golovanov ar fi putut deveni primul triplu Erou al Uniunii Sovietice. Faptul corespundea firii sale, talentului sau.

Daca razboiul s-ar fi pregatit pentru 1942, Golovanov n-ar fi facut cererea sa intre în armata la începutul lui 1941. Energia vulcanica a acestui om gasea alta portita, alta misiune importanta pentru timpul imediat urmator. Dar razboiul s-a planuit pentru 1941 – marele razboi în care aviatia de vînatoare avea un rol secundar. La moda era bombardierul. Asa încît Golovanov a ales bombardierul. Dar nu orice fel de bombardier, ci pe acela care poate fi folosit pentru îndeplinirea sarcinilor speciale. Golovanov si-a ales el însusi noua activitate în viitorul razboi, iar aceasta intentie se vede în denumirea regimentului 212 bombardiere de mare înaltime: destinatie speciala.

Ar fi timpul sa ne exprimam îndoiala: Golovanov nu putea cunoaste planurile staliniste, nu putea sa stie de pregatirile de razboi ale lui Stalin. Golovanov a facut doar presupunerea ca se intentioneaza începerea razboiului si s-a înrolat voluntar. Dar Golovanov putea gresi: poate ca Stalin nu planuia nici un razboi.

Bine, sa zicem.

Sa admitem ca Golovanov nu era la curent cu planurile staliniste. Sa admitem ca Golovanov a presupus numai: mi se pare ca se apropie razboiul – n-ar fi timpul, tovarase Stalin, sa îmbrac uniforma militara? Fie, sa spunem ca scrisoarea lui Golovanov catre Stalin se baza doar pe o presupunere. Dar a fost o presupunere corecta! Daca pre-monitia lui Golovanov privind un mare razboi eliberator era incorecta, Stalin i-ar fi raspuns: nu, Golovanov, nu planuiesc nici un fel de razboi eliberator, dar am nevoie de tine pentru alte treburi. Dar Stalin nu a spus asa ceva – dimpotriva.

Stalin a aprobat avîntul albatrosului sau: corect, Golovanov, întelegi situatia, sînt pe cale sa înceapa evenimente importante, e timpul ca si tu sa îmbraci uniforma de militar. Bravo, nu astepti ordine, ai realizat singur ca trebuie sa te înrolezi.

Se poate ca Golovanov sa nu fi stiut termenele si intentiile lui Stalin, ci numai sa le fi banuit – dar Stalin le stia! Iar daca scrisoarea lui Golovanov reprezinta numai o banuiala, Stalin a confirmat-o.

Înca o situatie. Stalin ar fi putut sa-i spuna lui Golovanov: ma tem ca Hitler o sa atace. Golovanov (te stiu om energic si navalnic), ia pe cei mai buni aviatori ai nostri de pe avioanele de vînatoare si pregateste o grupa de asi care, întîmpinînd pe nemti în lupta, sa nu lase pe nici unul în viata, sa poata obtine dominatia în aer macar partiala, în orice loc ales de mine. Lasa-i pe nemti sa aiba dominatia pe tot frontul, dar într-o zona hotarîtoare sa nu le permitem acest lucru. Dar Stalin nu a spus aceste vorbe nici lui Golovanov, nici altcuiva.

La initiativa lui Golovanov si din ordinul lui Stalin s-a înfiintat un regiment -model format din cei mai buni aviatori pentru executarea sarcinilor speciale ale lui Stalin în adîncimea teritoriului inamicului – dar nu s-a înfiintat un asemenea regiment pentru apararea cerului patriei si nici macar nu s-a pus problema, încercarea de a crea un regiment–model de avioane de vînatoare pentru apararea cerului patriei s-a facut numai dupa 22 iunie 1941 (regimentul 401 avioane de vînatoare Osnaz).

Dar era tîrziu.

Sa confruntam faptele:

1. Grupul de aerodromuri si zone interzise din raionul Smolensk constituie, dinainte de razboi, locul traditional de pregatire a celor mai bune subunitati de diversiune Spetnaz.

2. Casele de odihna ale NKVD din raionul statiei Gnezdovo, regiunea Smolensk, se foloseau din 1939 ca tabere de vara pentru pregatirea tinerelor cadre ale Cominterjiului.

3. Din februarie 1941, în raionul Smolesnk este instalat regimentul de aviatie 212 Spetnaz, capabil sa bombardeze obiective de o deosebita importanta la ordinul personal al lui Stalin, dar si sa lanseze grupe diversioniste Spetnaz în spatele inamicului.

4. Din februarie 1941, în raionul statiei Gnezdovo a devenit operativ un punct de comanda de importanta strategica, punctul de comanda pentru Stalin. Apropo, este aceeasi statie Gnezdovo unde au fost debarcati ofiterii polonezi. Katinul este aproape.

Nu stiu cum sa leg aceste fapte laolalta. Punctul de comanda al lui Stalin, din care intentiona sa conduca "eliberarea" Europei, detasamentele de diversiune pentru lichidarea conducatorilor tarilor vecine si avioanele pentru lansarea acestor diversionisti peste granita, scoala tinerilor conducatori comunisti care urmau sa conduca Europa stalinista si locul de lichidare a elitei din tarile deja "eliberate" -toate într-un singur loc. De ce? Coincidenta sau logica diavoleasca? Nu pot deslusi. Eu doar arat nodul enigmelor – sa-l dezlege istoricii.

Dar de un lucru sînt convins: în februarie 1941 nu existau înca "avertismentele" lui Churchill, Sorge, Roosevelt si ale altora – însa vîrful nasului lui Stalin s-a rasucit deja împotriva Germaniei.

Capitolul 22 UNDE A MERS HMELNITKI?

Istoria razboiului si a pacii poate fi si trebuie studiata nu numai dupa documente, ci si dupa destinele oamenilor.

Krasnaia zvezda, 1 iunie 1990

La biografia Maresalului general de aviatie Golovanov se poate adauga biografia generalului-locotenent Rafail Hmelnitki (1898-1964). Descrierea oficiala a vietii lui Hmelnifki apare în rubrica "Erou al razboiului civil". Iata momentele principale: agitator la Harkov, secretar RVS[24] al armatei 1 cavalerie, a luat parte la suprimarea revoltei de la Kronstadt, a încheiat razboiul civil avînd doua ordine "Steagul Rosu", pe atunci unicul ordin superior.

Rasfoind listele participantilor la razboiul civil, aflam decoratiile acelor ani: "se decoreaza cu salvari rosii revolutionari" sau "se decoreaza cu un armasar roib". Iar ordinele, cum arata maresalul S.M. Budionîi, se dadeau "eroilor între eroi". De exemplu, pentru razboiul civil Stalin avea un ordin. Cei care au primit cîte doua ordine au intrat în analele istoriei. Iar Hmelnitki se afla printre acestia.

Dupa razboiul civil Hmelnitki a devenit porucenet[25] pe lînga comandantul Regiunii militare nord-caucaziene. Apoi a lucrat la statul-major al Regiunii militare Moscova. Dupa care au urmat Academia militara si functiile: comandant de regiment în divizia 1 infanterie proletara, porucenet al Comisarului poporului cu probleme militare si maritime, întoarcerea la aceeasi functie de comandant de regiment în divizia 1 proletara, apoi loctiitor al comandantului acestei divizii, peste cîtva timp – comandant al acestei divizii, cea mai buna divizie a Armatei Rosii. Dupa aceea a urmat functia de porucenet al narkom-ului de aparare a Uniunii Sovietice.

În 1940, în Armata Rosie se introduc gradele militare. Rafail Hmelnitki primeste gradul de general-locotenent, pe atunci – trei stele. În primavara lui 1941, general-locotenent Hmelnitki este numit comandant al corpului 34 infanterie, cel mai puternic dintre toate corpurile de armata ale Armatei Rosii.

În timpul razboiului s-a aflat la dispozitia Sovietului militar al Fronturilor Leningrad si de Nord-Vest. Din 1942 a fost seful directiei de aprovizionare la Statul-Major Central al miscarii de partizani. Apoi urmeaza functia de general pentru misiuni speciale pe lînga loctiitorul narkom-ului de aparare, iar la sfîrsitul razboiului general-locotenent Rafail Hmelnitki a fost numit comandantul expozitiei armamentului trofeu. În timpul celui de-al doilea razboi mondial Hmelnitki nu s-a distins prin nimic: l-a început ca general-locotenent si l-a terminat tot asa.

Biografia e alcatuita în asa fel încît, citind-o, îti vine sa casti si sa întorci repede pagina: general, erou, nimic altceva. Am o veche ura pentru aghiotanti si pentru cei însarcinati cu misiuni speciale. În tot serviciul sau, general-locotenent Hmelnitki s-a întors mereu la functia de ofiter (apoi de general) pentru misiuni de importanta deosebita. Aceasta permanenta mi-a dat de gîndit. Apoi cariera sa de comandant este nefireasca. Prima functie este cea de comandant de regiment: nici de pluton, nici de companie, nici de batalion – a sarit deodata la regiment. si nu la orice regiment. Divizia 1 infanterie proletara era divizia de parada, de "curte" a capitalei: oaspeti straini, onoruri, sarbatori. Serviciul în diviziile de "curte" are specificul sau.

Este o mare cinste pentru un ofiter sa ajunga aici – toata viata în cariera îi va straluci numarul acestei divizii. E si usor, si greu sa faci serviciul aici. Pe de o parte oamenii sînt alesi, nu sînt pirpirii si bolnaviciosi sau nu înteleg limba rusa, nu exista armament vechi si uzat, nu sînt probleme cu aprovizionarea si încartiruirea trupelor. Pe de alta parte, nu exista o adevarata pregatire de lupta. În loc de aceasta – doar inspectii de front si parade, urmate de altele la fel. Din cinci numiri ale lui Hmelnitki, patru au fost în divizia de "curte" din capitala. Dar nu a stat mult aici. A ocupat functia numai cîteva saptamîni, întorcîndu-se apoi pentru multi ani în functia de aghiotant-secretar "porucenet".

Mult timp nu mi-a dat pace biografia lui Hmelnitki – dar nu puteam întelege de ce ma nelinisteste. Apoi a aparut o geana de lumina: este umbra biografiei lui Vorosilov!

Sa ne uitam la biografia lui Hmelnitki, însa acum pe fondul carierei Maresalului Uniunii Sovietice K.E. Vorosilov.

Asadar, membrul Sovietului militar al armatei 1 cavalerie Kliment Vorosilov întîlneste undeva, în timpul razboiului civil, un agitator de partid pe care si-l face secretar. Secretarul s-a aclimatizat rapid. Pentru totdeauna. Nu vom face presupuneri privind felul în care a luptat secretarul Hmelnitki, dar primul ordin l-a primit dupa înfrîngerea trupelor sovietice din Polonia. În razboiul civil erau trei decoratii de masa, cînd ordinele se dadeau cu nemiluita.

Prima data – în Polonia. Trebuia ca rusinea înfrîngerii sa fie cocolosita cu fapte eroice. Trupelor care au fugit de pe front li s-au dat ordine la discretie. În lista generala, prin ordinul RVS al armatei 1 cavalerie, Hmelnitki ajunge în rîndul eroilor. si aceasta nu ca ar fi batut fain la masina de scris, nu ca ar fi ascutit creionul într-un mod eroic, nu ca ar fi avut cine stie ce merite. Conform uzantelor existente atunci, în ordin trebuiau enuntate amanuntit circumstantele faptei eroice – dar în cazul dat circumstantele n-au fost enuntate. În locul unei descrieri amanuntite se spune doar "secretarului RVS, pentru merite în lupta". Nu e frumos sa-i banuim pe eroi, dar nu cumva secretarul si-a batut singur la masina caracterizarea de erou?

Vorosilov a semnat de doua ori un ordin de decorare a lui Hmelnitki: în 1919 (înca înainte de rusinea din Polonia) si în 1920. A doua oara s-a reusit sa se înmîneze ordinul. Dar Moscova nu a confirmat hotarîrea. Timp de trei ani, Hmelnitki a purtat primul sau ordin semilegal: Vorosilov a decorat, Moscova n-a confirmat. Hotarîrea a fost întarita abia pe 16 octombrie 1923.

A doua mare emisie de ordine a fost dupa înabusirea revoltei de la Kronstadt. Tradatorii au fost lichidati. Bestialitatea de la Kronstadt a fost prezentata drept operatiune militara, iar recompensele pentru baia de sînge au fost la fel ca si cele pentru actiunile de lupta. Iar s-au dat ordine. Vorosilov si secretarul sau au participat la rebeliune. Vorosilov a primit al doilea ordin, secretarul – al doilea. Din nou lipseste descrierea faptelor de arme. Se spune doar: "a îmbarbatat pe luptatori". Astfel a devenit Hmelnitki erou pentru a doua oara. Exista o fotografie: Lenin împreuna cu participantii la înabusirea revoltei. În dreapta lui Lenin apare figura eroului revolutionar Rafail Hmelnitki. Iar în spatele lui Lenin e Vorosilov.

A mai fost o mare emisie de ordine cu ocazia exterminarii taranilor din gubernia Tambov. Dar eroul nostru nu a fost acolo – altfel ar fi primit si al treilea ordin.

Dupa razboiul civil Vorosilov a fost numit comandant al Regiunii militare nord-caucaziene. Hmelnitki, pe lînga el, îndeplineste misiunile de importanta deosebita. Mi-a fost dat sa cunosc asemenea aghiotanti si însarcinati cu misiuni speciale. Da, uneori executa si ordine de importanta deosebita, însa în general e munca de slugoi. Vorosilov era un slugoi si plodea în jurul sau tot slugoi. Trebuie sa fii slugoi înnascut ca sa te poti mentine pe lînga Vorosilov. si Hmelnitki s-a mentinut. Dar a existat si altceva în afara de slugarnicie. Hmelnitki avea porecla Ruda si nu se rusina de ea. Daca ar fi venit în revolutie din ilegalitatea comunista, porecla putea fi apreciata ca un pseudonim de partid, de genul "tovarasul Eulampie". Dar stagiul în partid înainte de revolutie al lui Ruda n-a fost cercetat. Nici Vorosilov, nici macar Stalin n-au simtit vreo nota falsa în cognomenul lui Hmelnitki. Vorosilov e un golan zis si Volodka, iar pseudonimul penal al lui Stalin, Koba, parca e înrudit cu pseudonimul lui Hmelnitki. Koba si Ruda.

Asa încît Ruda se simtea ca pestele în apa în cercul sau. În 1924 Stalin îl aduce pe Vorosilov la Moscova si îl numeste comandant al Regiunii militare Moscova. E lesne de ghicit ce directie a luat destinul lui Hmelnitki. Corect. I s-a gasit loc la statul-major al Regiunii militare Moscova. Hmelnitki a absentat o vreme ca sa obtina o diploma de studii, apoi s-a întors la aceeasi functie de porucenet al lui Vorosilov. Apoi Ruda primeste un regiment din divizia proletara de infanterie. Tuturor le era clar: a venit un nou comandant de regiment ca "sa-si faca numarul", sa se remarce, iar în caracterizare sa-i apara: "a comandat un regiment". Cîte saptamîni a comandat nu intereseaza pe nimeni. Ce este important s-a înregistrat: a comandat. Daca pentru atestare s-ar fi cerut sa comande un crucisator, Vorosilov putea pune la dispozitia protejatului sau si asa ceva. Ba înca nu un simplu crucisator, ci pe cel mai bun dintre crucisatoare. Iar Hmelnitki putea nici sa nu apara pe puntea de comanda, ca sa dea ordine. Mai bine ar fi fost sa nu apara: subordonatii sai s-ar fi descurcat si fara el; nu i-ar mai fi încurcat nimeni la treaba. La fel a fost si cu regimentul. Toti au înteles ca Hmelnitki trebuie sa se întoarca neîntîrziat în cercurile sale.

Am vazut acest sistem la apogeu, în timpul lui Brejnev, cînd lucram la Geneva. Venea de la Moscova o delegatie diplomatica, în delegatie erau cîtiva diplomati "de dîrvala". Printre ei erau si odraslele membrilor din Biroul Politic. Tot diplomati. Nu-i împovarau cu munca pe "copilasi": macar de nu i-ar încurca la treaba. Drept e, acestia nu se omorau cu munca, însa li se faceau caracterizari dintre cele mai favorabile. Zoia Vasilievna Mironova, ambasadoarea, scria si scria: plini de initiativa, multilateral pregatiti etc. etc. Te uiti în cartea de munca a unui asemenea "diplomat" si te crucesti: a trecut pe la Paris, Washington, New York, Viena, Geneva… Dar cu ce treaba? L-a însotit ba pe Brejnev, ba pe Gromîko, ba pe altul, într-un cuvînt, e de perspectiva, o speranta – a prins experienta si e timpul sa fie avansat…

În timpul lui Brejnev acest fenomen a capatat amploare. Dar, în anii '20-'30 sistemul abia prindea aripi. Însa si atunci procedeele de propulsare în cariera erau bine definite. Hmelnitki a intrat în armata în functii de comanda fara sa renunte la apartamentul de la Moscova, fara sa se departeze de vilele guvernamentale. La regiment venea mai rar, semna condica de prezenta, frecventa pe loctiitorul comandantului de divizie si pe comandant. În 1940 s-au introdus gradele de general, iar Hmelnitki a devenit general-locotenent. E mult, fireste, pentru un fost comandant de divizie – dar nu-i nimic, a trecut prin multe. si pentru un porucenet e mult. Pe atunci în Armata Rosie nu se dadeau gradele cu duiumul. La divizii erau colonei sau general-maiori. Comandantii de corpuri de armata erau generali-maiori. Se întîmpla ca la corpuri sa fie si colonei. Exemple: I.I. Fediuninski, K.N. Smirnov, V.A. Sudet, N.S. Skripko. General-locotenenti erau sau comandantii de regiune militara, sau comandantii de armata, însa nu totdeauna. Unii comandanti de armata erau în vremea aceea general-maiori, ca M.I. Potapov.

În general, Vorosilov nu s-a zgîrcit la stelutele de general pentru slugoiul sau, asa încît eroul razboiului civil a devenit comandant de regiment.

Interesîndu-ma de personalitatea lui Hmelnitki, am rasfoit iarasi memoriile generalilor, amiralilor si maresalilor sovietici – si m-am mirat: cum de nu l-am remarcat pe Hmelnitki pîna acum? E prezent în amintirile multora. Povestirea primirii la Vorosilov începe de fiecare data cu descrierea antecamerei în care se afla Hmelnitki.

General-maior P.G. Grigorenko aminteste cum înainte de razboi a cerut o întîlnire cu narkom-ul de aparare: "În ce problema?" – se intereseaza Hmelnitki si decide : "Nu merita sa-l deranjati pe tovarasul Vorosilov cu o asemenea problema – treceti pe la tovarasul Tuhacevski".

Maresalul general de artilerie N.N. Voronov îsi aminteste cum în 1936 Mussolini i-a trimis pe fascistii italieni sa cucereasca Abisinia. Mussolini a organizat o ceremonie fastuoasa de ramas bun, la care au participat delegatii militare straine. Cea mai aratoasa, se întelege, nu e din Germania fascista, ci din Uniunea Sovietica. Vorosilov subliniaza în mod special acest lucru. În afara de Voronov, Gorodovikov si Lopatin, din delegatie face parte si eroul nostru, Hmelnitki (În slujba militara, pp. 76-77). Înca de pe atunci comunistii facusera diviziunea muncii cu fascistii : luptati în Abisinia, iar peste mai multi ani vom veni noi si vom stabili o dreptate sociala de se va cutremura lumea vazînd copiii-schelet. Refacerile sociale întreprinse de comunisti au cauzat Africii mai mult amar decît agresiunea fascista…

Dar sa ne întoarcem la eroul nostru. Amiralul Flotei Uniunii Sovietice N.G. Kuznetov marturiseste ca înainte de razboi a fost trimis în Spania. Totul începe cu întîlnirea lui Hmelnitki… Kuznetov se întoarce din Spania si iar are de-a face mai întîi cu Hmelnitki. Peste putin timp Kuznetov este numit loctiitor al comandantului Flotei din Oceanul Pacific. Iar se întîlneste cu Hmelnitki. Kuznetov a fost prieten cu Hmelnitki: "Pe mine m-a ajutat sa razbat Ruda, cum îl numeam în cercul nostru pe Hmelnitki" (În ajun, p. 175). Nu, nu l-a propulsat spre o functie – l-a propulsat spre o întîlnire cu Vorosilov. si toti trebuiau sa se afle în relatii bune cu Ruda: el îi dirija spre aceste întîlniri…

Maresalul Uniunii Sovietice K.A. Meretkov aminteste si el cum s-a întors din Spania. A mers întîi la Hmelnitki.

Hmelnitki l-a invitat pe Meretkov în sala mare. Îi aduna aici pe toti cei pe care îi avea la mîna. Se judecau dusmanii poporului: Tuhacevski si partenerii sai (În slujba poporului, p. 166). Meretkov nu ne informeaza cum s-a purtat, dar dupa aceasta a urcat în ierarhie – curînd a ocupat posturile de sef al Marelui Stat-Major si de loctiitor al narkom-ului de aparare, aceleasi posturi pe care le ocupase înainte Tuhacevski… Era foarte important sa se demonstreze tradarea nu numai în prezenta lui Stalin sau Vorosilov, ci si în prezenta aghiotantilor-secretari ai acestora.

Iata însa ca Jukov ia avionul spre Halhin-Gol. Merge întîi la Vorosilov, dar în prealabil la Hmelnitki. Era o persoana importanta.

Apoi a atacat Hitler. Însa general-locotenent Hmelnitki nici sînge n-a varsat, si nici nu si-a riscat viata în razboi! În perioada initiala a razboiului era nevoie stringenta de generali. Frontul de Vest (avînd patru armate) este comandat de general-locotenent A.I. Eremenko, Frontul de Nord-Vest (trei armate) este comandat de general-maior(!) P.P. Sobennikov. Iar general-locotenent Hmelnitki sta la dispozitia comandantului Frontului leningradean, adica nu raspunde de nimic. Dar de ce la Leningrad? Pentru ca acolo a fost trimis Vorosilov – iar acesta l-a tras dupa sine pe Hmelnitki. El putea fi numit porucenet al narkom-ului de aparare, dar nu era normal sa fie numit porucenet al comandantului de front. Sa fii de alergatura, tu, general-locotenent, la comandantul frontului, cînd altii mai mici în grad comanda fronturile! De aceea s-a gasit formula: la dispozitia…

La Piter[26] Vorosilov s-a compromis. Nu a comandat Frontul leningradean decît sapte zile încheiate, de la 5 la 12 septembrie 1941. si a trebuit sa fie înlocuit de Jukov.

Dar Stalin nu putea sa-l izgoneasca pe Vorosilov. Gloria lui Vorosilov din razboiul civil e legata de gloria lui Stalin însusi – asa încît sa-l declari cretin pe Vorosilov însemna sa-ti tai craca de sub picioare. De aceea pare ca Vorosilov este la dispozitia lui Stalin, adica nu raspunde de nimic – iar Hmelnitki este la dispozitia lui Vorosilov.

Apoi Stalin a inventat un post pentru Vorosilov: Comandant general al miscarii de partizani. Nu e nevoie sa-i dirijezi pe partizani, stiu ei ce sa faca. În biografia lui Vorosilov apare si acest merit: "A instruit personal pe comandantii detasamentelor de partizani" (Enciclopedia militara sovietica, voi. 2, p. 364). Ah, ce treaba usoara! Generalul S.M. stemenko descrie în tuse moi, fara dorinta de a jigni, trenul personal al "proletarului" Vorosilov: vagoane confortabile, o biblioteca alcatuita cu gust… Vorosilov l-a supus pe stemenko la un adevarat examen… nu, nu de strategie si tactica, ci în privinta repertoriului Teatrului Mare. Vorosilov era un mare amator de opera si balet, si imediat îi prindea cu mîta-n sac pe inculti.

E razboi, oamenii mor, populatia e înfometata, Marele Stat-Major lucreaza dupa un grafic stabilit de Stalin de douazeci si patru de ore din douazeci si patru, generalii si ofiterii Marelui Stat-Major pica de somn. stemenko a ajuns întîmplator în trenul lui Vorosilov si voia sa atipeasca putin, dar nu, a trebuit sa dea raportul unui maresal cultivat… Mai mult, în acest vagon confortabil, un colonel-slugoi îl desfata pe Vorosilov cu citirea clasicilor literaturii : "Kitaev citea bine, iar pe fata lui Vorosilov se vedea fericirea" (Marele Stat-Major în anii razboiului, p. 207).

Acum sa ne imaginam comandantul murdar si flamînd al unui detasament de partizani, comandant care si-a pierdut urmele mai multe zile prin paduri si mlastini, ferindu-si detasamentul de inamic. si iata ca vine un ordin: sa mearga la boierul Vorosilov. Urmeaza o întreaga operatiune: un avion trece frontul, în poieni focuri semnaleaza locul de aterizare, apoi comandantul este dus în patrie. si iata-l în vagonul-salon: covoare, oglinzi, statuete din bronz, iar dincolo de fereastra suiera vîntul, ceata… Pirotesti din cînd în cînd, cu burtica plina, îmbibat de alcool, iar Vorosilov, departe de front si de inamic, te instruieste personal… Apoi comandantul de partizani urca în avion: strîngeti centurile, zburam, trecem linia frontului, pregatiti-va… am ajuns!

În acest esalon, alaturi de gloriosul si cultul maresal proletar era oplosit si eroul nostru. Vorosilov e comandant peste toti partizanii, Hmelnitki este sef al directiei de aprovizionare la statul-major al miscarii de partizani. Nu vreau sa clevetesc, dar dintre toate serviciile de aprovizionare cel mai bine este sa te ocupi de aprovizionarea partizanilor: nu vor fi lipsuri, valorile materiale merg cu miile de tone dincolo de linia frontului, sînt aruncate în noapte si nu se cere chitanta de primire…

La sfârsitul razboiului, cînd functia lui Vorosilov nu se mai justifica, i s-a dat o munca în diplomatie: sa întîmpine delegatiile straine, sa le conduca, sa le ospateze, sa se laude cu victoriile sale. Generalul de Gaulle marturiseste ca în timpul razboiului delegatiile de la Moscova uimeau prin bogatia indecenta si luxul coplesitor. S-a gasit o munca si pentru Hmelnitki – sef al expozitiei armamentului trofeu: stimati oaspeti, priviti la dreapta, priviti la stînga… si un simplu ghid putea face acest lucru.

Principalul consta în faptul ca Stalin a permis soldatului sovietic sa jefuiasca Europa. Actiunea s-a numit "a lua trofee". si jaful a început, în poemul Vasili Tiorkin, Alexandr Tvardovski a dedicat un întreg capitol jafului din Germania si a primit premiul "Stalin" clasa întîi. Jefuiau soldatii, jefuiau sergentii si plutonierii, jefuiau ofiterii, generalii si maresalii.

Dar cel mai mult a jefuit statul sovietic. Tîlharia de stat a îmbracat haina serviciului de trofee. Puterea a justificat acest serviciu: nu iau pentru mine, ci pentru statul muncitorilor si taranilor. Expozitia de trofee era o parte a serviciului de trofee. N-am sa-l vorbesc de rau pe Hmelnitki, dar seful sau, cultivatul Vorosilov, era hraparet la culme.

De aceea Hmelnitki colinda Europa exact ca un comandant de partizani prin paduri neumblate. Munca lui Hmelnitki era grea, dar producea satisfactie. Fara sa fie împovarat de sarcini de lupta, generalul-locotenent rascoleste Europa cu batalionul de la "serviciul de trofee", avînd în buzunar documente si recomandari de la Vorosilov… Undeva Hmelnitki a încalcat limita decentei si a fost îndepartat de Vorosilov, apoi pensionat pe caz de boala.

În aceasta biografie eroica exista o exceptie pentru care a trebuit sa povestesc toata istoria.

Din momentul întîlnirii lor, Vorosilov si Hmelnitki nu s-au mai despartit. Uneori Vorosilov îl trimitea pe Hmelnitki peste hotare sa-i viziteze pe fascisti, însa aceasta nu era o alta munca, ci o vizita de lucru. Uneori Hmelnitki mergea pentru scurt timp sa comande un regiment sau o divizie, dar si regimentul si divizia se aflau în Moscova. Iar la Academia militara, ca sa ne exprimam… academic, Hmelnitki a învatat cu viteza a doua, dedicîndu-si majoritatea timpului serviciului sau de baza. Doar o data s-a întîmplat o exceptie, în primavara lui 1941, pentru prima si singura data Vorosilov si Hmelnitki se despart. Vorosilov se afla la Moscova, iar general-locotenent Hmelnitki primeste comanda corpului 34 infanterie din armata 19.

Pe atunci în Armata Rosie erau:

– 29 corpuri mecanizate (fiecare a cîte 3 divizii);

– 62 corpuri de infanterie (cîte 2-3 divizii, foarte rar 4);

– 4 corpuri de cavalerie (cîte 2 divizii);

– 5 corpuri de desant aerian (în componenta acestora nu erau divizii);

– 5 corpuri de aviatie în componenta VVS (cîte 3 divizii);

– 2 corpuri PVO[27].

Dintre toate acestea, corpul 34 este o exceptie: are 5 divizii. Corpul trezeste mirarea si prin faptul ca în fruntea sa se afla un general-locotenent. Deocamdata am reusit sa adun informatii despre 56 din cei 62 de comandanti ai corpurilor de infanterie existente în vara lui 1941. Corpurile erau comandate de general-maiori si de colonei. Cu doua exceptii: general-locotenent P.I. Batov, din fruntea corpului 9 infanterie speciala si generalul Hmelnitki, din fruntea corpului 34.

În privinta lui Batov lucrurile sînt clare. Corpul 9 infanterie speciala se pregatea pentru executarea unor misiuni speciale – debarcarea de pe vase de lupta pe litoralul României. De aceea corpul se numea special si de aceea avea în frunte un general-locotenent. Corpul 34 infanterie nu se numea special, dar era. Corpul 34 infanterie este neobisnuit si ca marime, si în ceea ce priveste componenta. Pe lînga infanteristi are o divizie de vînatori de munte. Secretul deosebit de strict care împresoara corpul 34 infanterie si întreaga armata 19 da de gîndit.

În Spargatorul de gheata am scris despre transferul în secret al trupelor pe teritoriul Regiunii Odessa – atît de secret, încît însusi comandantul Regiunii Odessa, general–colonel I.T. Cerevicenko, nu stia ca pe teritoriul regiunii sale e.ste transferata o armata întreaga. Este vorba chiar de acea armata în care intra si corpul 34 al lui Hmelnitki.

Istoricii comunisti pot face o presupunere îndrazneata: nu cumva armata 19 a generalului-locotenent I.S. Konev si corpul 34 infanterie din componenta acesteia au fost mutate pentru aparare? Sau poate se planuiau contraatacuri ?

Avem îndoieli. Nu, nu era vorba de aparare, iar în proiect nu existau. Ce sa caute în aparare diviziile de vînatori de munte ? Munti erau numai dincolo de granita -în România.

Daca se punea la cale apararea sau o contralovitura, cel mai puternic dintre toate corpurile de infanterie nu trebuia transferat pe directia româneasca, ci pe cea germana. Iar daca s-a planuit apararea sau contraatacul, general-locotenent Hmelnitki n-ar fi aparut în aceste zone – ar fi stat în spatele frontului. Apropo, imediat ce Hitler a atacat, iar pentru Uniunea Sovietica razboiul s-a transformat în "maret", în "pentru apararea patriei". Înca înainte de a da piept cu inamicul, general-locotenent Hmelnitki a abandonat corpul 34 si n-a mai aparut pe front. Era mai linistit "la dispozitia comandantului Frontului leningradean" sau la conducerea activitatii de aprovizionare în adîncimea spatelui frontului.

Vorosilov si-a încheiat cariera de comandant militar în timpul razboiului de iarna – dar cariera sa politica n-a suferit din aceasta cauza. A fost scos din functia de narkom al apararii si… ridicat. Secretul supravietuirii este simplu. Stalin avea nevoie de lupi tineri, talentati, energici, impe-tuosi, gata sa muste, asa cum erau Jukov, Beria, Malenkov. Dar dîndu-le puterea Stalin se temea de avîntul lor, de talentul lor, de coltii lor. Stalin a instalat în jurul sau bariera vechii garzi.

Vorosilov îndeplinea rolul de scut mai bine decît toti. Nu rîvnea locul lui Stalin, nu polemiza cu el si îl sustinea în toate problemele.

Vorosilov era cunoscut în tara si în strainatate, iar Stalin (si dupa el Hrusciov si Brejnev) l-a acoperit de ordine, poleindu-l cu o glorie nemeritata. Drept multumire pentru supunerea slugarnica, Stalin i-a permis lui Vorosilov ceea ce nu a permis si nu a iertat altora. La rîndul sau, Vorosilov a coplesit cu daruri generoase pe proprii sai slugoii.

În 1941 se pregatea invazia în Europa. Stalin l-a tinut pe Vorosilov pe lînga sine: nu se asteptau victorii de la el, dar slugoiului lui Vorosilov, Hmelnitki, i s-a permis sa se distinga pe cîmpul de lupta. Vorosilov stia unde se va hotarî soarta razboiului si l-a trimis exact acolo pe Hmelnitki: pe directia româneasca, cea mai profitabila.

L-a trimis sa lupte împotriva românilor, nu împotriva nemtilor. Curmarea aprovizionarii cu petrol a Germaniei putea hotarî destinul Europei. Sarcina era fundamentala. Asadar lui Hmelnitki nu i s-a gasit loc în primul esalon strategic, unde se varsa sînge si erau victime omenesti, ci în al doilea – care, trecînd peste cadavrele primului esalon, ridica stindardul victorios deasupra sondelor petroliere, în acest scop Hmelnitki are cel mai puternic corp de armata. Tot în acest scop, Hmelnitki are în corpul de armata o divizie de vînatori de munte.

E timpul sa ne întrebam: nu se teme Stalin sa-l puna pe Hmelnitki într-o zona de o asemenea raspundere ? Cred ca nu s-a temut. Nu l-a pus sa comande un front, nici o armata – si nici nu era sef de stat-major. Hmelnitki nu va lupta singur. Stalin l-a însarcinat pe Jukov personal sa cucereasca România. Pentru cucerirea României au fost concentrate 15 corpuri mecanizate, de infanterie, cavalerie si desant. Corpul de armata al lui Hmelnitki, desi cel mai puternic, este doar unul din 15.

În primul esalon strategic sînt adunati comandanti de frunte, inclusiv Malinovski si Krîlov. Desantul maritim este comandat de Batov, iar brigada lui Rodimtev asigura desantul aerian. O debarcare maritima era pregatita de fortele întregii Flote a Marii Negre, în care S.M. Gorskov comanda o brigada de crucisatoare. Numai dupa aceasta în România urma sa intre armata 19 a lui I.S. Konev, în care intra si corpul lui Hmelnitki. Nu trebuia ca Hmelnitki sa fie un geniu – trebuia numai sa transmita diviziei sale ordinele lui Konev.

A cîstiga razboiul este una, a instala steagul victoriei pe înaltimea respectiva este altceva. Hmelnitki nu trebuia sa cîstige razboiul. Acest lucru îl fac Jukov, Konev, Malinovski, Krîlov, Batov, Rodimtev, Gorskov. Hmelnitki trebuia numai sa straluceasca pe firmamentul victoriei: "Primele trupe care au intrat în Ploiesti au fost cele aflate sub comanda generalului-locotenent Hmelnitki". Era de ajuns. Numai pentru asta a mers Hmelnitki la razboi. Imediat ce a disparut posibilitatea de a se distinge, a disparut si Hmelnitki din linia întîi.

Comunistii nu mai pot nega ca Stalin a pregatit cucerirea Europei. Dar în replica spun ca Stalin a pregatit lovitura pentru 1942.

Nu sînt de acord cu comunistii: daca se pregatea lovitura pentru 1942, Hmelnifki ar fi petrecut vara si toamna lui 1941 în statiunile Caucazului si Crimeei, iarna ar fi schiat cu maresalul-erou la vila de lînga Moscova, iar serile i-ar fi citit acestuia carti amuzante. Numai în primavara lui 1942 ar fi plecat sa preia cel mai puternic corp de infanterie al Armatei Rosii.

Capitolul 23 ECHIPA LUI JUKOV

Dupa cum se stie, G. K. Jukov nu venea degeaba, ci aparea numai în cazuri extraordinare, and trebuia sa coordoneze actiunile de lupta ale fronturilor într-o directie strategica sau alta.

General-locotenent N.A. Antinenko, Pe directia principala, p. 146

Jukov avea oamenii sai. si ei mergeau la razboi. E interesant sa ne oprim asupra lor. Vorosilov îsi forma echipa din slugoi, linge-blide, aghiotanti, secretari. Jukov avea un alt mod de abordare.

Jukov nu era un chitibusar. Nu-i placeau pedepsele de tipul mustrarilor sau mustrarii scrise cu avertisment. Pedeapsa lui Jukov era împuscarea. Fara formalitati. Avînd la dispozitie puteri nelimitate la Halhin-Gol, le-a folosit pe deplin si chiar le-a depasit. A actionat hotarît, repede, cu amploarea cuvenita. General-maior P.G. Grigorenko descrie unul din multele cazuri.

O data cu Jukov a venit de la Moscova un grup de elevi de la academiile militare – rezerva de ofiteri. Jukov îi dadea afara pe cei care, dupa parerea sa, nu corespundeau functiei ocupate – îi împusca si îi înlocuia cu ofiteri din rezerva. Situatia se prezenta în felul urmator: este îndepartat comandantul unui regiment de infanterie, Jukov cheama un tînar ofiter din rezerva, îi ordona sa mearga la regiment si sa ia comanda. Seara. Sute de kilometri numai stepa. Din ordinul lui Jukov, toate statiile radio tac. În stepa nu se aude nici un sunet, nu se vede nici un foc. Camuflare. Nu ai puncte de reper. Se lasa noaptea. Toata noaptea ofiterul cauta regimentul în stepa. Daca întîlnesti pe cineva în întuneric, nu-ti raspunde la întrebare : nimeni nu stie nimic în plus – iar daca totusi stie, e foarte vigilent, scapi o vorba si te împusca. Pîna dimineata ofiterul nu-si gaseste regi­mentul. Dimineata Jukov numeste comandant la regiment un alt candidat. Iar cel care nu a reusit sa gaseasca regimentul este împuscat.

Cînd general-maior P.G. Grigorenko a scris aceste lucruri, expertii occidentali nu le-au crezut. Nu puteau pricepe realitatile sovietice. si au tras concluzia ca generalul Grigorenko uraste puterea comunista si de aceea exagereaza.

Apoi au aparut si alte marturii. Spre deosebire de memoriile lui Grigorenko, autorii acestor marturii apartin categoriei obladuite de puterea sovietica. Iata una dintre ele. Am ales-o pentru ca este scrisa tot de un general-maior, care în acel moment lupta la Halhin-Gol – iar situatia e legata si ea de întuneric. Martorul este Arseni Vorojeikin, de doua ori Erou al Uniunii Sovietice, general-maior de aviatie, în timpul razboiului a fost printre primii zece asi sovietici. Dar atunci, în vara lui 1939, era un tînar aviator.

Situatia: se întorcea seara de la o misiune de lupta. Se lasa întunericul. Benzina era pe sfîrsite. Jos se vede o coloana de trupe, dar nu se distinge în întuneric: ai tai sau japonezii? si n-ai benzina sa dai ocoluri coloanei. A ajuns la aerodrom. A aterizat. Putea sa nu raporteze coloana observata: era singur în aer, putea sa taca – n-a vazut nimic si gata. Dar el a raportat: a vazut o coloana, dar n-a distins cine erau, parca japonezii.

Peste cîtva timp tînarul aviator este chemat direct la Jukov. Întrebare : a cui era coloana, a noastra sau a japonezilor? Aviatorul raspunde ca a fost imposibil sa observe. Iata ce s-a petrecut mai departe:

"Jukov a spus calm:

– Daca se va dovedi ca sînt ai nostri, mîine voi fi nevoit sa va împusc. Sînteti liber.

N-am receptat imediat sensul acestor cuvinte, însa cînd am constientizat amenintarea, fierbeam de suparare. În pozitie de drepti, am declarat ferm:

– Împuscati-ma acum…

Jukov a pufnit, întorcîndu-se spre noptiera care se afla în spatele sau, a luat o sticla de coniac si un pahar, l-a umplut pîna la jumatate si mi l-a întins:

– Beti si linistiti-va.

– Nu beau niciodata singur.

El a pufnit din nou si, pe gînduri, a luat un al doilea pahar, turnîndu-si siesi…" (Krasnaia zvezda, 5 august 1992).

Pe Vorojeikin l-a salvat taria de caracter. I-a mers: a avut posibilitatea sa-si arate taria în fata lui Jukov. Cei care erau arestati de calaii de la batalionul Osnaz al NKVD si împuscati pe loc nu mai aveau aceasta posibilitate.

Dorinta lui Jukov de ordine (prin împuscare) avea si o alta latura. Cei pe care îi încerca în lupta si în care credea erau pusi în orice post, li se acorda încredere neconditionata. Trebuie spus ca în majoritatea cazurilor Jukov a ales corect. Oamenii alesi de el manifestau independenta, putere de judecata, hotarîre si forta de caracter.

stim ca Stalin l-a trimis în lupta pe pilotul sau personal, Golovanov, iar Vorosilov – pe generalul sau cu sarcini speciale, Hmelnitki. E bine sa analizam echipa lui Jukov la începutul lui iunie 1941. si pe Jukov însusi.

Jukov înseamna ofensiva. Pe front oricine stia acest lucru. Aparitia lui Jukov nu însemna ofensiva pur si simplu, ci ofensiva prin surprindere, hotarîta si nimicitoare. Iata de ce s-au luat masuri de ascundere a prezentei lui Jukov la un moment dat, într-o anumita zona a frontului. Jukov a aparut pe nesimtite – era interzis sa se vorbeasca de prezenta sa, iar în telegramele cifrate nu aparea numele sau, doar pseudonimul.

Aceasta regula s-a extins si asupra altor maresali si generali, dar Jukov era ferit de catre Stalin în mod deosebit.

Sau era scos în fata în mod demonstrativ, în octombrie 1941 Uniunea Sovietica trecea printr-un moment critic. Trupele germane erau în apropierea Moscovei. Moscova era aparata de Frontul de Vest, care din 13 octombrie a început sa fie condus de Jukov. Redactorul-sef al gazetei Krasnaia zvezda, D. Ortenberg (l-a însotit pe Jukov si la Halhin-Gol), a trimis la statul-major al Frontului de Vest un fotocores-pondent cu ordinul de a face o fotografie: Jukov aplecat asupra hartii operatiunilor de lupta. Jukov l-a alungat pe fotocorespondent fara sa-l lase sa faca fotografii, însa peste cîteva zile corespondentul s-a întors la statul-major al frontului cu acelasi ordin – dar acum era dat personal de Stalin.

Poza a aparut în primele pagini ale gazetelor: întreaga armata, întreaga tara, întreaga lume trebuie sa stie ca Moscova nu se va preda – Jukov este însarcinat cu apararea Moscovei. Desigur, Jukov nu numai ca s-a aparat, dar a si trecut la contraatac, absolut surprinzator pentru comandamentul german.

Alt exemplu, în primavara lui 1945, Frontul 1 bielorus comandat de Jukov se pregatea de operatiunea Berlin. Pe 13 aprilie, la Moscova, ca si cum n-ar fi stiut, Stalin îi comunica lui Harriman ca nemtii, explicabil, asteapta lovitura asupra Berlinului – dar noi îi vom însela: principala lovitura nu se va da asupra Berlinului, ci asupra Dresdei. Spre dezamagirea lor, au fost informati si soldatii si ofiterii sovietici aflati chiar sub zidurile Berlinului ca atacul se va desfasura pe alta directie. si ca sa se risipeasca orice îndoiala, s-a informat ca generalul de armata VD. Sokolovski a preluat comanda frontului, iar Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov a fost repartizat pe alta directie. Se întelege ca Jukov nu a plecat nicaieri si nu a transmis lui Sokolovski comanda, înainte de ofensiva e bine sa-l lasi pe inamic sa rasufle un pic si sa slabeasca astfel vigilenta.

Principiul e clar: cînd Stalin se teme în privinta propriei aparari, îl scoate pe Jukov din mîneca; atunci cînd Stalin pregateste un atac prin surprindere, îl ascunde pe Jukov. în iunie 1941, ca sef al Marelui Stat-Major, G.K. Jukov trebuia sa ramîna la Moscova, însa la 21 iunie, în sedinta Biroului Politic s-a luat urmatoarea hotarîre: la granita româneasca sa se desfasoare în secret Frontul de Sud (sub comanda generalului de armata LV. Tiulenev), iar Jukov sa se deplaseze la Ternopol ca sa coordoneze actiunile Fronturilor de Sud si de Sud-Vest.

Stalin nu a luat hotarîrea de a-l trimite pe Jukov la Ternopol din cauza amenintarii atacului german – Stalin nu se astepta la o asemenea întorsatura a lucrurilor.

Daca Stalin s-ar fi temut pentru propria-i aparare, n-ar fi trebuit sa faca un secret din deplasarea lui Jukov la Ternopol. Putea chiar sa apara o poza în pagina de garda a ziarelor: Jukov mergînd la avion cu geamantanul în mîna. Dar zborul lui Jukov a fost secret de stat. S-a întîmplat ca Jukov a zburat la Ternopol la 22 iunie (decolarea la 13.40), adica dupa începutul invaziei germane. Dar hotarîrea a fost luata în ajun. Mai precis, a fost luata în mai si a fost confirmata la 21 iunie, în strict secret.

Despre gradul de strictete a secretului vorbeste urmatorul fapt. La 19 iulie, general-colonel F. Halder noteaza în jurnalul de front îndoielile sale privind existenta Frontului de Sud: "Daca într-adevar aici ar fi fost înfiintata o noua mare instanta de conducere, de buna seama ca ar fi fost bine cunoscut numele conducatorului acesteia…". De asemenea, Halder are îndoieli privind existenta armatelor 9 si 18, care intrau în componenta Frontului de Sud. Halder nu are însa nici o îndoiala în ceea ce priveste prezenta armatei a 2-a (care nici înainte, nici în timpul, nici dupa cel de-al doilea razboi mondial n-a aparut în partea europeana a Uniunii Sovietice: s-a aflat permanent în Extremul Orient).

Daca în cursul razboiului, la aproape o luna dupa începerea acestuia, spionajul german n-a putut sa descopere existenta Frontului de Sud, atunci cu atît mai mult acesta nu putea sa afle misiunea lui Jukov, care la 21 iunie a primit ca sarcina sa coordoneze actiunile Fronturilor de Sud si de Sud-Vest. Stalin stia sa pastreze secretul.

În 1940 Hitler a înteles ca asupra cîmpurilor petroliere plana pericolul sovietic – dar n-a înteles seriozitatea chestiunii, pentru ca spionajul german n-a reusit sa descopere deplasarea secreta a celui de-al doilea esalon strategic al Armatei Rosii la granita (esalon avînd în componenta, pe lînga altele, armata 19 a lui Konev cu cel de-al 34-lea corp de armata al lui Hmelnitki), nici macar existenta celui de-al doilea esalon strategic. Spionajul german nu stia nimic despre cel de-al treilea esalon strategic, nici macar de existenta întregului Front de Sud din componenta primului esalon strategic.

Iata de ce afirm: atacul Frontului de Sud în România prezenta un pericol mortal pentru Germania, pentru ca factorul surpriza era total – în România nu existau forte care sa riposteze si era imposibil sa fie transferate acolo dupa ce trupele sovietice ar fi incendiat exploatarile petrolifere.

Trebuie sa întelegem planul lui Jukov (aprobat de Stalin) – si atunci numirile si transferarile de generali facute de el capata sens.

Pîna a veni Jukov la putere se planuia ca invazia Germaniei sa se faca în principal cu fortele Frontului de Vest, adica cu ajutorul trupelor aflate în Bielorusia. în spatele Frontului de Vest se planifica desfasurarea a înca unui front din trupele si statele-majore ale Regiunii militare Moscova, iar în Pribaltica si în Ucraina se viza desfasurarea corespunzatoare a Fronturilor de Nord-Vest si Sud-Vest pentru atacuri suplimentare.

Pentru ca Frontul de Vest era desemnat pentru lovitura principala, înainte de începerea celui de-al doilea razboi mondial în Bielorusia au fost concentrate cele mai puternice unitati active ale Armatei Rosii: cavalerie, tancuri, mecanizate, desant. Aici aflam floarea Armatei Rosii: diviziile 100 infanterie si 4 cavalerie, brigada 21 tancuri. Existau si în alte regiuni divizii si brigazi remarcabile, dar în Bielorusia era o întreaga constelatie. Aici se aflau cei mai de seama comandanti: Timosenko, Rokossovski, Eremenko, Apanasenko, Cerevicenko, Kostenko, Potapov. întreg serviciul lui Jukov dintre cele doua razboaie s-a desfasurat tot în Bielorusia.

În 1940 Jukov a propus o alta schema de invazie. Ca rezultat al împartirii Poloniei în conformitate cu pactul Molotov-Ribbentrop, pe granita apuseana s-au format doua intrînduri puternice înspre Germania în raioanele Belostok si Lvov. S-a creat o situatie care permitea desfasurarea unei operatiuni clasice de încercuire prin atacurile a doua grupari mobile de învaluire. Desfasurarea unor asemenea manevre a facut nemuritoare nume4e unor mari conducatori de osti, de la Hannibal la Jukov (Jukov s-a înnemurit la Halhin-Gol si înca o data cu operatiunea din noiembrie 1942 de la Stalingrad).

S-a nimerit ca în 1941 a aparut posibilitatea de a se repeta Cannae[28] împotriva Germaniei. Granita germana avea si ea doua intrînduri incisive în partea sovietica (în raioanele Suvalok si Lublin), iar armata germana pregatea aceeasi operatiune.

Pentru desfasurarea invaziei, la ordinul lui Jukov, în intrîndurile de la Belostok si Lvov au fost concentrate gruparile de soc, statele-majore, centrele de transmisiuni, aerodromurile, rezervele strategice, spitalele. (Nemtii au facut acelasi lucru în raioanele Lublin si Suvalok.) Din punct de vedere defensiv este un risc sinucigas: cele mai bune armate, cu toate rezervele, sînt încercuite de inamic din trei parti înca din timp de pace – totusi Jukov îl citea pe Bismark si stia ca Germania nu poate lupta pe doua fronturi. Jukov citea rapoartele informative ale GRU si stia ca industria Germaniei lucreaza în regim de pace, iar fara trecerea industriei la regim de razboi ofensiva se transforma într-o aventura. Jukov era un profesionist si nu putea presupune ca Hitler se va angaja într-o aventura. Daca examinam situatia din punctul de vedere al pregatirii unui atac prin surprindere, concentrarea fortelor principale pe flancuri în doua intrînduri este cel mai bun lucru care se poate întreprinde. Chiar în timp de pace, trupele sovietice sînt deplasate mult în fata, fiind ca si în teritoriul Germaniei, ameninta gruparile inamicului în zona flancurilor si în spatele frontului.

Din cele doua grupari de soc Jukov a acordat rolul principal celei de la Lvov, optiune absolut corecta. Rîurile curg din muntii Europei centrale spre Marea Baltica si cu cit e mai aproape marea, cu atît rîurile sînt mai largi. Daca ataca din Pribaltica, în fata trupelor sovietice se înalta fortificatiile Prusiei Orientale – în plus, fortarea rîurilor este îngreunata chiar pe litoralul Marii Baltice. Iata de ce trupele sovietice din Pribaltica (Frontul de Nord-Vest) au primit sarcini limitate. Lovitura dinspre intrîndul Belostok promitea mai mult: în fata nu existau raioane fortificate, iar rîurile pe cursul de mijloc nu erau atît de largi. De aceea trupele Rontului de Vest aveau un rol fundamental.

Lovitura cea mai importanta se preconiza dinspre intrîndul de la Lvov: în fata nu sînt fortificatii, iar rîurile pe cursul superior sînt înguste – în plus, flancul drept al gruparii ofensive sovietice este acoperit de munti. Conform conceptelor militare, spatiul de la Lvov la Berlin este un mic coridor strategic. Daca pentru desfasurarea sa se aloca forte suficiente (si s-au alocat), un atac dinspre intrîndul de la Lvov nu poate fi respins. Un asemenea atac ar fi dus trupele sovietice în raioanele industriale ale Sileziei si ar fi rupt Germania de sursele de petrol si de principalii aliati. Un atac dinspre intrîndul de la Lvov ar fi deschis dintr-o data un evantai de posibilitati.

S-a creat o situatie la care pot visa strategii si marii maestri ai sahului: doar o mutare si se frînge întreaga structura a apararii inamicului, se distrug toate comunicatiile si se ameninta deodata mai multe obiective. Exact asa putea fi atacul dinspre intrîndul de la Lvov: el dadea posibilitatea dezvoltarii ofensivei asupra Berlinului sau Dresdei. Daca inamicul va apara Silezia, te poti întoarce si lovi pe directia litoralului baltic, folosind Vistula si Oderul pentru acoperirea flancurilor proprii. O asemenea lovitura ar separa trupele germane de raioanele lor industriale si de bazele de aprovizionare…

Jukov mai planuia înca o lovitura irezistibila si mortala în România. Pentru aceasta a propus sa nu se desfasoare înca un front în spatele Frontului de Vest, ci acesta sa se desfasoare la granita României.

În plus, se mai preconizau atacuri ajutatoare dinspre Pribaltica asupra Konigsbergului, atacuri a doua armate de vînatori de munte prin Carpati si Alpii transilvani, lansarea a cinci corpuri de desant aerian. Totodata, în toate cele sapte regiuni militare din interior se înfiintau în secret armatele celui de-al doilea esalon strategic, care trebuiau chiar înainte de invazie sa înceapa deplasarea spre frontiera occidentala, în asa fel încît în momentul decisiv sa intre în lupta, suplimentînd si întarind primul esalon strategic.

Jukov a luat asupra lui rolul coordonarii actiunilor Frontului de Sud-Vest, care trebuia sa atace dinspre intrîndul de la Lvov si Frontul de Sud, si care s-a înfiintat pentru invadarea României, în lumina acestui plan, sa vedem ce fac cei care au onorat selectia lui Jukov.

Generalul de armata LV. Tiulenev este un vechi tovaras al lui Jukov. Au lucrat împreuna la inspectia cavaleriei RKKA. în organizatia de partid Jukov a fost secretar, Tiulenev – loctiitor, în vara lui 1940 amîndoi au fost avansati. Stalin a introdus gradele de general în Armata Rosie, însa numai trei persoane dintr-o mie au primit cîte cinci stele, printre care Jukov si Tiulenev. Pe atunci Jukov comanda Regiunea militara Kiev, cea mai puternica regiune, iar Tiulenev – cea mai importanta: Regiunea militara Moscova, în februarie 1941 Jukov a ajuns si mai sus. A devenit sef al Marelui Stat-Major si a propus ca talentul lui Tiulenev sa fie folosit nu împotriva Germaniei, ci împotriva României. A propus ca directia si statul-major ale Regiunii militare Moscova sa se transforme în statul-major al Frontului de Sud si sa se transfere la granita româneasca, iar Tiulenev sa fie numit comandant.

La sedinta Biroului Politic din 21 iunie 1941 aceasta propunere a fost confirmata. Ea însa fusese aprobata mai dinainte.

Generalul-colonel al trupelor de geniu A.F. Hrenov era – în 1941 – general-maior, sef al trupelor de geniu din Regiunea militara Moscova. Iata ce spune el: "La începutul lui iunie comandantul a adunat corpul de comanda al statului-major al Regiunii si a informat ca avem ordin sa ne pregatim pentru o campanie de front. Ce fel de front ? întrebarea a aparut pe buzele tuturor.

– Nu am nimic de adaugat la ceea ce am spus, a raspuns Tiulenev.

Totusi,.cînd acesta a început sa dea dispozitii referitoare la caracterul si continutul actiunii, nu a fost greu de priceput ca în caz de razboi vom actiona spre Sud" (Poduri spre victorie, p. 73).

Kombrig A.Z. Ustinov a fost, la Halhin-Gol, comandantul de stat-major al tuturor unitatilor de aviatie ale lui Jukov. Credo-ul lui Ustinov : nu lupte aeriene, ci o lovitura asupra aerodromurilor "adormite", în iunie 1941 Jukov îl recomanda pe generalul-maior de aviatie A.Z. Ustinov pentru functia de comandant de aviatie al Frontului de Sud. Stalin accepta candidatura.

General-colonel I.T. Cerevicenko a lucrat cu Jukov în Bielorusia. Cînd Jukov a predat corpul 3 cavalerie, Cerevicenko l-a preluat. La 19 iunie 1941, pe granita româneasca a fost desfasurata cea mai puternica armata din istoria omenirii: armata 9. La 21 iunie, în momentul crearii Frontului de Sud, armata 9 intra în componenta acestuia (împreuna cu armata 18, stramutata în secret din Regiunea militara Harkov). Comandantul armatei 9 este Cerevicenko.

General-maior P.A. Belov a fost subordonat lui Jukov în timpul serviciului de inspectie a cavaleriei. Din aprilie 1941, corpul 2 cavalerie al lui Belov apare la granita româneasca, în momentul desfasurarii în secret a armatei 9, corpul lui Belov a intrat în componenta acesteia. Sa nu ne însele denumirea "de cavalerie". Fiecare divizie sovietica de cavalerie avea în componenta sa propriul regiment de tancuri. Cavaleristului Belov îi placeau tancurile, stia sa le foloseasca cum trebuie. Va lupta sub comanda lui Jukov întreg razboiul, de la Moscova pîna la Berlin, încheindu-l ca general-colonel.

General-locotenentii I.N. Muzîcenko si F.I. Kostenko au fost la vremea lor comandanti ai regimentelor diviziei lui Jukov. La începutul lui iunie 1941 au comandat armatele 6, respectiv 12, ambele armate din intrîndul de la Lvov ocupînd o buna pozitie pentru ofensiva. Din punctul de vedere al apararii, pozitia acestor armate este catastrofala.

Colonelul I.H. Bagramian. La începutul anilor '20 a fost, ca si Jukov, comandant al unui regiment de cavalerie, apoi în 1924-1925 a urmat împreuna cu Jukov cursurile de cavalerie. Apoi serviciul lui Bagramian a luat o alta întorsatura : a desfasurat o activitate pedagogica, iar la începutul razboiului a ramas colonel, în 1940 Jukov îl numeste pe Bagramian la statul-major al armatei 12 (vînatori de munte), care avea drept sarcina anihilarea cîmpurilor petroliere românesti în livrarile catre Germania. Hitler a prevenit actiunile lui Jukov si Bagramian, asa încît cele planificate n-au avut sorti de izbînda. Dar Bagramian a avansat în continuare, în timpul razboiului a cunoscut cariera cea mai plina de succese din întreaga Armata Rosie: intrînd în razboi cu grad de colonel, a terminat razboiul ca general de armata cu functie de maresal. Apoi va deveni Maresal al Uniunii Sovietice.

La aceleasi cursuri de cavalerie, în aceeasi grupa a învatat înca un prieten al lui Jukov: A.I. Eremenko. La 19 iunie 1941, general-locotenent Eremenko a predat functia de comandant al armatei 1 din Extremul Orient si a raspuns imediat chemarii lui Jukov la Moscova. Eremenko a sosit la Moscova dupa începerea agresiunii germane si a fost trimis în Bielorusia. însa nu a mai fost desemnat în functia pentru care fusese chemat. Ca si Bagramian, Eremenko a terminat razboiul ca general de armata, însa cu functia de maresal – iar dupa razboi a devenit Maresal al Uniunii Sovietice.

General-maior K.K. Rokossovski. A urmat împreuna cu Jukov, Bagramian si Eremenko aceleasi cursuri de cavalerie, în aceeasi grupa. Apoi Rokossovski a fost mult timp seful lui Jukov. în timpul Marii epurari Rokossovski a fost închis, fiind eliberat în 1940. Jukov îl cheama pe Rokossovski la el. Jukov a comandat personal Frontul de Sud, care în vara lui 1940 a desfasurat campania "eliberatoare" în România. Rokossovski se afla în rezerva lui Jukov, gata sa intervina într-o situatie de criza, în vara lui 1941 Rokossovski comanda în Ucraina corpul 9 mecanizat, care se pregatea pentru operatiuni prin surprindere. La începutul lui iunie întreaga artilerie a corpului a fost mutata în secret în zonele de granita, iar întregul corp de armata a primit ordinul de deplasare în secret la granita. Drept e ca nu a iesit totul asa cum au planuit Jukov si Rokossovski. Le va fi dat sa se întîlneasca la parada Victoriei – Maresalul Uniunii Sovietice K.K. Rokossovski va comanda parada, iar Maresalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov va primi parada.

General-maior al trupelor de tancuri, M.I. Potapov este "geniul atacului prin surprindere". A facut serviciul cu Jukov la începutul anilor '30. în vara lui 1939, la Halhin-Gol, Potapov a comandat brigada 21 tancuri. În cursul luptelor Jukov a apreciat capacitatea lui Potapov, facîndu-si-l loctiitor. Pentru lovirea pe neasteptate a armatei 6 japoneze Jukov a creat trei grupari. "Atacul principal a fost dat de gruparea de sud a colonelului M.I. Potapov, care avea doua divizii, o brigada de tancuri, una motoblindata si cîteva batalioane de tancuri" (Istoria celui de-al doilea razboi mondial, voi. 2, p. 217). În 1940 Jukov devine comandant al Regiunii militare Kiev. L-a cerut pe Potapov sub comanda sa si i-a ordonat sa formeze corpul 4 mecanizat la intrîndul de la Lvov.

Corpurile mecanizate sovietice erau cele mai puternice unitati de tancuri din lume. Erau destinate actiunilor agresive si puteau fi folosite numai în operatiuni ofensive, în 1941 Hitler a aruncat împotriva Uniunii Sovietice 10 corpuri mecanizate, fiecare avînd în medie 340 de tancuri usoare si medii. La cererea lui Jukov, Stalin a format 29 de corpuri mecanizate a cîte 1.031 tancuri fiecare, incluzînd tancuri usoare, medii si grele. La 22 iunie 1941 nu toate corpurile mecanizate sovietice erau complete. Corpul 4 mecanizat, de exemplu, avea 892 de tancuri. Chiar si un corp sovietic incomplet era mai puternic decît doua corpuri germane luate la un loc. Dintre tancurile din componenta corpului 4 mecanizat faceau parte 413 tancuri T-34 si KV. Putin, spun comunistii, într-adevar era putin, daca nu le comparam cu armata germana, în toate cele zece corpuri mecanizate germane, de fapt în întreaga lume nu exista vreun tanc care sa se poata compara cît de cît cu T-34 sau KV.

Corpul 4 mecanizat al lui Potapov, precum si corpul 8 învecinat cu acesta (969 de tancuri), sau 15, tot învecinat (733 de tancuri), ca de altfel toate corpurile mecanizate, erau instruite numai pentru operatiuni ofensive, în februarie 1941 Jukov a fost avansat, iar împreuna cu el si gene-ral-maior Potapov, care a devenit comandant al armatei 5, aflata în partea de nord a intrîndului de la Lvov.

Maiorul LI. Fediuninski a comandat la Halhin-Gol regimentul 24 infanterie motorizata din divizia 36 infanterie motorizata, în aprilie 1941 colonelul Fediuninski a venit la granita germana si a primit comanda corpului 15 infanterie din armata 5 a lui Potapov. Corpul 15 infanterie, ca de altfel întreaga armata a 5-a, a fost deplasat la granita. Fediuninski este colonel, dar are în subordine loctiitori ai

comandantului corpului cu grad de general, de exemplu seful statului-major, general-maior Z.Z. Rogoznîi; iar comandantii de divizie ai corpului 15 sînt general-maior G.I. sestiuk si F.F. Aliabusev. Nu era o sarcina usoara pentru colonelul Fediuninski sa comande generali. Jukov stie ca Fediuninski este irezistibil în atacurile prin surprindere. Acesta era lucrul cel mai important si de aceea lui Fediuninski i s-a încredintat corpul de armata, cei cu stele ramînînd de o parte. Fediuninski îi va ajunge din urma si-i va depasi. Va deveni general de armata.

Comisarul de regiment M.S. Nikisev era, la Halhin-Gol, comisarul politic al lui Jukov. în iunie 1941 este în armata 5 a lui Potapov. Oamenii lui Jukov (si au mai fost si altii) au fost adunati laolalta. Dar atacul lui Hitler nu le-a permis sa atace prin surprindere.

Generalul de armata Fediuninski îsi aminteste cum în primele zile ale razboiului s-au adunat veteranii de la Halhin-Gol: Potapov, Nikisev si el însusi. Potapov este mîhnit ca au trebuit sa schimbe rolurile cu inamicul: nu noi, ci ei au atacat prin surprindere. "Atunci am fi lovit cu succes pe flancuri", a remarcat generalul Potapov – si, oftînd, a adaugat: "Acum nu ne mai folosea la nimic" (I.I. Fediuninski, Ridicati la alarma, Moscova, Voenizdat, 1964, p. 38).

Se poate replica faptul ca fiecare general, ajungînd sus, tinde sa-si faca o echipa, sa-i puna pe ai sai în posturi-cheie si sa-si consolideze puterea prin oameni care sa-i fie îndatorati personal. Asa este.

Dar Jukov este seful Marelui Stat-Major. El nu ridica în posturi înalte niste lingai, ci oameni care s-au distins în atacul prin surprindere si care stiu cum sa pregateasca si sa înfaptuiasca operatiuni prin surprindere. Iar Jukov nu-i împrastie pe acestia în cabinetele de la Moscova sau în întreaga tara, ci îi trimite în intrîndul de la Lvov sau la granita româneasca.

Echipa lui Jukov este formata în marea majoritate din cavaleristi. Jukov însusi era cavalerist. Actiunile unui cavalerist se caracterizeaza prin surprindere, hotarîre, iures ofensiv, încercuire si învaluire. Razboiul nu e pozitional, ci de manevra.

Comandantii sovietici din 1941 sînt criticati. Dar putini îsi amintesc ca pîna în 1941 si dupa aceea acesti oameni au fost cutezatori, inteligenti, prevazatori, hotarîti si cruzi. Dar în 1941 toti au avut o eclipsa…

Trebuie spus ca în directia frontierei românesti nu s-au deplasat în secret numai prietenii lui Jukov. Dupa cum stim, general-locotenent I.S. Konev a deplasat tot aici armata 19. Iar general-maior R.I. Malinovski – corpul 48 infanterie…

Dupa parerea mea, daca Jukov, Rokossovski, Konev, Krîlov, Potapov, Malinovski s-au adunat laolalta împotriva României, atunci e treaba serioasa.

General-locotenent A.A. Vlasov, cazut prizonier în 1942, a aratat la interogatoriu : "Concentrarea trupelor în raionul Lvov indica faptul ca atacul împotriva României se profila în directia surselor petroliere".

Vlasov insista ca Stalin a pregatit atacarea Germaniei si a României, ca pregatirea Armatei Rosii a fost orientata exclusiv înspre ofensiva, nepregatindu-se (nici macar nu s-au prevazut) operatiuni defensive (Protocolul interogatoriului din 8 august 1942).

Krasnaia zvezda (27 octombrie 1992) declara ca Vlasov a vrut sa intre în gratiile lui Hitler si de aceea a repetat nascocirile propagandei lui Goebbels. Prin asemenea afirmatii, cica Vlasov si-ar fi dat arama pe fata.

Iar acum sa vedem ce scria cu un an mai înainte, tot în Krasnaia zvezda (27 iulie 1991), loctiitorul sefului Marelui Stat-Major al Fortelor Aeriene ale URSS, generalul de armata M.A. Gareev: "Directia concentrarii fortelor principale a fost aleasa de comandamentul sovietic nu în interesul apararii strategice (o asemenea operatiune pur si simplu nu a fost prevazuta si nici planificata), ci pe baza altor interese… Atacul principal pe directia Sud-Vest trecea prin zona cea mai favorabila, rupînd Germania de principalii sai aliati, de petrol, deplasa trupele noastre în flancul si în spatele gruparii principale a inamicului…".

Comparam opiniile a doi generali care vorbesc despre acelasi lucru: nu a fost nici un fel de pregatire de aparare, numai de atac – iar atacul se prevedea pe directia Sud-Vest, adica dinspre intrîndul de la Lvov, cu scopul de a rupe legaturile Germaniei cu petrolul si aliatii sai de baza.

Daca Andrei Andreevici Vlasov voia ca prin asemenea marturii sa faca sluj în fa{a lui Hitler, atunci în fata cui voia sa faca sluj generalul de armata Gareev ? Daca admitem ca Vlasov repeta pur si simplu nascocirile lui Goebbels, atunci si revista Krasnaia zvezda trebuie declarata oficina a propagandei fasciste.

Afirmatiile lui Gareev au fost publicate în Uniunea Sovietica în organul central al Ministerului Apararii si n-au stîrnit protestele istoricilor militari, ale sefului Marelui Stat-Major, Ministerului Apararii sau Presedintelui.

Nu a protestat nimeni pentru ca generalul de armata Gareev a spus adevarul, la fel ca si general-locotenent Vlasov. si flaca cineva dispune pe harta armatele sovietice de invazie, corpurile mecanizate si desant, aerodromurile, statele-majore, generalii lui Jukov, atunci este silit sa recunoasca (chiar si fara marturiile lui Vlasov sau Gareev): s-a pregatit o operatiune ofensiva de mai mare dragul.

Capitolul 24 DESPRE AL TREILEA EsALON STRATEGIC

Violenta este necesara si folositoare.

V.I. Lenin

Fiti convinsi ca nu ne va tremura mîna.

I.V. Stalin

Primul esalon strategic al Armatei Rosii are 16 armate active de invazie si cîteva zeci de corpuri de armata si divizii autonome. Sarcina acestora: sa dea simultan cîteva lovituri.

Al doilea esalon strategic are 7 armate recent formate, completate cu rezervisti – inclusiv cu detinuti. Sarcina: sa extinda succesul primului esalon strategic.

Iar în spatele celui de-al doilea esalon strategic avea loc desfasurarea celui de-al treilea esalon strategic. Initial, în componenta sa erau trei armate: 29, 30, 31. La prima vedere sînt armate obisnuite de invazie. Dar la o privire mai atenta sînt foarte neobisnuite.

Oficial, cel de-al treilea esalon strategic a aparut în ultimele zile ale lui iunie 1941, ca reactie la atacul german -totusi el a aparut suspect de repede. Ca sa formezi trei armate nu e un lucru simplu nici pe timp de pace : ai nevoie de mult timp, de mult armament, de multi soldati si ofiteri, de multe masini si munitii, alimente, combustibil, multe cizme… Iar aceste armate au aparut în cîteva zile la sfîrsitul lui iunie 1941, în contextul panicii si degringoladei generale, însa panica si degringolada au ocolit aceste armate.

Secretul consta în faptul ca cele trei armate ale celui de-al treilea esalon strategic au fost înfiintate conform planurilor din timp de pace. Mecanismul a fost pregatit înainte de invazia germana – si functiona impecabil, în ciuda haosului sau absentei lui Stalin de la cîrma statului.

Ce fel de armate erau în cel de-al treilea esalon strategic ? Daca în al doilea esalon strategic divizii întregi si chiar corpuri de armata erau formate din detinuti, sa încercam sa ghicim cine se gaseau în cel de-al treilea esalon strategic din spatele detinutilor.

Corect.

Al treilea esalon strategic este format din cekisti. Toate cele trei armate.

Armata 29 era condusa de loctiitorul Narkom-ului afacerilor interne, general-locotenent NKVD I.I. Maslennikov, armata 30 – de fostul sef al trupelor graniceresti din Regiunea militara ucraineana, general-maior NKVD V.A. Homenko, armata 31 – de fostul sef al Regiunii militare Pribaltica, general-maior NKVD K.I. Rakutin, apoi de fostul sef al Regiunii karelo-finlandeze, general-maior NKVD V.N. Dolmatov. Trei armate înseamna un întreg front. Coordonarea celor trei armate era asigurata de fostul sef al trupelor de frontiera din Regiunea militara bielorusa, general-locotenent NKVD LA. Bogdanov, iar comisarul politic de pe lînga acesta era loctiitorul narkom-ului securitatii statului (NKGB), comisarul de securitate de rangul trei S.N. Kruglov.

De multi ani, ca într-un mozaic, adun marturii despre trupele sovietice si comandantii din '41. Bineînteles, si despre cele trei armate cekiste. si tot ce am reusit sa adun îmi confirma: în cel de-al treilea esalon strategic nu numai toti comandantii de armate, de divizii, regimente si batalioane erau cekisti de la NKVD si NKGB, ci si toti comandantii de companii si detasamente. Nu am reusit sa gasesc vreo exceptie.

Statul-major al Regiunii militare bieloruse se afla într-un loc extrem de nefavorabil pentru evacuare: la Belostok. Acolo toti au cazut în încercuire: generalul cekist Bogdanov, statul-major si mii de graniceri de la soldati la generali au scapat din "galeata" si erau în spatele frontului, conducînd întregul front cekist. Sa admitem ca Bogdanov putea sa iasa din încercuire cu avionul – dar cum sa scoti trei armate de cekisti? La 22 iunie nu se puteau trimite avioane pentru toti granicerii de la frontiera occidentala. Or, granicerii de la frontiera occidentala, formau baza celor trei armate cekiste si întregul comandament. Extraordinar!

Istoricii comunisti au scris mii de carti despre eroii cekisti, despre faptele lor din primele zile ale razboiului -dar cartile tac cînd este vorba de aparitia frontului cekist. La aceasta problema istoricii nu dau raspuns – nici macar nu considera necesar sa puna problema.

Ca sa raspundem la întrebarea privind aparitia celui de-al treilea esalon strategic trebuie sa ne întoarcem la primul esalon strategic si – e de preferat – la granita româneasca. S-au scris multe carti despre aceasta perioada. Sa deschidem una din ele. De exemplu, cartea Eroului Uniunii Sovietice, general-maior A.A. Sviridov. Cartea se numeste Batalioanele intra în lupta si a aparut la editura Voenizdat în 1967.

În iunie 1941 autorul era capitan, comandant al batalionului autonom 144 de recunoastere, divizia 164 infanterie, corpul 17 infanterie, armata 12 din intrîndul de la Lvov. Corpul 17 e doar cu numele "de infanterie" – în fapt e de vînatori de munte. Corpul este comandat de unul din oamenii lui Jukov, general-maior LV. Galanin. Dupa cum stim, întreaga armata 12 este de fapt de vînatori de munte, desi dupa denumire este una obisnuita. Din ordinul lui Jukov, cu aceasta armata I.H. Bagramian a desfasurat manevre de cucerire rapida a trecatorilor montane.

Cartea lui Sviridov este interesanta prin faptul ca descrie aceasta armata de jos, nu de sus. Asadar, sa coborîm de la înaltimea corpului si armatei în batalionul 144 de recunoastere, comandat de capitanul A.A. Sviridov. Povestea începe din 19 iunie 1941. Deschid la prima pagina si citez chiar din primul rînd: "Pe rîul Prut divizia noastra i-a înlocuit pe graniceri. Parasind frontiera de stat, ei ne-au predat malul fortificat si ne-au lasat suvenirurile obisnuite : cîteva undite din nuiele de alun, o mitraliera defecta si un batrîn cîine ciobanesc…". "Granicerii, predîndu-ne frontiera de stat…" "Padurea în care ne-am asezat…" Din partea româneasca "se auzea plînsetul satului românesc : taranii erau stramutati mai departe de granita…". "Noi toti, ostasii sovietici, ne pregateam sa lovim dusmanul numai pe pamîntul sau…" "Comandantul escadronului, locote­nentul major Korobko, a cerut permisiunea, dupa raport, sa trimita o grupa de recunoastere de cealalta parte a rîului. – Asteapta, nu te grabi. Va veni si vremea ta. Deocamdata tine totul sub observatie."

Sa judecam situatia. Divizia 164 infanterie a luat în primire de la graniceri malul fortificat, dar nu s-a grabit sa se foloseasca de fortificatii. Divizia se ascunde în padurea de lînga frontiera, în zona de frontiera procedau la fel toate diviziile sovietice. Au fost deplasate la granita, dar nu pentru aparare. Pe celalalt mal diviziile germane actioneaza dupa acelasi scenariu – se ascund si ele în paduri, nu pentru a se apara.

Este interesant ce aude capitanul: plînsetul taranilor români expulzati – dar în partea sovietica nu a auzit nici un plînset. De fapt, între 13 si 20 iunie trupele graniceresti sovietice au desfasurat operatiunea de expulzare fortata a cetatenilor din zona de frontiera, de la Marea Alba la Marea Neagra. Nemtii au expulzat zona pe o latime de 20 km, sovieticii – pe o latime de 100 de km. Nemtii au stramutat populatia. Sovieticii au stramutat-o si au nimicit-o. La momentul respectiv operatiunea NKVD-ului de epurare a zonei de frontiera era la apogeul ei sîngeros. Dar "eroul" nostru n-are stiinta de aceasta. N-aude plînsetul populatiei sovietice si nu vrea sa-l asculte. El se crede eliberatorul Europei si de aceea aude numai plînsetul de pe celalalt mal. Spre deosebire de fascisti, care au expulzat populatia la cîtiva kilometri în interiorul propriului teritoriu, "ilustrii" nostri cekisti au deportat zeci de mii de oameni în tundra polara, putini dintre acestia reusind sa-si mai vada vreodata tinutul natal.

Este absolut clar din aceste marturii ca pe portiuni de zeci, uneori sute de kilometri (acolo unde se pregateau atacurile sovietice) granita era deschisa – adica granicerii plecasera, punînd granita la dispozitia Armatei Rosii.

Aici trebuie sa cautam raspunsul la întrebarea: cum de granicerii se aflau în spatele frontului în primele zile ale razboiului? Toate cele necesare pentru formarea a trei armate cekiste erau pregatite din vreme, iar personalul de la generali la soldati, pichetele de graniceri, comenduirile, statele-majore ale regiunilor de frontiera plecasera în spatele frontului ÎNAINTE de invazia germana.

În viata mea am vazut o singura data o situatie cînd granicerii au deschis granita: în vara lui 1968, în Carpati, soldatii nostri au primit cizme din piele, iar pichetele de graniceri si-au ridicat santinelele, lasînd granita în mîna diviziilor noastre.

În 1941 totul s-a desfasurat dupa acelasi scenariu.

Plecînd pe 18-19 iunie de la granita, cekistii stiau ca acest lucru înseamna razboi.

Fiecarui cetatean sovietic i s-a bagat în cap, ca un piron, înca din copilarie, ca granita e închisa ca un lacat! Fiecare granicer traia acest adevar. Plecînd la 19 iunie 1941 de pe granita, orice comandant de pichet si orice soldat a înteles semnificatia retragerii.

Sa ne amintim de un rînd din prima pagina a amintirilor generalului Sviridov: granicerii, cedînd frontiera de stat, au abandonat o mitraliera defecta. Oricine a facut serviciul în Armata Rosie, în Armata sovietica, în trupele de graniceri, în NKVD, KGB stie: pe timp de pace nu se poate abandona o mitraliera chiar daca este defecta. În orice situatie, un bun defect, cu atît mai mult o arma, trebuie predat, alcatuindu-se în acest scop un act de predare. Un obiect defect (fie acesta o harta secreta sau o manta soldateasca rupta) trebuie prezentat: iata-l, actul de predare, semnati-l.

Însa la razboi nu mai ai nevoie de obiecte de prisos.

Este uimitoare starea de spirit din unitatile de lupta ale Armatei Rosii, unitati care se ascund în padurile din preajma granitei – de exemplu, în batalionul autonom 144 de recunoastere al capitanului Sviridov.

Apropo, trebuie sa descriem batalionul. Organizarea sa e standard : conducere si stat-major, o companie de tancuri, o companie de masini blindate cu tunuri grele, o companie de infanterie motorizata, un escadron de cavalerie si subunitati de asigurare. Armamentul de baza al batalionului: 16 tancuri amfibii si 13 masini blindate dotate cu tunuri, în componenta diviziilor de infanterie Stalin avea 207 de asemenea batalioane dotate complet si alte cîteva zeci dotate partial.

Sa examinam numai batalionul 144 de recunoastere, în componenta sa sînt 16 tancuri, iar în toate diviziile germane luate la un loc – nici unul. Stalin însa are în fiecare divizie de infanterie un batalion de recunoastere cu tancuri. Numai în componenta batalioanelor de recunoastere ale diviziilor de infanterie Stalin are mai multe tancuri decît în tot Wehrmacht-ul de pe Frontul de Rasarit, însa nu erau simple tancuri, ci tancuri amfibii. Stalin avea 4 mii de asemenea tancuri. Wehrmacht-ul nu avea nici unul. Nici în restul lumii nu exista pe atunci vreun tanc amfibiu.

Rezulta ca Sviridov are la granita româneasca 16 tancuri amfibii, în vreme ce nici un general sau feldmaresal german nu detine vreunul. Nici generalii si feldmaresalii altor tari nu detin vreunul. Asadar, comandantul unui asemenea batalion, subordonat comandantului escadronului, cere permisiunea de a trimite o grupa de recunoastere pe celalalt mal al rîului… Sa ne imaginam aceeasi situatie cîndva, în 1970: un tînar ofiter de recunoastere cere comandantului batalionului sa trimita o grupa pe celalalt mal… sa spunem, în Germania de Vest. Ar fi legat imediat. Dar atunci se putea sa i se aprobe, în multe alte cazuri s-a aprobat. Sa nu uitam nici avioanele sovietice care survolau spatiul german, nici grupele de recunoastere care treceau adesea granita germana.

Citind aceste rînduri, îmi amintesc de cartea lui B.M. saposnikov, Creierul armatei. Cu multi ani înainte de 1941 saposnikov atentiona ca "trecerea armatei în stare de razboi creeaza un anume potential eroic, ridica nivelul moral al armatei". saposnikov atentiona ca armata care a trecut în stare de razboi si s-a deplasat la frontiera este într-o tensiune nervoasa deosebita, fiind imposibil sa-i înfrînezi avîntul. saposnikov atentiona ca armata nu trebuie tinuta mult timp la granita, ci trebuie trimisa în actiune.

Stalin a citit cu atentie cartea lui saposnikov – o cunostea si o cita des. Stalin l-a ocrotit pe saposnikov. Anul 1940 este anul avansarii lui saposnikov – în mai i s-a înmînat titlul de Maresal al Uniunii Sovietice. Oficial este loctiitor al narkom-ului de aparare – practic este principalul consilier militar al lui Stalin. La mijlocul lui iunie 1941 armatele sovietice de invazie sînt mutate la granita. Conducerea militara sovietica stie ca si comandantii, si soldatii nu pot fi tinuti pe loc – elanul lor e greu de stapînit. însa mai trebuiau stapîniti înca doua saptamîni pîna la razboiul nimicitor. .. Armata Rosie era separata de inamic doar printr-un lant subtire de graniceri NKVD. Însa nici Jukov, nici Timosenko, nici saposnikov nu detineau o asemenea putere ca sa ordone granicerilor sa paraseasca granita. Granicerii nu tin de activitatea lor. Granicerii tineau de Beria. Iar Beria nu detinea o asemenea putere, ca sa ordone diviziilor armatei sa-i înlocuiasca oamenii pe granita. Doar un singur om putea ordona narkom-ului afacerilor interne sa mute granicerii de la'frontiera si narkom-ului de aparare sa aduca diviziile militare la granita: Presedintele Comisariatului Poporului Sovietic, tovarasul Stalin.

Stalin a ordonat cekistilor sa se retraga în spatele frontului si unitatilor Armatei Rosii sa iasa la granita – stia ca dupa aceasta Armata Rosie trebuia dezlantuita…

Altfel totul s-ar fi naruit.

Apoi s-a întîmplat ceea ce nimeni nu se astepta. Armata germana a atacat.

Sa ne întoarcem la povestirea lui Sviridov. El se uita la podul de granita de peste Prut, pe care trece o coloana nesfîrsita de trupe germane : "Podul! L-am pastrat pentru ofensiva, iar acum nu puteam sa-l distrugem nicicum…". "Problema era ca toate studiile mele militare s-au desfasurat în principal sub deviza: numai ofensiva! Retragerea era socotita o rusine si nu învatasem asa ceva. Acum trebuia sa dam înapoi si nu aveam deloc experienta – o experienta dobîndita sub loviturile crunte ale inamicului."

În acest exemplu se dezvaluie cauzele înfrîngerii: pregatirea unui razboi defensiv si pregatirea unui razboi ofensiv sînt lucruri diferite. Divizia 164 s-a pregatit de ofensiva, de aici rezultînd totul…

Dupa aparitia Spargatorului de gheata s-au adunat istorici cu renume si au conchis ca versiunea mea nu e noua. Este pur si simplu o repetare a ceea ce au spus fascistii, îl iau drept martor pe cititorul meu : m-a pasionat oare sa-i citez pe fascisti ? Cartile mele sînt pline cu citate din Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, Frunze, Hrusciov, Brejnev, saposnikov, Jukov, Rokossovski, Konev, Vasilevski, Eremenko, Biriuzov, Moskalenko, Meretkov, Kuznetov si multi altii. Cine dintre acestia este fascist? Marx este fascist ? Sau Lenin ? Sau poate Trotki ? Acest capitol este bazat aproape în întregime pe citate din cartile generalului–maior A.A. Sviridov, Erou al Uniunii Sovietice. si s-ar putea baza pe citate din Kaliadin, Kuprianov, sepelev si altii.

Daca versiunea este fascista, nu trebuie sa-mi reprosati mie, ci maresalilor si generalilor sovietici – eu doar le repet cuvintele. Nu prea înteleg mînia criticilor mei. De ce s-au repezit la mine ? De ce ati tacut cînd au aparut cartile lui Jukov si Rokossovski, Eremenko si Sviridov. Asupra lor trebuie sa va aruncati mînia. Eu sînt un umil adunator de citate…

Unii istorici au declarat ca este imposibil sa se polemizeze cu versiunea mea – dar nici nu se poate sa fiu crezut, pentru ca nu se gasesc documente strict secrete despre pregatirea agresiunii sovietice.

Tovarasi istorici, se vor gasi documente strict secrete. Neaparat, însa nu fara ordin. Istoricii nostri gasesc numai ce le este permis sa gaseasca.

Dar chiar daca se vor gasi planurile staliniste, va fi oare suficient istoricilor nostri o hîrtie secreta din arhiva? Cartea generalului Sviridov a fost editata acum 25 de ani într-un tiraj de 65 de mii de exemplare. Cartea poate fi gasita pe rafturile oricarei biblioteci serioase din Moscova, Londra, Paris, Roma si Katmandu. în cartea lui Sviridov totul e scris clar – generalul explica cinstit si pe înteles intentiile comandamentului sovietic, planurile si cauzele dezastrului. Faptele demonstrate sînt incontestabile.

Am hotarît sa verific faptele mentionate de general si pe baza altor surse. Am gasit 28 de confirmari independente, inclusiv informatii ale serviciilor de recunoastere germane. Toate m-au condus spre o singura concluzie: divizia 164 infanterie se afla în intervalul dintre rîurile Nistru si Prut, în afara de ea aflîndu-se acolo un excedent de alte divizii. Exista o singura explicatie pentru faptul ca s-au adunat atîtea divizii într-o zona atît de nefavorabila apararii: ofensiva. Asadar, ce fel de documente strict secrete asteapta istoricii nostri ? si ce spera sa gaseasca în ele ?

Repet afirmatia: cînd se vor gasi documente strict secrete, ele vor contine aceeasi informatie – divizia 164 infanterie se afla între Prut si Nistru… si orice documente strict secrete despre orice divizii, corpuri de armata si armate se vor gasi, vor scoate la iveala ca acestea nu se pregateau de aparare, ci de atac. Daca generalul Sviridov si inii de alti participanti la razboi s-au îndepartat de adevarul istoric, atunci ei trebuiau demascati cu 25 de ani în urma – trebuia ca versiunea lor sa fie declarata fascista, publicîndu-se apoi materiale care s-o respinga. Dar nimeni nu a facut si nu face asa ceva.

Colectia mea de carti militare era cunoscuta în mare masura la GRU, avînd în vedere ca dupa 20 de ani, seful GRU, general-colonel Evgheni Leonidovici Timohin, o aminteste în Krasnaia zvezda din 29 aprilie 1992. Pacat ca a trebuit sa o abandonez la Moscova.

Aici, în Occident, dupa 15 ani am adunat o biblioteca noua, spre invidia multor institutii stiintifice. si afirm: a ajunge la arhive secrete e visul fiecarui istoric – însa si în publicatiile pe care le avem la dispozitie sînt destule marturii pentru analiza actiunilor Armatei Rosii, a planurilor si intentiilor comandamentului acesteia. Numai citarea ziarului Pravda e pe deplin suficienta pentru ca partidul comunist sa fie declarat organizatie criminala. La fel si lucrarile publicate de Lenin sînt pe deplin suficiente pentru a-l declara dusman al umanitatii.

Numai în biblioteca mea am 4.130 de carti (sau fotocopii) în sensul si spiritul cartii generalului Sviridov. As putea sa dezvolt Spargatorul de gheata într-o suta de volume si tot n-as reusi sa povestesc tot. în memoriile generalilor sovietici orice divizie este descrisa de multi autori. Fostul comandant al unei divizii scrie memorii – si fostul sef de stat-major al aceleiasi divizii scrie si el. Scriu si comandantii de regimente, si comandantii de batalioane, scriu si comandantii diviziilor învecinate, si comandantul corpului de armata din care facea parte divizia, si comandantul de armata, de front, si soldatul de rînd îsi aminteste. si toate intra în jonctiune!

Planul lui Stalin era genial, dar simplu. Este suficient sa asezi diviziile pe harta ca figurile pe tabla de sah si planul iese imediat la lumina. Cine i-a împiedicat pe istorici sa adune aceste marturii nepretuite cu trimiteri la arhive, iar acum, cînd usile arhivelor au început sa se întredeschisa, sa verifice corectitudinea lor?

Istoricii nostri cauta mereu sa citeasca printre rînduri. însa mie mi-a trecut prin cap sa citesc rîndurile asa cum sînt ele, textul curat. Istoricii asteapta de 50 de ani sa se deschida usile arhivelor, îi vor ajuta oare arhivele, daca ei nu sînt în stare sa citeasca ceea ce se afla pe rafturile bibliotecilor ?

Sper ca problema originii celui de-al treilea esalon strategic este clara: ÎNAINTE DE INVAZIA GERMANĂ GRANIŢA A FOST DESCHISĂ ÎN MULTE LOCURI -si multe mii de graniceri s-au deplasat în spatele frontului, unde au fost organizati în trei armate de pedeapsa.

Ramîne problema destinatiei unui întreg front de cekisti. Sa ocheasca în ceafa soldatilor în ofensiva, ca sa dea aripi celor îngalati? Se poate, însa pentru asa ceva existau detasamentele de baraj înfiintate ÎNAINTE de ofensiva germana în toate armatele si corpurile de armata sovietice. Detasamentele de baraj NKVD intrau organic în componenta trupelor din primul si al doilea esalon strategic. Ca sa întelegem puterea detasamentelor de baraj, sa urmarim o statistica.

Este o informare strict secreta adresata "Comisarului poporului afacerilor interne ale URSS, Comisarului general al securitatii statului, tovarasului Beria". Sînt trei pagini dactilografiate, în care exista date privind condamnarile la moarte în Armata Rosie pentru o perioada de patru luni de razboi. Nu este vorba de toate condamnarile, ci numai de cele ale militarilor retinuti de flancgarzile operative si detasamentele de baraj.

Informarea începe în felul urmator: "De la începutul razboiului pîna la 10 octombrie a.c. sectiile speciale NKVD si detasamentele de baraj ale trupelor NKVD pentru paza spatelui frontului au retinut 657.364 militari care au ramas în urma unitatilor lor si care au fugit de pe front. Dintre acestia, flancgarzile operative ale Sectiilor speciale au retinut 249.969 persoane, iar detasamentele de baraj ale trupelor NKVD pentru paza spatelui frontului – 407.395. Sectiile speciale au arestat 25.878 persoane, restul fiind reformate în unitati de lupta si trimise pe front. Prin hota-rîrile Sectiilor speciale si pe baza condamnarilor tribunalelor militare au fost împuscate 10.201 persoane, dintre care 3.321 în fata trupei".

Mai departe urmeaza statistica pe fronturi a arestarilor, totalul persoanelor împuscate în fata trupei. Din statistica rezulta ca cei mai multi au fost arestati pe Frontul de Vest: cîte o mie de oameni pe luna, 4.013 în 4 luni. Pe acest front au fost si cei mai multi împuscati: 2.136 persoane. Procentajul de supravietuire dupa arestare: sub 50%. Pe Frontul de Nord-Vest au fost cei mai multi împuscati în fata trupei: 730 de persoane în primele patru luni de razboi. Informarea este semnata de loctiitorul sefului Sectiei speciale NKVD, comisarul securitatii statului de rangul 3 Milstein. Acest document a fost prezentat la Curtea constitutionala a Rusiei ca unul din documentele acuzatoare ale activitatii criminale a partidului comunist.

Din document rezulta ca în fiecare din primele 111 zile de razboi pe front au fost împuscati cîte 92 de militari, dintre care în fiecare zi erau împuscati 30 în f ata unitatilor fi subunitatilor, în aceasta statistica se afla numai cei retinuti de Sectiile speciale si detasamentele de baraj.

Statistica nu-i ia în considerare pe cei arestati în posturile de lupta. Iata, de pilda, la 22 iunie, în zona orasului Grodno a fost doborît un avion din regimentul 207 bombardiere. Echipajul a pierit, în viata ramînînd numai radiotelegrafistul-tragator, sergentul A.M. sceglov. El s-a întors la regiment pe 28 iunie, "a fost arestat de organele NKVD si împuscat pentru tradare de Patrie" (Krasnaia zvezda, 26 iunie 1991).

Deci este vorba de un alt fel de crima, de care se ocupa o alta statistica, fara legatura cu detasamentele de baraj si flancgarzile operative ale Sectiilor speciale. Acest caz (si au fost mii asemanatoare) nu face parte din categoria "ramasi în urma unitatilor lor si fugiti de pe front" – aici e invers: tînarul sergent a ajuns la regimentul sau.

Pe baza acestei statistici consider ca al treilea esalon strategic – avînd în componenta trei armate NKVD – nu s-a format în scopul împuscarii soldatilor sovietici din primul si al doilea esalon strategic.

Poate ca frontul cekist s-a format pentru suprimarea rezistentei din teritoriile "eliberate" ? Nu este exclus, însa în acest scop, în componenta celui de-al doilea esalon strategic se aflau zeci de divizii de infanterie motorizata ale NKVD-ului cu tancuri, artilerie obuziera si toate cele necesare pentru instaurarea dreptatii sociale.

Principala sarcina a celui de-al treilea esalon strategic era alta. înainte de fiecare "eliberare" din anii 1939-1940 granicerii s-au împartit în doua grupe inegale: unii au ramas la granita si au fost folositi în primul esalon de atac în calitate de detasamente si grupe de elita pentru diversiune, iar altii s-au retras în spatele frontului si au fost introdusi în lupta chiar în ultima etapa a campaniei "eliberatoare", au consolidat succesul formatiunilor militare si au preluat paza noii granite. Exact în acest fel au fost împartite trupele graniceresti sovietice la mijlocul lui iunie 1941… Amiralul LA. Panteleev îsi aminteste cum cu cîteva zile înainte de 22 iunie i s-a raportat situatia din Finlanda: "Granicerii finlandezi si întreaga populatie locala au plecat în interiorul tarii… Granita e deschisa… Asta înseamna razboi!" (Flota maritima, p. 27).

Analiza situatiei este absolut corecta. Dar dati-mi voie : de partea sovietica oare nu s-a întîmplat acelasi lucru? Diferenta consta doar în faptul ca populatia Finlandei a parasit voluntar zonele de granita.

Deportarea fortata a sute de mii de oameni din zonele de frontiera, distrugerea propriilor baraje de frontiera, retragerea trupelor de graniceri si formarea a trei armate cekiste în spatele celor doua esaloane strategice ale Armatei Rosii nu sînt semne ale razboiului, ci razboiul însusi, inevitabil, cu primele zeci de mii de victime dintre locuitorii pasnici din zona de frontiera.

Mobilizarea secreta a ajuns prea departe. Curînd dupa retragerea granicerilor de la frontiera de stat trebuia sa vina Ziua "M".

Capitolul 25 L-A CREZUT STALIN PE HITLER?

Nu cred în nimeni. Nici pe mine însumi nu ma cred.

Marturie a lui N. Hrusciov, Ogoniok, 1989, nr. 36, p. 17

La 22 iunie 1941, la rasaritul soarelui, peste podul de granita de la Brest, dinspre partea sovietica spre cea germana pacanea pasnic un esalon de tren încarcat cu cereale -iar peste cîteva minute, dinspre malul german au început sa traga bateriile de artilerie si tancurile lui Guderian au pornit la drum.

Ni se spune: s-a întîmplat asa pentru ca Stalin a avut încredere în Hitler. si ni se tot repeta de zeci de ani: Stalin l-a crezut pe Hitler. si se aduc fapte. Noi credem. Credinta noastra e greu de schimbat – se bazeaza pe ceea ce s-a întîmplat la 22 iunie, în lumina cunostintelor noastre, actiunile lui Stalin par a fi prostesti, iar actiunile lui Hitler -perfide.

Dar haideti sa fim obiectivi. Pentru aceasta trebuie sa ne eliberam un minut de cunostintele noastre privind eveni­mentele ce au urmat. Sa ne imaginam în 1939, în 1940, în prima jumatate a lui 1941 si sa privim evenimentele cu ochii oamenilor de atunci. Pe atunci, fapte cunoscute de noi erau receptate în cu totul alt fel, fiindca nimeni nu putea sti la ce va duce acordul sovieto-fascist, cum se va sfîrsi acesta.

Este interesant sa vedem caricaturile politice din acele zile. Stalin si Hitler sarutîndu-se. Hitler, îmbratisîndu-l pe Stalin, îi înfige un cutit în spate – sau Stalin, îmbratisîndu-1 pe Hitler, face acelasi lucru. Sau Stalin si Hitler îsi strîng mîna, iar fiecare partener scoate un pistol cu cealalta mîna. Apoi situatia s-a schimbat. Hitler intrînd în razboi împotriva Occidentului, s-au schimbat si caricaturile politice. Hitler are ambele mîini ocupate, iar Stalin – ambele mîini libere si încearca taisul unui topor… Sau: vulturul german se lupta cu leul britanic, în spate sta un urs mare avînd mustatile lui Stalin, care priveste cercetator la lupta.

Daca ne transpunem în vremea aceea, actiunile lui Stalin nu sînt atît de prostesti. Stalin îl aproviziona pe Hitler cu pîine. Asa e. însa nici noi nu ne zgîrcim la brînza pentru capcanele de soareci. Generozitatea noastra nu e dictata de grija pentru viitorul fericit al soarecelui, ci de alte considerente. Stalin îi trimite lui Hitler colete amicale menite sa-l linisteasca… La fel si casapul mîngîie linistitor taurul pe greaban înainte de a înfige cutitul. Taurul e scarpinat între coarne de casap, dar asta nu înseamna ca scarpinatul e dictat de inocenta si bunatate. Taurul german, ce-i drept, a prevazut cu o clipa înainte miscarea casapului.

Putem examina prietenia sovieto-germana si din alt punct de -vedere. Sa ne amintim ca Hitler dezaproba mereu si profund pe Stalin, puterea Armatei Rosii si a Uniunii Sovietice în întregime. Hitler a înteles ca Stalin pregateste invazia, dar nu a apreciat corect anvergura stalinista. în plus, spionajul sovietic a reusit sa dezorienteze spionajul german în privinta datelor atacului sovietic. Majoritatea expertilor germani considerau atunci (si istoricii contemporani acum) ca ofensiva sovietica se pregateste pentru 1942.

Hitler nu si-a imaginat cît de mare si de apropiata este primejdia, amînînd de cîteva ori termenul de începere a razboiului împotriva Uniunii Sovietice. Haideti sa presupunem ca Hitler ar fi amînat înca o data razboiul împotriva lui Stalin, iar la 6 iulie 1941 Stalin ar fi atacat si, concomitent, ar fi declarat mobilizarea generala – Ziua "M". Sa apreciem actiunile lui Stalin din acest punct de vedere -si dintr-o data totul va înceta sa mai para prostesc. Sa luam acelasi exemplu cu livrarile de grîne. în afara de grîne, Uniunea Sovietica aproviziona Germania cu petrol, lemn, alte categorii de produse strategice, începînd din martie 1941 Uniunea Sovietica se plîngea chiar ca partea germana nu trimite suficiente vagoane pentru grîul sovietic… Prostie curata, ce mai!

Am observat un mic amanunt: în martie, aprilie, mai, iunie Stalin nu putea livra Germaniei grîu din recolta lui 1941. Era grîul din 1940. Pastrarea a milioane de tone de cereale este o treaba complicata si costisitoare. Este de neînteles de ce, adunînd recolta din 1940, grîul n-a fost trimis direct în Germania, ci a fost vînturat în elevatoarele sovietice si pastrat pîna în primavara. A iesit la iveala faptul ca în toamna lui 1940 Germania a cerut, iar partea sovietica a gasit motive sa trimita grîu în cantitati minime.

Iar apoi, dintr-o data, începînd cu primavara lui 1941, grîul si multe alte produse si materii prime au început sa curga spre Germania în cantitati tot mai mari, solicitîndu-se mereu vagoane. Subiectul mi s-a parut interesant. Am cercetat statisticile germane si m-am dumirit. Principala directie strategica a razboiului sovieto-german se afla – în orice situatie – pe axa Moscova-Smolensk-Brest-Varsovia–Frankfurt (pe Oder)-Berlin (sau invers).

Asadar, la începutul lui iunie 1941 magistrala feroviara strategica în raionul Frankfurt era aproape în totalitate blocata de esaloanele cu lemn si minereu sovietic. E vorba de acea îmbratisare prieteneasca de pe urma careia prietenul de ieri îsi da duhul. Pe de o parte facem dovada unei naivitati înduiosatoare, iar ca rezultat capacitatea de trafic a magistralei germane a scazut alarmant.

În cazul unui atac sovietic comandamentul german nu se putea folosi pe deplin de magistrala pentru evacuare, deplasarea întariturilor si manevrarea rezervelor. Asadar nu au fost chiar atît de prosti cei de la Moscova, care au planuit livrarile în Germania.

Uniunea Sovietica a livrat Germaniei carbune, cocs, mangan si multe altele. Se pomeneste de acest lucru, se rîde pe seama sa… Dar de ce nu se pomeneste ca livrarile nu se faceau pe gratis ?

Întreg razboiul si multi ani dupa aceea în Urali a functionat o presa germana unica a firmei "Schleman", cu o forta de 15 mii de tone. Lingouri încinse de otel cu o greutate de 160 de tone erau transportate la presa cu o macara (germana) la care numai cîrligele si lanturile cîntareau 100 de tone. Lingoul era presat, dupa care monolitul de otel arzînd era trimis la laminor (tot german). Fara o asemenea presa productia de tancuri în Uniunea Sovietica ar fi fost mult mai mica, iar fara un numar suficient de tancuri n-ar fi putut exista victoriile de la Moscova, Stalingrad si Kursk. Presa firmei "Schleman" a fost adusa din Germania în momentul în care Uniunea Sovietica era "neutra", iar Germania lupta deja împotriva întregii Europe.

Daca Stalin l-ar fi atacat pe Hitler, acum am fi rîs de naivul si prea încrezatorul Hitler. Dar chiar si fara atacul lui Stalin, vînzarea unui agregat unic mi se pare un pas nu prea inteligent.

Hitler n-a reusit sa cucereasca Leningradul. Sînt mai multe cauze. Printre acestea: puterea fortificatiilor de pe tarm ridicate în jurul orasului din timpul lui Petru pîna în timpul lui Stalin inclusiv, în 1940, bateriile de coasta de la Marea Baltica (turele de cîteva sute de tone fiecare) au fost ridicate cu ajutorul macaralelor plutitoare germane ale firmei "Demag".

Pot sa scriu o întreaga carte despre ceea ce a primit Stalin de la Hitler în perioada aliantei. Toate acestea se pot exprima pe scurt: din prima zi de razboi, soldatii si ofiterii germani au întîlnit pe cîmpurile de lupta modele de armament sovietic ale caror caracteristici tehnice depaseau standardele mondiale. Se pot da multe exemple, începînd cu tancul T-34.

Iar în 1941 Armata Rosie n-a întîmpinat nici o surpriza tehnica. Toate modelele de armament pe care le-a implementat Wehrmacht-ul în 1941 fusesera vîndute lui Stalin cu cîteva luni sau cu cîtiva ani înainte de invazie. Prin actiunile sale, partea germana i-a mai facut un serviciu lui Stalin: avînd prototipurile armamentului german si toata documentatia tehnica, spionajul militar sovietic a verificat informatiile agentilor sai secreti si a determinat care dintre ei aveau informatii corecte, stabilindu-se astfel pe care dintre acestia se poate pune baza.

Comisarul poporului pentru metalurgia feroasa I.F. Tevosian a vizitat uzinele de tancuri germane în mai 1941 si i s-a aratat TOT. (Iar el a scuipat dispretuitor aflînd ca în Germania nu sînt tancuri cu blindaj antiobuzier, nu sînt tancuri cu motoare Diesel, cu senile late si tunuri puternice.) Daca Stalin l-ar fi atacat pe Hitler în iunie, cum am fi apreciat noi acum vizita ministrului sovietic la uzinele de tancuri secrete, unde nu i s-a ascuns nimic?

În ceea ce priveste avioanele: Hitler a vîndut nu numai ceea ce se afla în dotarea Luftwaffe, dar si ceea ce se afla doar pe plansete. Partea sovietica a avut un an la dispozitie ca sa le studieze. Pentru studierea si cumpararea tehnicii aviatice germane Stalin trimitea în nenumarate deplasari lungi pe cei mai buni piloti de încercare si creatori de avioane, inclusiv pe consilierul sau în probleme de aviatie, A.S. lakovlev.

Iata ce spune acesta: "Recunosc : si pe mine m-a tulburat sinceritatea în privinta dezvaluirii celor mai secrete noutati în domeniul armamentului" (Scopul vietii, p. 220). "Ca si înainte, pe Stalin îl interesa foarte mult daca nemtii nu ne însala vînzîndu-ne tehnica aviatica. Eu am raportat ca acum, ca rezultat al celei de-a treia calatorii, aveam ferma convingere ca nemtii ne-au aratat nivelul real al tehnicii lor aviatice" (Idem, p. 247). Urmeaza reactia lui Stalin: "Organizati studierea de catre oamenii nostri a avioanelor germane. Comparati-le cu cele noi ale noastre, învatati sa le bateti" (Idem).

Stalin avea cîte ceva în domeniul aviatiei. Bombardierele sovietice Er-2 si Pe-2 depaseau la toate caracteristicile avioanele similare germane. Dar Stalin nu numai ca nu le-a vîndut, dar nici nu le-a aratat lui Hitler. Asadar, cine pe cine a crezut mai mult? Vîndut de Germania, crucisatorul greu "Ltitzow" nu a fost terminat. Din aceasta cauza circula zvonuri ca partea germana a tratat cu rea-vointa executarea comenzii. Asa am crezut si eu. Apoi am gasit marturii ca aproape totul a fost executat la termenele stabilite prin contract. Nu au reusit sa-l termine din motive subiective. Dar din cele opt arme de mare calibru au fost trimise si montate patru, în cursul razboiului crucisatorul a fost folosit ca baterie plutitoare imobila, însa la fel s-au folosit si toate celelalte nave ale Flotei Marii Baltice, blocate în Golful Finic.

Krasnaia zvezda din 7 ianuarie 1989 aduce marturii privind buna intentie a firmelor germane în executarea comenzilor. Nemtii au trimis tot ce au putut, chiar si seturile de vesela pentru cei o mie de oameni ai echipajului. Totul a fost facut cu acuratete si precizie germana. Numai ca farfuriile aveau zvastica pe ele.

Putem sa repetam ca Stalin l-a crezut pe Hitler – dar cei care s-au aflat în apropierea lui în acei ani nu confirma aceasta legenda. Nici amiralul N.G. Kuznetov, nici Maresalul G.K. Jukov. Iar Nikita Hrusciov marturiseste ca Stalin, dupa semnarea pactului de neagresiune încheiat cu Germania, a strigat bucuros ca l-a înselat pe Hitler. Pactul a fost o capcana pentru Hitler. Închipuiti-va ca un infractor a falsificat toata noaptea o polita, dimineata urmînd sa o înmîneze. Este posibil ca însusi infractorul sa creada ca polita este autentica?

Pactul Molotov-Ribbentrop a fost nascocit de Stalin pentru a începe al doilea razboi mondial cu mîinile lui Hitler, pentru a ruina si slabi Europa, inclusiv Germania.

Putea Stalin sa creada în acest pact, daca scopul initial al acestuia era sa-l însele pe Hitler?

Daca nu sînteti convinsi, sa ne adresam statisticii.

La 21 iunie 1939 Stalin avea 94 divizii de infanterie si vînatori de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 divizii de infanterie si vînatori de munte, în afara de acestea, se facusera pregatirile si se daduse ordinul de formare a înca 60 de divizii de infanterie, care trebuiau sa apara dupa atacurile prin surprindere si declararea Zilei "M".

În acesti doi ani numarul diviziilor motorizate si de infanterie motorizata a crescut de la l la 31.

Numarul diviziilor de tancuri a crescut de la O la 61. înca o serie de zeci de divizii de tancuri se afla în stadiul de formare, care trebuia sa se încheie dupa declararea Zilei "M".

Numarul diviziilor de aviatie s-a marit în doi ani de la O la 79, al corpurilor de infanterie de la 25 la 62, al regimentelor de artilerie (fara a lua în calcul pe cele antiaeriene) de la 144 la 900. Mai erau înca vreo cîteva sute de regimente care se pregateau de desfasurare dupa primele atacuri ale Armatei Rosii.

Numarul corpurilor mecanizate (de tancuri) a crescut de la 4 la 29, al brigazilor de desant aerian de la 6 la 16, al corpurilor de desant aerian de la O la 5, iar alte 5 urmau sa fie rapid desfasurate în Ziua "M" si în urmatoarele zile.

Numarul armatelor din partea europeana a Uniunii Sovietice s-a marit în doi ani de la O la 26.

Vreme de cincizeci de ani comunistii au încercat sa ne convinga ca Stalin a avut încredere în Hitler. Statistica nu confirma acest lucru.

Lucrurile stau invers. Hitler l-a crezut pe Stalin si a semnat pactul care a dus Germania într-o situatie dificila, de razboi împotriva întregii Europe si a întregii lumi. Pactul a pus Germania în situatia de vinovat unic al razboiului.

La 19 august 1939 Stalin a început mobilizarea secreta a Armatei Rosii, dupa care al doilea razboi mondial a devenit inevitabil.

însa Hitler nu a dat atentie evenimentelor ce se petreceau în Uniunea Sovietica. Mai înainte Stalin a început mobilizarea industriei, transportului, aparatului de stat, a resurselor umane. Hitler nu a luat asemenea masuri în Germania.

Hitler l-a crezut prea mult pe Stalin. Avîndu-1 pe Stalin în spate, Hitler lupta fara grija împotriva Frantei si Angliei, aruncînd împotriva acestora toate tancurile, întreaga aviatie de lupta, cei mai buni generali si cea mai mare parte a artileriei, în vara lui 1940 Germania a lasat la frontiera estica numai 10 divizii, fara nici un tanc si fara acoperire din partea aviatiei. Era un risc mortal, dar Hitler nu constientiza acest lucru.

În vremea aceasta Stalin pregatea toporul. Hitler a intuit prea tîrziu.

Lovitura lui Hitler n-a mai putut salva Germania. Stalin nu numai ca avea mai multe tancuri, tunuri si avioane, mai multi soldati" si ofiteri, dar îsi trecuse deja industria în regim de razboi si putea produce armament în orice cantitate.

Stalin era un infractor de drept comun. La începutul secolului, sub conducerea lui Stalin si cu participarea lui personala a fost jefuita banca din Tiflis, jaf care a uimit întreaga Europa. Pregatirea atacarii Germaniei a fost lucrata de Stalin la fel de minutios ca si vestitul jaf.

Dar Stalin n-a reusit sa încheie mobilizarea în secret. Hitler a atacat în momentul în care Armata Rosie si întreaga Uniune Sovietica se aflau în situatia cea mai nefavorabila respingerii unui atac: ele însele pregateau unul.

S-a petrecut ceea ce se putea petrece în piata din fata bancii: daca unul din paznici si-ar fi dat seama ce se petrece, tragea el primul…

Hitler a atacat primul, si de aceea pregatirea stalinista de razboi a fost data peste cap, transformîndu-se într-o catastrofa. Ca rezultat al razboiului Stalin a obtinut numai:

Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumatate din Coreea, jumatate din Vietnam.

Oare Stalin socotea sa obtina un rezultat atît de modest ?

Sa tragem concluziile.

Începerea mobilizarii secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea razboi mondial.

Stalin a înteles acest lucru si a dat constient ordinul de începere a mobilizarii secrete din 19 august 1939. Din aceasta zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, razboiul nu mai putea fi oprit.

De aceea, 19 AUGUST 1939 ESTE ZIUA CÎND STALIN A ÎNCEPUT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Mobilizarea secreta trebuia sa se încheie prin atacarea Germaniei si României, la 6 iulie 1941. Concomitent, în Uniunea Sovietica trebuia decretata Ziua "M", ziua cînd mobilizarea se transforma din secreta în deschisa si totala.

Mobilizarea secreta a fost orientata în sensul pregatirii agresiunii. Pentru apararea tarii nu s-a facut nimic. Mobilizarea secreta a fost atît de colosala, încît nu s-a izbutit ascunderea existentei sale. Lui Hitler i-a ramas o singura sansa: sa se salveze printr-o lovitura preventiva.

Hitler l-a preîntîmpinat pe Stalin cu doua saptamîni.

Iata de ce Ziua "M" n-a mai venit.

 

BIBLIOGRAFIE

Anfilov V.A., Bessmertnîi podvig (Fapta nemuritoare) -Moscova: Nauka, 1971.

Anfilov V.A., Proval "blitkriga" (Esecul ,,blitzkrieg"-ului) -Moscova: Nauka, 1974.

Antinenko N.A., Na glavnom napravlenii (Pe directia principala) – Moscova: Nauka, 1967.

Antonov-Ovseenko A., Portret tirana (Portretul tiranului) -New York: Hronika, 1980.

Avtorhanov A., Zagadka smerti Stalina (Misterul mortii lui Stalin) – Frankfurt am Main: Posev, 1976.

Avtorhanov A., Proishojdeniepartokratii (Originea parto-cratiei) – Frankfurt am Main: Posev, 1973.

Azarov I.I., Osajdennaia Odessa (Odessa încercuita) -Moscova: Voenizdat, 1962.

Bagramian I.H., Tak nacinalas' voina (Asa a început razboiul) – Moscova: Voenizdat, 1971.

Bagramian I.H., Tak s li mî k Pobede (Asa am pasit spre Victorie) – Moscova: Voenizdat, 1977.

Basov A.V., Flot v Velikoi Otecestvennoi voine. 1941-1945 (Flota în Marele Razboi al Patriei. 1941-1944) -Moscova: Nauka, 1980.

Biriuzov S.S., Kogda gremeli puski (Cînd detunau tunurile) – Moscova: Voenizdat, 1962.

Bitva za Leningrad. 1941-1944 (Batalia pentru Leningrad. 1941-1944) (red. S.P. Platonov) – Moscova: Voenizdat, 1964.

Bojanov B, Vospominania bîvsego sekretaria Stalina (Amintirile fostului secretar al lui Stalin) – Paris: Tretia volna, 1980.

Boldin I.V., Stranifl jizni (Pagini de viata) – Moscova: Voenizdat, 1961.

Borba za Sovietskuiu Pribaltiku (Lupta pentru Bribaltica sovietica) – Tallin: Eesti raamat, 1980.

Brejnev L.L, Malaia zmelia – Moscova: Politizdat, 1978.

*** Ciasovîe sovietskih granit (Santinelele granitelor sovietice) – Moscova: Politizdat, 1983.

*** Dazornîie zapadnîh rubejei (Patrulele hotarelor din Vest) (colectiv de autori) – Kiev: Politizdat Ukrainî, 1972.

Demin M., Blatnoi – New York: Rusika, 1981.

Eremenko A.L, Vnaciale voinî (La începutul razboiului) -Moscova: Nauka, 1964.

*** Estonskii narod v Velikoi Otecestvennoi voine Sovietskago Soiuza. 1941-1945 (Poporul estonian în Marele Razboi al Uniunii Sovietice. 1941-1945) – Tallin: Eesti raamat, 1973.

Fediuninski I.I., Podniatîe po trevoghe (Ridicati la alarma) – Moscova: Voenizdat, 1964.

Frunze M.V, Izbrannîe proizvedenia (Opere alese) (2 voi.) – Moscova: Voenizdat, 1957.

Galitki K.N., Godî surovîh ispîtanii (Ani de aspre încercari) – Moscova: Nauka, 1973.

Gallai M.L., Tretie izmerenie (A treia dimensiune) -Moscova: Sovietskii pisatei', 1979.

Gorbatov A.V., Godî i voinî (Ani si razboaie) – Moscova : Voenizdat, 1965.

Grigorenko P., V podpolie mojno vstretit' tol'ko krîs (în subterana poti întîlni doar sobolani) – New York: Detinet, 1981.

Halder F., Voennîi dnevnik. 1939-1942 (Jurnal de razboi. 1939-1942), trad. din Ib. germana – Moscova: Voenizdat, 1968-1971.

Hizenko I. A., Ojivsie stranitî (Pagini reînviate) – Moscova: Voenizdat, 1963.

Hrenov A.F., Mostî k pobede (Poduri spre victorie) -Moscova: Voenizdat, 1982.

Iakovlev A.S., Ţel' jizni. Zapiski aviakonstructora (Scopul vietii, însemnarile unui constructor de avioane) -Moscova: Politizdat, 1968.

Iazov D.T., Vernî Otcizne (Credinciosi Patriei) – Moscova: Voenizdat, 1988.

Isserson G.S., Novîe formî borbî (Noi forme de lupta) -Moscova: Voenizdat, 1940.

Isserson G.S., Evoliutia operativnogo iskusstva (Evolutia artei operationale) – Moscova: Voenizdat, 1937.

*** Itoghi vtoroi mirovoi voinî (Bilantul celui de-al doilea razboi nfondial), trad. din Ib. germana – Moscova: Inostrannaia literatura, 1957.

Joludev L.V, Stal'naia escadrilia (Escadrila de otel) -Moscova: Voenizdat, 1972.

Jukov G.K., Vospominania i razmîslenia (Amintiri si cugetari) – Moscova: APN, 1969.

Kalinin S.A., Razmîslenia o minuvsem (Cugetari despre trecut) – Moscova: Voenizdat, 1963.

Kazakov M.L, Nad karîoi bîlîh srajenii (Deasupra hartii vechilor batalii) – Moscova: Voenizdat, 1971.

Kerber L.L., Tu – celovek i samoliot (Tu – omul si avionul) – Moscova: Sovietskaia Rossia, 1973.

*** Kievskii Krasnoznamennîi. 1919-1972 (Regiunea kieveana "Steagul Rosu") – Moscova: Voenizdat, 1974.

Kocetkov D.I., 5 zakrîtîmi liukami (Cu luminatoarele închise) – Moscova: Voenizdat, 1962.

Kojevnikov M.N., Kamandovanie i stab WS Sovietskoi Armii v Velikoi Otecestvennoi voine 1941-1945 (Comandamentul si statul-major al Fortelor Armate Aeriene ale Armatei Sovietice în Marele Razboi al Patriei 1941-1945) – Moscova: Nauka, 1977.

Konev I.S., Sorok piatîi (Patruzeci si cinci) – Moscova: Voenizdat, 1966.

Kovalev I.V., Transport v Velikoi Otecestvennoi voine 1941-1945 (Transportul în Marele Razboi al Patriei)- Moscova: Nauka, 1981.

*** KPSS o Voorujennîh Silah Sovietskogo Soiuza. Dokumentî 1917-1968 (PCUS despre Fortele Armate ale Uniunii Sovietice. Documente 1917-1968) – Moscova: Voenizdat, 1968.

*** Krasnoznamennîl Belorusskii voennîi okrug (Regiunea militara bielorusa "Steagul Rosu") – Minsk: Belarus, 1973.

*** Krasnoznamennîi Uralskii (Regiunea Ural "Steagul Rosu")- Moscova: Voenizdat, 1968.

Krasovski S. A., Jizn' v aviatii (Viata în aviatie) – Moscova: Voenizdat, 1968.

Krivosein S.M., Ratnaia bîli (Trecutul vitejesc) – Moscova: Molodaia gvardia, 1962.

Kumanev G.A., Sovietskie jeleznodorojniki v godî Velikoi Otecestvennoi voinî (1941-1945) (Feroviarii sovietici în anii Marelui Razboi al Patriei 1941-1945) – AN SSSR, 1963.

Kurocikin P.M., Pozîvnîe fronta (Indicative de front) -Moscova: Voenizdat, 1969.

Kuzmina L.M., Gheneralnîi konstructor Pavel Suhoi (Constructor principal Pavel Suhoi) – Moscova: Molodaia gvardia, 1983.

Kuznetov N.G., Nakanune (în ajun) – Moscova: Voenizdat, 1966.

Kuznetov V.A., Serebrianîe krîlia (Aripi de argint) -Moscova: Voenizdat, 1972.

Lapcinski A.N., Vozdusnaia armia (Armata aeriana) -Moscova: Voenizdat, 1939.

Liudnikov I.I., Doroga dlinoiu v jizn' (Drumul lung cît o viata) – Moscova: Voenizdat, 1969.

Liudnikov I.I., Skvoz' grozî (Prin vijelie) – Donetk: Donbass, 1973.

Lobacev A.A., Trudnîmi dorogami (Pe drumuri grele) -Moscova: Voenizdat, 1960.

Maiski I.M., Kto pomogal Ghitleru (Cine l-a ajutat pe Hitler) – Moscova: IMO, 1962.

Melikov V.A., Strateghiceskoe razvertîvanie (Desfasurarea strategica) – Moscova: Voenizdat, 1939.

Meretkov K.A., Na slujbe narodu (În slujba poporului) -Moscova: Politizdat, 1968.

Middeldorf E., Taktika v russkoi kampanii (Tactica în campania rusa), trad. din Ib. germana – Moscova: Voenizdat, 1958.

Moskalenko K.S., Na iugo-zapadnom napravlenii (Pe directia Sud-Vest) – Moscova: Nauka, 1969.

*** Nacealnîi period voinî (Perioada initiala a razboiului) (red. S. P. Ivanov) – Moscova: Voenizdat, 1974.

*** Na Severo-Zapadnom fronte (1941-1943) (Pe Frontul Nord-Vest) (red. P.A. Jilin) – Moscova: Nauka, 1969.

Novncov A.A., Vnebe Leningrada (Pe cerul Leningradului) -Moscova: Nauka, 1970.

*** Ordena Lenina Zabaikalskii (Regiunea Zabaikalie "Ordinul Lenin") – Moscova: Voenizdat, 1980.

*** Ordena Lenina Moskovskii voennîi okrug (Regiunea militara Moscova "Ordinul Lenin") – Moscova: Moskovskii rabocii, 1985.

Ortenberg D.l.,Jun'-decabr' sorocpervogo (lunie-decem-brie '41) – Moscova: Sovietskii pisateli, 1984.

Ozerov G., Tupolevskaia saraga (Hangarul lui Tupolev) -Frankfurt am Main, 1971.

Panteleev I.A., Morskoiflot (Flota maritima) – Moscova: Voenizdat, 1965.

*** Pârtia i Armia (Partidul si armata) (red. A.A. Episev) – Moscova: Politizdat, 1980. peresîpkin I.T., Sviazistt v godî Velikoi Otecestvennoi (Transmisionistii în anii Marelui Razboi) – Moscova: Sviazi, 1972.

Plaskov G.D., Pod grohot kanonadî (Sub bubuitul canonadei) – Moscova: Voenizdat, 1969.

*** Pogranicinîe voiska SSSR. 1939-iun' 1941 (Trupele de graniceri ale URSS. 1939-iunie 1941) – Moscova: Nauka, 1970.

Pokrîskin A.L, Nebo voinî (Cerul razboiului) – Moscova: Voenizdat, 1968.

Ponomarev A.P., Pokoriteli neba (Ocrotitorii cerului) -Moscova: Voenizdat, 1980.

*** Po prikazu Rodini. Boevoi puti 6-i gvardeiskoi armii v Velikoi Otecestvennoi voine 1941-1945 (La ordinul Patriei. Calea de lupta a armatei 6 de garda în Marele Razboi al Patriei 1941-1945) – Moscova: Voenizdat, 1971.

*** Razvitie tîla Sovietskih Voorujionnîh Sil. 1918-1988 (Desfasurarea spatelui frontului Fortelor Armate Sovietice. 1918-1988) – Moscova: Voenizdat, 1989.

Resin E.G., Gheneral Karbîsev (Generalul Karbîsev) -Moscova: DOSAAF, 1971.

Riabcikov E.I., maghid A.S., Stanovlenie (Formarea) -Moscova: Znanie, 1978.

Rokossovski K.K., Soldatskii dolg (Datorie soldateasca) -Moscova: Voenizdat, 1968.

Roslîi I.P., Poslednii privai v Berline (Ultima halta la Berlin) – Moscova: Voenizdat, 1983.

Sandalov L.M., Na Moskovskom napravleni (Pe directia Moscova) – Moscova: Nauka, 1970.

Sandalov L.M., Perejitoe (încercari ale vietii) – Moscova: Voenizdat, 1966.

Sevastianov P.V, Neman-Volga-Dunai (Neman-Volga–Dunare) – Moscova: Voenizdat, 1961.

Sikorski V, Budusciaia voina. Eio vozmojnosti, harakter i sviazannîie s nimi problemî oboronî stranî (Razboiul viitor. Posibilitatile sale, caracterul si problemele conexe ale apararii tarii), trad. din Ib. polona – Moscova: Voenizdat, 1936.

Sivkov G.F., Gotovnost' nomer odin (Lectia numarul unu) -Moscova: Sovietskaia Rossia, 1973.

*** Skvozi ognennîie vihri. Boevoi puti 11-i gvardeiskoi armii v Velikoi Otecestvennoi voine 1941-1945 (Prin viforul de foc. Calea de lupta a armatei 11 de garda în Marele Razboi al Patriei 1941-1945) – Moscova: Voenizdat, 1987.

*** Sled v nebe (Urma în cer) – Moscova: Politizdat, 1971.

Sokolovski V.D., Voennaia strateghia (Strategia militara) -Moscova: Voenizdat, 1963.

*** Sovietskie tankovîie voiska (Trupele sovietice de tancuri) -Moscova: Voenizdat, 1973.

*** Sovietskie Voorujionnîie Silî (Fortele Armate Sovietice) -Moscova: Voenizdat, 1978.

Starinov I.G., Minîjdut svoego ciasa (Minele asteapta ora lor) – Moscova: Voenizdat, 1964.

Stefanovski P.M., Trista neizvestnîh (Trei sute de necunoscuti) – Moscova: Voenizdat, 1968.

Sviridov A.A., Batalionî vstupaiut v boi (Batalioanele intra în lupta) – Moscova: Voenizdat, 1967.

saposnikov B.M., Mozg armii (Creierul armatei) (3 voi.) – Moscova-Leningrad: Gosizdat, 1927-1929.

savrov V.B, Istoria konstruktii samoliotov v SSSR. 1938-1950 (Istoria constructiei de avioane în URSS)- Moscova: Masinostroienie, 1988.

sebunin A.I., Skol'ko nami proideno… (Cîti dintre noi au trecut…) – Moscova: Voenizdat, 1971.

stemenko S.M., Gheneralnîi stab v godî voint (Marele Stat-Major în anii razboiului) -Moscova: Voenizdat, 1968.

sumihin V.S., Sovietskaia voennaia aviatia, 1917-1941 (Aviatia militara sovietica)-Moscova:Nauka, 1986.

Tiulenev I.V., Cerez tri voinî (Prin trei razboaie) -Moscova: Voenizdat, 1960.

*** Tîl Sovietskih Voorujionnîh Sil v Velikoi Otecestvennoi voine 1941-1945 (Spatele frontului Fortelor armate sovietice în Marele Razboi al Patriei 1941-1945) (red. S.K. Kurkotkin) – Moscova: Voenizdat, 1977.

Triandafillov V.K., Razmah operatii sovremennîh armii (Avangarda operatiunilor armatelor contemporane) -Moscova: Voenizdat, 1932.

Triandafillov V.K., Harakter operatii sovremennîh armii (Caracterul operatiunilor armatelor contemporane) -Moscova-Leningrad: Gosizdat, 1929.

Tuhacevski M.N., Izbrannîe proizvedenia (Opere alese) -Moscova: Voenizdat, 1964.

Umanski R.G., Na boevîh rubejah (La hotarele de lupta) -Moscova: Voenizdat, 1960.

Ustinov D.F., Vo imia pobedî (în numele victoriei) -Moscova: Voenizdat, 1988.

Vasilevski A.M., Delo vsei jizni (Cauza întregii vieti) -Moscova: Politizdat, 1973.

vaupsasov S.A., Na trevojnîh perekrestah (La rascrucile periculoase) – Moscova: Politizdat, 1971.

*** Velikaia Otecestvennaia voina (1941-1945) (Marele Razboi al Patriei 1941-1945) (red. P.A. Jilin) – Moscova: Politizdat, 1973.

*** Velikaia Otecestvennaia voina 1941-1945. Entiklopedia (Marele Razboi al Patriei 1941-1945. Enciclopedie)- Moscova: Sovietskaia entiklopedia, 1985.

*** Voennaia strateghia (Strategia militara) (red. V. D. Sokolovski) – Moscova: Voenizdat, 1962.

*** Voprosî strateghii operativnogo iskusstva v sovietskih voennîh trudah 1917-1940 (Probleme de strategie a artei operationale în lucrarile militare sovietice) -Moscova: Voenizdat, 1965.

Voronov N.N., Na slujbe voennoi (în slujba militara) -Moscova: Voenizdat, 1963.

*** Vosemnadfataia v srajeniah za Rodinu. Voennîi put' 18-i armii (Armata 18 în luptele pentru Patrie. Calea militara a armatei 18) – Moscova: Voenizdat, 1982.

Voznesenski N.A., Voennaia ekonomia SSSR v period Otecestvennoi voinî (Economia de razboi a URSS în perioada Marelui Razboi pentru Apararea Patriei), Moscova: Gospolitizdat, 1947.

*** Zabaikalskii voennîi okrug (Regiunea militara Zabaikalie) -Irkutsk: Vost.- Sib. knij. izdatelstvo, 1972.

Zaharov G.N., Povest' ob istrebiteliah (Povestire despre avioane de vînatoare) – Moscova: DOSAAF, 1977.

*** Zdravstvui nebo. Sbornik (Salut, cerule. Culegere) -Moscova: Voenizdat, 1966.

Zverev A.G., Zapiski ministra (însemnarile unui ministru) -Moscova: Politizdat, 1973.

*** Istoria Velikoi Otecestvennoi voinî Sovietskogo Soiuza.1941-1945 (Istoria Marelui Razboi al Patriei. Calea militara a armatei 18) (6 vol.) – Moscova: Voenizdat, 1960-1965.

*** Istoria vtoroi mirovoi voinî (1939-1945) (Istoria celui de-al doilea razboi mondial) (12 vol.) – Moscova: Voenizdat, 1973-1982.

Sobranie socinenii V.I. Lenina. (V.I. Lenin – Opere complete)

Sobranie socinenii I.V. Stalina (Opere complete -I.V. Stalin).

Sobranie socinenii K. Marksa i F. Enghelsa (Opere complete – K. Marx si Fr. Engels).

*** Sovietskaia voennaia enfiklopedia (Enciclopedia militara sovietica) (8 voi.) – Moscova: Voenizdat, 1976-1980.

Ziare: Izvestia, Komsomolskaia pravda, Krasnaia zvezda, Na straje, Pravda.

Reviste: Biulleten' oppozitii, Voennîi vestnik, Voprosî istorii, Voenno-istoriceskii jurnal, Voina i revoliutia, Kommunist, Mejdunarodnaia jizn', Mobilizationnîi sbornik, Novoie vremia, Ogoniok, Problemî ekonomiki.

*** Combat Aircraft of the World – London: Ed. and comp. by John W.R. Taylor, 1969.

Goralski R., World War II Almanac: 1931-1945 -London: Hamish Hamilton.

Gregory B., batchelor D., Airborne Warfare 1918-1941 -Leeds: Petty Sons, 1978.

Hitler A., Mein Kampf – Miinchen: Zentralverlag der NSDAP, Eher, 1940.

Kesselring A., Gedanken zum Zweiten Weltkrieg – Bonn, 1955.

Le Bon G., Psychologies des foules – Paris, 1985.

Liddel hart B., History of the Second World War -London: PAN, 1978.

Mallory K. and ottar A., Architecture o/ Aggression – Architectural Press: Wallop G.B., 1973.

Muller-Hillebrand B., Das Heer, 1933-1945 – Frankfurt am Main, 1954-1956. Nemecek V., The History o/ Soviet Aircraft from 1918 – London: Willow Books, 1986.

Price A., World War II Fighter Conflict – London: Macdonald and Jane's, 1975. Sutton A., National Suicide: Military Aid to the Soviet Union – New Rochelle (NY): Arington House, 1973.

Woodward D., British Foreign Policy în the Second World War.

Cuprins

Catre cititor…………………………………………………………………………………………………… 1

Capitolul 1 Cu scîrt………………………………………………………………………………………….. 4

Capitolul 2 De ce si-a distrus Stalin aviatia strategica …………………………………….. 6

Capitolul 3 Despre Ivanov ……………………………………………………………………………… 13

Capitolul 4 Despre Molotov cel rau si Litvinov cel bun ………………………………….. 17

Capitolul 5 Prolog la Halhin-Gol ……………………………………………………………………… 20

Capitolul 6 Despre ministerul munitiilor …………………………………………………………. 24

Capitolul 7 Partidul în cizme …………………………………………………………………………… 28

Capitolul 8 Pîna la sfîrsit …………………………………………………………………………………. 32

Capitolul 9 Varianta cea mai avantajoasa ………………………………………………………… 34

Capitolul 10 Unde sa construiesti depozitele de munitii? ………………………………. 35

Capitolul 11Un Genghis-Han înaripat ……………………………………………………………… 38

Capitolul 12 Incubatorul …………………………………………………………………………………. 43

Capitolul 13 Despre divizia 186 infanterie ………………………………………………………. 48

Capitolul 14 Cînd s-a format divizia 112 tancuri? …………………………………………….. 52

Capitolul 15 Despre regimentele de artilerie ………………………………………………….. 55

Capitolul 16 Despre înteleptul soviet suprem ………………………………………………… 59

Capitolul 17 Despre mobilizarea permanenta …………………………………………………. 60

Capitolul 18 Sclavii aerului ……………………………………………………………………………. 65

Capitolul 19 Despre Pasa Anghelina si rezervele de munca …………………………… 68

Capitolul 20 Despre cuceririle lui Octombrie ………………………………………………….. 70

Capitolul 21Despre albatrosul stalinist …………………………………………………………… 75

Capitolul 22 Unde a mers Hmelnitki? ……………………………………………………………… 78

Capitolul 23 Echipa lui Jukov …………………………………………………………………………. 83

Capitolul 24 Despre al treilea esalon strategic ……………………………………………….. 89

Capitolul 25 L-a crezut Stalin pe Hitler? …………………………………………………………. 94

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… 98

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VICTOR SUVOROV

ZIUA "M"

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Kirzovîie = cizme facute din kirza, un înlocuitor de piele format dintr-o pînza multistratificata impregnata cu o solutie chimica speciala împotriva umiditati (n.t.).

[2] Voenno-Vozdusnîie Silî = Fortele Armate Aeriene (n.t.)

[3] Institutul de Cercetare stiintifica al Fortelor Armate Aeriene (n.t.).

[4] Armata Rosie a Muncitorilor si taranilor; a functionat cu acest nume între 1918-1946 (n.t.).

[5] Narodnîi komissar = Comisarul poporului (n.t.).

[6] Comandant de brigada (n.t.).

[7] Protivoidusnaia Oborona = Aparare Antiaeriana (n.t.).

[8] Gazeta Biulleten' oppozitii a aparut la Berlin si la Paris (n.t.).

[9] Comandant de divizie (n.t.).

[10] Soviet Narodnîh Komissarav = Sovietul Comisarilor Poporului (n.t.).

[11] Un fel de bluza ruseasca (n.t.).

[12] Partidul Comunist Unional al bolsevicilor (n.t.).

[13] Vezi primul volum, Spargatorul de gheata(n.t.).

[14] Grajdanskii vozdusnîi flot = Flota aeriana civila (n.t.).

[15] Pentru amanunte, vezi Spargatorul de gheata (n.t.).

[16] O explicatie amanuntita se da în Spargatorul… (n.t.).

[17] Arhiva Centrala de Stat a Armatei Sovietice (n.t.).

[18] Abreviatii la comandant de brigada, comandant de divizie, comandant de corp de armata (n.t.).

[19] Amanunte despre Linia Stalin în Spargatorul de gheata.

[20] Denumirea uzuala a însemnelor de ofiter – de forma patrata – de pe petlite, însemne practicate în Armata Rosie pîna în 1943 (n.t.).

[21] Soviet Narodnîh Komissarov = Sovietul Comisarilor Poporului (n.t.).

[22] Spetial'noie naznacenie = cu destinatie speciala (n.t.).

[23] În limba rusa la "albatros" se spune burevestnik, ceea ce ar însenina, motamot, "vestitorul furtunii" (n.t.).

[24] Sovietul Militar Revolutionar (n.t.).

[25] Adica cel care îndeplinea misiuni (porucenia – n.t.) de o deosebita importanta.

[26] Piter – denumirea populara a orasului Sankt-Petersburg (n.t.).

[27] Aparare antiaeriana (n.t.).

[28] Localitatea în care Hannibal a obtinut o stralucita victorie împotriva romanilor (n.t.).